Sunteți pe pagina 1din 21

TOMA CARMEN

BFTKIII

TERAPIA OCUPAŢIONALĂ ŞI ERGOTERAPIA

Munca este considerată ca fiind o activitate conştientă a omului, îndreptată

spre realizarea unui anumit scop. "Punând în mişcare organele corpului său şi

mijloacele de muncă, omul acţionează asupra naturii ... îşi cheltuieşte forţa fizică şi

intelectuală şi transformă obiectele şi forţele naturii în produse necesare pentru

satisfacerea multiplelor şi variatelor sale trebuinţe."1

Tot mai multe ştiinţe colaborează în prezent pentru îmbunătăţirea calităţii

vieţii omului. Dintre acestea amintim: ştiinţele socio-umane (economice şi

politice), unele discpline ca psihologia socială, ergonomia, terapia ocupaţională,

ergoterapia şi studiul muncii, în a căror componente se include şi îngrijirea

sănătăţii populaţiei.

Sănătatea omului, deziderat de care depinde însăşi calitatea vieţii, este

domeniul de studiu şi activitate al multor ştiinţe, în principal al celor medicale şi

sociale întrucât "crearea de resurse sporite necesare progresului societăţii rămâne

dependentă şi de o creştere numerică a forţei de muncă."


1
Accidentele de muncă, accidentele rutiere, condiţiile de viaţă, stress-ul,
bolile, conflictele armate prezente în unele zone ale lumii, determină creşterea,
din ce în ce mai mare a numărului de persoane cu handicapuri de diferite feluri (în

întreaga lume).

În prezent, invalidul sau handicapatul, care era considerat subiect de caritate

sau/şi filantropie, trebuie tratat ca oricare om valid, cu perspectiva reluării locului

în societate, prin participare activă, chiar productivă acolo unde este posibil.

Sănătatea, concepută ca o stare dinamică, este expresia relaţiilor interne,

concrete ale organismului cu mediul ambiant, pe linia realizării unui echilibru activ

cu acesta sau, altfel exprimat, este capacitatea de a răspunde la modificările

acestuia printr-o adaptare corespunzătoare."1

Pentru realizarea acestui echilibru, a stării de sănătate, pe lângă măsurile

profilactice şi curative se impun măsurile de recuperare a capacităţii de muncă a

celor care din anumite motive devin invalizi (deficienţe congenitale, deficienţe

dobândite în cursul vieţii). Recuperarea prezintă un aspect umanitar, dar şi un

caracter economic, prin faptul că tot ce se investeşte în scopul recuperării

invalidului şi reintegrării lui în comunitatea productivă, se compensează ulterior

sub forma creşterii potenţialului uman. Recuperarea este un proces continuu,

începând de la patul bolnavului până la reîntoarcerea acestuia în muncă. 2Lumea

2
medicală caută căi de recuperare a forţei de muncă, procesul fiind foarte complex,

dictat de interesele personale ale subiecţilor respectivi, cât şi de interesele

societăţii, necesitatea şi importanţa muncii fiind imperativul comun.

Complexul de acţiuni şi practici adoptate în direcţia recuperării deficienţelor,

indiferent de natura acestora, poartă denumiri diferite, cu toate că urmăreşte acelaşi

scop comun. Astfel, termenul de reabilitare este folosit de anglo-americani, iar cei

de readaptare şi reeducare sunt folosiţi în ţările francofone. Dar, indiferent de

terminologia folosită, activitatea de recuperare în esenţă urmăreşte refacerea

deficientului şi transformarea sa într-un membru activ al comunităţii în care

trăieşte. Procesul complex desfăşurat în acest scop este continuu, el finalizându-se

odată cu încadrarea subiectului recuperat într-o ocupaţie, de preferinţă remunerată.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia sunt căi de obţinere a acestui proces,

cunoscute de mult timp şi care se bazează pe conceptul că cel mai bun doctor pe

care n-il oferă natura este activitatea, munca. Caracterul terapeutic al muncii este

recunoscut de foarte mult timp, iar în acest domeniu munca este considerată

metodă de tratament.

Diferenţa între terapia ocupaţională şi ergoterapie constă în diversitatea

formelor, în mărimea sferei de aplicabilitate şi adresabilitate a celor două metode

care urmăresc ca bolnavul, prin îngrijire medicală să depăşească stadiul de

infirmitate şi să poată deveni folositor lui şi societăţii.


