Sunteți pe pagina 1din 9

TOMA CARMENBFTKIII

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA ÎN

BOLILE PSIHICE

Noţiuni generale. Afecţiunile psihiatrice, care perturbă pentru o perioadă

îndelungată relaţiile bolnavului mintal cu existenţa normală, menţin un ridicat

potenţial invalidant al acestuia.

Recuperarea în aceste afecţiuni necesită un ansamblu organizat de măsuri

medico-psiho-sociale, care să conducă spre integrarea durabilă a bolnavului, cât

mai apropiată de viaţa normală şi cu un grad cât mai redus de dependenţă socială.

Spre deosebire de trecut, în care spitalele pentru bolnavii psihici erau

denumite ospicii şi în majoritatea cazurilor cei ajunşi acolo rămâneau izolaţi de

lumea din afară, în prezent statutul bolnavului psihic este cu totul altul. Psihiatria

dispune de o lege ergoterapeutică, de un cadru juridic prin care bolnavul este

protejat pentru a nu deveni victima vreunei forme de exploatare. La bolnavii


psihici cuprinşi în activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie, numărul faptelor

grave comise de aceştia (violenţa, fuga, ostilitatea) este în descreştere.

Psihoterapia ca definiţie, reprezintă ansamblul metodelor curative care

folosesc mijloacele psihologice. J.D. Frauk consideră elemente curative comune

tuturor psihoterapiilor (individuale sau de grup) următoarele:

- relaţia de încredere, încărcată emoţional, cu un terapeut cu statut social;

- un cadru protejat (setting) în care pacientul se manifestă, se

exteriorizează, fără a se teme de consecinţe;

- o terapie care să permită medicului terapeut explicaţia unor întâmplări

sau probleme din viaţa pacientului;

- un proces izvorât din această teorie şi reunind adeziunea pacientului şi a

psihoterapeutului;

- caracteristicile comune oricăror orientări psihoterapeutice sunt:

încrederea pacientului în actul terapeutic, descătuşarea stărilor sale

emoţionale, redobândirea încrederii în sine, prin trăirea unor experienţe

reuşite.

Aceşti factori, deşi sunt independenţi se influenţează reciproc.


Rolul încrederii pacientului în actul terapeutic. Terapeutul, prin descrierea

făcută în prealabil a proprietăţilor tratamentului prescris, trebuie să trezească

încrederea pacientului şi să mobilizeze optimismul acestuia. Aceste aspecte

influenţează considerabil efectul terapeutic.

Starea emoţională şi atitudinea. Un nivel optim emoţional influenţează

evoluţia atitudinii pacientului. Starea emoţională pozitivă este favorabilă

schimburilor cu mediul ambiental, fiind în strânsă legătură cu cea a terapiei

ocupaţionale şi ergoterapiei. Înlăturarea modului patologic de a gândi şi a se

comporta favorizează atingerea unui nivel superior de integrare a structurii sale

psihice, stimulează receptivitatea bolnavului faţă de conduita terapeutică.

Sentimentul încrederii în sine. În anumite situaţii de boală, pacientul nu este

capabil să-şi stăpânească sentimentele, gândurile sau comportamentul, datorită

unor suferinţe, prezintă o stare de descurajare. Aceasta apare datorită incapacităţii

individului de a face faţă unei situaţii existenţiale normale. Această stare pe care o

percepe el însuşi, cât şi cei din jur, fac ca persoana în cauză să se replieze asupra ei

însăşi, să se simtă izolată, dezarmată, fără speranţă. Semnele obişnuite de

descurajare sunt: anxietatea, depresia, agresivitatea, culpabilitatea, ruşinea,

amărăciunea, simptome care reduc capacitatea pacientului de a face faţă situaţiei.


