Sunteți pe pagina 1din 11

 

Refacerea Putnei – „proiect naţional” sau gest de putere ?

«La reconstruction du Monastère de Poutna – «projet national» ou geste du pouvoir

by Maria Magdalena Szekely

Source:
Annals of Putna (Analele Putnei), issue: 1 / 2014, pages: 251­260, on www.ceeol.com.
MARIA MAGDALENA SZÉKELY

REFACEREA PUTNEI – „PROIECT NAŢIONAL”


SAU GEST DE PUTERE ?

Pisania aşezată deasupra uşii de intrare în pronaosul bisericii mari a


Mănăstirii Putna spune, în traducere:
„† Această biserică a înnoit-o Io Gheorghe Ştefan
voievod şi s-a săvârşit în zilele lui Io Istratie Dabija vodă,
în anul 7170”1.
Textul, scurt, neutru, fără invocaţie şi fără intitulaţia celor doi domni, m-a intrigat
de multă vreme. Recentul studiu al Părintelui Dosoftei Dijmărescu – plin de
sugestii interesante şi care rezolvă o sumă de chestiuni neclare în privinţa refacerii
bisericii domneşti, în veacul al XVII-lea2 – m-a îndemnat să pun în sfârşit laolaltă
propriile observaţii pe marginea acestui subiect, în căutarea unor eventuale
desluşiri.
În lipsa altor izvoare, care să contrazică informaţia, trebuie să acceptăm
zisa lui Ion Neculce, din cel de-al XXIX-lea Cuvânt al său, precum că refacerea
bisericii de la Putna a început către sfârşitul domniei lui Vasile Lupu3. În acelaşi
timp, cred că cel puţin după demonstraţiile din ultimii ani, pornite din direcţii
diferite, dar ajungând la aceeaşi concluzie4, nu se mai poate pune temei pe
afirmaţia aceluiaşi vornic Neculce, anume că Vasile Lupu ar fi demolat biserica lui
Ştefan cel Mare în căutarea unei comori. S-a arătat cu alt prilej că, în ceea ce
priveşte evenimentele din istoria Putnei, Ion Neculce a folosit, în Cuvintele sale,
informaţii furnizate direct, de vieţuitori ai mănăstirii, precum monahul Sava Balaci,
ajuns şi mitropolit al Moldovei5. Aceştia ştiau bine reperele importante din trecutul
mănăstirii lor, dar aveau şi meşteşugul de a le combina cu întâmplări a căror

1 Eugen Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, Viena, 1903, p. 73, nr. IV.
2 Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, Observaţii privitoare la refacerea Mănăstirii Putna la
mijlocul secolului al XVII-lea, în vol. Aut viam inveniam aut faciam. In honorem Ştefan Andreescu,
editori Ovidiu Cristea, Petronel Zahariuc, Gheorghe Lazăr, Iaşi, 2012, p. 521–543.
3 Ion Neculce, Opere, ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel, Bucureşti,

1982, p. 180–181.
4 Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, op. cit., p. 527–534; Ştefan S. Gorovei, Vârstele Putnei.

Epoca ştefaniană 1466–1529, în vol. Sfânta Mănăstire Putna, lucrare apărută cu binecuvântarea Înalt
Preasfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Mănăstirea Putna, 2010, p. 55; Maria
Magdalena Székely, Născută spre a fi doamnă: Maria, ultima soţie a lui Ştefan cel Mare, în AP, VIII,
2012, 1, p. 328.
5 Ştefan S. Gorovei, Ion Neculce şi tradiţiile Putnei, în AP, I, 2005, 2, p. 57–58, 67–68.

„Analele Putnei”, X, 2014, 1, p. 251–260.