Terapia ocupaţională urmăreşte stimularea interesului bolnavului pentru

activităţi oarecare, evidenţiindu-se în acest context playterapia, artterapia,

cultterapia, kinetoterapia, etc.

Ergoterapia are la bază semnificaţia intrinsecă a muncii remunerate,

exercitate prin reinserţie profesională şi socială a bolnavului. Printre activităţile

frecvent adoptate de către bolnavii cu afecţiuni de lungă durată sunt: ţesutul

covoarelor, confecţionarea articolelor de croitorie, broderie, activităţile zootehnice,

agricole (legumicultura, floricultura şi pomicultura), etc. Acestea, prin stimuli

corespunzători, urmăresc să trezească interesul pentru muncă, pentru formarea

unor stereotipuri dinamice, iar mai apoi să conducă la o recuperare socială.

Recuperarea în cadrul ergoterapiei are un sens mai larg, incluzând aplicarea

procesului medical cu finalitate socială în toate unităţile sanitare şi de asistenţă

socială, scopul medical fiind cel iniţial, iar efectul activităţii de muncă fiind

considerat cel mai fiziologic şi eficace mijloc terapeutic.

Pornind de la constatarea că inactivitatea prelungită duce la pierderea

capacităţii de efort şi a aptitudinilor psihomotorii, organizarea timpului liber al

bolnavilor face ca, după aplicarea tratamentului medical şi ergoterapeutic, reluarea

muncii să fie posibilă fără dificultăţi importante de ordin fizic şi psihic. În această

idee, încă din perioada spitalizării, bolnavii trebuie să fie pregătiţi pentru

activitatea profesională practicată (înainte de îmbolnăvire) sau dacă acest lucru nu


este posibil, trebuie să fie reorientaţi şi iniţiaţi în alte profesii accesibile stării lor

actuale.

În cadrul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, recuperarea stării de sănătate

este primordială, dar nu trebuie neglijat scopul economic care de asemenea are o

mare importanţă prin:

- reducerea perioadei de readaptare la procesul muncii;

- reducerea numărului de zile de concediu medical;

- valoarea bunurilor materiale produse în timpul spitalizării (conduce la

îmbunătăţirea condiţiilor de spitalizare a bolnavilor, dar şi cei în cauză, în afara

obţinerii instruirii sau reprofesionalizării pot obţine un venit din valorificarea

muncii prestate).

Se poate afirma că munca dirijată şi supravegheată medical, în cadrul

terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei, are atât efecte morale cât şi materiale.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia s-au dezvoltat mai ales în cadrul

profilelor tradiţionale care sunt psihiatria şi unităţile recuperatorii pentru

handicapaţi motori, dar pot fi extinse ca metode terapeutice şi la alte profile ca:

neurologie, geriatrie, medicină internă (cu excepţia spitalelor de urgenţă), cât şi în

unităţile de ocrotire socială. Atât terapia ocupaţională cât şi ergoterapia au la bază

realitatea handicapului. Şcolarizarea, inserţia profesională şi socială a persoanelor

deficiente se sprijină pe rezultatele reeducării, pe gradul de autonomie dobândit.


Ideea care conduce acest proces nu constă numai în a-l reintegra pe deficient

în societate ci în a-l împiedica să iasă din ea, dificultatea fizică nu trebuie să-l

excludă din comunitate.

Experienţa dobândită în aceste domenii terapeutice se impune a fi cunoscută

de către toţi cei implicaţi în recuperarea capacităţii de muncă, atât sub aspectul

factorului uman cât şi sub aspectul factorului economic pe care îl determină.

În realizarea obiectivelor terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt

numeroase aspecte ce trebuiesc cunoscute şi dezvoltate, cel mai important fiind

introducerea lor în toate unităţile de recuperare indiferent de profilul medical al

acestora.

Aspectele implicate, cele interdisciplinare, problemele specifice fiecărei

specialităţi, de ordin fiziologic şi fiziopatologic, posibilităţile de adaptare ale

bolnavului la efort, metodele kinetoterapiei folosite nu sunt simple şi necesită

cunoaşterea lor aprofundată.

O altă problemă a domeniului este cea a pregătirii specialiştilor pentru

unităţile sanitare de profil, care să conducă la creşterea interesului şi valorii acestor

metode terapeutice.

