Sunteți pe pagina 1din 220

Diana Dănișor

METODOLOGIE JURIDICĂ
ETICĂ ȘI INTEGRITATE ACADEMICĂ

EDITURA SIMBOL
2020
Copyright 2020 © Editura Simbol Craiova
editurasimbol@gmail.com
https://editurasimbol.com/
ISBN: 978-606-94769-5-6

2
Cuprins
Capitolul I Etică și integritate academică................................................... 8
I. Fundamentele filosofice ale eticii ....................................................... 8
II. Mirajul modern al eticii .................................................................. 13
Capitolul II Metodologie juridică ............................................................ 22
I. Alegerea subiectului .................................................................... 22
II. Conținutul lucrării de masterat..................................................... 23
Capitolul III Metoda lucrării de masterat ................................................. 24
I. Bibliografia și planul inițial ......................................................... 26
1. Mize ale pilotajului strategic al resurselor umane pentru
dezvoltarea Camerunului: cazul vârstei legale de pensionare a
agenților publici.............................................................................. 28
a. Bibliografia ............................................................................. 28
b. Planul inițial ............................................................................ 33
2. Vârsta legală de căsătorie: abordare legislativă, jurisprudențială
și doctrinară ................................................................................... 34
a. Bibliografie ............................................................................. 34
b. Planul inițial ............................................................................ 36
II. Fișele de lectură .......................................................................... 37
1. Fișa bibliografică ........................................................................ 51
2. Fișa citat ..................................................................................... 52
3. Fișa-rezumat ............................................................................... 53
4. Fișa comentariu ........................................................................... 54
5. Fișa mixtă ................................................................................... 55

3
6. Fișa de reflecție ........................................................................... 55
III. Regulile de citare ................................................................. 56
IV. Redactarea lucrării de masterat ................................................ 59
A. Organizarea formală a lucrării ................................................. 59
B. Prezentarea lucrării .................................................................. 60
C. Fondul lucrării ............................................................................ 60
1. Construirea planului final ........................................................ 61
a. Modele de plan ........................................................................ 62
b. Exemple de pan ........................................................................... 66
Mize ale pilotajului strategic al resurselor umane pentru dezvoltarea
Camerunului: cazul vârstei legale de pensionare a agenților publici . 66
Vârsta legală de căsătorie ................................................................ 67
2. Introducerea lucrării de masterat.................................................. 69
I* Lucrarea de masterat tip disertație ................................................... 69
a. Introducerea ............................................................................ 69
b. Exemple de Introducere și Plan pentru lucrarea de masterat tip
disertație ......................................................................................... 71
1. Vârsta legală de căsătorie: abordare legislativă, jurisprudențială și
doctrinară........................................................................................ 71
2. Mize ale pilotajului strategic al resurselor umane pentru
dezvoltarea Camerunului: ............................................................... 75
3. Evoluția dezbaterii asupra retroactivității normei pretoriene în drept
privat: spre un drept tranzitoriu pentru jurisprudență? ...................... 81
4. Cazurile de divorț în drept comparat ............................................ 92
5. Fundamentele și regimul proprietății ........................................... 98

4
6. Animalul și dreptul .................................................................... 107
7. Termenul rezonabil în procesul penal ........................................ 122
8. Rolul avocatului în executarea pedepselor privative de libertate:
între drepturile deținutului și obligațiile de consiliere..................... 132
II* Lucrare de masterat tip comentariu de jurisprudență .................... 142
a. Găsirea planului .................................................................... 142
b. Introducerea .......................................................................... 144
c. Corpul comentariului ............................................................. 146
d. Exemple de Introducere și Plan pentru lucrarea de masterat tip
comentariu de jurisprudență .......................................................... 149
1. Comentariu de jurisprudență privind aplicarea legii în timp -
hotărârea din 10 mai 2005 a Curții de casație ................................. 149
Textul hotărârii ............................................................................. 149
Introducere.................................................................................... 151
Plan .............................................................................................. 153
2. Comentariul hotărârii pronunțate pe 3 aprilie 2002 de Camera civilă
a Curții de casație.......................................................................... 153
Textul hotărârii ............................................................................. 153
Introducere și plan ........................................................................ 156
* Introducere 1 Violența legată de dependența economică ca viciu de
consimțământ ................................................................................ 156
* Plan 1......................................................................................... 158
* Introducere 2 Precizări asupra noțiunii de violență economică .... 158
* Plan 2......................................................................................... 160
Capitolul IV Stilul ................................................................................ 162

5
I. Instrumentele argumentării ........................................................ 162
1. Cuvinte de legătură ................................................................... 162
2. Conectori logici și construcții verbale ........................................ 163
3. Cuvinte și fraze pentru a argumenta ........................................... 167
II. Semnele de punctuație .............................................................. 168
* Punctul ....................................................................................... 168
* Virgula ....................................................................................... 169
* Punct şi virgulă (;) ...................................................................... 174
* Două puncte (:) .......................................................................... 175
* Cratima („-”) sau liniuţa de unire ................................................ 176
* Linia de pauză (–) ...................................................................... 176
* Semnul exclamării (!) ................................................................. 176
* Semnul întrebării (?) .................................................................. 176
* Ghilimelele sau semnele citării („ ”) ........................................... 177
III. Vocabularul............................................................................. 177
1. Termenii juridico-administrativi de apartenență exclusivă ......... 177
2. Termenii de dublă apartenență ................................................... 178
3. Falșii prieteni. ........................................................................... 179
4. Competența instanțelor, părțile în proces, denumirea hotărârilor
judecătorești .................................................................................. 180
a. Competența instanțelor judecătorești.......................................... 180
b. Părțile în proces ........................................................................ 182
c. Denumirea hotărârilor judecătorești ........................................... 185
5. Definirea termenilor .................................................................. 185

6
I* Codurile și definițiile lor ........................................................... 185
a. Vocabularul administrativ.......................................................... 185
b. Vocabularul juridic.................................................................... 193
Definițiile Codul civil ................................................................... 193
Definițiile Codului de procedură civilă .......................................... 201
Definițiile Codului penal și ale Codului de procedură penală ......... 203
II* Definiția procedeu de dezambiguizare...................................... 206

7
Capitolul I Etică și integritate academică

Etica, demers de origine filosofică, fondat pe reflecție, caută


justificarea acțiunilor și deciziilor noastre prin utilizarea dezbaterii
asupra valorilor și judecăților morale și definirea fundamentelor
bunei acțiuni și a vieții bune. La nivelul percepției comune, etica se
confundă adesea cu chestionările asupra practicii medicale, cu toate
că ea se poate aplica în numeroase domenii și poate viza și celelalte
problematici ale activității umane. Proiectul european, spre exemplu,
are o dimensiune etică, identitatea comună europeană fiind dată de
anumite valori precum respectarea demnității umane, libertatea,
democrația, egalitatea, solidaritatea, statul de drept. Drepturile
omului constituie busola etică a Europei. Dezbaterea democratică
participativă se bazează pe informarea și formarea cetățeanului,
școala și universitatea, alături de comitetele de etică având un rol de
jucat în dobândirea simțului critic și difuzarea unei culturi a
dezbaterii, a dialogului și a eticii. 1

I. Fundamentele filosofice ale eticii

Termenul „etică” are rădăcini filosofice, fiind diferit de


morală, chiar dacă etimologic se învecinează: ethos, rădăcina greacă
a eticii, înseamnă moravuri, în timp ce mores, rădăcina latină a
moralei, înseamnă moravuri, dar și cutume, obiceiuri. În filozofie,
morala este considerată un ansamblu de reguli stabilite (proprii unei
culturi, unui sistem de valori) cărora trebuie să te conformezi pentru
armonia în societate, reguli care permit judecarea a ceea ce este bun
sau rău. Situată dincolo de morală, etica este o reflecție ce are drept
finalitate căutarea fundamentelor rezonabile ale acțiunii.

1
Vezi RAPPORT D´INFORMATION FAIT au nom de la commission des
affaires européennes (1) sur la prise en compte des questions éthiques à
l’échelon européen, Par M. Simon SUTOUR et Jean-Louis LORRAIN †,
Sénateurs, https://www.senat.fr/rap/r13-067/r13-0671.pdf, consultat la data
de 8.03.2020.
8
Diferența se situează la nivelul caracterului celor două:
morala este statică și normativă, în timp ce etica este dinamică și
reflexivă. În timp ce morala edictează reguli absolute, etica
chestionează aceste reguli, reflectă asupra lor, ia distanță față de ele,
pentru a scoate la lumină ceea ce consideră a fi bun.
Pentru Epicur, plăcerea este binele suveran, afirmație ce a
condus la neînțelegerea că ar apăra libertinajul. Nimic mai puțin
adevărat, căci el afirmă că nu trebuie să ne temem de moarte, nici de
Dumnezeu, și să atingem fericirea și suprimarea durerii printr-o
igienă a dorințelor exigentă, prin concentrarea pe esențial și
eliminarea inutilului. 2
Etica aristotelică plasează în centru chestiunea virtuții,
opunându-se ideii unei științe morale. Etica, pentru el, este
cunoaștere practică, virtuțile etice fiind dispoziții dobândite, iar
prudența devenind cardinală, ea permițându-i omului să delibereze
asupra a ceea ce este bine și avantajos, pentru a conduce la o viață
fericită. În timp ce știința poartă asupra necesarului, etica poartă
asupra contingentului, asupra a ceea ce poate fi altcumva decât este. 3
În concluzie, etica lui Aristotel constă în a face ceea ce este bine,
după modelul naturii care acționează întotdeauna inteligent, având ca
finalitate binele. Pentru om, acțiunea virtuoasă înseamnă o acțiune
conformă recomandărilor naturii. Numai astfel se va atinge fericirea,
fapt ce conduce la calificarea acestei concepții a lui Aristotel drept
etică a inimii sau etică a virtuții. 4
Spinoza este cel ce propune o etică a fericirii, bucuria și
tristețea fiind criteriul ultim al binelui și răului. Propovăduind
cultivarea afectelor vesele, Etica lui Spinoza încearcă să ne ajute să
reducem în noi pasiunile triste, cele care ne diminuează puterea de a
acționa, căci bucuria ne mărește puterea de a acționa și ne ajută să
judecăm realitatea.5

22
EPICURE, Lettre à Ménécée, Flammarion, Paris, 2009.
3
ARISTOTE, Éthique à Nicomaque, Vrin, Paris, 2007.
4
RAPPORT D´INFORMATION…, op. cit.
5
SPINOZA, Éthique, Seuil, coll. « Points », Paris, 2010.
9
Pentru David Hume, rațiunea este neutră din punct de vedere
moral, neputând să fondeze moralitatea, nici să motiveze acțiunea
morală, judecata morală provenind din pasiuni. Conform acestuia, nu
este contrar rațiunii să preferăm distrugerea întregii lumi unei
zgârieturi la propriul deget, sentimentul pozitiv sau negativ pe care-l
încercăm în fața unei acțiuni sau în fața unui eveniment este cel care
ne conduce să le judecăm ca fiind bune sau rele. 6
Emmanuel Kant judecă acțiunea morală în funcție de
greutatea datoriei. O acțiune este morală dacă principiul său este
legea morală care se impune agentului, necondiționat, oricare ar fi
dorințele sau interesele sale. Binele și răul sunt definite de această
lege morală. Imperativul categoric fondează morala kantiană,
impunând să acționezi întotdeauna așa cum ai vrea să o facă ceilalți:
„Acționează în așa fel încât maxima acțiunilor tale să poată fi impusă
ca lege universală.”7 Deci, acțiunea morală nu vizează să facă omul
fericit, consecințele acțiunii nefiind cele care-i fondează valoarea
morală, ci intenția.
Părintele utilitarismului, Jeremy Bentham, i se opune lui
Kant, făcând din fericire adevăratul scop al moralei, plăcerea fiind o
valoare în sine pozitivă, în timp ce durerea o valoare în sine negativă.
Este deci logic ca fericirea să poată fi obținută printr-un calcul
rațional care să maximizeze plăcerile și să minimizeze suferințele,
acestea nefiind evaluate de manieră individuală, ci urmărindu-se „cea
mai mare fericire pentru cel mai mare număr”, fiecare „contând de
manieră egală”. 8 Pentru a determina caracterul moral al unei acțiuni,
trebuie să ne interesăm de toate consecințele sale, ceea ce conduce la
stabilirea unei legături între căutarea naturală a fericirii și moralitate.
Această doctrină va fi aprofundată de John Stuart Mill prin

6
David HUME, Enquête sur les principes de la morale, Flammarion, Paris,
2010.
7
Emmanuel KANT, Métaphysique des mœurs, t. I, Fondation, Introduction,
Flammarion, Paris, 2006.
8
Jeremy BENTHAM, Introduction aux principes de morale et de
législation, Vrin, Paris, 2011, p. 27.
10
promovarea unui utilitarism indirect, a unei aprecieri calitative a
plăcerilor și prin susținerea libertății ca element al fericirii. 9
Friedrich Nietzsche nu face doar caricatura moralei, ci merge
mai departe, pentru el morala negând însăși viața. Prin genealogia
binelui și răului pe care-o realizează, el concluzionează că morala
este expresia resentimentului celor slabi, iar valorile ascetice pe care
aceasta le promovează sunt mortale. Ostile vieții și exprimând o
surdă voință de moarte, idealurile ascetice discreditează corpul și
viața.10
Hans Jonas constată că dezvoltarea științelor și a tehnicilor
constituie o amenințare ce pune în pericol natura și omul însuși. Etica
tradițională, centrată pe oameni, este depășită, etica viitorului, cea a
civilizației industriale, trebuind să pună în centrul preocupărilor sale
obligațiile față de natură, cu preocuparea prezentă pentru viitor,
printr-o acțiune responsabilă. Noul imperativ categoric care să
permită permanența unei vieți autentic umane ar fi: „Acționează
astfel încât efectele acțiunii tale să nu fie distrugătoare pentru
posibilitatea viitoare a unei astfel de vieți”.11
Jürgen Habermas și Karl-Otto Apel ia act despre pluralismul
moral ce caracterizează societățile noastre și apără o etică a discuției,
o etică procedurală care dorește să depășească opoziția dintre
universalism, cu morala sa unică, valabilă pentru toți, și relativism,
pentru care toate valorile sunt egale, prin definirea normei juste: „o
normă nu poate pretinde a fi validă decât dacă toate persoanele care
pot fi vizate de aceasta sunt de acord (sau ar putea fi) în calitate de
participanți la o discuție practică asupra validități acestei norme”. 12
Respectarea regulilor discuției garantează că normele morale
obținute sunt juste. În loc să impui tuturor o maximă pe care o dorești
universală, trebuie să-ți supui maxima celorlalți pentru ca prin
9
John Stuart MILL, L’Utilitarisme, Puf, Paris, 1998.
10
Friedrich Nietzsche, Généalogie de la morale, Flammarion, Paris, 2011.
11
Hans JONAS, Le Principe de responsabilité, Flammarion, coll.
« Champs », Paris, 2013, pp. 40-41.
12
Jürgen HABERMAS, Morale et communication, Flammarion, Paris,
1999, p. 87.
11
discuție să examinezi pretenția sa de universalitate. Doar consensul
obținut prin discuție face universalizabilă o normă etică. 13
Emmanuel Levinas introduce în câmpul eticii experiența
celuilalt, prin intermediul chipului: „există în chip o expunere fără
apărare”, vulnerabilă, care cere din partea mea un comportament
responsabil. Această experiență a celuilalt în calitate de altul este
primul pas al eticii care mi se impune, rațiunea nefiind singura care
ne face să-l înțelegem pe celălalt. Responsabilitatea față de celălalt
este insațiabilă și fără limite, logosul nemaiexistând în această etică
ce este, înainte de toate, experiență. 14
Paul Ricœur 15 insistă pe faptul că etica este cea care caută
„viața bună”, întrebându-se dacă trebuie ca aceasta să fie distinsă de
morală. În acest sens, el afirmă că „Se poate […] distinge o nuanță,
în funcție de cum se pune accentul pe ceea ce este estimat bun sau pe
ceea ce se impune ca obligatoriu. Prin convenție voi rezerva termenul
de «etică» pentru o viață împlinită sub semnul acțiunilor considerate
bune, iar cel de «morală» pentru latura obligatorie, marcată de
norme, obligații, interdicții caracterizate în același timp printr-o
exigență de universalitate și printr-un efect de constrângere.” Dar și
etica și morala posedă o dimensiune normativă. Acțiunea noastră este
inserată în instituții preexistente care structurează trăirea împreună în
comunități istorice. 16
Ruwen Ogien vrea să concilieze etica și libertatea, apărând o
etică minimală, liberală și antipaternalistă, făcând-o să se sprijine pe
trei principii: principiul neutralității față de concepțiile binelui
personal, principiul intervenției limitate la cazurile de acțiuni
blamabile flagrante față de ceilalți și principiul egalei considerații a

13
Ibidem.
14
Emmanuel LEVINAS, Totalité et Infini. Essai sur l’extériorité, LGF,
Paris, 2006; Idem, Éthique et Infini. Dialogues avec Philippe Nemo, LGF,
Paris, 2006.
15
Paul RICŒUR, « Éthique et morale » (1990), in Lectures 1. Autour du
politique, Seuil, Paris, 1991.
16
Paul RICŒUR, Soi-même comme un autre, 1990, rééd. Seuil, coll.
« Points », Paris, 2015, p. 200.
12
fiecăruia. Cel mai bun mijloc de a evita paternalismul, înlocuirea
reflecției cu panica morală, este de a respecta principiul „Să nu faci
rău celuilalt!” Morala, în loc să ne ajute să demontăm prejudecățile
noastre, le întărește.17