Access via CEEOL NL Germany

252 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

valoare de adevăr nu putea fi probată şi, chiar de-ar fi fost, nu folosea la nimic.
Dimpotrivă, împletind faptele reale cu unele imaginare, chiar fără o intenţie de
fraudă în adevăratul sens al cuvântului, se putea obţine un beneficiu de natură
spirituală, a cărui importanţă depăşea cel mai adesea zidurile de incintă ale
mănăstirii. „Mutarea” târzie, în veacul al XVIII-lea, a lui Daniil Sihastrul, ca spirit
tutelar, de la Voroneţ la Putna este un exemplu cât se poate de ilustrativ în această
privinţă6. Sava sau un alt călugăr din obşte îi va fi înfăţişat lui Ion Neculce tradiţia
despre dărâmarea Putnei în vremea lui Vasile Lupu, aşa cum o va fi ştiut şi el de la
călugării mai bătrâni, contemporani ai evenimentelor. În desfăşurarea reală a
faptelor era ţesut însă şi un amănunt fictiv: căutarea de bani în bătrânele ziduri,
prezentată ca motiv al distrugerii bisericii. Oricât ar părea de neobişnuit, mitul
comorii pare să fi circulat cu adevărat la Putna şi să fi avut chiar o viaţă lungă. Pe
seama lui am pus deschiderea, în 1758, a mormântului presupus al lui Ştefan cel
Mare, care era, de fapt, al ultimei sale soţii, doamna Maria7. Lăsând deoparte
povestea despre comoară – oricât de seducătoare ar fi ea –, din Cuvântul lui
Neculce trebuie reţinute, pentru secvenţa cronologică analizată acum, doar detaliile
de natură propriu-zis istorică: demolarea bisericii, începerea noii construcţii şi
pierderea domniei de către Vasile vodă. La vremea aceea, refacerea presupunea
dărâmarea construcţiei afectate şi înălţarea alteia noi8. N-au procedat altfel nici alţi
domni ai Moldovei şi nici contemporanul din Ţara Românească al lui Vasile Lupu,
Matei Basarab, socotit, după numărul mare de edificii construite, cel mai însemnat
ctitor din Ţările Române. Cele petrecute la Putna nu erau aşadar întru nimic ieşite
din comun. Suspiciuni n-ar avea de ce să trezească nici afirmaţia lui Ion Neculce
potrivit căreia, până la scoaterea din domnie a lui Vasile Lupu, noua biserică ar fi
fost înălţată până la ferestre, fiindcă situaţii de acest fel au mai existat. Chiar
biserica mitropolitană din Suceava a fost construită doar până la nivelul ferestrelor
de Bogdan al III-lea, fiind isprăvită mai târziu, de Ştefan cel Tânăr9. Ne-am aştepta
ca, pentru lucrări de o asemenea amploare, domnul să fi solicitat din Ardeal diverse
materiale de construcţie, eventual şi meşteri, aşa cum se obişnuia şi cum el însuşi
făcuse în mai multe rânduri. Însă, în corespondenţa oficială, nu există nici o
menţiune care să trădeze existenţa unui şantier de mari dimensiuni cum trebuie să
fi fost cel de la Putna.
La urcarea pe tron a lui Gheorghe Ştefan, mai era de construit cam o
jumătate de biserică, de făcut tencuielile, de pus pardoselile, catapeteasma,
mobilierul şi, desigur, acoperişul. Nici de această dată, în corespondenţa
domnească, nu-şi fac loc cereri adresate oraşelor transilvane şi îndeosebi Bistriţei

6 Idem, Legende, mituri şi poveşti în istoria Mănăstirii Putna, în AP, IX, 2013, 1, p. 433–437.
7 Maria Magdalena Székely, op. cit., p. 328.
8 Ştefan S. Gorovei, Vârstele Putnei…, p. 55.
9 V. consemnarea din pisanie: Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukovina, Viena,

1903, p. 133, nr. I.


REFACEREA PUTNEI – „PROIECT NAŢIONAL” SAU GEST DE PUTERE ? 253

pentru aprovizionarea şantierului de la Putna. O singură dată, la 30 noiembrie


1655, Gheorghe vodă Ştefan a solicitat „câteva mii de cuie” de leaţuri şi de
şindrilă, de care avea „lipsă mare”, însă pentru „casele noastre”10.
În mod surprinzător, nici răsfoirea altor categorii de izvoare ale vremii nu
se vădeşte mai rodnică în încercarea de a lămuri când şi cum s-a refăcut biserica lui
Ştefan cel Mare. Data de început a lucrărilor nu este cunoscută. După Ion Neculce,
Vasile Lupu ar fi dărâmat vechea biserică „aproape de mazilie”, ceea ce nu
înseamnă însă 1653 şi nici chiar anul imediat anterior. Demantelarea zidurilor,
degajarea terenului şi apoi înălţarea construcţiei până la ferestre durau ceva vreme,
ceea ce înseamnă că lucrările au început prin 1650, dacă nu chiar ceva mai înainte.
De cealaltă parte, anul sfinţirii era, până nu demult, la fel de neclar11. Reconstituind
data unui antimis din tezaurul putnean12 – leatul 7164 (1 septembrie 1655 – 31
august 1656) – şi coroborând-o cu un fragment dintr-o epistolă trimisă în
Transilvania de Gheorghe Ştefan, la 4/14 noiembrie 1655, din Putna, şi în care
domnul spune: „Iată şi noi, prin ajutorul Domnului, ajunserăm cu pace vineri la
sfinţirea mănăstirii, iar de Domnul ne ţine teferi, isprăvindu-ne astă-treabă, mâine
ori poimâine, voim a merge mai departe la Suceava”, Părintele Dosoftei
Dijmărescu a reuşit să fixeze sfinţirea noii biserici de la Putna în ziua de duminică,
4/14 noiembrie 165513. Or, printre documentele de cancelarie din răstimpul
1650–1655 nu răsare nici o danie importantă către Putna. În ceea ce-l priveşte pe
Vasile Lupu, la 15 iunie 1650, el dădea doar o scutire de dări pentru satele
Vicovele şi Voitinelul, aparţinând mănăstirii14. Pentru domnia lui Gheorghe Ştefan,
Petronel Zahariuc a reuşit să identifice doar un act din 9 ianuarie 1654, prin care
Mănăstirii Putna i se întărea satul Crasna, dăruit de Filotei, fost episcop15. Tot de la
acelaşi domn provin încă două acte având ca beneficiar Putna – scutirea de dări a
unui cojocar al mănăstirii, respectiv scutirea de vamă pentru un car cu peşte –, dar
acestea sunt ulterioare sfinţirii16. În tot cazul, este evident că o biserică de
dimensiunile celei de la Putna nu se putea „găti” – pentru a-l cita pe Ion Neculce –
cu sumele, totuşi infime, economisite de pe urma unor scutiri ca acelea menţionate.
Şi totuşi, dacă un sprijin financiar consistent, venit din partea domniei, nu
se poate susţine documentar, cu ce bani s-a refăcut Putna ? Un început de răspuns