Crearea unităţilor sanitare şi de asistenţă socială de profil, care să asigure

condiţiile necesare de tratament şi timpul necesar pentru formarea unor deprinderi

corespunzătoare unor munci adecvate invalizilor cu anumite specificităţi sunt


necesare, dar în egală măsură depind de posibilităţile economice, de finanţare, mai

greu de realizat în prezent.

Unităţile de profil existente în domeniul terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei,

au stabilite metode de finanţare, organizare şi desfăşurare specifice, iar instituţiile

de stat şi particulare trebuie stimulate să accepte şi să încurajeze încadrarea în

muncă a persoanelor cu handicap, pregătite pentru exercitarea unor munci adecvate

posibilităţilor lor.

OBIECTIVELE ŞI EFECTELE TERAPIEI

OCUPAŢIONALE ŞI ERGOTERAPIEI

Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei privind

aspectul fizic, psihic, profesional şi social

Cele mai largi domenii de aplicare şi acţiune ale terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei sunt cele cu specific patologic de psihiatrie, neurologie şi recuperare

neuro-motorie, pulmonar, reumatologic, geriatric, pediatric şi afecţiunile care sunt

tratate în cadrul balneofizioterapiei. În unităţile sanitare cu aceste profile se pot

introduce activităţi de terapie ocupaţională şi ergoterapie în scopul măririi

eficacităţii medicale şi al creşterii eficienţei economice.


Obiectivele principale ale terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei în aceste

domenii medicale urmăresc:

- înlăturarea tulburărilor funcţionale pasagere datorate unor afecţiuni

simple sau complexe, în care este necesară reeducarea gestuală sau

recuperarea unui deficit motor;

- reeducarea mijloacelor de exprimare (vorbire, atitudine, comportament);

- restabilirea independenţei bolnavului sub aspect psihosomatic.

Acţiunile bolnavilor intreprinse în cadrul terapiei ocupaţionale şi

ergoterapiei au valoare pentru aceştia “... numai dacă semnificaţia actului este

recunoscută de altul şi permite stabilirea unei relaţii” (Louis Pierquin).

Pentru atingerea obiectivelor este necesară evaluarea competentă şi realistă a

fiecărui caz, iar recuperarea deficienţelor trebuie realizată printr-un ansamblu de

mijloace şi posibilităţi medico-sociale individualizate, suple, cu alternative

acceptabile.

Planul şi programul de recuperare trebuie să fie realist, elastic şi să evite

stagnarea, regresiunea sau eşecul.

Kinetoterapeutul şi ergoterapeutul au rol important în crearea de condiţii şi

situaţii care să dezvolte iniţiative noi pentru pacienţi. Relaţiile lor cu pacienţii

trebuie să fie bazate pe încredere şi competenţă profesională. De asemenea este


foarte importantă cunoaşterea mediului social şi profesional al pacientului, a celui

căruia urmează a se integra, relaţiile sale de muncă şi cele familiale.

La fel de importante sunt pentru specialiştii din activitatea terapeutică de

acest gen cunoştinţele din domeniul sociologic, sociometric şi ergonomic, toate

acestea contribuind la activitatea de recuperare a afecţiunilor invalidante.

Obiectivele ergoterapiei sunt legate de solicitarea şi obţinerea cât mai rapidă

a colaborării active a pacientului. În acest fel, din convingere, cu efort de voinţă şi

din propriul său interes încearcă să se adapteze unor noi situaţii sau unei vieţi

normale, să se integreze în societate.

Pe primul loc în activitatea de ergoterapie se află recuperarea deficitului,

scurtarea perioadei de incapacitate de muncă, activitatea constituind şi un mijloc de

instruire a deficienţilor pentru obţinerea unor câştiguri proprii, iar valoarea

economică a acestei terapii situându-se pe plan secundar. Sarcina principală a

ergoterapiei este de a ajuta bolnavul să realizeze conştiinţa de sine şi să

redobândească relaţiile cu societatea, cu viaţa, să-i redea posibilitatea de a fi din

nou activ, de a fi util lui însuşi, dar şi pentru societate.

În această direcţie, prin relaţiile de încredere care se stabilesc între terapeutul

ocupaţional/ergoterapeut şi pacienţi sunt îndreptate eforturile de a extinde în cât

mai multe direcţii activităţile creatoare ale pacienţilor.