II. Mirajul modern al eticii

Fel sau manieră de a fi, etica presupune sistematizarea


comportamentelor corecte, recomandarea și apărarea acestora, cu
scopul descoperirii și introducerii principiilor de judecată a
caracterului și acțiunilor umane. O serie de dicționare dau definiții
eticii. Astfel, Dicţionarul Webster defineşte etica drept: „disciplina
care ne pune faţă în faţă cu ceea ce este bun şi rău, cu datoria şi
obligaţia morală; un set de principii şi valori morale; teorie sau un
sistem de valori morale; principiile care guvernează comportamentul
unui individ sau al unui grup” 18. În Dicționarul explicativ al limbii
române, etimologiile eticii, ca substantiv feminin, sunt franceză
(éthique „știință ce tratează principiile care reglează acțiunea și
conduita morală”; „manieră de a considera realitatea extrăgând din ea
valorile normative legate de estetică”) și latină (ethicus „morală
(parte a filosofiei)”), etica fiind „1. Studiul teoretic al principiilor și
concepțiilor de bază din orice domeniu al gândirii și activității
practice. 2. S. f. Ansamblu de norme în raport cu care un grup uman
își reglează comportamentul pentru a deosebi ce este legitim și
acceptabil în realizarea scopurilor; morală.” 19 Ca adjectiv, etic,-ă are
aceleași etimologii, franceză („care privește morala”) și latină („care
privește morala”), Dicționarul explicativ al limbii române arătând că

17
Ruwen OGIEN, La Panique morale, Grasset, Paris, 2004;
Idem, L’Éthique aujourd’hui. Maximalistes et minimalistes, Gallimard,
coll. « Folio », Paris, 2007.
18
Webster’s New Collegiate Dictionary, Springfield, Mass. G&C Merriam
Company, 1975.
19
Academia Română, Institutul de Lingvistică, Dicționarul explicativ al
limbii române, ediția a doua revăzută și adăugită, Univers Enciclopedic
Gold, București, 2009.
13
înseamnă „Privitor la etică (1), de etică, bazat pe etică, conform cu
etica; moral.” Micul dicționar academic, pe lângă etimologiile
franceză și latină, oferă o a treia, greacă, ήθος însemnând „datină,
obicei”. Conform acestui dicționar, etica este „1 sf Știință care se
ocupă cu studiul teoretic al valorilor și al condiției umane, din
perspectiva principiilor morale, și cu rolul acestora în viața
socială. 2 sf Obiect de învățământ care se ocupă cu studiul eticii
(1). 3 sf (Ccr) Tratat (sau manual, carte) care cuprinde principiile de
bază ale eticii (2). 4 sf Concepție etică (5) specifică unui filozof, unui
scriitor etc. 5 sf Totalitate a normelor de conduită morală care
reglementează relațiile dintre oameni precum și atitudinea lor față de
societate, de o anumită clasă socială, de stat, de patrie, de familie
etc. Cf morală. 6 sf (Înv; îf itichi, ithiki) Virtute. 7 a Care este în
conformitate cu principiile eticii (1). 8 a Care aparține eticii
(1). 9 a Privitor la etică (1) . 10 Specific eticii
(1) Si: (înv) eticesc (4). 11 De etică (1). 12 sn Calitatea de a fi etic
(7).”20
Printr-o percepție eronată, etica este adesea asimilată
deontologiei și bunelor practici. În timp ce etica are o formă reflexivă
sau interogativă, deontologia constituie ansamblul regulilor specifice
unei profesii, care presupun organizarea sa după anumite reguli care
să le fie benefice utilizatorilor și profesiei însăși, finalitățile sale
morale fiind legate adesea de protecția profesiei. Bunele practici sunt
atitudini sau comportamente, chiar proceduri care, prin consens, sunt
considerate eficace și legitime la un moment dat, într-un anumit
context profesional, devenind practici de referință.
Distincția dintre etică și drept este clară, atât timp cât legea
rămâne tăcută, căci „numai etica încarnată în lege există și ea este
atunci deontologică” 21 . Simpla enunțare a valorilor în lege, care
20
Academia Română, Institutul de Lingvistică, Micul dicționar academic,
ediția a doua, Editura Univers Enciclopedic, București, 2010.
21
Louise Lalonde, « Les « lois éthiques », un défi pour le droit », Éthique
publique [En ligne], vol. 13, n° 1 | 2011,
http:// journals.openedition.org/ethiquepublique/394, consulté le
29.03.2020.
14
presupune adeziunea la aceste valori, creează dispoziții de drept
suplu 22 , lipsa constrângerii, imprecizia și slabul nivel de forță
obligatorie 23 făcând din norma etică o normă cu conținut variabil.
Din contră, dacă norma etică este integrată în lege, ea devine direct
obligațională, interpretarea sa posibilă apropiind-o de normele de
drept fundamental. 24

Etica este astăzi amenințată de două pericole: „atomizarea


demersului etic prin elaborarea eticilor sectoriale sau profesionale și
construirea unor etici endogene, «bricolate» de diferiți actori în
funcție de nevoile lor, eliberate de principiile filosofice fundamentale
ale demersului etic”. 25 Cercetarea științifică, în contextul
instituționalizării chestionărilor etice, conduce la necesitatea
clarificărilor conceptuale. Etica cercetării poate fi calificată drept
„demers reflexiv asupra valorilor și finalităților cercetării științifice”,
în timp ce integritatea științifică este „demersul normativ ce vizează
încadrarea (bunelor) practici ale unei comunități prin stabilirea
normelor și principiilor”. 26 Etica cercetării reprezintă pivotul reflexiv
între integritatea științifică și responsabilitatea socială. 27 În acest
sens, etica și integritatea academică sunt indisociabile. „Trebuie
distinsă integritatea științifică, adică regulile care guvernează

22
TERRÉ D., Les questions morales du droit, Paris, Presses universitaires
de France, 2007.
23
MEKKI M., « Propos introductifs au droit souple », in ASSOCIATION
HENRI-CAPITANT, Le droit souple – Journées internationales, t. XIII,
Boulogne-sur-mer/Paris, Dalloz, 2009, pp. 3-4.
24
Louise Lalonde, op. cit.
25
RAPPORT D´INFORMATION…, op. cit.
26
Coutellec LÉO, « Penser l’indissociabilité de l’éthique de la recherche,
de l’intégrité scientifique et de la responsabilité sociale des sciences.
Clarification conceptuelle, propositions épistémologiques », Revue
d'anthropologie des connaissances, 2019/2 (Vol. 13, N°2), p. 381.
https://www.cairn.info/revue-anthropologie-des-connaissances-2019-2-
page-381.htm, consultat la data de 11.03.2020.
27
Ibidem.
15
practica cercetării, de etica cercetării care abordează de manieră mai
largă marile chestiuni pe care le pune progresul științei și
repercusiunile sale societale.”28 Dacă chestiunile de etică conduc la
dezbateri relativ la valori și finalități, integritatea științifică nu se
discută, ci se respectă, fiind un cod de conduită profesională ce nu
trebuie încălcat, bazat pe norme și principii. 29
Etica cercetării desemnează, în primul rând, „o zonă a
reflecției teoretice, în care sunt discutate dileme morale ce pot apărea
în activitatea de cercetare sau sunt formulate și analizate propuneri
normative de abordare a acestor dileme”30. În al doilea rând, etica
cercetării vizează o realitate instituțională, „configurată de
mecanismele care asigură evaluarea și avizarea etică a proiectelor de
cercetare, dezvoltarea unor standarde și reglementări și monitorizarea
respectării lor (comisii de etică a cercetării, consilii naționale de
etică, cerințe de natură etică ale revistelor de specialitate etc.)”31.
Conform Declarației de la Singapore asupra integrității în
cercetare, „cercetătorii trebuie să utilizeze metode adecvate, să-și
bazeze concluziile pe o analiză critică a rezultatelor lor și să le
comunice obiectiv și de manieră completă”. Valorile științei nu
trebuie să se plieze presiunilor financiare, sociale sau politice,
integritatea științifică presupunând obligații de ordin epistemologic.32
Plecând de la ideea că etica se poate practica de manieră
instinctivă, demersul etic este unul nesocotit, considerându-se că
etica nu trebuie să fie învățată, ea făcând apel la bunul simț.
Lucrurile nu stau însă așa, etica trebuind să fie studiată și sprijinită de

28
Pierre CORVOL, Bilan et positions de mise en œuvre de la charte
nationale d’intégrité scientifique, Ministère de l’enseignement supérieur de
la recherche, Paris, 2016, p. 8.
29
Ibidem.
30
Liviu PAPADIMA (coord.), Deontologie academică. Curriculum-cadru,
Universitate din București, https://mepopa.com/Pdfs/papadima_2017.pdf,
consultat la data de 11.03.2020.
31
Idem.
32
COMEST, Raport despre etica roboticii, 2017.
16
un învățământ și o cercetare universitară adecvată. 33 Întrucât
învățământul constituie o prioritate națională, este de semnalat
preocuparea publică pentru rezolvarea situațiilor concrete în care se
încalcă standardele de calitate, de etică și de integritate academică. 34
Această atenție sporită este pusă în evidență de elaborarea unei serii
de acte normative privind buna conduită în cercetarea științifică.
Menționăm, în acest sens, ca legislație principală: Legea nr.
206/2004 cu modificările şi completările ulterioare (legea 398/206 şi
Ordonanţa Guvernului nr. 28/2011), Legea Educației Naționale nr.
1/2011 (art. 306-326), Ordinul nr. 5735/2011 privind Regulamentul
de organizare şi funcţionare al Consiliului Naţional de Etică a
Cercetării Ştiinţifice, Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, Ordinul nr.
4393/2012 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi
funcţionare a Consiliului Naţional de Etică a Cercetării Ştiinţifice,
Dezvoltării Tehnologice şi Inovării, iar ca legislație secundară:
Legea nr. 64/1991 privind brevetele de invenţie, republicată, cu
modificările ulterioare, Legea nr. 129/1992 privind protecţia
desenelor şi modelelor industriale republicată, Legea nr. 8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi
completările ulterioare. De asemenea, în noiembrie 2017, apare
Ghidul pentru identificarea plagiatului în lucrările științifice, iar pe
21 ianuarie 2019, Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice,
Dezvoltării Tehnologice și Inovării propune Codul național de etică a
cercetării științifice care are în vedere reglementările internaționale,
în special legislația Uniunii Europene în domeniu. Cercetarea
științifică la nivel mondial este exigentă în ceea ce privește etica
academică, o serie de organisme internaționale adoptând documente
în care sunt reflectate problemele de etică în cercetarea științifică.
Putem cita, în acest sens, Comisia Europeană, Organizația de
Cooperare și Dezvoltare Economică, UNESCP, Organizația

33
RAPPORT D´INFORMATION …, op. cit.
Ordonanţa nr. 2 din 19 ianuarie 2016 pentru modificarea Legii nr.
34 34

206/2004 privind buna conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea


tehnologică şi inovare
17
Mondială a Sănătății, Organizația Națiunilor Unite pentru
Alimentație și Agricultură, Forumul Consiliilor Naționale de Etică. 35
Calitatea lucrării de disertație este atestată după evaluarea
pertinenței sale științifice, a originalității, a alegerii metodologiei, a
pertinenței surselor citate, a calității redactării. Realizarea lucrării de
disertație trebuie să se facă cu respectarea bunelor practici, a
principiilor integrității academice și ale eticii cercetării. 36 Rezultatele
cercetării trebuie să fie interpretate de manieră riguroasă şi obiectivă,
iar datele utilizate trebuie să fie fiabile şi culese cu loialitate.
Alegerea citărilor trebuie să fie pertinentă și să dea socoteală de
lucrările deja publicate, citările trebuind să includă lucrările la
originea chestiunilor și a ipotezelor considerate în lucrarea voastră de
cercetare. Printre conduitele frauduloase și inadecvate, se numără
plagiatul, precum și omisiunea deliberată a contribuțiilor altor autori
la referințe.
Prin consens internațional, frauda științifică este definită ca „o
violare serioasă și intenționată în realizarea unei cercetări și în
difuzarea rezultatelor”, cu excluderea „erorilor de bună credință și a
diferențelor oneste de opinie” 37 . Există trei mari tipuri de fraude
științifice, cunoscute sub acronimul FFP: fabricarea, falsificarea
ideilor și plagiatul. 38 Dacă primele 2 sunt sancționate disciplinar,
plagiatul constituie o abatere de la buna conduită în cercetare, dacă

35
Ghid practic privind etica în cercetarea științifică, p. 12, http://date-
cdi.ro/sites/default/files/uploads/1.%20ghid%20privind%20etica%20%C3
%AEn%20cercetarea%20%C8%99tiin%C8%9Bific%C4%83%20.pdf,
document consultat la data de 8.03.2020.
36
Comité d’éthique du CNRS, Guide. Pratiquer une recherche intègre et
responsable, mars 2017, p. 15, https://comite-ethique.cnrs.fr/wp-
content/uploads/2019/10/GUIDE-2017-FR.pdf, consultat la data de
8.03.2020.
37
CNRS, « Fraude : mais que fait la recherche », Le journal, 2014.
38
Plagiatul nu are definiție juridică. Doar delictul de „contrafacere a
operelor spiritului” este susceptibil de sancțiuni civile (daune-interese) sau
penale (până la 3 ani de închisoare și amendă de 300 000 €, conform
articolului L335-2 din Code de la propriété intellectuelle.
18
nu întrunește cumva chiar condițiile unei infracțiuni. 39 „Plagierea
este preluarea de către un autor a unor elemente din opera de creație
intelectuală a altui autor și prezentarea lor în spațiul public drept
componente ale unei opere proprii. Plagiatul este rezultatul acțiunii
de a plagia și se referă la opera generată prin preluarea ilegitimă,
intenționată sau nu, din punct de vedere deontologic.”40
Abaterile de la normele de bună conduită în activitatea de
comunicare, publicare, diseminare și popularizare științifică, în
măsura în care nu constituie infracțiuni potrivit legii penale, includ,
printre altele, plagiatul și autoplagiatul. 41 Legea nr. 206/2004
definește la art. 4, printre alți termeni, plagiatul și autoplagiatul.
Astfel, „plagiatul [este] expunerea într-o operă scrisă sau
o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte,
expresii, idei, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale
altor autori, fără a menţiona acest lucru şi fără a face trimitere la
sursele originale”, în timp ce „autoplagiatul [este] expunerea într-o
operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic,
a unor texte, expresii, demonstraţii, date, ipoteze, teorii, rezultate ori
metode ştiinţifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale aceluiaşi sau aceloraşi autori, fără a menţiona acest
lucru şi fără a face trimitere la sursele originale”. După cum se poate
observa, autoplagiatul „este de inclus mai mult în seria practicilor de
conduită științifică inadecvată. Trebuie descurajat, însă, pentru că

39
Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării
Tehnologice și Inovării (CNECSDTI), Ghid pentru identificarea
plagiatului în lucrările științifice, noiembrie 2017,
https://cnecsdti.research.gov.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf,
consultat la data de 8.03.2020.
40
Idem, p. 3.
41
Vezi, în acest sens, art. 2 și art. 21 din Legea nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea ştiinţifică, dezvoltarea tehnologică şi inovare,
publicată în Monitorul Oficial nr. 505 din 04.05.2004, consultată pe
www.legalis.ro/ la data de 8.03.2020.
19
poate duce la recunoașteri profesionale nefundamentate prin
multiplicarea aceleiași lucrări ca fiind probă de nouă producție
intelectuală.”42
Însușirea unei idei sau a unui conținut (total sau parțial) fără
consimțământul autorului său sau fără a cita sursele de manieră
adecvată reprezintă plagiat, acesta vizând nu doar publicațiile din
reviste sau cărțile, ci și tezele de doctorat, rapoartele, actele
colocviilor etc. și ținând de fraudă și de lipsa de onestitate
intelectuală. Masteranzii trebuie să cunoască normele de citare și de
trimitere la sursele de informare. La fel stau lucrurile și cu traducerile
sau adaptările dintr-o altă limbă. Nici acestea nu pot fi copiate,
studenții trebuind să fie atenți și cu acest tip de plagiat.
Legea 8/1996 stabilește cadrul pentru definirea noțiunii de
Autor: „Este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat
opera” (art. 3 alin.1); „Se prezumă a fi autor, până la proba contrară,
persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la
cunoștință publică” (art. 4 alin.1). Calitatea de Autor există
individual, în co-autorat și colectiv. Legea definește drept „operă
comună” opera „creată de mai mulți autori, în colaborare” iar dreptul
de autor, în acest caz, „aparține coautorilor acesteia, între care unul
poate fi autorul principal” (art. 5 alin. 1, 2). Drepturile morale ale
autorului asupra operei nu pot fi înstrăinate, spre deosebire de
drepturile patrimoniale.
Michel Foucault, vorbind despre exercitarea funcției-autor,
spune că aceasta presupune nu doar citarea corectă, ci și fiabilitatea
conținutului citat.43 Legislația prevede calitatea de „operă originală”:
„Constituie obiect al dreptului de autor operele originale de creație