10 Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la istoria românilor, XV/2, Bucureşti, 1913,


p. 1253, nr. MMCCCXXXV.
11 Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod (1653–1658),

Iaşi, 2003, p. 290, nota 480.


12 Dorin Jacotă, Un antimis din timpul domnitorului Gheorghe Ştefan, în MMS, XXXV,

1959, 1–2, p. 135–137.


13 Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, Observaţii privitoare la refacerea Mănăstirii Putna…,

p. 526–527.
14 Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, Bucureşti, 1905, p. 169, nr. 4.
15 Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod…, p. 490.
16 Ibidem.
254 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

ar putea veni din direcţia pomelnicelor. Transcriind, în vederea publicării,


pomelnicele Putnei, Părintele Alexie Cojocaru a remarcat că în cel mai vechi dintre
ele, scris în 1756, de Natanail Dreteanovschi, Eustratie Dabija, în timpul căruia s-a
isprăvit biserica nouă, este înregistrat nu ca domn, ci ca „vel vornic” şi, în plus,
împreună cu prima sa soţie, Anghelina17. Or, o asemenea consemnare nu se putea
face decât înaintea lunii octombrie a anului 1656, când Eustratie este deja atestat
împreună cu Dafina18, şi după începutul lui 1655, când el apare în dregătoria de
mare vornic19. Admiţând şi existenţa unei perioade obligatorii de doliu între
moartea primei soţii şi recăsătorire, însemnarea din pomelnic nu poate fi fixată
decât în prima parte a anului 1655. Această datare strânsă mi-a dat ideea de a face
şi alte sondaje în pomelnicul din 1756, alcătuit după un izvod vechi, pierdut între
timp20. Şi astfel, din filele lui au mai răsărit două nume: Solomon „vel vistiernic de
la Bârlad” şi Anna, „giupăneasa dumisale”21; este vorba, de fapt, despre Solomon
Bârlădeanu, mare vistiernic în toată domnia lui Gheorghe Ştefan22. Grigore Pelin
vistiernicul, despre care pomelnicul spune că „au dat moşiia Ciudeiul”, înscris
alături de jupâneasa lui, Nastasia, probabil de părinţi (Grigorie şi Marinca) şi, cu
siguranţă, de fete şi gineri23, este treti vistiernicul din vremea lui Gheorghe Ştefan,
atestat în această dregătorie începând din 165524. În ceea ce-i priveşte pe Vasile
hatmanul şi soţia sa, Irina25, s-ar putea obiecta că prezenţa lor în pomelnic se
datorează faptului că el era fratele domnului; şi, într-adevăr, secţiunea în care sunt
ei înregistraţi îi mai cuprinde şi pe Gheorghie voievod cu Safta, respectiv pe
Dimitrie şi Maria – nimeni alţii decât părinţii lor, Dumitraşco Ştefan şi
Maria-Zinica26. Rezultatele acestei mici investigaţii în pomelnicul Putnei – rapidă
şi superficială deocamdată – pare să indice că dregători de diferite ranguri din
domnia lui Gheorghe Ştefan şi în special din preajma anului 1655 au făcut
mănăstirii danii, în virtutea cărora şi-au câştigat dreptul de a fi pomeniţi la sfântul
altar. Cu excepţia satului închinat de Grigore Pelin, pomelnicul nu spune în ce au
constat daniile. Nici documentele Putnei – care conţin şi ele doar numele satului

17 Monah Alexie Cojocaru, Pomelnice din Mănăstirea Putna, în AP, VIII, 2012, 1,
p. 127–128. Pentru textul pomelnicului, v. idem, Pomelnicul Mănăstirii Putna (1756), în AP, VIII,
2012, 2, p. 196.
18 Călători străini despre Ţările Române, VI, volum îngrijit de M. M. Alexandrescu-Dersca

Bulgaru şi Mustafa Ali Mehmet, Bucureşti, 1976, p. 159.