Prezenţa simptomelor respective conduce la depresie, iar aceasta agravează

simptomele. Sunt multe persoane care având unele din aceste simptome nu ajung

să ceară ajutorul specialistului, psihoterapeutului (în cazurile obsesiilor,

alcoolismului, al halucinaţiilor). Caracteristica esenţială a psihoterapiei este de a

restabili moralul pacientului, indiferent de natura simptomului pe care acesta îl

prezintă. Pentru acest fapt este mai importantă participarea medicului decât tehnica

pe care o foloseşte, cât şi relaţia dintre suferinţele bolnavului şi stresul specific la

care acesta este supus. Prognosticul terapeutic depinde de un număr de

caracteristici personale care constituie aşa numita “forţă a eului”. Atitudinea

medicului terapeut, de la primul său gest, îi poate trezi pacientului sentimentul

propriei sale valori, terapia urmărind limpezirea trăirilor sale tulburate şi

favorizarea unor experienţe reuşite. Prin acestea, se poate ajunge la un rezultat

favorabil, la consolidarea sentimentului de încredere în sine.

Psihoterapiile individuale. Relaţia care se stabileşte între pacient şi medicul

terapeut, se încarcă de o “condiţie particulară” (V. Predescu). Relaţia

interpersonală, “transferul” respectiv, constituie elementul esenţial al terapiei.

Personalitatea medicului terapeut, angajarea activă a acestuia, imprimă şi

nuanţează receptivitatea bolnavului faţă de actul terapeutic. Metodele


psihoterapeutice individuale vizează liniştea, securizarea, asigurarea bolnavului, în

scopul reconstituirii disponibilităţilor şi posibilităţilor sale de vindecare.

Psihoterapia de grup. În cadrul psihoterapiei de grup, metodele folosite sunt

acţiuni interpsihologice, ca de exemplu: improvizaţia dramatică, “jocul”, prin care

este stimulată în scop terapeutic acţiunea binefăcătoare, rezolutivă, reeducatoare a

interrelaţiilor dintr-un mediu organizat. Ea se bazează pe încrederea bolnavului în

medicul terapeut şi pe comparaţia pe care acesta o face cu ceilalţi membri ai

grupului. Identificarea pacientului cu ceilalţi duce la înţelegerea rezistenţelor

personale, permiţând ameliorarea simptomatică, încurajarea şi asumarea unor

roluri care până acum i se păreau inabordabile, fortificând “eul” persoanei în

cauză. Manifestarea emoţională până atunci reprimată, deschiderea faţă de ceilalţi

conduce la redobândirea încrederii în sine şi la reintegrare socială.

Psihoterapiile instituţionale. Terapiile instituţionale reprezintă ansamblul de

măsuri care constituie tratamentul unui bolnav, aplicat într-un spital, utilizând

organizarea însăşi a spitalului (J.M. Sutter). Acestea sunt: socioterapia, terapia

ambientală, terapia ocupaţională şi ergoterapia.

Socioterapia. Originea socioterapiei moderne se află în Grecia antică, în

Pergam şi Epidaur. Începând cu secolul al VIII-lea (Benjamin Rusch, Pinel,


Esquirol) s-au pus bazele unei organizări de terapie ocupaţională şi ergoterapie în

azilele de bolnavi psihici. În a doua jumătate a secolului XX, în cadrul serviciilor

psihiatrice s-au structurat adevărate “comunităţi terapeutice”, elaborându-se şi

concepţia de “terapeutică colectivă instituţională”, cu acţiune integratoare a

bolnavului într-un climat social favorabil. Societăţile terapeutice nu trebuie să fie

rigide ci să se adapteze permanent la schimbările survenite, să ţină cont de intenţia

terapeutică şi de opinia bolnavilor, de componenţa bolnavilor la un moment dat, de

evoluţia bolii, de economia, administraţia şi organizarea instituţiei respective.

Socioterapia are ca prim nivel terapia ocupaţională în care se stabilesc relaţiile de

grup, realizarea lor prin comunicare şi printr-o activitate care intenţionează să

determine o activitate productivă. În continuare, ergoterapia are o eficienţă mult

mai mare, mai ales atunci când se apropie de relaţiile sociale productive. În această

etapă este necesară protejarea pacientului de către mediul ambiant psihologic,

special creat pentru tratament.

Terapia ambientală. Pentru a preciza noţiunile legate de terapia ambientală

este necesar să precizăm noţiunile de climat terapeutic şi relaţiile psihoterapeutice.

