CAPITOLUL 3

ORGANIZAREA CERCETĂRII

3.1 Subiecții

Subiecții din cadrul cercetării sunt elevi în ciclul gimnazial în clasa a-Va, atât de
sex masculin cât și sex feminin cu vârstă de 11 și 12 ani cu nivel mic de pregătire.

3.2 Locul și perioada desfășurării

Organizarea cercetării a avut loc în Școala Gimnazială Numărul 189 Alexandru

Odobescu din București, pe parcusul primului semestru din clasa a-Va A și clasa a-Va B.
Orele de educație fizică și sport au avut loc în sala de sport, cât și pe terenul de sport din
incinta școlii.

3.3 Metode de cercetare

1. Metoda hermenautică

Este metoda de cunoaștere intuitvă și sintetică, apropiată de cunoașterea artistică. “

Hermenautica este căutarea sensului, a semnificației pe care de-a lungul timpului, o
anumită dee sau fenomen l-a avut” ( Mircea Eliade). Își are rădăcinile în filisofia lui
Aristotel, în gândirea lui fiziologică și teologică, la ora actuală devenind o metodă de
cunoaștere a unor adevăruri subiective dincolo de adevărul obiectiv cunoscut. Constă în
interoretarea testelor, monumntlo și a simbolurilor evenimentelor trecut. Completează
cunoașterea știițifică obiectivă, experimentală, prin cunoștințe subiective care ajută la
formarea unor ipoteze pe care apoi cercetarea empirică să le verifice. Interpretarea de tip
hermeneutic trebuie să respecte unele exigențe:

 Protecția afectivă – interpretul trebuie să se pună în locul subiectului, să își

reprezinte condițiile și experiena trăită de autor
 Sesizarea sensului – asamblarea sensului diferitelor texte sub forma unui
context explicativ
 Cercul hermeneutic – de la o interpretare vagă a conținutului inițial,
cercetătorul își investighează progresiv semnificațiile până ajunge la
interpretarea convenabilă.
2. Metoda istorică

Istoricismul este un important principiu al dialecticii și deci și metodologic, care constă din
cercetarea și interpretarea fenomenelor realității în procesul aparitiei, dezvoltării și
dispariției lor în stânsă legătura cu condițiile istorice concrete care le-au determinat. Acest
principiu reclamă în mod necesar înțelegerea esenței lor nesemnificative. Metoda istorică
este utilizată atât în științele naturii cât și în științele sociale. Știința ca fiecare cercetător să
cunoască bine istoria fenomenelor pe care le cercetează, să studieze cercetările făcute de
predecesorii săi și să le depășească. Așadar, aplicarea metodei istorice înseamnă în același
timp cunoașterea și utilizarea experienței sociale trecute și mai ales interpretarea
fenomenelor în lumina principiului dialectic al devenii și dezvoltării.

3. Metoda matematică

În epoca modernă s-a demonstrat practic că unitatea dintre experimentul modern și siritul
matematic. În primul rând utilizarea largă a metodei matematicii este legată de studiul
cantinativ al lucrurilor și fenomenelor pe care fiecare domeniu le cuprinde. Dar matematica
ajută și la studiul apectelor calitative ale fenomenelor tocmai datorită relației strânse
obiective care există între variațiile cantitative și calitative ale acestor fenomene.

Metoda matematică asigură în fiecare știință sau teorie științifică avantaje precum:

- O deducție riguroasă a cunoștințelor

- O precizie reală a semnificațiilor
- Posibilitatea axiomatizării
- Posibilitatea testării
- Posibilitatea formulelo ipotezelor
- Capacitatea predictibilă remarcabila

Matematica permite folosirea diferitelor formule, prezentări grafice, relații matematice

și semnificația statistică a unor coeficienți.