19 Petronel Zahariuc, Ţara Moldovei în vremea lui Gheorghe Ştefan voievod…, p. 414; v. şi

nota 238.
20 Monah Alexie Cojocaru, Pomelnicul Mănăstirii Putna (1756), p. 167, 183.
21 Ibidem, p. 204.
22 Petronel Zahariuc, op. cit., p. 430–432.
23 Monah Alexie Cojocaru, op. cit., p. 201.
24 Petronel Zahariuc, op. cit., p. 433–434; v. şi nota 409.
25 Monah Alexie Cojocaru, op. cit., p. 203.
26 Petronel Zahariuc, op. cit., p. 26.
REFACEREA PUTNEI – „PROIECT NAŢIONAL” SAU GEST DE PUTERE ? 255

Ciudei al familiei Pelin27 – n-au păstrat amintirea acestor daruri. Presupun, de


aceea, că va fi fost vorba despre sume de bani. Se întrevede astfel un început de
răspuns la întrebarea formulată mai înainte: nu era obligatoriu ca banii pentru
zidirea noii biserici de la Putna să se strângă doar din consistente donaţii domneşti,
ci şi printr-un efort colectiv, impulsionat eventual de o sugestie şi o pildă venite din
partea domniei. În această direcţie, o viitoare comparaţie cu situaţia Mănăstirii
Bisericani, a cărei refacere a fost de asemenea expresia unei solidarităţi – după cum
a dovedit-o de curând Ştefan S. Gorovei28 –, ar mai putea aduce şi alte lămuriri sau,
de nu, măcar unele sugestii. Oricum, pentru a verifica ipoteza participării „ţării” la
reconstruirea bisericii-necropolă a lui Ştefan cel Mare, sunt necesare şi alte
cercetări, mai aprofundate, unele pornind chiar de la pomelnicul Putnei, în care o
mulţime de nume aşteaptă în continuare a fi identificate.
Fireşte că un ban în plus nu prisoseşte niciodată, mai ales când este vorba
despre înălţarea unui edificiu. Însă Putna, ea însăşi, era suficient de bogată şi avea
suficient de multe relaţii dincolo de munţi, încât să nu aibă neapărat nevoie de
sprijin din afară pentru a-şi reface biserica. O simplă privire aruncată asupra
catastifului întocmit de arhimandritul Vartolomei Mazereanu, la 1764, conturează
dimensiunile impresionante ale averii deţinute de mănăstire. De la Ştefan cel Mare
primise 15 moşii, vii la Cotnari şi o moară, toate cumpărate pentru extraordinara
sumă de 7.389 de zloţi tătăreşti, la care se adăugau alte 21 de moşii, dintre cele
domneşti, 11 sălaşe de ţigani, mori pe Siret, un teasc de făcut ceară, o sladniţă,
venitul vămii mici de la Suceava, 150 de drobi de sare, scutiri şi dajdii. Petru
Rareş, Ruxandra – doamna lui Alexandru Lăpuşneanu –, diverşi boieri şi oameni ai
Bisericii completaseră, la rândul lor, zestrea de sate a mănăstirii29, asigurându-i
astfel nu numai mijloacele necesare vieţii de obşte, slujbelor şi milosteniilor, ci şi
surse de venit sigure, cu care se puteau întreţine şi repara, la caz de nevoie,
ansamblul monahal şi odoarele din tezaurul său. Corespondenţa egumenilor de la
Putna, din prima jumătate a veacului al XVII-lea, îi arată pe aceştia în strânse
legături cu autorităţile de la Bistriţa, cu care făceau un util schimb de informaţii
privitoare la evenimente importante (invazii străine, înlocuiri de domni, fărădelegi
ale tâlharilor)30. În plus, spioni veniţi din Ardeal erau adăpostiţi la mănăstire31.
Dată fiind această situaţie, este evident că mai-marii obştii putnene puteau să-şi
procure în chip direct şi fără intervenţia domnilor materialele şi meşterii de care ar

27 Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, p. 184–186.