42
Consiliul Național de Etică a Cercetării Științifice, Dezvoltării
Tehnologice și Inovării (CNECSDTI), Ghid pentru identificarea
plagiatului în lucrările științifice, noiembrie 2017, p. 4,
https://cnecsdti.research.gov.ro/wp-
content/uploads/cne/2017/12/Ghid_identificare_plagiat_final_site.pdf,
consultat la data de 8.03.2020.
43
Michel FOUCAULT, Ce este un autor?, Idea Design & Print, Cluj-
Napoca, 2004, pp. 33-63.
20
intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi
modalitatea de creație, modul sau forma concretă de exprimare și
independent de valoarea și destinația lor, [...].” 44 Odată cu
dezvoltarea internetului, copierea ilicită a devenit foarte ușor de
realizat, substituind efortul propriu și sacrificând aspectul original al
unei lucrări, prin proliferarea înșelăciunii, uneori chiar contractuală
(există site-urile specializate în furnizarea, la cerere, contra cost, a
produsului cerut: lucrare de licență, disertație, referate etc.).45

44
Art. 7 din Legea nr. 9/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe.
45
Liviu PAPADIMA (coord.), op. cit., p. 49.
21
Capitolul II Metodologie juridică
I. Alegerea subiectului
În alegerea subiectului cercetării criteriile personale trebuie să
primeze. Trebuie să alegeţi un subiect pe măsura posibilităţilor
voastre, deoarece aptitudinile personale, care ţin de formarea
anterioară, de cunoaşterea unei limbi străine, cel puţin, de activitatea
voastră profesională prezentă sau de cea pe care o vizaţi în viitor sunt
cele care vă vor ajuta să realizați această muncă de cercetare foarte
precisă şi în acelaşi timp delicată şi importantă.
La Facultatea de Drept din Craiova, pentru studiile de
masterat în programul de studii Științe administrative, puteți să vă
alegeți un subiect din următoarele discipline:
 Drept public comparat
 Răspunderea pentru actele de urbanism
 Guvernul și administrația ministerială
 Economie și dezvoltare regională
 Drept diplomatic și consular
 Dreptul energiilor regenerabile
 Proceduri administrative europene
 Asigurări și pensii private şi de stat
 Regimul juridic al finanțării europene
 Preşedintele şi administraţia prezidenţială
 Drept contravențional
 Tehnici contractuale
 Dreptul concurenței
 Practică de specialitate
 Drept constituțional european
 Achiziții și investiții publice
 Proceduri civile speciale
 Analiză economică
 Drept electoral
 Managementul resurselor umane
 Control financiar și audit public
 Dreptul colectivităţilor locale
22
 Drept public economic
 Relaţii şi organizaţii internaţionale
 Protecţia juridică internaţională a drepturilor omului
 Prefectul și serviciile publice
 Drept administrativ comparat
Fiecare profesor va propune un număr de teme de cercetare în
disciplina pe care el o predă. Trebuie să vă alegeți un subiect care vă
place, munca de cercetare fiind mai bine realizată atunci când sunteți
interesat de respectivul subiect. Utilitatea profesională a subiectului
ales nu trebuie nici ea neglijată, subiectul ales permițându-vă să
avansați în carieră sau putând să vă ofere posibilitatea orientării
profesionale în direcția dorită. Dacă din toate temele propuse de
profesori nu vă interesează nici una, inițiativa subiectului poate să
vină și de la voi, dar, în acest caz, vă trebuie acordul viitorului
profesor coordonator al lucrării de masterat.
II. Conținutul lucrării de masterat
Conform Ghidului de elaborare a lucrării de licență și
disertație 46 , Facultatea de Drept a Universității din Craiova are o
serie de reguli ce vizează conținutul lucrării care trebuie să realizeze
un studiu de caz, cu analiza și prezentarea situației de fapt, a situației
de drept, a cunoștințelor în domeniu și a opiniilor critice și personale
ale masterandului, cu concluziile pe care acesta le trage la sfârșitul
analizei întreprinse.
Starea de fapt se va prezenta în sinteză, nefiind permisă
preluarea, nici prin citare, a textelor din hotărârile judecătorești
pronunțate în cazul respectiv. Se realizează esențializarea
elementelor care au condus la crearea situației juridice.
Starea de drept a prezenta aspectele juridice ale cazului, cu
analiza textelor de lege incidente, inclusiv de drept procesual, și cu
esențializarea problemei juridice.

46
http://drept.ucv.ro/images/despre/regulamente/Ghid-elaborare-lucrari---
licenta_disertatie-2017_2018.pdf/ consultat la data de 08.03.2020.
23
Prezentarea cunoștințelor din domeniu se va ocupa de opiniile
din doctrină, română sau străină, incidente în cauză, precum și de
soluțiile jurisprudențiale din cazurile asemănătoare sau identice.
Pe tot parcursul lucrării, dar mai ales la concluziile finale, se
vor prezenta opiniile personale ale masterandului cu privire la
aspectele juridice ale cazului, la soluțiile instanțelor, la stadiul
cunoașterii în domeniu.
Capitolul III Metoda lucrării de masterat
Lucrarea de masterat este un lucrare de sfârșit de studii de la
care se așteaptă trei calități esențiale: rigoare, claritate și
originalitate.47
Activitatea juridică este o activitate ce presupune o
permanentă documentare. Multitudinea instituţiilor juridice existente
şi tratarea lor, în diferite ramuri de drept, necesită o bogată activitate
de documentare şi cercetare a legislaţiei naţionale şi chiar
europene 48 , având în vedere procesul de integrare europeană a
României.
În primul rând este vorba despre căutare și selecție. Să știi să
cauți, adică să știi să reunești documentația necesară pentru a studia
un subiect sau a tranșa o problemă constituie o necesitate pentru un
jurist. Realizarea unei documentații presupune cercetare și selecție.
Mai întâi trebuie descoperite textele, deciziile de jurisprudență,
lucrările, articolele, notele care tratează respectivul subiect. Aceasta
este faza propriu-zisă de cercetare. Dar nu ne putem rezuma la
aceasta, căci în urma căutării documentare putem să ne găsim în fața
unei documentații stufoase, din care, în unele lucrări, nu vom găsi
decât câteva rânduri sau câteva pagini care interesează subiectul
lucrării noastre. Atunci, neputând lucra cu toată documentația pe

47
Henri Mazeaud, 3e edition par Nathalie Blanc, Denis Mazeaud, Méthodes
géérales de travail. Réussir les écrits et les oraux. Droit privé. Licence
&Master, Paris, LGDJ, 2014, pp. 65-69.
48
M. Beaud, L’art de la thèse. Comment préparer et rédiger un mémoire
de master, une thèse de doctorat ou tout autre travail universitaire à l’ère
du Net, La Découverte, Paris, 2006, p. 61.
24
masă, trebuie să o citiți mai întâi pentru a selecționa elementele care
răspund util subiectului sau chestiunii pe care acesta o pune.
Documentarea presupune alegerea unei metode, deoarece
ideile nu vin din neant, metoda tradiţională trebuind să fie îmbinată
cu metoda informatică, cele două fiind astăzi complementare. Pentru
căutarea referinţelor, trebuie să plecaţi de la chestiunea principală a
lucrării care constituie „cheia muncii voastre de cercetare – aşa cum
va fi, mai târziu, cheia muncii voastre de redactare”49.
Cum munca de documentare poate fi aproape nelimitată, unde
trebuie totuși să ne oprim?
 Mergeți mereu de la general la special. Oricare ar fi
titlul lucrării pe care urmează să o abordați, se cuvine să consultați:
- un vocabular juridic;
- lucrările generale pe subiectul respectiv, de preferință
manualele care tratează materia;
- lucrările specializate – articole sau teze consacrate
chestiunii respective.
 Consultați întotdeauna cea mai recentă ediție a unei
lucrări. Această consultare vă va permite să vă aflați în actualitatea
subiectului și să realizați o lucrare la zi.
 Identificați, consultați și citați textele relative la
subiectul pe care-l tratați.
- Eliminați lucrările ce nu vizează direct subiectul
vostru;
- Din textele consultate rețineți-le pe cele mai recente;
- Păstrați textele care au fost citate în manualele și
tratatele pe care le-ați consultați căci, dacă sunt citate în acestea, este
probabil din cauză că sunt cele mai importante.

49
Beaud Michel, « 13. Organisation du travail de recherche », dans :
Michel Beaud éd., L’art de la thèse. Comment préparer et rédiger un
mémoire de master, une thèse de doctorat ou tout autre travail
universitaire à l’ère du net. Paris, La Découverte, « Repères », 2006, p. 61-
68. URL : https://www.cairn.info/l-art de-la-these--9782707147943-page-
61.htm consultat la data de 28.03.2020.
25
- În cazul existenței unei monografii recente - teză,
articol, lucrare – referiți-vă la ea.
- Nu citați, la bibliografie, decât ceea ce v-a servit cu
adevărat, realmente pentru realizarea lucrării, și nu cărți generale, pe
care nu le-ați citit, dar care considerați că ar da bine să se afle în
bibliografia voastră. Acestea o măresc nejustificat și nu dau cu
adevărat socoteală de cercetarea documentară întreprinsă.
I. Bibliografia și planul inițial
Scopul referințelor bibliografice este acela de a le permite
cititorilor să regăsească documentul original, motiv pentru care lista
trebuie să conțină lucrările citate și doar pe acestea. Nu există o
normă unică pentru prezentarea referințelor bibliografice.
Lista referințelor este alcătuită în ordinea alfabetică a numelui
autorului, urmată de inițialele prenumelui/prenumelor.
Cărțile, rapoartele, broșurile, monografiile, manualele,
documentele audio-vizuale formează categoria non-periodicelor,
titlul lucrării fiind scris în italice. Referința are următoarea formă:
numele autorului/autorilor urmat de inițiala prenumelui
(prenumelor), titlul cărții, raportului etc. în italice, editura, orașul,
anul.
Revistele științifice, magazinele, buletinele de informare
(newsletters) au următoarea formă a referinței: numele
autorului/autorilor urmat de inițiala prenumelui (prenumelor), titlul
articolului între ghilimele, titlul periodicului în italice, urmat de
numărul volumului, eventual de numărul caietului (eventual editura
și orașul), anul publicării.
În cazul unei lucrări colective, se face referința bibliografică
după regulile de mai sus, urmată de mențiune în sau in pentru a arăta
că este vorba despre o parte dintr-o lucrare al cărei titlu apare în
italice.
Cazul a doi sau mai mulți autori
Numele autorilor trebuie să fie notate în ordinea în care
figurează în documentul sursă, și nu în ordine alfabetică.
Când sunt mai mulți autori, se citează ori toți autorii, în
ordinea din documentul sursă, ori primul autor urmat de mențiunea et
26
al. sau numele coordonatorului urmat de această mențiune în
paranteză (coord.).
Lucrare al cărei autor este un organism
Se menționează numele complet al organismului la referință,
urmat eventual de numele anumitor corporații sau instituții abreviate.
Autor necunoscut sau anonim
Când nu există autor cunoscut, se citează primele două-trei
cuvinte din titlul de referință, în italice dacă referința indică titlul
unui raport, al unei broșuri, cărți, iar pentru un articol sau capitol,
cuvinte din titlul de referință între ghilimele.
Când autorul unei lucrări este desemnat ca Anonim, se înscrie
această mențiune, urmată de virgulă.
Autori cu același nume
Când o referință include publicația unor autori cu același
nume, este obligatorie adăugarea inițialei/inițialelor prenumelui,
pentru a evita confuzia. Când se citează două sau mai multe lucrări
ale aceluiași autor, acestea apar la referințe în ordinea anului
publicării.
Document electronic
Internetul este, la ora actuală, o sursă de referințe ce nu poate
fi ocolită. Putem găsi aici periodice, rapoarte guvernamentale, texte
de lege, broșuri, grupuri de discuție etc. Când utilizați această sursă
de informație pentru cercetare, trebuie să vă asigurați că sursele
consultate sunt credibile, că sunt evaluate de colective de redacție sau
organisme serioase.
Trebuie oferite suficiente informații asupra sursei consultate
pentru a putea retrasa istoricul documentului, având în vedere că
adresele electronice ale acestora sunt modificate cu regularitate,
documentele fiind înlocuite de altele sau arhivate.
Referința trebuie să fie completă: numele autorului, titlul
documentului, data publicării, adresa electronică și data a care a fost
consultată pagina.
Referința bibliografică se termină întotdeauna cu punctul
final.

27
1. Mize ale pilotajului strategic al resurselor umane
pentru dezvoltarea Camerunului: cazul vârstei legale de pensionare
a agenților publici50
a. Bibliografia
Cărți, articole, rapoarte
ADESINA Akinwumi Ayodeji, « Social Policy and the Quest
for Inclusive Development: research findings from sub-Saharan
Africa », Social Policy and Development Paper N° 33/2007, Geneva,
Institut de Recherche des Nations Unies, pour le Développent Social.
AMADIEU Jean-François, DRH, le livre noir, éd. Seuil,
Paris, 10 janvier 2013.
ANTOINE P., GOLAZ V., « Vieillir en Afrique », Idées, 157,
septembre 2009.
AUDET M., « La gestion de la relève et le choc des
générations », Gestion, 2004/3 Vol. 29.
BOUTARD Aurélien, Les indices synthétiques du PNUD en
région Ile-de-France, Rapport MIPES, Conseil régional Ile-de-
France, IAURIF, mars 2007.
CHÉRON Arnaud, Que peut-on attendre d’une augmentation
de l’âge de départ en retraite, EDHEC Business School, juin 2008.
DIETRICH Anne, PIGEYRE Frédérique, La gestion des
ressources humaines, La découverte, nouvelle édition, Paris, 2011.
DUFLO Esther, Lutter contre la pauvreté, Tome 1 : Le
développement humain, Seuil, Paris, 2010.
EMERY Yves, GONIN François, Gérer les Ressources
humaines, 3e édition, Presses polytechniques et universitaires
romandes, Lausanne, 2010.
EYINGA DIMI Esther Crystelle, « Situation socio-
économique des personnes âgées au Cameroun : État des lieux et
50
Lamine DEFOUKOUEMOU HIMBE, Les enjeux du pilotage strategique
des ressources humaines pour le developpement au Cameroun : le cas de
l’âge legal de depart a la retraite des agents publics, Université de
Strasbourg, Ecole nationale d’administration, Master spécialité
Administration et finances publiques Parcours Administration Publique
Spécialisée, Juin 2016.
28
facteurs explicatifs », Démographie et politiques sociales, Actes du
XVIIe colloque AIDELF, Ouagadougou, novembre 2012.
EYINGA DIMI Esther Crystelle, « Les personnes âgées dans
les politiques sociales en Afrique : État des lieux, enjeux et défis», in
Démographie et politiques sociales, Actes du XVIIe colloque
AIDELF, Ouagadougou, novembre 2012.
FERNANDEZ Alain, Les nouveaux tableaux de bord des
managers : le projet business intelligence clés en main, Eyrolles, 23
mai 2013.
FRANÇOIS Philippe, Reculer l’âge de départ à la retraite : un
levier contre le chômage, 29 avril 2013.
Gazier Bernard, Les stratégies de RH, 4e édition, La
Découverte, Paris, 10 juin 2010.
GBONGUE Florent, PLANCHET Fréderic, OULIDI
Abderrahim, « Etat des lieux des systèmes de retraite en Afrique
subsaharienne francophone», Revue subsaharienne d’économie et de
finance, 2015.
GIRARDOT Pierre-Etienne, SONG Yann, Les retraités :
oubliés et inutiles ?, Presses des Mines, Paris, 2015.
GOUNON Jacques, LANDIER Hubert, Dialogue social :
l’âge de raison. Faire du dialogue social un levier de la
performance, Rapport de l’Observatoire de Prospective Sociale de
l’Institut de l’entreprise, L’Institut de l’entreprise, Policy Paper, mars
2013.
HENRARD J.-C., Le système de soins et d’aide aux
personnes âgées, in Plan urbain et MIRE. Vieillir dans la ville,
L’Harmattan, Collection « Villes et Entreprises » Ministère de la
santé publique, Carte sanitaire du Cameroun, Paris, 1990.
LE ROUX P., Poverty and social policies. Some critical
choices for South Africa, Report of the Committee of Strategy and
Policy Review on Retirement Pensions. Pretoria: Government of
South, 1995.
LINJOUM MBOWOU Claude, DJONTU Moufo, NYECK
Cirille Roland, « Retraites sans retraite comme stade ultime de la