4. Metodica statistică

La baza prelucrării statistice stă teoria matematică a posibilităţilor. De fapt, statistica

este o ramură a matematicii, devenită ea însăşi o ştiinţă şi o metodă. . Ca metodă, ea
desprinde din stadiul fundamentelor de masă conexiuni şi corelaţii, semnificaţii
obţinute asupra unor eşantioane. S-a impus ca metodă de cercetare în ultimul secol,
fiind indispensabilă oricărui cercetător. Conceptele fundamentale ale metodelor
 statistice sunt: distribuţia, variabila aleatorie, legătura statistică (în opoziţie cu cea
cauzal-mecanică sau cea funcţională), corelaţia, testele de semnificaţie. Ea presupune
aplicarea teoriei posibilităţilor, a teoriei distribuţiei normale a valorilor (curba Gauss-
Laplace), organizarea datelor, prezentarea grafică a acestora, eşantionarea şi elaborarea
dar şi corelaţia şi semnificaţia coeficienţilor statistici.

5. Metoda analogiei

Termenul "analogie" este folosit în cotidian ca definire a asemănării dintre lucruri, fapte,
fiinţe sau fenomene şi reprezintă al treilea tip de raţionament – raţionamentul analogic – pe
lângă cel inductiv şi deductiv. Dar nu orice asemănare duce la raţionamentul analogic, ci
numai acela care exprimă relaţiile necesare esenţiale dintre fenomene şi care conduce la f
În raţionamentul prin analogie, inferenţa este de la cunoscut la necunoscut şi noua însuşire
apare din relaţia presupusă ca necesară între însuşirile cunoscute şi noua însuşire.ormularea
ipotezei despre posibilitatea asemănării şi în alte privinţe. Cerinţe ale analogiei ca metodă:

- însemnările particulare pe baza cărora se face raportarea celor două obiecte să fie
esenţiale
- număr cât mai mare de cazuri de coincidenţă a asemănărilor însuşirilor dintre
fenomene, lucruri
- lipsa cazurilor contradictorii care să dezmintă asemănarea
- însuşirea inferată să fie de acelaşi ordin cu însuşirile anterior constatate
- însuşirile pe bază cărora se face asemănarea să aibă un grad de diversitate, astfel
încât să creeze o cât mai mare certitudine că ele reflectă toate laturile esenţiale ale
obiectelor.

6. Metoda modelării

Este o metodă de cercetare a fenomenelor din natură şi societate prin intermediul

modelelor şi constă în utilizarea analogiei care se stabileşte între obiectul de cercetare
(original) şi obiectul simplificat care imită mai mult sau mai puţin precis şi din anumite
puncte de vedere originalitatea. Se utilizează atunci când fenomenul sau obiectul supus
cercetării este foarte complex şi nu poate fi investigat direct. Se reduce complexitatea şi
abordarea devine mai uşoară, se renunţă la acele detalii care nu sunt esenţiale şi cercetările
formează o reprezentare personală asupra sistemului, fenomenului sau obiectului. Modelul
este asemănător prototipului, dar nu este identic cu originalul, deoarece ar deveni inutil;
dacă este însă prea îndepărtat, originalul este ineficient (de exemplu: "modelul electronic
aplicat în canotaj" sau "modelarea electronică în sporturile nautice"). Modelele pot fi:

1) materiale (tehnice) – care pot fi similare cu originalul sau analoage sau de combinaţii
sau variante: modele tehnice de scheme de relee, calculatoare electronice care pot face
traduceri, cibernetice sau modelează memoria

2) mentale – care se exprimă prin idei sau ecuaţii matematice

Modelele materiale au la bază modele mentale pentru că se construiesc pe baza unor

reprezentări mentale ale conducătorului.

Actul modelării presupune mai multe etape sau operaţii: 1. identificarea originalului ce
trebuie studiat; 2. stabilirea analogiei semnificative între modelul studiat şi alt model; 3.
formularea, pe bază de analogie, a condiţiilor de aplicare a unor reguli de transfer-
transformare de la original la model; 4. construirea unui sistem model mai puţin complex,
dar cu trăsături analoage; 5. cercetarea sistemului model – proprietăţile; 6. înregistrarea
rezultatelor obţinute din cercetarea modelului; 7. verificarea experimentală a rezultatelor
prin transferul concluziilor de la model la original; 8. formularea concluziilor privind noile
cunoştinţe referitoare la original.