28 Ştefan S. Gorovei, Epigrafie, genealogie, istorie. Noi contribuţii, în SMIM, XXXI, 2013,
p. 178–182.
29 Dimitrie Dan, Mănăstirea şi comuna Putna, p. 237–240.
30 Informaţii dinspre Putna spre Transilvania circulaseră şi mai înainte, ele fiind atestate la
sfârşitul secolului al XVI-lea: Ovidiu Cristea, Două note privitoare la istoria Mănăstirii Putna, în
AP, VI, 2010, 1, p. 205–209.
31 Maria Magdalena Székely, Scrisori putnene în arhive ardelene, în AP, V, 2009, 2,

p. 58–63.
256 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

fi avut nevoie pe şantierul noii biserici. O făcuseră, de altfel, şi mai înainte: la


1629, egumenul ceruse bistriţenilor „doo faşce de cue de şindilă, că ni s-au
descoperit casele foarte rău”32.
Analiza întreprinsă până în acest punct, asupra unor categorii foarte diverse
de izvoare, scoate în evidenţă câteva lucruri. Domnii de ale căror nume se leagă
începutul refacerii bisericii de la Putna şi sfinţirea ei (Vasile Lupu şi Gheorghe
Ştefan) nu par să-şi fi concentrat eforturile financiare şi interesul direct asupra
marelui şantier. Nici o danie semnificativă, nici o scutire importantă, nici o
încercare de a găsi oameni pricepuţi, scule sau materiale nu pot fi puse pe seama
lor. Este posibil ca unul dintre ei (Gheorghe Ştefan), dar nu este exclus ca şi
celălalt (Vasile Lupu), să-şi fi îndemnat dregătorii dornici de fapte pioase a vărsa
din prea-plinul pungilor lor în lada de bani a egumenului de la Putna. Ceea ce
măcar unii dintre ei au şi făcut. Dacă monahii putneni au fost aceia care i-au
transmis lui Ion Neculce informaţiile, devine oarecum inexplicabil ceea ce vornicul
a consemnat în Cuvintele sale, anume că Vasile Lupu a fost cel care s-a apucat să
facă biserica „de nou iarăși, precum au fost”, că el „au zidit-o numai din temeliie
din pământ până la ferestri” şi că „au gătit mănăstirea Putna Gheorghie Ştefan vodă
[…], de iaste zidită precum să véde acum”33. Să nu mai fi ştiut călugării de la Putna
cine le construise cu adevărat biserica ? Greu de crezut, mai ales că de acele
întâmplări îi despărţeau puţine decenii. Să reflecte toate celelalte izvoare invocate
aici un adevăr denaturat ? Iarăşi, greu de crezut. Pentru rezolvarea acestei aparente
contradicţii, cred că ar trebui să avem în vedere o direcţie pe care am lăsat-o până
acum deoparte şi să ne concentrăm atenţia asupra a ceea ce Părintele Dosoftei
Dijmărescu a numit în chip fericit „responsabilitatea faţă de semnificaţia simbolică
a ctitoriei şi necropolei ştefaniene”34.
Cheia întregii probleme rezidă, cred, în însuşi statutul bisericii de la Putna.
Ea era ctitorie domnească şi necropolă în care-şi dormeau somnul de veci trei
suverani ai Moldovei, nemaivorbind despre ceilalţi membri ai familiei. Era, cum ar
fi spus Miron Costin, „un lucru ce să cuvine unui domn”35. Citatul acesta a mai fost
utilizat, într-un studiu care privea asocierea la atributele puterii suverane, pornind
de la exemplul vistiernicului Iuga, ctitor la Putna şi beneficiar al unui mormânt în
chiar biserica princiară36. Argumentele şi situaţiile invocate de Ştefan S. Gorovei în
studiul amintit sunt în mare parte valabile şi pentru cazul analizat aici, astfel încât
unele dintre ele vor trebui reluate. O zidire domnească nu putea fi dărâmată şi

32 Ibidem, p. 59, nr. 2.


33 Ion Neculce, Opere, p. 180–181.
34 Ieromonah Dosoftei Dijmărescu, Observaţii privitoare la refacerea Mănăstirii Putna…,

p. 535.
35 Miron Costin, Opere, ediţie critică, cu un studiu introductiv, note, comentarii, variante,
indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 168.
36 Ştefan S. Gorovei, Un ctitor uitat la Putna şi asocierea la atributele puterii suverane, în

SMIM, XXI, 2003, p. 265.