29
précarisation et de l’informalisation généralisée des emplois au
Cameroun », Les Cahiers de l’IGAC, n° 01 février 2011.
LLOYD-SHERLOCK Peter, « Old age and poverty in
developing countries: new policy challenges », World Development,
2000.
MARTORY Bernard, DELAY Christian, SIGUIER Fabien,
Piloter la performance des Ressources humaines: la création de
valeur par les ressources humaines, éditions Liaisons, Paris, 2008.
MOTAZÉ Louis-Paul, L’Afrique et le Défi de l’extension de
la sécurité sociale, l’exemple du Cameroun, Pyramide Papyrus
Presse, Paris, 2008.
PERETTI Jean-Marie, Ressources humaines et gestion des
personnels, 8e édition, Vuibert, Paris, 10 sept. 2012.
PERETTI Jean-Marie, Ressources humaines, 14e édition,
Vuibert, Paris, août 2013.
PERETTI Jean-Marie, Tous DRH. Les meilleures pratiques
par 51 professionnels, 4e édition, Eyrolles, Paris, 2013.
SAGNER A., MTATI R., « The politics of pension sharing in
urban South Africa », Ageing and Society, vol. 19, no 4, 1999.
STANKIEWICZ François, LÉNÉ Alexandre, Economie des
ressources humaines, La découverte, Paris, 2010.
THÉVENET Maurice, DEJOUX Cécile, MARBOT Éléonore,
NORMAND Étienne, Fonctions RH, politiques, métiers et outils des
RH, Pearson Education, 13 janvier 2012.
VILLIEU Patrick, Macroéconomie, consommation et
épargne, La découverte, Paris, 2008.
Teze și disertații
NGAMBO FONDJO Pierre-Vincent, Retraite chez les
fonctionnaires au Cameroun, Thèse de doctorat en sociologie,
Université de Yaoundé 1, 29 juillet 2015.
YANEU BETNGA Eric, Gestion de la mobilité
professionnelle et capitalisation d’expériences au Ministère de
l’Agriculture et du Développement Rural, mémoire de Master
professionnel en GRH, CRADAT, Yaoundé, 2014.
Rapoarte și articole
30
Conseil d’Orientation des Retraites (COR), Etude n°2008/051
du 24/04/2008 : « Augmentation de l’âge minimum légal de départ
en retraite ». Chiffrage d’un recul de l’âge légal de la retraite de 60
à 61,5, ou 62 ans en France.
Conseil d’Orientation des Retraites (COR), Les âges de
départ à la retraite en France : évolutions et déterminants, Actes du
colloque, 2 décembre 2015.
Conseil d’Orientation des Retraites (COR), Systèmes de
retraite, évolutions démographiques et croissance économique en
France, Actes du colloque, 2 décembre 2014.
EYINGA DIMI Esther Crystelle, « Situation socio-
économique des personnes âgées au Cameroun, état des lieux et
facteurs explicatifs », colloque international de Meknès,
Ouagadougou, 2012.
FRANÇOIS Philippe, Reculer l’âge de départ à la retraite :
un levier contre le chômage, 29 avril 2013.
GOSEJACOB-ROLF Hille, présentation sur le Colloque «
Pour un nouvel équilibre social dans un monde inéquitable, »,
Munich, 30 juillet-3 août 2006.
PLANCADE Jean-Pierre, Rapport d’information au Sénat sur
les conséquences macroéconomiques du vieillissement
démographique en France, 2000.
ROCHE Gérard, Rapport parlementaire n° 624 du 15 juillet
2015 au Sénat sur la situation du régime de retraite en France.
Texte legislative și reglementare
Arrêté n° 155/CAB/PR du 07 avril 1982 abrogeant l'arrêté n°
56/CAB/PR du 05 mars 1975 fixant les modalités d'application de
l'article 7 du décret n° 74/759 du 26 août 1974 portant organisation
du régime des pensions civiles.
Décret n° 74/759 du 26 août 1974 portant organisation du
régime des pensions civiles et ses divers modificatifs.
Décret 93/035 du 19 janvier 1993 portant statut spécial des
personnels de l’enseignement supérieur.
Décret n° 93/334 du 16 avril 1993 modifiant et complétant
certaines dispositions du décret n° 92/221 du 8 mai 1992 fixant l’âge
31
d’admission à la retraite des agents de l’Etat relevant du code du
travail.
Décret n°94/199 du 07 octobre 1994 portant Statut général de
la Fonction publique de l’Etat, modifié et complété par le Décret
n°2000/287 du 12 octobre 2000.
Décret n° 2000/359 du 05 décembre 2000 portant statut
particulier des fonctionnaires des corps de l’Education nationale.
Décret n°2004/080 du 13 avril 2004 modifiant les
dispositions du décret n°95/048 du 08 mars 1995 portant statut
spécial de la magistrature.
Décret n° 2010/365 du 29 novembre 2010 portant statut
spécial du corps des fonctionnaires de l’Administration pénitentiaire.
Décret n° 2009-1744 du 30 décembre 2009 pris pour
l'application de l'article 1-3 de la loi n° 84-834 du 13 septembre 1984
relative à la limite d'âge dans la fonction publique et le secteur public
en France.
Décret n°2010/383 du 22 décembre 2010 modifiant certaines
dispositions du décret n° 2001/219 du 06 août 2001 portant statut des
personnels militaires non officiers des forces de défense.
Décret n°2010/382 du 22 décembre 2010 modifiant certaines
dispositions du décret n° 2001/188 du 25 juillet 2001 portant statut
du corps des officiers d’actives des forces de défense.
Décret n° 2011/020 du 04 février 2011 portant statut spécial
des fonctionnaires des greffes.
Décret n° 2012/539 du 19 novembre 2012 portant statut
spécial du corps des fonctionnaires de la sureté nationale.
La lettre de mission n°1799/15/SG du 15 décembre 2015 du
Premier ministre et du Ministre de la Décentralisation et de la
Fonction publique, pour le Directeur général de l’Administration et
de la Fonction publique française.
Loi n° 1992-07 du 14 août 1992 portant code du travail au
Cameroun.
Presă
BATONGUE Alain Blaise, Fonction publique : De la retraite
dans la haute magistrature, Mutations, Yaoundé, 12 juin 2012.
32
TAGNE Jean Bruno, Retraite, comme l’épée de Damoclès,
Le Jour, - Georges Dougueli, La retraite ? Jamais ! Jeune Afrique, 02
juillet 2010.
Site-uri web
http://www.vedura.fr/social/, consulté le 27/05/2016.
www.camer.be, consulté le 06/05/2016.
www.rjcpatriote.centerblog.net, consulté le 06/05/2016.
www.p2ac.fr/anableps/?article13/, consulté le 27/05/2016.
www.lesechos.fr/13/06/2013, consulté le 07/05/2016.
www.coe-rexecode.fr, consulté le 07/05/2016.
www.cnav.fr, consulté le 07/05/2016.
www.cor-retraites.fr, consulté le 07/05/2016.
b. Planul inițial
După parcurgerea succintă a bibliografiei selectate, se va
trece la realizarea planului inițial al lucrării care poate suferi
modificări ulterioare, pe măsura parcurgerii bibliografiei.
INTRODUCERE GENERALĂ
Partea I: CADRUL TEORETIC ȘI INSTITUȚIONAL AL
VÂRSTEI LEGALE DE PENSIONARE ÎN CAMERUN
Capitolul 1: Clarificare conceptuală
Capitolul 2 : Organizarea instituțională a vârstei legale de
pensionare în Camerun
Partea 2: ANALIZA MIZELOR CREȘTERII A
RECULULUI VÂRSTEI LEGALE DE PENSIONARE ÎN
CAMERUN
Capitolul 1 : Analiza mizelor economice și financiare ale
reculului vârstei legale de pensionare
Capitolul 2 : Analiza mizelor sociale ale reculului vârstei
legale de pensionare
Concluzie generală
BIBLIOGRAFIE

33
2. Vârsta legală de căsătorie: abordare legislativă,
jurisprudențială și doctrinară51
a. Bibliografie
Cărți, articole, rapoarte
CHARBIT Yves, GUEYE Lamine, NDIAYE Salif, Nuptialité
et fécondité au Sénégal, Paris, PUF, 1986.
DIOP Nafissatou, SENSGAL : Étude exploratoire du vécu des
adolescents mariés, USAID, 2001.
Direction de la prévision statistique, Etude démographique de
la santé au Sénégal (ESD III), 1997.
HANS P.K. Gouther, Le mariage, ses femmes, son origine,
traduit sur la troisième édition allemande par Lamorette, Payot,
Paris,1952.
MERCIER Paul, Etude du mariage et enquête urbaine,
Mouton, Paris, 1960.
MICHEL André, Sociologie de la famille et du mariage,
PUF, Paris, 1986.
NDIAYE Salif, SARR Ibrahima, AYAD Mouhamed, Enquête
démographique et de santé au Sénégal, Dakar Direction de la
prévision statistique, 1988.
Reviste, articole, disertații
ASSANI Aliou, Etude sur les mariages précoces et
grossesses précoces au Burkina Faso, Cameroun, Gambie, Libéria,
Niger et Tchad, UNICEF WCARO, Abidjan 2000.
BULLETIN CHANGE, Rapports sexuels non consensuels au
sein du mariage, Londres, 2000.
CAMARA Silé, Le droit de la famille sénégalaise théorie et
pratique. Mariage et Effets - Divorce, Séparation de corps et de Fait

51
Aguibu L.Y., L’âge légal du mariage : approche législative,
jurisprudentielle et doctrinale, Université Cheikh Anta Diop de Dakar,
Maîtrise en droit privé, 2010
https://www.memoireonline.com/02/12/5417/m_L-ge-legal-du-mariage-
approche-legislative-jurisprudentielle-et-doctrinale18.html#toc30, consultat
la data de 12.03.2020.
34
et Effets - Filiation (légitime, naturelle et adoption) Légitimation
Obligation alimentaire et incapacité, 1982.
CENTRE DE RECHERCHE INNOCENTI de l'UNICEF de
Florence, La violence domestique à l'égard des femmes et des filles,
25 février, 2000.
CEPROD (Centre d'Etude et de Recherche sur la Population
et le Développement) et le CILSS (Comité permanent Inter-états de
lutte contre la Sécheresse au Sahel), « Santé de la population au
Sahel ; les jeunes en danger résultats d'une étude régionale menée
dans cinq (5) pays d'Afrique de l'ouest », 1994.
CNUDH, Pratiques traditionnelles nuisibles affectant la
santé des femmes et des enfants, Fiche 23, Genève, 1995.
CORREA Paul, « Nos populations devront cesser d'imposer à
nos jeunes filles un mariage trop précoce » interview accordé à
l'organe de presse Soleil Médical, Afrique Santé, numéro 37, 08
février1984.
DIOP Khoudia, « Les violences faites aux femmes dans le
cadre du mariage », Dakar, CESTI, 2000.
DIOP Nafissatou J., N’DIONE Jacqueline Cabral, « Etude
Exploratoire du vécu des adolescents mariées », Population Council,
Dakar, Sénégal, 2001.
FNUAP, State of the World's Population, New York, 1990.
GUEYE Ndéye Anna, « Mariage précoce, les fleurs épineuses
des nuits de mariage », La Pointe, no 181, 12 avril 2002.
KAUDJHIS-OFFOUMOU Françoise, Les femmes à travers le
monde : lois et politiques qui influencent leur vie reproductive,
l'Afrique francophone, CRLP, Washington, GREFELS, Dakar, 2000.
SIDIBE Daouda, Le mariage précoce chez les peuls du
Fouladou : l'exemple de la communauté rurale de Mampatim,
UCAD, 2004.
SIDIME Lamine, L'établissement de la filiation en droit
sénégalais depuis le Code de la famille, Thèse de doctorat d‟état,
Université de Dakar, 1980.

35
UNFPA, État de la population mondiale, un milliard à ne pas
oublier. Investir dans la santé et les droits des adolescents, New
York, 2003.
UNICEF, « Le mariage précoce, vue d'ensemble », Digest
Innocenti, no 7, mars 2001.
b. Planul inițial

 INTRODUCERE
 PARTEA I: INCIDENȚELE JURIDICE RELATIVE
LA VÂRSTA LEGALĂ DE PENSIONARE
 Capitolul I: Incidențele legislative și convenționale
 Capitolul II: Incidențele jurisprudențiale și doctrinale
 PARTEA II: IMPLICAȚIILE PRACTICE
RELATIVE LA VÂRSTA LEGALĂ DE PENSIONARE
 Capitolul I : Implicațiile asupra sănătății
 Capitolul II : Implicațiile asupra educației și a
economiei
 CONCLUZIE
 BIBLIOGRAFIE

36
II. Fișele de lectură
În această parte a lucrării ne vom ocupa de diferitele tipuri de
fișe de lectură plecând de la un articol pe care îl vom reda in extenso,
pentru ca mai apoi să realizăm, plecând de la el, fișele de lectură. 52
Diana Dănișor, „Statul – metaforă și realitate juridică”,
Revista de drept public, nr. 2/2018, Editura Universul Juridic,
București, 2018, pp. 57-66.

Introducere
"Manieră de a fi (fie stabilă, fie supusă variaţiilor) a unei
persoane sau a unui lucru"53, cuvântul devine, prin extensie, "situaţie,
condiţie a unei persoane" 54, iar într-un context juridic desemnează
situaţia unei persoane din punct de vedere al ordinii sociale. Prin
metonimie, ajunge să desemneze "administraţia supremă a unui
stat"55 , devenind de altfel un sinonim pentru naţiune, ţară, putere,
regat, imperiu, de unde, în dreptul internaţional, din punct de vedere
al relaţiilor şi modalităţilor relaţiilor dintre state, are sensul de
"naţiune (sau grup de naţiuni) dotate cu un guvern (sau o autoritate
politică suverană) recunoscut de comunitatea internaţională" 56.
De la „faptul de a sta; şedere, rămânere, zăbovire; înălțime a
corpului omenesc, statură; p. ext. înfățișare; trup, corp omenesc”,
termenul ajunge să desemneze „instituţia suprastructurală care
constituie un instrument principal de organizare politică şi
administrativă a unei comunităţi umane aflate pe un teritoriu
determinat, prin intermediul căreia se exercită funcţionalitatea

52
Vezi, în acest sens, Diana Dănișor, Metodologie juridică. Ghid practic
pentru elaborarea și susținerea tezei de doctorat, Editura Universul Juridic,
București, 2018, pp. 104-117.
53
André Gide, L’Immoraliste, Société du Mercure de France, Paris, 1902,
p. 401; Marcel Gaucher, Encyclopédie médicale Quillet, 1965, p. 273
54
Aurel David, La cybernétique et l’humain,Gallimard, Paris, 1965, p. 78
55
Gérard Bélorgey, Le gouvernement et l’administration de la France, A.
Colin, France, 1967, p. 353.
56
Petit manuel du Conseil de l’Europe, Strasbourg, Direction de
l'Information du Conseil de l'Europe , 1951, p. 48
37
sistemului social global, sunt reglementate relaţiile politice dintre
oameni etc.; teritoriul şi populaţia asupra căreia îşi exercită
autoritatea această instituţie”. 57
Metafora statului
Această metaforă, a statului, face parte dintre metaforele
corporale 58 care abundă în drept. O metaforă creează o realitate,
constituindu-se nu doar ca instrument, ci şi ca nou obiect, ca subiect
şi chestiune. Metaforele corporale ni se oferă nu ca o escamotare
expresivă, extrinsecă şi fortuită, ci ca un element aparţinând stabil
realităţii teoriei filosofico-juridice, ca o veritabilă tensiune cognitivă,
imaginativul şi metaforicul constituind forme eminente ale realităţii
istorice.
Încă din Antichitate, corpul a stimulat reflecţia filosofilor,
fiind văzut ca oglindă a sufletului, apoi ca un corp propriu,
constituind identitatea individului. Rapid, corpul a fost investit de
politică, odată cu Hobbes corpul şi politica stabilind legături foarte
strânse. Autorul Leviatanului, precum şi filosofii de tradiţie
contractualistă - Locke şi Rousseau – înţelegeau corpul ca metaforă a
statului. Statul apare nu doar ca o putere suverană şi
instituţionalizată, ci ca o organizare care le permite indivizilor să
trăiască împreună, sudându-i într-o colectivitate politică.59
Statul modern îşi trage o parte din substanţa sa, cel puţin cea
care se exprimă prin metafora corporală, din ceea ce odinioară a fost
gândit în cadrul aceloraşi corpuri intermediare. 60 Plecând de la
corpurile naturale şi multiple care populează lumea medievală, vom
asista la naşterea marelui corp suveran al statului modern ce

57
DEX online.
58
Saïd Chebili, « Corps et politique : Foucault et Agamben »,
L'information psychiatrique 2009/1 (Volume 85), p. 63-68.
59
Encyclopédie Universalis,
https://www.universalis.fr/encyclopedie/etat/2-theorie-de-l-etat/
60
Thomas Berns, Benoît Frydman, Généalogie de l’esprit de corps,
http://www.philodroit.be/IMG/doc/esprit-2.doc?lang=fr
38
devorează corpurile tradiţionale fără însă a le digera complet (ele
subzistă cu un statut ambiguu). 61
Corpul mistic este apanajul lui Hristos, apoi al Eucaristiei, al
Bisericii, înainte de a fi cel al statului. Statul se construieşte evoluând
de manieră dublă62: de la ideea figurii regale gândită după imaginea
lui Hristos, până la ideea de regalitate ca un corp înarmat cu aceleaşi
caracteristici mistice ca şi biserica. 63
Imaginea corpului este indispensabilă reflecţiei asupra
statului, colectivităţii, puterii colective, ca şi cum ar fi necesară
formării şi devenirii acestor realităţi politice şi sociale. 64
Statul este un corp mixt şi, aşa cum spunea Machiavelli, un corp ca
toate celelalte, care subzistă deoarece reuşeşte să se organizeze, să se
articuleze, trecând de la simplu la complex. În cazul său, nu este
vorba despre o metaforă statică a cărei funcţie ar fi să atribuie pur şi
simplu ierarhii şi limitări rigide îndatoririlor, ci de o metaforă al cărei
obiect este mereu un corp viu 65 format din corpuri animate şi
raţionale care sunt capabile să imite natura, din calcul sau din
instinct, capabile să se reunească, să se unească şi să se încorporeze