Modelarea se prezintă în mai multe forme:

- modelarea fizică – machete ce reprezintă caracteristici ale structurii exterioare a

sistemului, reducerea la scară, păstrarea dimensiunilor spaţio-temporale
- simbolică – pe bază de semne şi litere
- statistico - matematic – formule
- structurală – în interiorul sistemului

7. Metoda grafică

Presupune un sistem de reguli ce trebuie respectate pentru a vizualiza și prezenta mai

ugestiv date, cifre sau indicatori calculați. În acest fel,datele recoltate pot oferi sugestii
în interpretare, mai ales în ceea ce privește comparațiile, fenomenelor în timp, analizei
procentuale.
 CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

1.1 Importanța și actualitatea temei

În ceea ce privește noile metode și forme pentru organizarea lecțiilor de educație

fizică, în scopul de a pune bază dezvoltării capacității vitale, a dezvoltării armonioase și
sanătoase a organiumului uman de a pune baza calităților și deprinderilor motrice
specialiștii în domeniu pun baza cât mai multor concepții și idei noi. Îmbunătățirea calității
muncii, eficiența ei si a randamentului sunt cerințe majore ale fiecărui domeniu de
actvitate. Educația fizică și sportul au devenit în țara noastră un fenomen de interes
național având în vedere creșterea de generațiilor de copii care au un aport mai mare către
dezvoltarea fizică și îndrumarea acestora către sportul de performanță. O importanța în
acest scop o au competițiile școlare care au devenit mai variate în timp și cu un nivel de
dificultate crescut.

Educația fizică și sportul școlar reprezintă activități de interes mare, prin practicarea
cărora se urmărește dezvoltarea armonioasă a corpului și menținerea sănătății. Educația
fizică este o activitate principală de tip motrică adresată tuturor vârstelor și are obiective
generale și diferențiate pentru fiecare subsistem specific ca proces instructiv educativ, dar
ca și auto educație desfășurată în vederea perfecționării, dezvoltării fizice și a capacității
motrice ale participanțiilor în funcție de particularitățile de vârstă, sex și de cerințele de
intregrare socială. Una dintre fucțiile educației fizice nu este doar cea de dezvoltare a
calitătilor motrice ci și de formare a ideii de ce înseamnă sistemul motric al omului.

În planul de învățământ orele alocate pentru sport sunt relativ puține și insuficiente
pentru ajutarea elevilor de a înțelege cât mai multe despre capacitățile omului în raport cu
calitățile motrice, pornid de la această idee de bază putem adeveri că orele de educație
fizică soluționează doar o parte dintre obiectivele stabilite în programe. În ceea ce privește
calitatea motrică forța, programa școlară pentru îndeplinirea tuturor sarcinilor nu dispune
un număr suficient de lecții și ore. Între obiectivele educației fizice, prevăzute în programă,
dezvoltarea calităților motrice de bază și a celor implicate în deschiderea viziunii elevilor
către practicarea unor ramurilor sportive, importantă este practicarea unor ramuri sportive,
care nu pot fi practicate la un nivel înalt fară buna dezvoltare a calităților motrice de bază.