REFACEREA PUTNEI – „PROIECT NAŢIONAL” SAU GEST DE PUTERE ? 257

refăcută decât de un domn. Este ceea ce şi Miron Barnovschi spune în testamentul


său, într-o formulă pe care altădată n-am înţeles-o în toată complexitatea ei37:
„Pentru sfânta monastire Bârnova, care iaste începută de noi, vedem că, după vremi
ce stătură, alt nime nu va putea să o săvârşască, numai o putere domnească”38. Aşa
cum s-a remarcat, Miron vodă nu se referea la problemele financiare, pe care
terminarea unei mănăstiri le presupunea – fiindcă, la urma urmei, un mare neam
boieresc din veacul al XVII-lea putea fi tot atât de bogat cât un domn –, ci avea în
vedere condiţia ca noul ctitor să facă parte din cercul puterii39.
Revenind la situaţia Putnei: starea de degradare în care biserica lui Ştefan
cel Mare se afla, spre mijlocul veacului al XVII-lea, reclama o restaurare grabnică.
Mănăstirea avea banii şi mijloacele pentru a o face. Dar, cum avea să spună mai
târziu mitropolitul Dosoftei în legătură cu Probota40, „fiind domnească, nime nu
cutedza să să facă ctitor”41. Şi atunci – intrăm pe tărâmul presupunerilor – obştea
s-a adresat domnului, adică lui Vasile Lupu. Iar domnul a binevoit. Lucrările au
început în numele puterii domneşti, dar cu eforturile şi cheltuiala mănăstirii.
Situaţia pare să fi rămas aceeaşi şi după schimbarea de domnie. Desigur că, în toată
această perioadă, sume de bani sau felurite ajutoare vor fi venit şi din direcţia
tronului, şi dinspre deţinătorii de dregătorii sau chiar dinspre simplii credincioşi. În
1655, sub Gheorghe Ştefan, biserica se afla într-o fază a lucrărilor suficient de
înaintată încât să poată fi sfinţită. Era, altfel spus, construită în întregime şi avea
instalată cel puţin masa altarului. Consacrarea din noiembrie 1655, făcută în
prezenţa domnului, a reconfirmat statutul noii zidiri de ctitorie domnească.
Desăvârşirea construcţiei a mai durat însă, şi nu puţini ani. În această ultimă fază se
vor fi făcut tencuielile interioare şi exterioare, se va fi înlocuit catapeteasma
provizorie cu cea definitivă şi se va fi montat mobilierul. Dacă socotim valabilă
data din pisanie – şi nu văd de ce n-am face-o –, încheierea lucrărilor s-a produs în
vremea Dabijei vodă. Pisania dă văleatul 7170, ceea ce ar putea să însemne fie
ultimele patru luni ale anului 1661, fie primele opt ale anului 1662. Dar, cum
Eustratie Dabija a venit oricum la tron spre finele lui 1661, rămâne de acceptat, ca
an de sfârşit pentru zidirea noii biserici a Putnei, 1662.
Informaţiile din Cuvântul lui Ion Neculce se vădesc astfel corecte, numai
că ele trebuie citite într-o altă cheie. Cu adevărat, biserica Putnei fusese începută de
Vasile Lupu şi fusese terminată de Gheorghe Ştefan, însă nu în sensul unei ctitoriri
propriu-zise. În calitatea lor de reprezentanţi ai „puterii domneşti”, ei nu făcuseră

37 Maria Magdalena Székely, Note despre bisericile Sf. Vineri şi Tăierea Capului Sf. Ioan

Botezătorul din Iaşi, în SMIM, XIX, 2001, p. 36.


38 DRH, A, XXI, volum întocmit de C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Bucureşti,

1971, p. 426, nr. 333.


39 Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 265.
40 Ibidem.
41 Melchisedec, Notiţe istorice şi archeologice adunate de pe la 48 mănăstiri şi biserici

antice, Bucureşti, 1885, p. 164.