61
Gianluca Briguglia, « Langages politiques, modèles et métaphores
corporelles. Propositions historiographiques », L’Atelier du Centre de
recherches historiques [En ligne], 01 | 2008, mis en ligne le 28 novembre
2009, consulté le 14 novembre 2017. URL : http://acrh.revues.org/318 ;
DOI : 10.4000/acrh.318
62
E. Kantorowicz, Les deux corps du Roi, Paris, Gallimard, 1989.
63
Această chestiune a unităţii multiplului nu este doar politică, ci este şi
aceea a unităţii intelectului agent la Averroes.
64
Jean Bourgault, « Repenser le corps politique. « L’apparence organique
du groupe » dans la Critique de la Raison dialectique », Les Temps
Modernes 2005/4 (n° 632-633-634), p. 477-504.
65
Gianluca Briguglia, « Langages politiques, modèles et métaphores
corporelles. Propositions historiographiques », L’Atelier du Centre de
recherches historiques [En ligne], 01 | 2008, mis en ligne le 28 novembre
2009, consulté le 14 novembre 2017. URL : http://acrh.revues.org/318 ;
DOI : 10.4000/acrh.318
39
unele în altele până la a deveni acest organism unic, acest mare
organism, acest corp însufleţit care este statul. 66
Într-o logică a viului, nu există stat fără natură, statul fiind un
corp mixt supus influenţelor astrelor şi naturalităţii componentelor
sale, adică indivizii, în acelaşi timp marcaţi de stele şi de caracterele
lor, care se reunesc în stat asemenea umorilor în corp.67
Definiţiile juridice ale statului
Orice discurs asupra dreptului pleacă de la stat sau de la ideea
de stat, în acelaşi timp autor şi subiect al dreptului, iar majoritatea
disciplinelor juridice fac din el o instituţie majoră. Statul este o
realitate istorică şi, în acelaşi timp, o construcţie teoretică, fapt ce
face extrem de dificilă definirea sa de manieră satisfăcătoare. Teoria
juridică a întâmpinat dificultăţi în încercarea sa de a defini statul. Pe
acest teren s-au înfruntat trei mari perspective.
Teoria statului-autoritate
Prima perspectivă este reprezentată de Maurice Hauriou, cel
care propune teoria statului-autoritate, definit prin suveranitate.
Această teorie datează încă de la Nicolas Machiavelli şi Thomas
Hobbes şi Jean Bodin. Machiavelli defineşte statul ca putere centrală
suverană care sustrage acţiunea politică consideraţiilor morale şi
religioase. 68 Thomas Hobbes încearcă să producă o definiţie a

66
Cf. de exemplu, Cary J. NEDERMAN, « The Physiological Significance
of theOrganic Metaphor in John of Salisbury’s Policraticus », History of
Political Thought, 8-2, 1987, p. 211-223 ; « Body Politics : The
Diversification of Organic Metaphors in the Later Middle
Ages », Il Pensiero politico medievale, 2, 2004, p. 59-87.
67
Luigi ZANZI, I « segni » della natura e i « paradigmi » della storia : il
metodo del Machiavelli. Ricerche sulla logica scientifica degli « umanisti »
tra medicina e storiografia, Manduria, Lacaita, 1981 ;
Gennaro SASSO, Machiavelli e gli antichi e altri saggi, Milano-Naopoli,
Ricciardi, 1987 ; Eugenio GARIN, Lo Zodiaco della vita. La polemica
sull’astrologia dal Trecento al Cinquecento, Roma-Bari, Laterza, 1976 ;
Id., Machiavelli fra politica e storia, Torino, Einaudi, 1993.
68
Niccolò Machiavelli, Il Principe, Turin, Einaudi, 1961;
Anthony J. PAREL, The Machiavellian Cosmos, New Haven-London, Yale
40
statului „aşa cum geometrii produc definiţia unui obiect” 69: mai întâi
determinarea condiţiilor formale ale statului, cele care fac ca statul să
fie ceea ce este, apoi construirea statului prin stabilirea, în favoarea
unei convenţii între indivizi, a unei autorităţi comune 70 reprezentată
de suveran (suveranul unei multitudini unite într-o persoană). Hobbes
defineşte statul ca „o singură persoană ale cărei acte au drept autor
(...) pe fiecare din membrii unei multitudini, pentru ca cel care este
această persoană să poată utiliza forţa şi mijloacele tuturor aşa cum
va considera el că acestea convin păcii şi apărării lor comune” 71 .
Această figură fundamentală a geometriei politice se bazează pe
suveranitatea unei persoane artificiale care are puterea de a acţiona în
numele tuturor ca putere de stat ieşită din convenţia încheiată între
indivizi a căror diversitate de interese şi opoziţie este mai puternică
decât sociabilitatea genului uman. 72 Suveranul este dotat cu o putere
absolută asupra oamenilor care trebuie să renunţe la toate drepturile
lor, puterea suveranului întinzându-se asupra tuturor. Leviatanul
reprezintă o extraordinară sinteză a nominalismului medieval al lui
Ockham, a teoriei Reformei şi a noţiunii de suveranitate absolută,
indivizibilă şi inalienabilă propusă de Jean Bodin 73 care inventase
conceptul de suveranitate 74 . Conform acestuia din urmă,
suveranitatea îi permite statului să-şi exercite autoritatea în interior,

University Press, 1992 ; Markus FISCHER, Well-Ordered License.On the


Unity of Machiavelli’s Thought, Lenham, Lexington, 2000 ; Sammy BASU,
« In a Crazy Time the Crazy Come Out Well : Machiavelli and the
Cosmology of His Day », History of Political Thought, XI, 2, 1990, p. 213-
239.
69
Thomas Hobbes, Léviathan, Gallimard, Paris, coll. Folio Essais, 2001, p.
281.
70
Idem, p. 287, p. 293.
71
Idem, p. 288-289.
72
Thomas Hobbes, Léviathan, Gallimard, Paris, coll. Folio Essais, 2001
73
Paul R. DeHart, « Leviathan leashed: the incoherence of absolute
sovereign power », Critical review, no 25-1,.37-1 p. ,2013
74
Jean Bodin, Les six livres de la République, Paris, Jacques du
Puys, 1576, 861 p. (lire en ligne [archive]).
41
la fel de bine ca şi în exterior. Dar suveranul absolut pe care-l
preconizează Bodin nu are cu adevărat o putere absolută, căci el se
conformează legii naturale. Spre deosebire de el, Hobbes susţine că
promisiunea de a se supune suveranului, consimţământul adică, este
cea care constituie suveranitatea care este atunci perpetuă, absolută şi
originar democratică. 75 În această abordare, statul este caracterizat
prin suveranitatea sa internă şi externă, fiind un Leviatan a cărui
funcţie este menţinerea ordinii în societatea a cărei conducere o
asigură. Este o teorie pozitivă a statului, care este „organică,
instituţională, corporativă” 76 . Odată cu Hobbes, apare o nouă
definiţie a statului: un stat suveran la originea legilor, care are o
putere absolută asupra indivizilor.
În continuarea acestora, Maurice Hauriou afirmă că statul este
o realitate istorică, produsul unei evoluţii caracterizate printr-un
consimţământ cutumiar care îi garantează durata şi justifică
dezvoltarea dreptului. Găsim în general la Hauriou o preocupare
generală pentru social, pentru mişcare şi pentru timp. 77 În Principe
de droit public el avansează două elemente fundamentale ale
reflecţiei asupra unei teorii instituţionale a statului. Mai întâi, spune
că putem înţelege statul dacă facem un studiu juridic al simplei
personalităţi juridice a statului şi, deci, a unităţii. Trebuie, în acest
sens, să se caute, înaintea personalităţii juridice a statului, înaintea
persoanei unitare, pluralismul şi echilibrul între diversele forţe care
vor ajunge la stat. Chiar şi înainte de stat, chiar şi înainte de
personalizarea juridică, a putut exista echilibru, o putere organizată,
deci a putut exista drept. Apoi, Hauriou demonstrează că puterea nu
se opune consimţământului, constatând că pot exista fenomene de
putere şi, în acelaşi timp, un consimţământ al celor care sunt vizaţi de
această putere, încercând să caute altundeva decât în contractul social
75
T. Hobbes, op. cit., p. 40.
76
Maurice Hauriou, Principes de droit public à l'usage des étudiants en
licence (3e année) et en doctorat ès-sciences politiques (2e éd.), Sirey,
Paris, 1916, Introduction, p. VII.
77
Eric Millard, Hauriou et la théorie de l’institution, Droit et socieété,
30/31, 1995, p. 389.
42
(mit fondator) explicaţia statului. Aprofundarea reflecţiei face ca el
să propună un model teoretic ce nu mai priveşte doar statul, ci se
aplică oricărui grup organizat.
Statul este prezentat ca o construcţie plecând de la instituţie,
piaţă şi contract. Fenomenul statului trebuie considerat ca fiind
special, determinat şi limitat: nu toate organizaţiile politice ale
naţiunilor merită numele de stat.78 „Există stat, în sensul propriu al
cuvântului numai atunci când într-o naţiune s-a instaurat regimul
civil, adică atunci când puterea politică de dominaţie s-a separat de
proprietatea privată, a îmbrăcat aspectul unei autorităţi publice şi a-s
operat astfel o separaţie a vieţii publice şi a vieţii private însoţită de o
organizare corporativă.” 79 Studiind statul şi regimul de stat, Hauriou
spune că acesta este „un regim în acelaşi timp politic, economic şi
juridic ce pune stăpânire pe o naţiune, o metamorfozează, îi impune o
formă determinată şi devine mediul de existenţă al indivizilor.” 80
Regimul de stat este deci un fenomen istoric de metamorfoză
naţională: el presupune o naţiune care are populaţia, habitatul,
civilizaţia sa istorică, organizaţiile sale politice şi sociale primitive.
Obiectivul regimului de stat este regimul civil caracterizat prin
separaţia puterii politice de dominaţie de proprietatea privată
(confundate, în organizaţiile spontane anterioare regimului de stat).
„Statul tinde să devină personificarea juridică a naţiunii” 81: nu este o
persoană morală preexistentă care ar organiza centralizarea politică şi
juridică, ci este, din contră, o centralizare preexistentă care se
organizează într-o persoană morală corporatistă. Dacă corpul statului
se organizează de la sine, ca o ordine a lucrurilor, nevoia de libertate
face ca acest corp de stat să tindă spre personificare. Pentru Hauriou,
„statul este centralizarea unei naţiuni în vederea instaurării unui
regim civil cu ajutorul organizării naţiunii într-o individualitate
78
Maurice Hauriou, Principes de droit public à l'usage des étudiants en
licence (3e année) et en doctorat ès-sciences politiques (2e éd.), Sirey,
Paris, 1916, Introduction, p. VIII.
79
Maurice Hauriou, op. cit., Introducere, p. VIII.
80
Idem, p. IX.
81
Idem, p. XIII.
43
corporativă, sub acţiunea unei puteri suverane, sub dominaţia unui
statut”82.
Teoria statului-serviciu
Maurice Hauriou şi Léon Duguit au permis gândirea
metamorfozelor pe care le-a cunoscut statul în zorii secolului XX,
putând fi numiţi, chiar dacă este cam excesiv, „inventatorii statului. 83
Léon Duguit reprezentant al şcolii sociologice sau pozitiviste,
propune teoria statului-serviciu în care statul nu mai este caracterizat
nici prin suveranitate, nici prin identificarea cu o ordine juridică. El
este o cochilie vidă în spatele căreia se ascund guvernanţii (nimic nu
ne garantează că aceştia vor accepta să-şi limiteze puterea pentru a se
supune mereu şi de manieră continuă dreptului). Ceea ce justifică
existenţa statului, este serviciul public, statul fiind expresia
solidarităţii sociale. Oamenii, regrupaţi în societăţi, au devenit din ce
în ce mai independenţi, independenţă însoţită de crearea normelor şi,
pentru respectarea lor, apariţia unor conducători. Pentru Duguit,
statul nu este deci altceva decât emanaţia societăţii, şi nu consecinţa
vreunei suveranităţi sau a unei ordini juridice preexistente.
În lucrarea sa L’Etat, le droit objectif et la loi positive84 el
anunţă că vrea „să facă înainte de toate o operă negativă, să arate că
statul nu este deloc această persoană colectivă, investită cu o putere
suverană, imaginată de spiritul inventiv al publiciştilor (…).” 85 Noul
drept constituţional al lui Duguit se vrea purificator, debarasat de
„confuzia metafizică” de fantomele şi ficţiunile imaginate
(personalitatea morală, pretinsa voinţă naţională, suveranitatea si
indivizibilitatea corpului naţional) pentru a justifica puterea celor mai

82
Idem, p. XIV.
83
Jean-Michel Blanquer, Marc Milet, L’invention de l’État. Léon Duguit, Maurice
Hauriou et la naissance du droit public moderne, Paris, Odile Jacob, coll.
« Histoire », 2015.
84
Léon Duguit, L’Etat, le droit objectif et la loi, Ancienne Librairie Thorin
et Fils, Paris, 1901, reed. Dalloz, Paris, 2003.
85
Idem, p. 1.
44
puternici în stat. 86 Pentru elaborarea unei veritabile ştiinţe
constituţionale, Duguit preconizează supunerea la observarea
faptelor: „Să adaptăm teoriile juridice la fapte, şi nu faptele la teoriile
juridice”87. Spre deosebire de doctrina clasică ce venerează puterea
primă, creatoare, necondiţionată a suveranităţii, Leon Duguit spune
că „există un drept fără suveran şi mai presus de suveran”,
sprijinindu-se în demonstraţia sa pe teoria „dreptului obiectiv” şi pe
ideea că orice regulă de drept îşi trage validitatea şi forţa obligatorie
pe conformitatea sa cu dreptul obiectiv88, negând prin aceasta, pur şi
simplu, dreptul subiectiv (voinţa suveranului, fundament al dreptului
public clasic). Regula se naşte din legăturile de solidaritate, din
legea socială căreia omul îi este supus ca membru al societăţii. „Ceea
ce face regula de drept nu este, la drept vorbind, existenţa unei
sancţiuni sociale organizate, ci reacţia socială pe care o provoacă
violarea unei astfel de reguli şi mai ales această idee ce penetrează
profund conştiinţa colectivă, că sancţiunea unei astfel de reguli poate
şi trebuie să fie socialmente organizată.”89
Ideea fundamentală a lui Duguit este că „Statul este
subordonat unei reguli de drept superioară lui însuşi, pe care n-o
creează el şi pe care nu poate s-o violeze” 90 . Această limitare a
statului de către drept trebuie admisă, oricare ar fi fundamentul pe
care i-l dăm dreptului: esenţialul este „că există o regulă de drept
superioară autorităţii publice, care vine şi o limitează şi-i impune
obligaţii”91. Prin aceasta, el se opune teoriilor care spun că statul face
dreptul, că nu este limitat de acesta sau că este limitat doar în măsura
pe care el însuşi şi-o fixează. „Dreptul fără forţă este neputincios.