Forța cu toate formele sale de manifestare este prezentă în majoritatea acțiunilor

motrice. Chiar dacă este cea mai solicitantă calitate motrică în activitatea fizică stă la baza
celor mai simple deprinderi. Importanța acesteia crește în raport cu obiectivul urmărit în
prefecționarea deprinderilor și ramurilor sportive. Reprezintă un interes special pentru cea
mai mare parte a ramurilor sportive aceasta fiind utilizată în probe sportive precum
aruncarea greutății, săritura în lungime, patinaj artistic și asa mai departe. În îmbinare cu
viteza în varianta forță în regim de viteză cunoscută și sub numele de forță explozivă
aceasta are o importanță deosebita în haltere, lupte, aruncări de ciocan și în toate celălalte
ramuri sportive care au în combinație cele două calități motrice. Fiind o calitate motrică ce
își pierde din eficiență dacă nu este antrenată corespunzător și periodic, consider că ar
trebui să i se ofere o importanță mai amănunțită în cadrul orelor de sport din ciclul
gimnazial, dat fiind faptul că nu i se alocă suficient timp de pregătire în cadrul lecțiilor de
educație fizică.

1.2 Scopul studiului

Pornind de la scopul educației fizice, acela fiind de a ajuta dezvoltarea corpului și întărirea
sanătății elevilor, învățarea deprinderilor motrice de bază folosite ulterior de către aceștia
în viața de zi cu zi și învățarea calităților motrice de bază folosite în ramurile sportive, am
propus de a efectua un studiu privind dezvoltarea calității motrice forța prin exerciții
efectuate cu greutatea corporală, cu o greutate relativ mică cuprinsă între 0,5 și 2
kilograme, cu ajutorul forței segmentare se pot realiza alte deprinderi motrice și creșterea
numărului de repetări ce pun în lucru anumite grupe musculare. Exercițiile de forță prin
formele lor de organizare, materiale folosite, exercițiile cunoscute oferă încredere elevilor
prin practicarea acestora.

1.3 Ipoteza

Premisa studiului este aceea de a demonstra ca prin dezvolarea forței segmentare

putem îmbunătăți deprinderi motrice precum săritura în lungime de loc și detenta. Prin
lucrarea cu greutăți mici menținem forța dobândită pe parcurs și efortul efectuat este vizibil
mai ușor, iar prin exercițiile cu greutatea corpului putem crește treptat numărul de repetări
și dezvoltarea grupelor musculare. Toate acestea fiind norme a elevilor în ciclul gimnazial
aflați în clasa aV-a.

1.4 Sarcinile studiului

Sarcinile studiului fac referire la studierea și realizarea obiectivelor prezentate în

ipoteză care prin generalizare să ne îndrume la realizarea în mod corect și eficient a temei
date. Principalele sarcini ale studului sunt consultarea și studierea literaturii de specialitate,
stabilirea metodelor de cercetare, formularea de concluzii, pregătirea aparatelor și a
materialelor necesare, stabilirea subiecților si a locului de cercetare, rezultate ale cercetării
și elaborarea lucrării.

Dezvoltarea forței are o multitudine de procedee. Forța este o calitate care nu este
condiționată de genetică, de aceea se poate dezvolta proces de instruire. Aici putem întâlni
exerciții cu rezistență externă precum greutatea obiectelor, rezistența partenerului,
rezistența obiectelor dure și rezistența mediului extern de exemplu alergare pe nisip și
alergare în apă, dar și exreciții cu îngreunarea propriului corp de exmplu tracțiunile și
flotările.

Un alt tip de exerciții pentru dezvoltarea forței sunt cele în care rezistența ce trebuie
învinsă este invariabilă, iar lungimea mușchiului nu se modifică deci nu se realizează
lucrul mecanic. Procedeul încărcăturii care dispune de patru variante. Prima este cea a
încărcăturii care crește până la posibilitățile maxime ale executantului. Cea de a doua
variantă este creșterea și descreșterea continua a greutății în cadrul căreia se porește de la
un procent mediu care treptat crește până la cel maxim, apoi se scade progresiv. Cea de a
treia variantă este creșterea încărcăturii treptată în care cu aproximativ 10% dupa
efectuarea a câteva repetări. Cea de a patra variantă este cea în val unde descreșterea se
face alternativ și rata de creștere trebuie să fie mai mare de fiecare dată ca rata de
descreștere.