Organizaţia Internaţională a Muncii a căutat diferite soluţii pentru

readaptarea profesională a persoanelor cu handicap. Scopul acestei readaptări este

orientat spre:

- obţinerea şi păstrarea unui loc de muncă;

- progresul profesional;

- uşurarea inserţiei sau semiinserţiei în societate.

Problema productivităţii, cu toate condiţiile create şi a voinţei persoanei

handicapate de a o realiza, rămâne încă discutabilă. Atelierele protejate, fără

normalizare, constituie deocamdată unica posibilitate pentru persoanele din această

categorie. Pentru rezolvarea tuturor acestor probleme care ţin de readaptarea

profesională, trebuie respectate (avute în vedere) cele 10 comandamente ale

existenţei integrate a handicapatului, propuse de Einar Helander: viaţa familială

(cămin, copii), locuinţa, alimentaţia, instrucţia - educaţie şi formare, petrecerea

timpului liber, loisir (dreptul de a participa la activităţi speciale, culturale-

recreative-distractive), servicii publice (ex. accesul la mijloacele de transport în

comun şi în instituţiile publice), asociaţie, situaţie economică (compensarea

pierderilor de venit ca urmare a infirmităţii), activităţi publice (ex. dreptul la vot şi

de a avea un rol în administraţia publică). În acelaşi timp ei trebuie ocrotiţi,

îndrumaţi, ajutaţi.
În funcţie de natura afecţiunii şi a activităţii prestate, capacitatea de

reantrenare a persoanei cu handicap poate fi solicitată fizic, nervos sau cerebral,

munca fiind un proces complex care implică în proporţii diferite toate cele trei

tipuri de solicitare.

Activitatea omului în procesul muncii poate fi determinată şi de anumiţi

factori care au influenţă asupra capacităţii de muncă. Aceştia sunt:

1. Factori fiziologici

- starea sănătăţii;

- consumul energetic;

- exerciţiul şi antrenamentul;

- vârsta;

- sexul.

2. Factori psihologici

- personalitatea;

- aptitudinile de muncă;

- interesul (motivaţia);

- temperamentul;

- emotivitatea;

- relaţiile interpersonale.

3. Factori fizici şi mediul de muncă


- iluminatul;

- cromatica;

- zgomotul;

- vibraţiile;

- muzica;

- microclimatul;

- noxele.

4. Condiţiile sociale

- regimul de muncă;

- organizarea activităţii;

- nivelul profesional şi cultural;

- condiţiile igienico-sanitare.

Eficienţa participării subiectului cu suferinţe la o activitate de muncă

depinde de adaptarea cât mai bună a mijloacelor şi metodelor de lucru la

caracteristicile fizice şi neuropsihice ale acestuia.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia se opun inacţiunii, pasivităţii, renunţării,

care sunt efecte ale spitalizării de lungă durată.

Activităţile specifice acestor metode terapeutice îi stimulează, mobilizează

energia acestora, voinţa, dorinţa de recuperare. Participarea bolnavilor nu se


realizează prin constrângere sau prin crearea unor reflexe condiţionate ci pe

suportul conştientizării, informării, sensibilizării acestora de către terapeutul

ocupaţional şi ergoterapeut, de medicul care prescrie activităţile şi dirijează

activitatea de recuperare.

Terapia ocupaţională şi ergoterapia nu trebuie confundate cu

profesionalizarea, cu toate că au drept conţinut munca şi diverse activităţi practice

şi recreative.

Efectele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei sunt multiple: fizice, psihice şi

psiho-sociale. Ele au fost evidenţiate de Steindler şi formulate în felul următor:

- din punct de vedere fizic - creşte forţa musculară, rezistenţa la oboseală, se

dezvoltă coordonarea motorie şi viteza mişcării;

- din punct de vedere intelectual - se constată o influenţă normalizatoare, se

micşorează emotivitatea, se eliberează energia potenţială, se dezvoltă atenţia,

încrederea în sine, se educă obiceiul de a lucra şi posibilitatea expresiei personale,

se dezvoltă iniţiativa;

- din punct de vedere social - se dezvoltă responsabilitatea de grup şi de

cooperare, se favorizează contactele sociale;

- din punct de vedere economic - se descoperă vocaţii personale, se crează

obişnuinţe industriale, care ajută eventual pacienţii să participe material la

întreţinerea lor în instituţiile sanatoriale.