86
L. Duguit, Leçons de Droit public général (1ère éd. en 1926), rééditées
par les éd. La Mémoire du Droit, 2000, p. 108.
87
L. Duguit, L’Etat, le droit objectif et la loi positive, 1901, rééd. Dalloz
2003, p. 241.
88
Idem, p. 11.
89
Léon Duguit, Traité de droit constitutionnel, Paris, Ancienne Librairie
Fontemoing, 1923, p. 550.
90
Idem, p. 547.
91
Idem, p. 518.
45
Dar forţa fără drept este barbarie.” 92 În concepţia sa, această forţă
trebuie dirijată şi limitată de către drept, trebuind să fie oprită şi
sfărâmată de fiecare dată când intervine pentru a realiza un scop
contrar dreptului. Se afirmă astfel subordonarea statului unui drept
superior lui. Evoluţia societăţilor moderne se produce în sensul
efortului găsirii celor mai bune mijloace de a proteja guvernaţii
contra arbitrariului guvernanţilor printr-o sancţiune preventivă a
dreptului care se impune statului şi-i limitează puterea. Este vorba
despre „principiul legalităţii” 93 şi despre cel al existenţei unei
jurisdicţii formal organizate, recunoscută ca impunându-şi respectul
atât guvernanţilor, cât şi guvernaţilor. El merge mai departe,
insistând asupra faptului că trebuie recunoscut că „în orice moment
pot exista principii de drept superioare statului, care nu sunt
formulate nici în declaraţiile de drepturi, nici în legile constituţionale
şi care, chiar dacă nescrise, obligă statul la fel de riguros ca şi cum ar
fi fost solemn proclamate” 94 . După cum am văzut, pentru Duguit
statul nu este decât deoarece se bazează pe fundamente sociologice,
definindu-se pe distincţia dintre guvernanţi şi guvernaţi, el este un
pur produs al forţei, un fapt de dominaţie a cărui existenţă dreptul n-o
poate decât constata, şi nicidecum crea.
Teoria statului de drept
Hans Kelsen este cel care propune, în favoarea pozitivismului
juridic, teoria statului de drept. Pentru acesta, nu statul produce
dreptul, ci ordinea juridică (adică ierarhia normelor) este cea care
produce statul. Statul n-ar mai fi atunci decât emanaţia dreptului care
şi-ar limita puterea arbitrară. El nu mai este definit prin suveranitatea
sa(ca în teoria statului autoritate), ci prin identificarea sa cu o ordine
juridică şi prin supunerea sa la drept.
Kelsen remarcă dualismul între stat şi drept ce marchează
doctrina tradiţională a statului care reuşeşte să prezinte statul ca fiind
diferit de drept şi, totuşi „fiinţă de drept”, construit ca un subiect de

92
Idem, p. 519.
93
Idem, p. 551.
94
Idem, p. 556.
46
drepturi şi obligaţii, deci ca o persoană căreia i se atribuie o existenţă
independentă de ordinea juridică.95 Acest dualism are pentru Kelsen
doar o funcţie ideologică ce vizează întărirea autorităţii statului, şi nu
elucidarea esenţei însăşi a statului. 96 Dreptul poate fi văzut ca
legitimând statul numai prezentând statul ca o persoană diferită de
drept. Numai în condiţii de strictă extraneitate a celor două ordine,
juridică şi statală, poate fi gândită o limitare efectivă a statului de
către drept.97
Kelsen constată că în mod uzual statul este definit ca o
organizaţie politică, or aceasta se caracterizează prin faptul că este o
ordine de constrângere, ceea ce ne conduce la a considera că statul,
ca organizare politică, este o ordine juridică, acea ordine juridică ce
se distinge de ordinea juridică primitivă sau super-statală prin
relativa sa centralizare.98 Pentru Kelsen, statul nu este nimic altceva
decât personificarea unei ordini de constrângere relativ centralizată,
deci a unei ordini juridice. Înţelegem astfel că dualismul dintre stat şi
drept nu este decât rezultanta ipostazei personalităţii juridice a
statului, care dizolvă dualismul dintre stat şi drept transformând
formula „stat de drept” în pleonasm, căci orice strat este cu necesitate
o ordine juridică. 99
Dacă, conform definiţiei clasice a statului acesta este „o
întreprindere politică cu caracter instituţional atunci când şi în
calitatea în care conducerea administrativă revendică cu succes în
aplicarea regulamentelor monopolul constrângerii fizice legitime” 100,
pentru Kelsen statul nu se mai caracterizează prin monopolul
constrângerii legitime, ci prin monopolul constrângerii, fără vreo altă
calificare 101 . Ceea ce caracterizează forma juridică a statului este

95
Kelsen 1960: 288
96
Kelsen 1960: 289
97
Kelsen 1960: 288
98
Kelsen 1960: 289
99
Kelsen 1960: 319
100
Michel Troper, Le monopole de la contrainte légitime - Légitimité et
légalité dans l'Etat moderne, Ligne, 1995, p. 34.
101
Idem, p. 35.
47
structurarea sa într-o ierarhie statică şi dinamică ce validează şi
justifică o decizie dacă aceasta pare să fie luată de o autoritate
abilitată în acest scop de o autoritate superioară şi conform unei
decizii ce are un caracter mai general decât ea însăşi şi care emană de
la o autoritate mai înaltă decât ea.102 La Kelsen, „putem vorbi despre
stat atunci când suntem în prezenţa unei ordini juridice relativ
centralizate” 103 , fiind vorba de o ordine normativă care fondează
colectivitatea socială (statul), ordine care nu poate fi decât „o ordine
de constrângere relativ centralizată”104.
Raymond Carré de Malberg încearcă să transpună această
teorie germană a statului de drept în Franţa prin introducerea
controlului jurisdicţional al statului care să facă statul să respecte
dreptul prin respectarea ierarhiei normelor. El postulează că dreptul
emană de la stat, care este suveran şi auto-limitat. Statul este deci
deţinătorul puterii normative iniţiale, ceea ce implică unitatea ordinii
juridice şi caracterul formal al regulii de drept care este creată, dar şi
sancţionată de către stat: „dreptul este regula care, într-un stat social
determinat se impune respectului indivizilor din cauza sancţiunii cu
care au însoţit-o autorităţile organic constituite pentru exerciţiul
autorităţii publice” 105 ; statul este o existenţă de drept în care se
rezumă, în mod abstract, colectivitatea naţională 106. Statul este definit

102
Michel Troper, Le titulaire de la souveraineté, Revue Internationale de
philosophie du droit, ARSP,1996, p. 5.
103
N. Popa, Gh. Dănişor, I. Dogaru, D.C. Dănişor, Filosofia dreptului.
Marile curente, ed. a 3-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 366.
104
H. Kelsen, Théorie pure du droit, Bruylant, LGDJ, 1999, p. 281-282.
105
P. Dubouchet, La pensée juridique avant et après le Code civil,
L’Hermès, 1998, p. 269 citându-l pe C. De Malberg.
106
Citat de I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Chemarea, Iaşi, 1996, pag. 8; R. Carré de Malberg, Confrontation de la
théorie de la formation du droit par degrés avec les idées et les institutions
consacrées par le droit positif français relativement à sa formation, Dalloz,
Paris, 2007, pag. 214; R. Carré de Malberg, Contribution à la théorie
générale de l'État, C.N.R.S. Éditions, Paris, 1985, p. 1530; R. Carré de
48
de juristul francez ca fiind „o comunitate de oameni, fixată pe un
teritoriu propriu şi posedând o organizare de unde rezultă pentru
grupul respectiv în raporturile sale cu membrii săi o autoritate
supremă de acţiune, de comandament şi de coerciţie”107, subliniind
astfel dubla accepţie a noţiunii de stat: mod de organizare socială
teritorial definit şi ansamblu de instituţii caracterizate prin deţinerea
monopolului edictării regulii de drept şi al utilizării forţei publice.
Conform acestuia, „Statul şi naţiunea nu sunt, sub două nume
diferite, decât una şi aceeaşi fiinţă. Statul, este persoana abstractă în
care se rezumă şi se unifică naţiunea” 108, iar o comunitate naţională
„nu este aptă să formeze un stat decât atât timp cât posedă un sol pe
care poate să se afirme ca stăpână pe ea însăşi şi independentă” 109.
Din punct de vedere juridic, statul este deci o construcţie
juridică făcută cu scopul de a împlini scopurile poporului,
independent de indivizii care acţionează în numele lui110. Rezultă că
elementele „formale” şi nu cele „materiale” sunt în centrul atenţiei;
statul este o reprezentare a spiritului sau, aşa cum scria Carré de
Malberg, statul este o existenţă de drept în care se rezumă, în mod
abstract, colectivitatea naţională 111; statul este o persoană morală sau

Malberg, La Loi, expression de la volonté générale,


Economica, Paris, 1984.
107
Carré de Malberg, Contributions à la théorie générale de l’État, Paris,
Dalloz, 2003, t. I, pp. 67-68.
108
Idem, p. 332.
109
Idem, p. 3.
110
D.C. Dănişor, op.cit., Drept constituţional... 1997, pag. 20.
111
Citat de I. Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Ed.
Chemarea, Iaşi, 1996, pag. 8; R. Carré de Malberg, Confrontation de la
théorie de la formation du droit par degrés avec les idées et les institutions
consacrées par le droit positif français relativement à sa formation,
Paris, Dalloz, 2007, pag. 214; R. Carré de Malberg, Contribution à la
théorie générale de l'État, Paris, C.N.R.S. Éditions, 1985, pag. 1530; R.
Carré de Malberg, La Loi, expression de la volonté générale,
Paris, Economica, 1984.
49
juridică112; angajamentele statului, în condiţiile schimbării titularilor
puterii, subzistă; statele sunt egale; statul are posibilitatea de a avea
un patrimoniu propriu, de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii.
Atunci când defineşte conceptul de stat de drept, R. Carré de
Malberg vizează mai puţin să examineze sistemul concret al statului
de drept şi al funcţionării sale, şi mai mult să descrie conceptul,
logica sa şi specificităţile sale 113, prescriind condiţiile perfecţionării
unui stat de drept în Franţa 114, rămânând tributar postulatului limitării
statului de către drept şi sistemului juridic francez 115.
Concluzie
Această formă de analiză discursivă pune numeroase
probleme pe care studierea concretă a conceptului de stat le poate
lămuri. Statul face parte din ceea ce C. Eisenmann a numit „concepte
de doctrină” sau de „clasificare teoretică”, create şi utilizate de
teoreticienii dreptului pentru a cunoaşte şi analiza fenomenele

112
Idem.
113
Cf. Carré de Malberg (R.), Contribution à la théorie générale de l'Etat,
Paris, Sirey, 1920, rééd. C.N.R.S., 1962,1. l, p. 489 şi urm. Acest punct de
vedere intern cognitiv este bine ilustrat prin exeminarea relaţiilor dintre
statul de drept şi statul poliţienesc şi statul legal.
114
Cf. Carré de Malberg (R.), La loi, expression de la volonté générale,
Paris, Sirey, 1931, rééd. Economica, 1984, în special concluzia, p. 215 şi
urm. Acest aspect normativ al doctrinei lui Carré de Malberg constituie o
entorsă la principiile pozitivismului din care el se reclamă.
115
Critica statului legal dezvoltată de Carré de Malberg vizează mai puţin
să o rupă radical cu sistemul judiciar francez şi mai mult să-l perfecţioneze:
mecanismele constituţionale pe care acesta le propune sunt destinate să
aneantizeze suveranitatea parlamentară şi să-i dea voinţei generale un rol
activ în elaborarea legii. În ciuda dimensiunii sale critice, conceptul de stat
de drept îi permite astfel lui Carré de Malberg să raţionalizeze sistemul
juridic, încercând să-i redea principiului „legii, expresie a voinţei generale”,
locul care-i revine, putând fi considerat a dezvolta un punct de vedere
intern normativ.
50
juridice 116 . Trebuind să fie centrat pe metalimbajul dreptului, cu
precădere pe „propoziţiile de drept” formulate de doctrina juridică,
studierea unor astfel de concepte se poate sprijini pe drept, cu
aporturile semnificative ale limbii. 117
1. Fișa bibliografică
Lucrările găsite trebuie, în mod evident, să fie citite. Dar nu le
citim de dragul cititului, ci le citim pentru ca ulterior să le folosim. În
acest scop, realizarea fiselor de lectură este foarte importantă pentru
reperarea ușoară a informațiilor în momentul redactării lucrării
voatre de masterat.
Fișa bibliografică trebuie să fie completă și exactă, putând fi
realizată pe hârtie sau în format informatic, ambele tipuri de fișiere
prezentând avantaje și inconveniente. Părerea mea este că formatul
informatic prezintă o serie de avantaje deloc de neglijat: este mai
ușor de mânuit, referințele pot fi modificate și uniformizate oricând,
căutările pot fi făcute automat, pot fi făcute copii și stabilite liste,
fișierele pot fi folosite în momentul redactării atât pentru citări, cât și
pentru note și bibliografie. Toate acestea scurtează timpul redactării,
informația nemaitrebuind să fie scrisă de fiecare dată când o utilizați,
ci doar copiată din fișierul electronic.
Fișa bibliografică a sursei consultate trebuie să conțină:
 Referința precisă și completă a sursei
 Formula prescurtată a referinței
 Localizarea documentului
 Remarcile utile relative la document
 Data la care a fost realizată fișa respectivă
116
C. Eisenmann, Quelques problèmes de méthodologie des définitions et
des classifica-
tions en science juridique, A.P.D., nOU, 1966, p. 29; conform acestuia,
principalele concepte ale teoriei politice sau constituţionale (suveranitatea,
democraţia, statul) sunt concepte de acest tip, existând însă şi concepte
conţinute într-o « sursă a dreptului pozitiv (p. 26 şi urm.), la intersecţia
dintre limbajul şi metalimbajul dreptului.
117
În privinţa distincţiei „propoziţii de drept”/norme juridice, vezi H.
Kelsen, Théorie pure du droit, Bruylant, LGDJ, 1999, p. 51.
51
Pentru articolul nostru, fișa bibliografică se prezintă în felul
următor:
1. Dănișor Diana, „Statul – metaforă și realitate juridică”,
Revista de drept public, nr. 2/2018, Editura Universul Juridic,
București, 2018, pp. 57-66.
2. DĂNIȘOR, 2018: 57-66.
3. Biblioteca proprie.
4. Articol util pentru Introducere.
5. 12.12. 2019.

2. Fișa citat, este cea care va reda un citat între ghilimele. Ea


trebuie să conțină:
 Tema sau subtema
 Formula prescurtată a referinței și pagina unde se
găsește citatul
 Citatul între ghilimele
Definițiile juridice ale statului
Teoria statului serviciu
DĂNIȘOR, 2018: 61.
„Léon Duguit reprezentant al şcolii sociologice sau
pozitiviste, propune teoria statului-serviciu în care statul nu mai este
caracterizat nici prin suveranitate, nici prin identificarea cu o ordine
juridică. El este o cochilie vidă în spatele căreia se ascund
guvernanţii (nimic nu ne garantează că aceştia vor accepta să-şi
limiteze puterea pentru a se supune mereu şi de manieră continuă
dreptului). Ceea ce justifică existenţa statului, este serviciul public,
statul fiind expresia solidarităţii sociale. Oamenii, regrupaţi în
societăţi, au devenit din ce în ce mai independenţi, independenţă
însoţită de crearea normelor şi, pentru respectarea lor, apariţia unor
conducători. Pentru Duguit, statul nu este deci altceva decât emanaţia
societăţii, şi nu consecinţa vreunei suveranităţi sau a unei ordini
juridice preexistente.”

52
3. Fișa-rezumat
Deoarece nu puteți cita o întreagă carte sau articol, studiu etc.,
fișa-rezumat vă va ajuta, în momentul redactării, reținând ideile
textului, fără a reține forma și termenii preciși în care sunt exprimate
aceste idei de către autorul pe care l-ați citit.
Fișa-rezumat trebuie să conțină:
 Tema sau subtema.
 Formula prescurtată a referinței, partea rezumată și
paginile.
 Rezumatul principalelor idei, al argumentelor și
informațiilor secțiunii vizate de fișă.
Definițiile juridice ale statului
DĂNIȘOR, 2018: 59-65.
* Teoria statului-autoritate datează de la Machiavelli, Hobbes
și Bodin și este reprezentată de Maurice Hauriou pentru care statul
este o realitate istorică. Evoluția statului este caracterizată prin
consimțământul cutumiar, cel care, garantându-i durata, justifică
dezvoltarea dreptului. Dreptul a putut exista chiar și înainte de stat.
El caută explicația statului nu în mitul fondator al contractului social,
ci altundeva, regimul de stat fiind „un fenomen istoric de
metamorfoză națională” (p. 61). Corpul statului se organizează de la
sine, dar nevoia de libertate duce la personificarea acestuia.
* Teoria statului-serviciu îi are ca protagoniști pe Maurice
Hauriou și Léon Duguit, cei care au putut fi numiți „inventatorii
statului”. Léon Duguit este cel care propune teoria statului-serviciu,
căci pentru el justificarea existenței statului, ca expresie a solidarității
sociale, este asigurată de existența serviciului public, statul fiind
emanația societății. El preconizează adaptarea teoriilor juridice la
fapte, și nu invers, pentru el existând un drept fără suveran, mai
presus de acesta din urmă, și care limitează chiar autoritatea publică
și-i impune obligații. Este afirmația subordonării statului unui drept
superior lui. Este vorba despre principiul legalității și al existenței
unei jurisdicții organizate formal, care se impune tuturor. Statul are
fundamente sociologice, pentru el, un fapt de dominație care nu
poate fi decât constatat de drept.
53
* Teoria statului de drept este propusă de Hans Kelsen pentru
care ordinea juridică este cea care produce statul, cea care-i limitează
puterea arbitrară. Statul se identifică cu o ordine juridică și se supune
la drept. Statul și dreptul sunt două persoane diferite, cel de-al doilea
limitându-l pe primul. Statul, ca organizare politică, este o ordine
juridică de constrângere, relativ centralizată. Forma juridică a statului
este caracterizată prin structura sa ierarhică, statică și dinamică, sub
formă piramidală, decizia inferioară trebuind cu necesitate să emane
de la o autoritate mai înaltă decât ea. Raymond Carré de Malberg
introduce controlul jurisdicțional al statului prin respectarea ierarhiei
normelor. Statul este suveran și auto-limitat, dreptul fiind emanația
sa. Construcție juridică realizată pentru a împlini scopurile poporului
(statul și națiunea sub unul și același lucru, exprimate sub două nume
diferite), statul este o existență de drept în care se rezumă, abstract,
colectivitatea națională. Rămâne însă tributar postulatului limitării
statului de către drept.
* Statul este un concept de doctrină sau de clasificare
teoretică a cărui studiere se poate sprijini pe drept și pe aporturile
semnificative ale limbii.