Întâlnim și exreciții de repetare până la refuz unde se stabilește o greutate de la

început și se fac repetări până la apariția stării de oboseală, se consideră cele mai
importante repetări ultimele două sau trei care sun fșcute pe fondul excitabilității
sistemului nervos central. Acest procedeu are ca avantaje lipsa accidentărilor și permite
urmăriea tehnicii mai bine de către încpători, ca și dezavantaj poate fi valoare energetică
care scade progresiv.

Procedeul contracțiilor izotronice întense și rapide sau procedeul efoturilor dinamice care
este utilizat pentru dezvoltarea forței în regim de viteză. Repetările se fac cu amplitudine
maximă și cât mai apropiat de deprinderi motrice.

Procedeul power- training care se folosește pentru dezvoltarea forței musculare la nivelul
grupelor musculare a organismului uman. Un exemplu de acest exrecițiu este când se
folosește mingea medicinală cu o greutate mică și cu un numar mic de repetări, apoi se
creste numărul de repetări urmat de cel al greutății mingii medicinale. În mod obișnuit,
acest gen de exercițiu se face în serii cu pauze corespunzătoare revenii organismului după
efort.

Procedeul circuit folosit în dezvoltarea principalelor grupe musculare. Acesta trebuie să

conțină exreciții simple, cunoscute de subiect, sa fie împărțite în ordinea de efectuare ca să
nu îngreuneze succesiv musculatura unui singur segment.
Dezoltarea forței are ca factori condiționali două categorii care se împart în factori centrali
și factori periferici.

Factorii centrali fac referire la activitatea instanțelor nervoase implicate în comezile

voluntare și comezile involuntare. Stimuli transmiși către sistemul senzitivo-senzorial se
transformă în senzații. Aceștia induc în zonele motorii focare de excitație la diferite
niveluri ale sistemului nervos central, a căror frecvență și extindere declansează comenzi
care depind de gradul de mobilizare ce țin de unitățile motorii de care este condiționată
forța. Capacitatea de coordonare a mușchilor reprezintă comanda motorie voluntară ori
involuntară, activitate cu o anumită frecvență pe unitatea de timp sau în funcție de calitățile
impulsului nervos pot fi transmise în același timp un număr cât mai mare de unități
motorii. Mobilizarea intramusculară este necesară în determinarea forței maximale
izometrice și constă în mobilizarea fibrelor efectoare. În contracția statică maximă, toți
mușchii sunt contractați voluntar. În determinarea forței este fundamentală coordonarea
intermusculară. Centrii motori corticali și subcorticali ca factori regulatori ai mișcării sunt
răspunzători de aceasta. Reglarea tonusului muscular are ca sarcină implicarea măririi
forței. Cu cât tonusul antagonistului este mai mic în repaus, valorile forței dezvoltate de
mușchii agoniști sunt mai mari.

Factorii periferici influențează forța maximală în mod special, dar și într-o formă diferită și
restul formelor ale forței. Diametrul mușchiului depinde de grosimea fibrelor musculare
care îl compun de exemplu țesutul adipos și cantitatea de țesut conjuctiv. Hipertofia
musculară constă în mărirea diametrului fibrelor musculare prin numărul de miofibrile și a
cantității de proteine contractile. Volumul mușchiului este suma dintre lungimea și
diametrul său, care are o încărcătură în determinarea forței. În cazul în care greutatea
corpului crește automat crește și forța absolută în timp ce forța reltivă scade.

Factorii periferici influențează forța maximală în mod special, dar și într-o formă
diferită și restul formelor ale forței. Diametrul mușchiului depinde de grosimea fibrelor
musculare care îl compun de exemplu țesutul adipos și cantitatea de țesut conjuctiv.
Hipertofia musculară constă în mărirea diametrului fibrelor musculare prin numărul de
miofibrile și a cantității de proteine contractile. Volumul mușchiului este suma dintre
lungimea și diametrul său, care are o încărcătură în determinarea forței. În cazul în care
greutatea corpului crește automat crește și forța absolută în timp ce forța reltivă scade.