Climatul terapeutic. Toate elementele care contribuie la tratament se înscriu

în conceptul de “Milieuthérapie”. Aceasta include echipa terapeutică, organizarea

spaţiilor şi a programului zilnic, ambianţa localului secţiei medicale, a fiecărui

salon.
Relaţiile psihoterapeutice. Relaţiile echipei terapeutice şi a întregului

personal cu bolnavul au un rol deosebit de important. De asemenea, relaţiile dintre

un bolnav şi ceilalţi, realizarea acestora şi caracterul lor constituie grija permanentă

a fiecărui serviciu de acest fel.

Comunitatea terapeutică este constituită din echipa terapeutică care îşi

asumă rolul activ în organizarea generală, în sens de mediu social în scop

terapeutic.

Terapia ocupaţională. Pentru sustragerea bolnavului din starea nevrotică sau

psihotică sunt puse la dispoziţia sa preocupări dirijate care să determine o

descărcare afectivă, resocializarea şi dezalienarea acestuia. Activităţile uşoare,

simple şi reconfortante desfăşurate în cluburi, cenacluri, reuniuni literar-muzicale,

play- şi hobyterapia crează posibilitatea îndeplinirii acestor obiective.

Ergoterapia. Pornind de la premiza că munca este o datorie a omului, dar şi

o modalitate de comunicare interumană, în acest context este privită sub mai multe

aspecte. Lipsa posibilităţii de a presta o activitate de muncă, poate constitui pentru

un bolnav cu afecţiune psihică un handicap în plus, accentuând psihologic

infirmitatea acestuia. Integrarea unui astfel de bolnav într-un flux ergonomic

interuman, devine o condiţie terapeutică prin reintroducerea bolnavului în lume.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia, prin intermediul cărora bolnavii psihici sunt

stimulaţi, normalizează relaţiile dintre aceştia, dintre aceştia şi personalul medical


şi cel de deservire, reprimă stările lor agresive sau de vegetaţie pasivă, de

inactivitate şi introvertire, conduce la coordonarea gesturilor, reflexelor,

gândurilor, echilibrează afectivitatea, stimulează memoria, voinţa, în general

activitatea.

Terapiile neconvenţionale folosite în asistenţa bolnavilor psihici

În prezent, conduita terapeutică în afecţiunile neuropsihice pune accent pe

resocializarea bolnavului, pe o cât mai armonică reinserţie a acestuia în mediul său

socio-profesional. Secţia sau spitalul de psihiatrie are pe lângă menirea terapeutică

şi pe aceea de a reintegra în societate un număr de persoane sănătoase. În acest

scop s-a recurs la o lărgire şi diversificare a instituţiilor ambulatorii şi cu staţionare

pe timp de zi, care să preia cu timpul o parte a cazuisticii. Acest progres se

datoreşte pe de o parte psihotropelor, dar, în cea mai mare măsură depinde de

metodele de factură psihoterapeutică, dintre care: relaţiile medic-bolnav, bolnav-

medicament, bolnav-mediu social şi cultural, interferenţa efectelor psiho-dinamice

farmacogene motivate social. Terapiile neconvenţionale constau în acele proceduri

şi acţiuni medicale nemedicamentoase, asociate în terapie, în scopul vindecării şi

resocializării bolnavului. În această categorie, în afară de terapia ocupaţională şi

ergoterapie care şi-au dobândit un statut propriu, se includ:


- instaurarea unei atmosfere de optimism şi încredere (sanogenetică), prin

folosirea factorilor ambientali ai încăperilor, asistenţa terapeutică fiind

desfăşurată într-un cadru optim pentru maladiile respective;

- kinetoterapia cu întreaga paletă de proceduri (de la gimnastica de

înviorare la jocurile sportive). Această terapie urmăreşte redarea

încrederii bolnavului în forţele proprii, reinserţia în propria schemă

corporală, realizări importante ca suport pentru echilibrul său psihic;

- procedurile fizioterapeutice, dintre care: duşurile scoţiene, masajul,

sauna, înotul, urmăresc aceleaşi efecte ca şi kinetoterapia;

- psihoterapia de grup şi cea individuală, cu activităţile recunoscute ca:

artterapia, meloterapia, cinaclul literar, etc.

Tot ca formă de terapie neconvenţională se include şi socioterapia, care are

rol de mediator între societate şi bolnav, sprijinindu-l în problemele de serviciu,

locuinţă, în problemele juridice, serviciul de asistenţă socială poate contribui la

reinserţia bolnavului în societate.