258 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

altceva decât să se aşeze într-o succesiune naturală şi, ca urmaşi la tron ai lui Ştefan
cel Mare, binevoiseră ca biserica acestuia să fie refăcută de cei care vieţuiau şi se
rugau în ea. Interpretând în această manieră textul vornicului Neculce, căpătăm
explicaţii şi pentru lucruri care rămân altminteri în afara înţelegerii noastre. Pe de o
parte, în pomelnicul mănăstirii, Vasile Lupu apare împreună cu prima sa soţie,
Tudosca42, şi nu cu cea de-a doua, Ecaterina, cum ar fi trebuit dacă înregistrarea ar
data de prin 1650. Dar se vede că numele lui Vasile vodă a fost trecut în pomelnic
nu în preajma acelui an şi nu datorită faptului că el începuse refacerea bisericii, ci
mult mai înainte, probabil în urma unor danii sau înlesniri. Pe de altă parte, acelaşi
pomelnic atribuie calitatea de „al doile ctitor mare şi înnoitoriu” nu lui Vasile Lupu
şi nici lui Gheorghe Ştefan, ci mitropolitului Iacov Putneanul43, de parcă lucrările
întreprinse cu un veac mai înainte nici cu existaseră. Dar cum se poate explica, din
perspectiva studiului puterii, intervenţia mitropolitului Iacov la Putna ?
Părintele Alexie Cojocaru a observat cu justeţe caracterul intangibil al
ctitoriilor domneşti, identificabil la două niveluri: al reparaţiilor şi al închinărilor44.
În ceea ce priveşte Putna – consideră autorul citat –, „acum, în veacul al XVIII-lea,
această intangibilitate nu este observată şi vedem cum un mitropolit iniţiază şi
sfârşeşte reconstrucţia uneia din cele mai importante mănăstiri ale Moldovei. Să fie
vorba de o schimbare de mentalitate, sau de depăşirea unui prag cronologic ?”45. Aş
fi tentată să răspund că nu văd de ce secolului al XVIII-lea i-ar fi specifică
schimbarea mentalităţilor în materie de drept ctitoricesc. Însă este sigur – şi aici
subscriu la constatările Părintelui Alexie Cojocaru – că mitropolitul Iacov nu era în
nici un fel înrudit cu familia domnească. Din punct de vedere spiritual, el era însă
înrudit cu un alt personaj de covârşitoare importanţă: mitropolitul Teoctist. Nu este
clar nici până în acest moment din ce raţiuni acest om al Bisericii a fost
înmormântat la Putna. Argumentul că el este acela care l-a uns pe Ştefan cel Mare
întru domnie nu poate fi, desigur, luat în seamă. Dar, chiar dacă deocamdată este
imposibil de dezlegat misterul, un lucru este cert: la mijlocul veacului al XVIII-lea,
mormântul său se afla în pridvorul bisericii mari, unde se găseşte şi astăzi. Dacă el
va fi fost îngropat de la început acolo, după cum au susţinut unii cercetători46, sau
dacă va fi fost mutat în interiorul bisericii odată cu lucrările de reconstrucţie din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea, după cum au propus alţii47, nu ne interesează

42 Monah Alexie Cojocaru, Pomelnicul Mănăstirii Putna (1756), p. 207.


43 Ibidem, p. 237.
44 Idem, Mitropolitul Iacov Putneanul, al doilea ctitor al Mănăstirii Putna, în AP, V, 2009,

1, p. 274.
45
Ibidem.
46
Nicolae N. Puşcaşu (†), Voica Maria Puşcaşu, Mormintele Putnei, în vol. Ştefan cel Mare
şi Sfânt. Atlet al credinţei creştine, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Pimen,
Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2004, p. 30 şi Tabelul II, nr. 20.
47 Ioana Grigorescu, Repere de arhitectură în determinarea transformărilor bisericii de la

Putna. Cercetări în vederea restaurării, în SCIA, seria Artă plastică, 21, 1974, 1, p. 105, reluat în
REFACEREA PUTNEI – „PROIECT NAŢIONAL” SAU GEST DE PUTERE ? 259