-----------------------------------------------------------------------------------------------

Factori condiționali pentru dezvoltarea foței sunt împărțiți în mai multe categorii.
Principlaii factori sunt: factori centrali și factori periferici.

Factorii centrali fac referire la activitatea instanțelor nervoase implicate în

elaborarea comenzilor voluntare și involuntare.

Stimuli care ajung în sistemul senzitivo-senzorial sunt transformați în senzații. Aceștia

induc în zonele motorii focare de excitație la diferite niveluri ale sistemului nervos central,
de a căror extindere și frecvență a declanșării comenzilor depinde de gradul de mobilizare
a unitățiilor motorii care condiționează forța. Capacitatea de coordonare a mușchilor
reprezintă comanda motorie voluntară ori involuntară, activitate cu o anumită frecvență pe
unitatea de timp sau în funcție de calitățile impulsului nervos pot fi transmise în același
timp un număr cât mai mare de unități motorii. Această mobilizare intramusculară care în
determinarea forței maximale izometrice este pimordială și constă în comanda oprimă a
fibrelor din interiorul mușchiului. În acest caz valoarea forței depinde de frecvența
impulsurilor și sincronizarea acestora în ce privește mobilizarea fibrelor efectuare. În
contracția musculară statică maximă ,toate unitățile sunt realizate voluntar. Această
performanță se atinge prin antrenament pentru forța maxima izometrică, când la început
constată o mobilizare progresivă a unităților motorii, iar după o perioadă îmbunătățirea
forței se face prn hipertrofie musculară. În determinarea forței este fundamentală
coordonarea intermusculară. Centrii motori corticali și subcorticali ca factori regulatori ai
mișcării sunt răspunzători de aceasta. Reglarea tonusului muscular are ca sarcină
implicarea măririi forței. Cu cât tonusul antagonistului este mai mic în repaus, valorile
forței dezvoltate de mușchii agoniști sunt mai mari.

Factorii periferici influențează în mare parte forța maximală, dar și celălalte forme
ale forței. Acești factori sunt:

1. Diametrul mușchiului care depinde de grosimea fibrelor musculare care îl compu,

cantitatea de sarcoplasmă, numărul de miobifrile, cantitatea de țesut conjuctiv și țesut
adipos.

2. Hipertrofia musculară constă în creșterea diametrului fiecărei fibre musculare prin

creșterea numărului de miofibrile, a cantității de proteine contractile. În funcție de
intensitatea, frecvența și durata stimulilor structura fibrei musculare va evolua în favoarea
forței sau rezistenței conform lui Merson, citat de J. Weineck, 1992.

3. Volumul muțchiului este produsul dintre diametrul și lungimea lui și are mare pondere
în determinarea forței. Se știe că atunci când crește greutatea corporală, crește și forța
absolută în timp ce forța relativă scade.

4. Structura mușchiului este procentajul crescut de fibre fazice rapide și este favorizat în
dezvoltarea forței. Fibrele fazice au un diametru mai mare, rezerve fosfagene crescute,
predominanța proceselor anaerobe, sunt mobilizate cu impulsuri de frecvență mare. Toate
aceste diferențieri facilitează dezvoltarea unei tensiuni crescute în acest tip de fibre și în
dezvoltarea forței rapide, fibrele fazice participă într-un procent mult mai mare decât cele
roșii.

5. Lungimea fibrelor musculare și unghiului de acțiune se referă la lungimea inițială a

fibrelor care sunt importante în special în dezvoltarea forței dinamice maximale. Se
consideră că forța de contacție optima se situează intre 90%-110% din lungimea inițială a
mușchiului. La această lungime , poziția filamentelor de actină pe lângă cele de miozină
permite acroșsarea unui număr maxim de zone de filamente de actină, deci dezvoltarea
unei forțe mărite. Nici unghiul articular nu este de neglijat, unghiurile articulare optime
depind de la segment la segment, dar încadrându-se în 50-170֯ .