Rolul recuperării şi mijloacele terapiei ocupaţionale şi ergoterapiei

Ocrotirea sănătăţii omului include trei domenii bine definite: medicina

profilactică, medicina curativă şi medicina recuperatorie - de diminuare până la

anulare a deficienţelor funcţionale restante după o îmbolnăvire (T. Sbenghe).

Medicina recuperatorie utilizează procedee ce folosesc factori fizici, tehnici

de corecţie chirurgicală (corecţii şi supleanţe ale deficitelor), terapia ocupaţională

şi ergoterapia. Aceasta include un complex de măsuri pentru redobândirea

posibilităţilor de autoservire a bolnavilor, de deplasare autonomă, de realizare a

activităţilor casnice şi de reinserţie socială şi profesională.

Din diferite cauze, numărul invalizilor şi deficienţilor, pe plan mondial

creşte continuu, depăşind 10% din totalul populaţiei. Volumul mare al solicitărilor

de asistenţă medicală şi socială depăşeşte posibilităţile economice ale multor ţări,

reintegrarea socio-economică şi evitarea stării de dependenţă fiind o necesitate sub

toate aspectele.

Conceptul de recuperare este apanajul multor specialităţi medicale şi se

referă la restabilirea cât mai deplină a capacităţii funcţionale pierdute (congenitale

şi dobândite), prin boală sau accident. Acest concept vizează în unele cazuri

dezvoltarea unor mecanisme compensatorii care să-i asigure pacientului


posibilitatea de autoservire sau de muncă. Uneori acestea impun recurgerea la

dispozitive ajutătoare sau aparate speciale. Dintre mijloacele recuperatorii folosite,

sub forma unor dispozitive şi aparate auxiliare, fac parte ortezele (corsete, atele),

folosite pentru a menţine permanent în poziţie corectă anumite segmente (membre,

coloană vertebrală), protezele (membre artificiale pentru înlocuirea celor amputate

sau prelungirea bonturilor), diferite aparate şi dispozitive ingenioase.

Activitatea complexă de recuperare, care cuprinde măsuri medicale, sociale

şi profesionale, implică specialişti din diverse domenii: medici, bioingineri,

psihopedagogi, economişti, ergonomi, kinetoterapeuţi. Printre atribuţiile acestor

specialişti se includ şi cele legate de imaginarea şi realizarea unor dispozitive

tehnice auxiliare, pentru persoanele cu diferite handicapuri, pentru a le asigura

autonomia.

Dispozitivele, din punct de vedere al destinaţiei sunt clasificate în:

- mijloace de deplasare (bastoane, cârje, fotolii rulante, triciclete, biciclete,

automobile speciale, dispozitive de acces în mijlocele de transport în comun);

- dispozitive folosite în activitatea curentă de fiecare zi (autoservire la

îmbrăcare-dezbrăcare, la spălare, toaletă, servirea mesei, culcare, etc.);

- mijloace audio-vizuale şi recreative, inclusiv sportul şi dansul;

- dispozitive auxiliare menajere pentru femei la domiciliul lor (pentru cusut,

călcat, gătit, spălat, curăţat, amenajarea interioarelor);


- dispozitive şi mijloace profesionale (instrumente de lucru adaptate ca

formă, greutate, mod de acţionare, pentru uşurarea prehensiunii şi folosirii, sisteme

de comandă şi de plasare la distanţă a unor obiecte).

Ca formă modernă şi interdisciplinară, recuperarea, prin preocupările ei faţă

de individ şi prin scopul final urmărit, se realizează prin munca în echipă a tuturor

specialiştilor, prin colaborarea între medicul specialist (chirurg, neurolog,

cardiolog, psihiatru, pediatru, recuperator, gerontolog), psiholog, logoped, terapist

ocupaţional/ ergoterapist, asistent social, economist, jurist, sociolog, protezist şi

ortezist, biotehnician, etc.

Activitatea terapeutului ocupaţional şi ergoterapeutului începe în centrul de

reeducare şi se finalizează uneori la domiciliul persoanei cu handicap.