acum. Important este doar faptul că mitropolitul Iacov şi-a amenajat locul de
odihnă veşnică pentru sine şi pentru părinţii săi tot în pridvor, în colţul exact opus
celui în care se afla piatra tombală a ierarhului pomăzuitor, care odinioară sfinţise
Putna lui Ştefan cel Mare. Era, aceasta, o vizibilă şi palpabilă declaraţie de
apartenenţă la o altă filiaţie ctitoricească. În acest moment, cred că Iacov Putneanul
nu a schimbat nimic din vechea tradiţie a ctitoririi unei mănăstiri domneşti.
Dimpotrivă, cunoscând bine obiceiurile şi regulile, dar vrând – din raţiuni asupra
cărora nu stărui aici – să evite a face apel la „puterea domnească”, şi-a asumat el
rolul de ctitor, în calitatea sa de întâi-stătător al Moldovei. Reamintesc în treacăt
faptul că reînnoirea Putnei a început în 1755, adică la o vreme când Iacov ocupa
deja scaunul mitropolitan48. Prinţ al Bisericii, ieşit din obştea Putnei, Iacov ar fi
avut temeiuri pentru a-şi asuma calitatea de ctitor al mănăstirii domneşti. Avea,
însă, nevoie şi de un factor de legitimare. Şi cum acela nu era, nu avea cum să fie,
un deţinător al puterii laice, mitropolitul Iacov s-a oprit asupra înaintaşului său,
mitropolitul Teoctist. Prin el, Iacov Putneanul şi-a creat cu familia domnilor
Moldovei legătura necesară şi obligatorie pentru a putea reface mănăstirea
domnească de la Putna. La mijlocul veacului al XVIII-lea, iniţiativa restaurării
venise, aşadar, tot din interiorul mănăstirii. Cu o sută de ani în urmă, cei care
binevoiseră întru desfăşurarea lucrărilor fuseseră domnii; acum, binecuvântarea
venea din partea mitropolitului. Dar, dacă ceea ce se întâmplase cu un secol înainte
a fost perceput ca o continuare, ca o desfăşurare firească a gesturilor domneşti de
ctitorire, intervenţia mitropolitului Iacov a însemnat o schimbare, ceea ce nu a
presupus însă şi o răsturnare a regulilor. Ca urmare, el a fost acela perceput ca al
doilea ctitor al Putnei, în vreme ce numele lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan au
trecut, încet-încet, în uitare. Pe primul îl mai aminteşte doar Cuvântul lui Ion
Neculce, pe cel de-al doilea, şi pisania de deasupra uşii pronaosului. Însă textul
acesta, despre care am spus dintru început că mă intrigă, are mai mult aparenţa unei
însemnări „ca să se ştie”. Textul nu are nici pe departe structura unei pisanii
domneşti. Îmi pare că ea a fost aşezată nu de o „putere domnească”, ci de
cârmuitorul obştii Putnei de la 1662. Altminteri, nu văd de ce domnul în timpul
căruia lucrările la noua biserică s-au isprăvit şi-ar fi spus sieşi „Io Istratie Dabija
vodă”.

vol. Cercetări arheologice la Mănăstirea Putna, I, carte tipărită cu binecuvântarea Înalt Prea
Sfinţitului Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor, Sfânta Mănăstire Putna, 2007, p. 62–63;
Cristian Moisescu, Maria Ana Musicescu, Adriana Şirli, Putna, Bucureşti, 1982, p. 16.
48 Monah Alexie Cojocaru, op. cit., p. 266.
260 MARIA MAGDALENA SZÉKELY

La reconstruction du Monastère de Poutna – «projet national»


ou geste du pouvoir ?
(Résumé)

L’auteur se propose d’examiner les deux reconstructions du Monastère de


Poutna, aux XVIIe et XVIIIe siècles, en essayant d’établir qui a eu l’initiative des
travaux et qui a supporté les dépenses. L’analyse porte sur des sources bien
différentes: chroniques, correspondance officielle, documents de la chancellerie
princière, diptyques. Aucune d’entre elles ne suggère que les princes de la
Moldavie sous les règnes desquels furent entrepris les travaux – Vasile Lupu
(1634–1653), Gheorghe Ştefan (1653–1658) et Eustratie Dabija (1661–1665) –
auraient fait de grandes dépenses ou qu’ils auraient montré un grand intérêt pour le
chantier. Mais Poutna était une fondation princière et une nécropole où reposaient
trois souverains de la Moldavie. Un tel édifice ne pouvait être démoli et rebâti que
par un prince. Dans ces conditions, en tant que représentants du «pouvoir
souverain», comme successeurs d’Étienne le Grand – le fondateur (ktitor) du
monastère –, les trois princes ont seulement «bien voulu» que l’église de Poutna
soit refaite. Mais l’effort et les dépenses appartenaient au monastère, qui disposait
d’ailleurs de l’argent et des moyens nécessaires pour entreprendre les travaux.
C’est pour cette raison qu’aucun des trois princes mentionnés ne fut considéré
comme le second fondateur (ktitor) de Poutna. C’est à un autre personnage que fut
accordée cette qualité: le métropolite Jacob, qui, en 1755, a commencé une
nouvelle étape de reconstruction à Poutna. Mais le métropolite, lui, ne pouvait pas
se placer dans la même succession d’Étienne le Grand pour revendiquer le droit de
fondation et pour restaurer le monastère. Ainsi fit-il appel à la mémoire d’une autre
figure exceptionnelle du passé, le métropolite Théoctiste Ier, celui qui a consacré
l’autel de Poutna et qui, mort en 1478, était enterré là-bas. En conclusion, tant au
XVIIe qu’au XVIIIe siècle, l’initiative de restaurer Poutna vint de l’intérieur du
monastère, de la part de ceux qui vivaient et priaient entre ses vieux murs. Mais les
moines avaient besoin d’un facteur qui légitime du point de vue juridique et
idéologique leurs interventions sur une fondation princière. Ce facteur pouvait être
soit un prince laïque, soit un prince de l’Église.
Mots-clefs: Poutna, ktitor, droit, légitimation, pouvoir.