4. Fișa comentariu este cea în care consemnați ideile


personale care vă vin în momentul citirii unei cărți, a unui articol, a
unei părți dintr-o lucrare.
Ea trebuie să conțină:
 Tema sau subtema
 Formula prescurtată a referinței
 Comentariile inspirate de lectura respectivă
Teoria statului de drept
DĂNIȘOR, 2018: 59-65.
Statul de drept este un concept în permanentă dezbatere
doctrinară și politică, un concept ambiguu ce ajunge să fie socotit
un postulat, o axiomă a cărei validitate nu cere nicio
demonstrație.
Inițial el trimite la principiul ierarhiei normelor,
supunerea statului față de drept prin găsirea unui principiu de
54
limitare subiectivă și obiectivă a statului care să interzică orice
posibilitate de arbitrariu.
Orice progres în apărarea și protecția drepturilor omului
trebuie să fie asimilat unei deschideri spre statul de drept.
5. Fișa mixtă
Poate să conțină rezumatul părții care interesează și
comentariul vostru personal, dar poate conține un citat între
ghilimele și comentariul pe care acesta vi-l inspiră.
Ea trebuie să conțină:
 Tema sau subtema
 Formula prescurtată a referinței
 Rezumatul și comentariul sau citatul între ghilimele și
comentariul
Teoria statului de drept
DĂNIȘOR, 2018: 59-65.
„Kelsen constată că, în mod uzual, statul este definit ca o
organizație politică, or aceasta se caracterizează prin faptul că este o
ordine de constrângere, ceea ce ne conduce la a considera că statul,
ca organizare politică, este o ordine juridică, acea ordine juridică ce
se distinge de ordinea juridică primitivă sau super-statală prin
relativa sa centralizare. Pentru Kelsen, statul nu este nimic altceva
decât personificarea unei ordini de constrângere relativ centralizată,
deci a unei ordini juridice. Înțelegem, astfel, că dualismul dintre stat
și drept nu este decât rezultanta ipostazei personalității juridice a
statului care dizolvă dualismul dintre stat și drept, transformând
formula «stat de drept» în pleonasm, căci orice stat este cu necesitate
o ordine juridică.”
Conceptul statului de drept este un concept de doctrină,
creație suverană a acesteia, ce caută să ia decizii intelectuale în
vederea celei mai bune analize cu putință a realității.
6. Fișa de reflecție
Dacă este realizată în urma unei lecturi, trebuie indicată
referința. Ea poate conține însă și consemnarea unor idei personale ce
pot fi valorificate în lucrarea voastră de disertație.
Ce întrebări poate lămuri studierea concretă a conceptului de
55
stat? „Concept de doctrină” sau de „clasificare teoretică” termenul de
Stat este utilizat de specialiști pentru a cunoaşte şi analiza
fenomenele juridice. Dar pentru că Statul este în același timp realitate
istorică şi construcţie teoretică, definirea sa se dovedește a fi o
întreprindere deloc facilă. Stau mărturie, în acest sens, cele trei teorii
- teoria statului-autoritate reprezentată de Maurice Hauriou, teoria
statului-serviciu ce-l are ca promotor pe Léon Duguit și teoria
statului de drept a lui Hans Kelsen – care s-au confruntat în
încercarea de a defini statul.
III. Regulile de citare118
Pentru a preveni plagiatul, în lucrarea voastră de masterat
trebuie să menționați sursele pe care le-ați utilizat în corpul textului
sau la notele de subsol, bibliografia conținând lista detaliată a
surselor în ordinea alfabetică a numelor.
Dacă universitatea voastră aplică un anumit tip de citare, este
indicat să-l alegeți dintre diferitele moduri existente de citare a
autorilor.
Pentru a reproduce cuvintele unui autor într-un citat, se
utilizează ghilimelele românești „ ” cu spațiu înainte și după și fără
spațiu în interiorul.
Se pot utiliza două metode pentru a indica sursa unui citat:
notele de subsol – metoda clasică – sau inserarea sursei în text între
paranteze pătrate – metoda autor-dată. Pentru această din urmă
metodă, sursa completă a citării va apărea la bibliografie.
Textul citat trebuie să fie reprodus ca atare, cu punctuația sa,
cu greșelile sale (marcate în text cu sic între paranteze pătrate), cu
majusculele și forma sa grafică (aldine, italice, sublinieri).
Dacă citatul este mai mic de trei rânduri, el este inserat în text
și pus între ghilimele („ ”). Dacă citatul are mai mult de trei rânduri,
118
Pentru a sintetiza regulile de citare ne-am inspirat din următoarele site-
uri : https://www.scribbr.fr/elements-linguistiques/regles-de-citation-dans-
le-texte/,
https://portail2.brebeuf.qc.ca/infosphere/fichiers_communs/module7/regles.
html#int, https://www.scribbr.fr/normes-apa/les-citations-selon-les-normes-
apa/, https://www.compilatio.net/les-normes-de-citations/
56
el apare detașat de text, fără ghilimele, cu spațiu față de marginea din
stânga și scris la un rând.
Un citat poate fi introdus în două feluri: prin utilizarea unei
fraze introductive, urmată de două puncte (punctul final al frazei se
pune înainte de închiderea ghilimelelor) sau prin inserarea sa în
logica frazei (punctul final al frazei se pune după închiderea
ghilimelelor).
Pentru citatul într-o limbă străină presupus cunoscută de
cititori, se pune textul citat între ghilimele și în italice, cu mențiunea
sursei la notele de subsol. Pentru citatul dintr-o limbă originală
presupus necunoscută de cititori, se încearcă găsirea unei traduceri
deja publicate (cu mențiunea, în referință, a numelui traducătorului și
a datei publicării traducerii) sau, dacă n-a fost publicată nicio
traducere, încercați să traduceți voi înșivă citatul, cu punerea sa între
ghilimele și mențiunea între paranteze pătrate [traducerea noastră sau
n.t.].
În cazul modificării textului citat, această modificare trebuie
înscrisă între paranteze pătrate. Există două tipuri de modificări ce
trebuie puse între paranteze pătrate:
 adăugarea unui cuvânt sau a mai multor cuvinte pentru
a da explicații sau informații suplimentare despre un termen
modificările pot să vizeze pronumele, determinanții sau terminațiile
verbelor) și pentru a indica faptul că ați pus în evidență anumite
cuvinte pe care autorul nu le-a evidențiat în text);
 omiterea unei părți din citat pe care o considerați
inutilă sau prea lungă este pusă între paranteze pătrate, utilizând
punctele de suspensie pentru a marca această omisiune […].

Pentru metoda clasică (citare la notele de subsol), sursa va fi


citată după următoarele reguli:
* Citarea unei cărți: Numele (eventual cu majusculă) și
prenumele autorului (sau inițiala prenumelui, numele autorului) –
ordinea poate varia -, titlul cărții în italice, editura, orașul, anul
apariției, pagina (paginile) (Jacques Chevallier, L'État de droit, 5e
éd., Montchrestien, Coll. Clefs, Paris, 2010.) ;
57
* Citarea unui articol: Numele (eventual cu majusculă) și
prenumele autorului (sau inițiala prenumelui, numele autorului) –
ordinea poate varia -, titlul articolului între ghilimele, numele revistei
în italice, numărul/volumul (eventual editura, orașul), anul apariției,
pagina (paginile) (Diana Dănișor, « Statul – metaforă și realitate
juridică », Revista de drept public, nr. 2/2018, Editura Universul
Juridic, București, 2018, pp. 57-66.) ;
* Citarea unui document citat într-o altă lucrare: (la
bibliografie nu se indică decât sursa efectiv consultată) : The
Economist, 11 août 2001, p. 9 ; citat în (apud sau in) Peter S. Grant et
Chris Wood, Le marché des étoiles : culture populaire et
mondialisation, Montréal, Boréal, 2004, p. 452 (la bibliografie nu se
indică decât sursa efectiv consultată, adică Peter S. Grant et Chris
Wood, Le marché des étoiles : culture populaire et mondialisation,
Montréal, Boréal, 2004).

58
IV. Redactarea lucrării de masterat
Redactarea presupune claritate și rigoare în privința formei,
claritate, rigoare și originalitate în privința fondului. Forma lucrării
nu cere să fiți originali cu orice preț, ci să fiți sobri și clari.
A. Organizarea formală a lucrării
Coperta trebuie să conțină următoarele informații esențiale:
numele universității voastre; numele facultății; specializarea
absolvită; LUCRARE DE DISERTAȚIE; prenumele, numele
coordonatorului științific (cu titlul său academic); numele, prenumele
masterandului; anul universitar.
Pagina de titlu trebuie să conțină următoarele informații
esențiale: numele universității voastre; numele facultății;
specializarea absolvită; TITLUL LUCRĂRII DE DISERTAȚIE;
prenumele, numele coordonatorului științific (cu titlul său academic);
numele, prenumele masterandului; anul universitar.
Cuprinsul lucrării trebuie să figureze la începutul acesteia.
Este indicată realizarea cuprinsului automat cu ajutorul ordinatorului,
care vă va pagina cuprinsul în mod automat, astfel că, dacă
interveniți pe text, apăsând tasta actualizare cuprins se va realiza
actualizarea automată a paginilor.
Lista abrevierilor trebuie să figureze la începutul lucrării,
imediat după cuprins.
Bibliografia figurează la sfârșitul lucrării și nu se va numerota
drept capitol și va conține lista tuturor surselor de informare utilizate
pentru realizarea lucrării de disertație. Bibliografia va cuprinde
materialele tipărite (articole, cărți și capitole din cărți) și sursele
electronice (articole și cărți disponibile on line, site-uri consultate).
Referințele bibliografice se vor insera în ordinea apariției în text sau
în ordine alfabetică. În cazul unei bibliografii stufoase, este indicat să
o clasificați utilizând subdiviziunile: lucrări, tratate, manuale/teze,
monografii/articole/note de jurisprudență.
Eventualele anexe vor fi plasate la sfârșitul lucrării, într-o
secțiune separată, care nu se numerotează. Referirea la Anexe trebuie
făcută în textul lucrării.

59
B. Prezentarea lucrării
Formatul întregii lucrări este A4 (portret, cu margini:
sus/jos/dreapta 2 cm, stânga 3 cm) și va conține, în total, 16.400 de
cuvinte.
Este preferabilă redactarea justificată, cu paragrafe, și
utilizarea caracterelor Times New Roman de 14 la un rând și
jumătate pentru textul lucrării și de 12 la un rând pentru notele de
subsol, cu utilizarea obligatorie a diacriticelor specifice limbii
române (ă, ș, ț, î, â).
Titlul capitolelor va fi redactat cu Times New Roman bold de
18, paragraf aliniat la centru, spațiere înainte 12 pct., spațiere după
24 pct.
Titlul secțiunilor va fi redactat cu Times New Roman bold de
16, paragraf aliniat la centru, spațiere înainte 12 pct., spațiere după
24 pct.
Numerotarea paginilor se va face în subsol, centrat, începând
cu Introducerea.
Nu utilizați culori pentru titluri și evitați să subliniați în
interiorul textului. Asta ține de sobrietatea prezentării. Nu utilizați
italice, aldine sau sublinieri decât în cazuri extreme, în rest, cititorul
trebuie să-și dea seama din modul formulării voastre ce anume este
important.
Evitați să lăudați sau să criticați un autor, căci dacă nu o faceți
cu toți, se va pune problema dacă ceilalți sunt mai puțin buni decât
cel lăudat.
Nu multiplicați subdiviziunile nemăsurat, asta va fragmenta
prea tare lectura lucrării voastre, făcând ideile mai puțin clare. Pentru
delimitarea ideilor, folosiți paragrafele: un paragraf o idee, dar nu
paragrafe de un rând sau două pe parcursul întregii lucrări.

C. Fondul lucrării
În privința fondului, lucrarea trebuie să dea dovadă de
claritate, rigoare și originalitate. Fiind o lucrare de cercetare, lucrarea
de masterat trebuie să constituie o veritabilă demonstrație care să dea
dovadă de claritate și rigoare. Dacă nu puteți fi chiar original, măcar
60
încercați să fiți, prin reflecția asupra subiectului vostru, punându-vă
întrebări și încercând, pe cât posibil, să dați soluții.
În privința originalității, nu trebuie să faceți o compilație a
manualelor și lucrărilor citite, să reluați elemente care nu ridică nicio
dificultate, ci să aduceți ceva nou în respectivul subiect, adaptând
elementele preluate la subiectul vostru.
Plagiatul este interzis. Nu vă apropriați frazele altora,
încercați să reformulați ideea cu propriile voastre cuvinte sau, dacă
vă aflați în incapacitatea de a o face, indicați citatul între ghilimele,
cu mențiunea, la notele de subsol, a referințelor bibliografice.
Nu ezitați să criticați, punctul vostru de vedere fiind esențial
pentru originalitatea lucrării voastre, și nu doar prezentarea
informativă a opiniei altor autori. O problemă, o dificultate juridică
nu trebuie doar prezentate, ci trebuie și rezolvate, prin prezentarea
propriilor voastre soluții.
Introducerea trebuie să cuprindă o frază de început,
prezentarea subiectului, mizele și problematica, delimitarea și
anunțarea planului.
În privința planului, trebuie să aveți în minte faptul că
planurile cele mai bune sunt cele mai simple: nu încercați să fiți
original cu orice preț, ci să fiți mai degrabă clar și exhaustiv. Planul
trebuie deci să fie clar și să răspundă problematicii alese în
introducere.
Corpul lucrării trebuie să fie îngrijit. Aici trebuie voi să vă
convingeți cititorul că ați ales cel mai bun plan posibil și că
abordarea voastră corespunde problematicii tratate păstrând un fir
roșu care să fie evidențiat de-a lungul întregii lucrări.
Concluzia nu trebuie să reia ceea ce ați dezvoltat pe parcursul
lucrării, ci să arate mai ales aportul adus de voi în cadrul muncii de
cercetare.
1. Construirea planului final
Planul constituie coloana vertebrală a lucrării voastre de
masterat, având două funcții: ierarhizarea, clasificarea, prezentarea
structurată a cunoștințelor; reflecția asupra cunoștințelor – reflecție

61
obiectivă, atunci când poartă asupra evoluției dreptului, sau
subiectivă, atunci când realizează o analiză critică a dreptului.
Planul trebuie să respecte 10 mari reguli de construcție. 119
1. O formulare simplă și sintetică, fără fraze, fără verbe
conjugate și fără punctuație specială, doar punctul final. În principiu,
această formulare nu trebuie să fie interogativă sau exclamativă, să
cuprindă vigule, punct și virgulă sau două puncte. Simplitatea
presupune evitarea efectelor de stil, fondul trebuind să primeze
asupra formei.
2. O afirmație, o idee pe titlu.
3. Cel mai scurt titlu cu putință.
4. Titlul formulat la subiect, nu în afara acestuia.
5. Titluri reluate din introducere prin formularea lor
sinonimică.
6. Titluri construite de manieră simetrică și care se opun
logic pe cupluri, prin construcția în oglindă, astfel încât citind unul
dintre titluri să-l putem ghici pe cel de-al doilea.
Părțile I și II trebuie:
7. Să reia termenii esențiali ai subiectului.
8. Să trateze subiectul și numai subiectul.
9. Să fie echilibrate între ele atât cantitativ – să aibă
același volum, aceeași cantitate de cunoștințe -, cât și calitativ – să
aibă un interes identic.
10. Să reflecte logica materiei sau logica evoluției
acesteia.
a. Modele de plan120
A. Planuri de ierarhizare