Recuperarea aspectului fizic

Recuperarea aspectului fizic constă în ameliorarea sau recuperarea integrală

a unei funcţii deficitare, mişcarea fiind elementul principal care vizează

următoarele aspecte:

- posibilitatea de a deplasa segmentul;

- amplitudinea;

- rezistenţa la efort;

- coordonarea mişcărilor.
Cunoaşterea metodicii dobândirii şi dezvoltării acestor proprietăţi este de

mare importanţă pentru practicienii respectivi.

Recuperarea aspectului psihic

Modificarea stării fizice în urma unei perioade de inactivitate atrage

importante modificări ale psihicului bolnavului. Pierderea încrederii în sine este

frecvent întâlnită, teama pierderii potenţialului său funcţional creând importante

manifestări psihice şi comportamentale. Se impune solicitarea acestor bolnavi în

direcţia captării interesului şi cooperării la propria vindecare. Executarea unor

acţiuni sau angrenarea în activităţi, implică libera opţiune a bolnavului, aptitudinile

şi starea lui mintală de asemenea se adaptează capacităţii şi posibilităţii sale psihice

şi fizice de moment.

Recuperarea aspectului profesional

În stadiul iniţial al recuperării, aspectul profesional nu include obligatoriu

apelarea la meseria avută anterior îmbolnăvirii. Uneori se apelează la alte activităţi,

diferite, urmând ca pe parcurs obiectivul de bază să devină reluarea activităţii

profesionale anterioare, acolo unde este posibil.

Ergoterapia urmăreşte parcurgerea progresivă, naturală şi liberă a etapelor de

readaptare la munca pacientului, folosirea gestualităţii specifice acesteia.


Când acest scop nu mai poate fi realizat, când se impune reorientarea

profesională, subiectul este testat în atelierul de ergoterapie sub aspectul

posibilităţilor sale psihotehnice.

Recuperarea aspectului social

Reinserţia socială a pacienţilor poate fi facilitată prin recuperarea unor

elemente şi gesturi de autoservire specifice vieţii de zi cu zi (igiena corporală,

servirea mesei).

Stimularea şi pregătirea gestualităţii în vederea protezării sau de adaptare la

activităţile menajere, sunt elemente decisive pentru reintegrarea familială şi

socială.

Terapeutul ocupaţional şi ergoterapeutul au rol important în aceste direcţii,

de pregătire propriu-zisă a bolnavului, dar şi de consiliere a membrilor familiei în

care aceştia se reîntorc, în privinţa adaptărilor necesare la domiciliu, care să

faciliteze acţiunile bolnavului respectiv în vederea creşterii autonomiei acestuia.

Rolul aparatelor şi dispozitivelor în terapie ocupaţională şi ergoterapie

Activitatea de recuperarea este completată în unele situaţii de mijloacele

auxiliare realizate în atelierul de ergoterapie, după multiple încercări.


Aparatele şi dispozitivele concepute pentru a facilita acţiunea terapeutică a

muncii, pentru asigurarea posturii şi suplinirea sau stimularea funcţiei sunt

confecţionate din diverse materiale (piele, material plastic, lemn, metal) şi sunt

corelate strict cu infirmitatea de moment, unele provizorii, adaptabile, altele pentru

durată mai mare ca timp de folosire.

Terapeutul ocupaţional trebuie să găsească forme de activitate care solicită

funcţia afectată prin mişcări repetate, corespunzător dozate ca amplitudine şi forţă,

să-i creeze subiectului senzaţia utilităţii sale.

Pregătirea terapeutului în această direcţie impune cunoştinţe temeinice de

anatomie şi fiziologie pentru a fi respectate condiţiile optime de reeducare

funcţională, de psihologie, pedagogie şi despre tehnologia muncii respective. De

asemenea cunoaşterea cazului clinic, pentru ca aceste activităţi să fie aplicate

individualizat sau în grup, după caz. Este de dorit ca terapeutul din acest domeniu

să aibă cunoştinţe despre instrumentele şi dispozitivele de lucru, despre

posibilitatea adaptării lor speciale şi chiar să le poate confecţiona.

Medicul recuperator colaborează cu ergoterapeutul la precizarea

capacităţilor restante, în privinţa contraindicaţiilor care există. Ergoterapeutul,

după cunoaşterea pe toate planurile a pacientului, desfăşoară activitatea practică

pornind de la demonstraţii, exemplificări, îl instruieşte şi supraveghează pe


parcursul activităţii, urmărind poziţiile corecte, execuţia, mişcările contraindicate,

până la dobândirea deprinderilor cele mai corecte.