Relief

Articol principal: Relieful României.

Harta reliefului României

Raportat la suprafața relativ mică a României, relieful se caracterizează printr-o mare diversitate și
complexitate. Din întreaga suprafață a României, 28% este ocupată de munți (peste 800 m altitudine),
42% de dealuri și podișuri (200–800 m altitudine) și 30% de câmpii (sub 200 m altitudine).

Relieful este axat pe arcul Carpaților. În centrul teritoriului se află Podișul Transilvaniei, înconjurat de
lanțurile muntoase ale Carpaților Orientali, Meridionali și Occidentali, la exteriorul cărora se întind, ca o
treaptă mai joasă, podișuri și câmpii, către care trecerea se face prin intermediul dealurilor subcarpatice.

Diversitatea tipurilor genetice de relief este caracteristică și spațiului românesc. Relieful structural este
pus în evidență de abrupturi și denivelări în Carpați și Podișul Dobrogei de Nord. De asemenea, horstul
dobrogean s-a constituit pe resturi hercinice în condițiile eroziunii diferențiale a peneplenei. Relieful
petrografic este dezvoltat pe roci cristaline în Carpați și Podișul Dobrogei. Relieful dezvoltat pe roci
solubile reprezintă peste 20 % din teritoriul țării, mai relevant fiind relieful carstic din aria carpatică. Tot
în Carpați este specific și relieful dezvoltat pe gresii și conglomerate, în ariile de orogen, alături de care
evoluează relieful vulcanic și cel grefat pe roci metamorfice. Pe spațiile mai joase se afla relieful
dezvoltat pe argile, marne, nisipuri și depozite leossoide. Relieful glaciar este bine reprezentat în părțile
înalte ale Carpaților Meridionali și în Munții Rodnei, prin circuri glaciare, în timp ce relieful periglaciar
este distribuit, în mod variat, pe întreg teritoriul țării. De asemenea, relieful fluviatil și cel litoral au o
reprezentare specifică pe teritoriul României.

Munți

Articol principal: Carpații.

Carpații Românești se extind ca un inel, care închide o mare depresiune în centrul țării, a Transilvaniei.
Sunt munți cu altitudine mijlocie, fragmentați (de văi transversale total sau parțial) și prezintă un număr
însemnat de depresiuni intracarpatice (cu diferite geneze[4]), cu un spectaculos etaj alpin, cu pașuni
alpine, cu întinse suprafețe de eroziune. Acești munți au fost, din cele mai vechi timpuri, loc de retragere
și de adăpost al populației pe timpul invaziilor străine. Datorită caracteristicilor locale, au apărut și
așezări permanente (în depresiuni și pe culoarele de vale), dar și temporare (odăi, sălașe) care ating
plafonul de 2000 m. În Carpații Apuseni se atinge altitudinea de 1200 m pentru așezările permanente.
Raportat la continentul european, Carpații reprezintă sistemul nord-estic montan alpin, care începe din
Bazinul Vienei și ține până în Valea Timocului, pe o lungime de aproximativ 1500 km (cel mai lung lanț
montan din Europa) și se întinde pe o suprafață de 170 000 km². Pe teritoriul României au o lungime de
910 km.[5] Carpații românești fac parte din sectorul estic al sistemului muntos alpin, bine individualizat
prin direcția generală a culmilor principale, prin altitudine, prin masivitate și structură. Rezistența
Platformei Ruse le-a impus Carpaților la formare o direcție de la nord-nord-vest spre sud-sud-est,
direcție modificată apoi spre vest de horstul hercinic dobrogean.

Astfel, Munții Carpați, care se ridică până la peste 2 500 m, domină relieful României, altitudinea
maximă de 2 544 m fiind în vârful Vârful Moldoveanu din Munții Făgăraș. Carpații sunt apreciați ca
munți cu înălțime mijlocie și mică și au altitudinea medie de 840 m. De asemenea, circa 90 % din
suprafața lor se află sub altitudinea de 1500 m. Cea mai mare parte din aria carpatică având peste 2000
m, în proporție de 85 %, se află între Valea Prahovei și Culoarul Timiș-Cerna. Treapta munților prezintă,
deci, diferențieri din punct de vedere hipsometric: Carpații Meridionali, cu altitudinea medie de 1136 m,
Carpații Orientali, cu altitudinea medie de 950 m și Carpatii Occidentali, cu altitudinea medie de 654 m.
[6]