119
Mathieu Diruit, Methode efficace des exercices juridiques avec 100
corrigés. Dissertation. Fiche et commentaire. Note de synthèse. Cas
pratique, Panorama du droit. Licence. Master. Doctorat, Studyrama,
Imprimé en France, 4e trimestre 2015, p. 35.
120
Aceste modele de plan sunt preluate după Mathieu Diruit, Methode
efficace des exercices juridiques avec 100 corrigés. Dissertation. Fiche et
commentaire. Note de synthèse. Cas pratique, Panorama du droit. Licence.
Master. Doctorat, Studyrama, Imprimé en France, 4 e trimestre 2015.
62
Există distincții proprii subiectului dat care pot fi folosite
pentru construirea planului lucrării de masterat.
1. Distincții fondate pe diferitele aspecte ale unei reguli
*domeniu=câmp (unde se aplică regula) / regim (cum se
aplică regula).
* natură (ce anume este juridic) / regim (cum se aplică
regula).
* fundament (care este fundamentul juridic) / regim (cum se
aplică regula).
* noțiune = concept (definiție) / regim (cum se aplică regula).
* noțiune = concept (definiție) / funcție (utilizare juridică).
2. Distincțiile interne regimului juridic al subiectului
* condiții / efecte
* condiții / sancțiuni
* regulă / sancțiune
* fond / formă
* fond / procedură
3. Distincțiile regulilor relative la subiect
*principii / limite (domeniul și regimul)
* principiu / excepție; derogare (o excepție sau o derogare
este o regulă contrară principiului, care se aplică în locul lui)
* principiu / atenuare (o atenuare lasă principiul să se aplice,
dar îi atenuează consecințele)
4. Distincțiile între diferitele surse sau instituții ale dreptului
sau diferitele ordine juridice
* text; textual / judecător; jurisprudență; jurisprudențial
* lege; legiuitor; Parlament / judecător; jurisprudență
* text; textual; scris / în afara textului; ne textual; nescris
* internațional / intern; național; român
* Europa; european; comunitar / România, român, național
* stat; persoane publice / particulari; persoane private
* părți / terți
5. Distincții de cronologie istorică ce nu trebuie niciodată
utilizate în părțile principale
* tradițional / modern; nou; actual; recent; contemporan
63
* înainte / după
* odinioară; în trecut / astăzi; pe viitor; de acum înainte
6. Distincțiile fazelor unei situații juridice
* formare; încheiere; creare / execuție; efecte
* formare; concluzie; creare / stingere; suprimare; dispariție
* execuție; efecte / stingere; suprimare; dispariție
7. Distincții între diferitele aspecte ale unei instituții, ale unui
organ sau ale unei persoane
* statut; organizare / funcție; putere; atribuții; rol
8. Raporturi între noțiuni sau reguli
* general / special; particular
* comun / particular
* ordinar /extraordinar
* general; principal; central / marginal; rezidual; periferic
* majoritar / minoritar
* esențial / accesoriu
* natural / accidental
* alternativ / cumulativ
9. Diferitele puncte în studierea unei chestiuni
*constatare; situație / cauze / consecințe / soluții; remedii
10. Distincțiile eterogene ale dreptului
* fapt; circumstanțe; material / drept; juridic
* oportunitate; echitate / drept
* tehnica juridică / politica juridică
* teorie / practică
* drept pozitiv / drept prospectiv
* persoană / bun
* aparență; aparent / realitate; real; patent
* prevenție; preventiv/ sancțiune; curativ
* grațios / contencios
* direct / indirect
* efect profilactic / efect pervers
* incitativ / disuasiv
* static / dinamic
* conținut / conținător
64
* intrinsec / extrinsec
11. Distincții fondate pe raportul dintre subiect și materie
* Subiectul sursă a materiei / Materia sursă a subiectului
* Subiectul factor de aplicare a materiei / Subiectul factor de
neaplicare a materiei
* Materia favorabilă subiectului / Materia defavorabilă
subiectului
* Subiectul admis de materie / Subiectul prohibit de materie
* Subiectul sursă de severitate / Subiectul sursă de clemență
* Aplicarea materiei în subiectul respectiv / Aplicarea
subiectului în materia respectivă
B. Planuri de idei obiective
Studiază evoluțiile dreptului, evoluții care pot fi punctuale sau
de lungă durată (mișcări, tendințe).
1. Evoluțiile punctuale ale dreptului
* apariție; consacrare; afirmare
* conservare; confirmare
* infirmare
* modificare; reformă; evoluție
* suprimare; dispariție; abrogare
* remanență; reapariție; resurgență
2. Evoluțiile tendențiale sau de lungă durată: mișcările
a. Evoluțiile ascendente ale dreptului
* dezvoltare, întărire, extindere; progres; creștere; agravare
b. Evoluțiile descendente ale dreptului
* declin; pieire; restricție; reducere:; atenuare; dispariție;
slăbire; ștergere
c. Evoluțiile liniare sau mișcările constante ale dreptului
* persistență; permanență; stagnare; menținere
3. Evoluțiile între două noțiuni sau reguli
*apropiere; convergență
* îndepărtare; divergență
*asimilare; fuziune; confuziune; aliniere
C. Planurile de idei subiective

65
Realizează o analiză a aspectelor – pozitive și negative – ale
regulilor de drept pozitiv ce guvernează subiectul.
* pozitiv / negativ
* eficient / imperfect
* performant / perfectibil
* eficient / deficient
* satisfăcător / nesatisfăcător
* interesant / decepționant
* coerent / incoerent
* crescător / incert
* oportun / inoportun
* consensual / conflictual
* contestat, contestabil, criticabil / justificabil
b. Exemple de pan
Mize ale pilotajului strategic al resurselor umane pentru
dezvoltarea Camerunului: cazul vârstei legale de pensionare a
agenților publici
INTRODUCERE GENERALĂ
Partea I: CADRUL TEORETIC ȘI INSTITUȚIONAL AL
VÂRSTEI LEGALE DE PENSIONARE ÎN CAMERUN
Capitolul 1: Clarificare conceptuală
Secțiunea 1: Mizele pilotajului strategic al resurselor umane
pentru dezvoltare
Secțiunea 2 : Vârsta de pensionare a agenților publici
Capitolul 2 : Organizarea instituțională a vârstei legale de
pensionare în Camerun
Secțiunea 1 : Pensionarea normală
Secțiunea 2 : Pensionarea anticipată
Partea 2: ANALIZA MIZELOR CREȘTERII A
RECULULUI VÂRSTEI LEGALE DE PENSIONARE ÎN
CAMERUN
Capitolul 1 : Analiza mizelor economice și financiare ale
reculului vârstei legale de pensionare
Secțiunea 1: Mizele financiare ale reculului vârstei legale de
pensionare
66
Secțiunea 2: Mizele economice ale reculului vârstei legale de
pensionare
Capitolul 2 : Analiza mizelor sociale ale reculului vârstei
legale de pensionare
Secțiunea 1 : Ameliorarea dialogului și echilibrului social
Secțiunea 2 : Ameliorarea dezvoltării umane
Concluzie generală
BIBLIOGRAFIE
Vârsta legală de căsătorie
 INTRODUCERE
 PARTEA I: INCIDENȚELE JURIDICE RELATIVE
LA VÂRSTA LEGALĂ DE CĂSĂTTORIE
 Capitolul I: Incidențele legislative și convenționale.
o Secțiunea I: Legea națională.
 Paragraful I: Impactul legii naționale.
 Paragraful II: Natura sancțiunii civile și
penale.
o Secțiunea II: Instrumentele internaționale și regionale
ale drepturilor omului (Protocoale, Convenții, Carte și Declarații)
 Paragraful I: Instrumentele internaționale ale
drepturilor omului.
 Paragraful II: Instrumentele regionale ale
drepturilor omului.
 Capitolul II: Incidențele jurisprudențiale și doctrinale.
o Secțiunea I: Incidențele jurisprudențiale.
 Paragraful I: Dificultăți în găsirea
jurisprudenței.
 Paragraful II : Analiza poziției judecătorilor.
o Secțiunea II : Incidențele doctrinare.
 Paragraful I : Poziția organismelor
internaționale.
 Paragraful II : Poziția societății naționale
civile și a ONG-urilor.
PARTEA II: IMPLICAȚIILE PRACTICE RELATIVE LA
VÂRSTA LEGALĂ DE CĂSĂTORIE
67
 Capitolul I : Implicațiile asupra sănătății.
o Secțiunea I : Sănătatea publică.
 Paragraful I : VIH-Sida.
 Paragraful II : Fistulele obstetrice.
o Secțiunea II : Sănătatea mamei și a copilului.
 Paragraful I : Sănătatea mamei.
 Paragraful II : Sănătatea copilului.
 Capitolul II : Implicațiile asupra educației și a
economiei.
o Secțiunea I : Implicațiile asupra educației.
 Paragraful I : Implicațiile asupra educației
copilului căsătorit.
 Paragraful II : Implicațiile asupra educației
societății.
o Secțiunea II : Implicațiile asupra economiei.
 Paragraful I : Implicațiile economice asupra
familiei.
 Paragraful II : Implicațiile economice asupra
societății.
 CONCLUZIE
 BIBLIOGRAFIE

68
2. Introducerea lucrării de masterat
Ce trebuie să conțină o introducere?Este evident că o
introducere trebuie să introducă, însăși etimologia cuvântului ne
spune că ea are drept funcție să „facă intrarea”, căci nu scrii de
dragul scrisului, introducerea trebuind să aibă un sens. Ea constituie
ușa prin care cititorul va intra sau, mai degrabă, poate să intre. „Se
întâmplă rar să ai poftă să intri printr-o ușă prea mică și care, în plus
este murdară și distrusă. Și, pe de altă parte, dacă inviți cititorul să
intre pe o ușă prea mare, riscul este de a-l vedea rătăcind pe căi
transversale sau, mai exact, de a-l vedea apucând-o pe un drum nu
prea fiabil sau al cărui traseu este opac sau, și mai rău, pe un drum pe
care nici măcar nu știe că a apucat-o!”121 Introducerea mai constituie
și cadrul ce situează cititorul explicându-i despre ce domeniu este
vorba. Ea dă socoteală de dificultățile care vor fi întâlnite pe parcurs,
constituind cheia de lectură a lucrării, deoarece ea expune metodele
ce permit prezentarea și aerarea unui subiect pentru a debloca
barierele înțelegerii.
I* Lucrarea de masterat tip disertație
a. Introducerea
Cu siguranță o introducere trebuie să conțină următoarele
elemente a căror ordine poate varia:
- Definirea subiectului
- Limitele subiectului
- Actualitatea subiectului,
- Abordare în drept comparat,
- Abordare istorică
- Anunțarea planului
- Interesul subiectului
- Abordare din perspectiva teoriei. 122
Nimic nu împiedică folosirea altor elemente în introducere,
alegerea trebuind însă să fie conștientă, reală, asumată și motivată.

121
Raphaël Romi, Méthodologie de la recherche en droit. Master et
doctorat, 2e édition, Paris, Litec, 2011, p. 51.
122
Idem, p. 52.
69
Definirea sau determinarea subiectului presupune enunțarea
precisă a termenilor acestuia, tratarea lui putând să fie făcută prin
definirea termenilor, unul câte unul, pentru ca mai apoi aceștia să fie
adunați la un loc pentru a discerne subiectul în integralitatea sa.
Limitele subiectului trebuie să fie trasate încă din introducere,
locul în care autorul poate exclude motivat anumite puncte care
consideră că nu trebuie tratate, dar pe care le poate atinge tangențial,
măcar în notele de subsol. Aceste limite presupun stabilirea
teritoriului geografic, dar și disciplinar. Introducerea este locul în
care autorul are ocazia să prezinte disciplina sau disciplinele centrale
pentru lucrarea sa de masterat. Un anumit subiect se poate preta mai
degrabă la tratarea sa din perspectiva dreptului comunitar, decât a
dreptului privat sau public intern. De asemenea, poate fi tratat din
punctul de vedere al dreptului constituțional mai degrabă, decât al
dreptului administrativ. Justificarea unghiului de abordare poate
depinde de actualitatea subiectului, care poate ajuta la înțelegerea
interesului subiectului – poate fi o actualitate durabilă sau punctuală,
poate ține de social, științific, mediatic -, sau de raporturile
subiectului cu actualitatea. Evocarea actualității poate ține de
contextualizarea necesară înțelegerii dezvoltărilor ulterioare.
În privința interesului subiectului, acesta poate fi unul tehnic,
științific, filosofic sau poate fi vorba despre un interes pentru
disciplina respectivă, pentru societate, el poate ține de istorie sau
poate fi explicat de aceasta, poate fi înțeles prin intermediul dreptului
comparat. Aceste viziuni transversale de tip orizontal sau vertical
permit lămurirea cercetării, justificarea și completarea acesteia.
Introducerea trebuie să expună metoda sau metodele utilizate,
mai precis metodologia reținută sau privilegiată de autor.
Introducerea este cea prin care cititorul trebuie să fie atras,
orientându-i atenția spre centrul de interes al autorului pentru
respectivul subiect și maniera în care-l tratează. În realitate,
introducerea este cea care circumscrie subiectul, constituind o operă
de seducție ce este primordială, ea trebuind să fie nu doar interesantă,
ci și seducătoare. De asemenea, ea trebuie să fie stimulantă, să facă
cititorul să dorească să parcurgă lucrarea. O introducere este proastă,
70
printre altele, atunci când nu-i face cititorului poftă să intre în
subiect.
Introducerea ideală nu există. Un bun cercetător este cel care
îl va face pe cititor să spună că vede încotro se îndreaptă, că vrea să
meargă într-acolo, de bunăvoie, și care-l va face curios să afle ce va
găsi acolo unde i s-a deschis apetitul să meargă.123
b. Exemple de Introducere și Plan pentru lucrarea de
masterat tip disertație124
1. Vârsta legală de căsătorie: abordare legislativă,
jurisprudențială și doctrinară 125
Nașterea, căsătoria și moartea constituie cele trei evenimente
majore ale vieții persoanelor. Unul singur, totuși, ține de alegere:
căsătoria. Acesta din urmă este uniunea dintre un bărbat și o femeie,
adică crearea unei noi comunități de viață numită familie sau cămin
sau menaj, care are cel mai adesea drept finalitate creșterea copiilor.
De câțiva ani, există și alte forme de căsătorie, cum ar fi căsătoria
între persoane de același sex, homosexuali sau lesbiene, ceea ce a
condus la extinderea definiției, redefinind căsătoria ca uniune între
persoane de sex diferit, dar și de același sex, în anumite țări, mai ales
occidentale, care au ordine juridice diferite de cel din Senegal.
Căsătoria este o instituție care a îmbrăcat multiple forme în cursul
istoriei, în funcție de popoare. Este vorba despre formarea și regulile
de funcționare a unei comunități de viață. Această instituție a avut
inițial drept scop să furnizeze un cadru social și legal dezvoltării
familiei, dar și, în funcție de epocă și loc, să ofere o manieră de
stabilire a alianțelor între triburi sau familii, să transfere bunurile, să

123
Idem, p. 50-56.
124
Aceste exemple de introduceri au fost traduse din respectivele lucrări de
masterat, ale căror referințe le vom da în notele de subsol.
125
Aguibu L.Y., L’âge légal du mariage : approche législative,
jurisprudentielle et doctrinale, Université Cheikh Anta Diop de Dakar,
Maîtrise en droit privé, 2010
https://www.memoireonline.com/02/12/5417/m_L-ge-legal-du-mariage-
approche-legislative-jurisprudentielle-et-doctrinale18.html#toc30, consultat
la data de 12.03.2020.
71
pecetluiască o alianță sau pacea, să reclame o poziție de putere, să
obțină un capital. Astăzi, căsătoria poate îmbrăca, esențialmente,
două forme: căsătoria civilă, care nu trebuie confundată cu contractul
de căsătorie, și căsătoria religioasă, care necesită adesea, în prealabil,
o căsătorie civilă. Căsătoria religioasă este un act ritual pentru religii,
dar un sacrament pe care și-l acordă viitorii soți prin angajamentul pe
care și-l asumă. Actul de căsătorie dă un statut avantajos soților și
copiilor și creează obligații legale între eu, relativ la copiii lor și la
familiile lor restrânse sau extinse. Dacă soți nu pot contracta o nouă
căsătorie atât timp cât prima este validă, sistemul juridic este numit
monogam. Acest tip de uniune este actualmente prescrisă de
creștinism, iudaism, în dreptul senegalez existând din ce în ce mai
mult posibilitatea de a opta pentru monogamie. Poligamia îi permite
unui bărbat să contracteze mai multe căsători în același timp. Este
cazul Senegalului și a multor altor țări, în special africane și arabe de
cultură musulmană. Poliandria desemnează căsătoria unei femei cu
mai mulți bărbați; acest tip de uniune este practicat în anumite țări
din Asia. 126
De altfel, este important să amintim că în sistemul juridic
senegalez consimțământul la căsătorie este una dintre condițiile de
fond, împreună cu cea a sexului și a vârstei viitorilor soți. Căsătoria
este considerată în toată lumea ca o zi de sărbătoare și o etapă
importantă în viața de adult. Dar, după cum o demonstrează practica
căsătoriei ce nu respectă vârsta minimă legală, aceasta nu oferă nici
un motiv de bucurie. Ideea unei perioade de adolescență, mergând de
la pubertate la vârsta adultă, este străină multor societăți tradiționale.
O fată puberă poate concepe un copil. Ea este deci o femeie, fapt ce
se află la originea violării drepturilor omului, în special ale femeii și
ale copiilor. Cu toate acestea, este important să veghem la
respectarea convențiilor internaționale și la inserarea lor în
ordonanțarea juridică senegaleză și aplicarea principiului ierarhiei
normelor, nepierzând din vedere textele relative la vârsta minimă de

126
Les genres et formes de mariage dans le monde, www.lemariage.fr.
consultat la data de 12.03.2020.
72
căsătorie, fapt ce ne aduce la subiectul nostru: „vârsta legală de
căsătorie: abordare legislativă, jurisprudențială și doctrinară”.
Astfel, vârsta legală poate fi înțeleasă ca vârstă minimă cerută
de lege pentru a te căsători. În Senegal, această vârstă este fixată de
art. 11 din Codul familiei care dispune: „căsătoria nu poate fi
contractată decât între un bărbat mai mare de 18 ani și o femeie mai
mare de 16 ani”. Căsătoria este o uniune legitimă între un bărbat și o
femeie pentru a trăi în comun și a fonda o familie, un cămin. Această
uniune poate fi celebrată, în Senegal, fie civil, fie de manieră
cutumiară sau religioasă, în vederea constatării lor, în ultimele două
cazuri. Dar mai există și alte trei abordări: legislativă,
jurisprudențială și doctrinară. Mai întâi, conceptul de abordare
legislativă, care trimite la noțiunea de lege, text formal, scris și care
conține voința puterii legislative. Apoi, vine jurisprudența, ansamblul
deciziilor, soluțiilor date de jurisdicții. Altfel spus, jurisdicțiile au
drept misiune să aplice regula de drept. În cursul acestei aplicări, ele
sunt aduse să interpreteze această regulă. Tocmai această interpretare
dă naștere unor noi reguli de drept care constituie jurisprudența. 127 În
fine, doctrina este ansamblul operelor și publicațiilor despre drept.
Aceste scrieri emană de la profesori, magistrați și specialiști ai
dreptului. 128
Chiar dacă am dorit să extindem studiul nostru dincolo de
frontiere, pentru a fi un studiu comparativ, totuși, raritatea
jurisprudenței în Senegal, pentru a nu spune inexistența sa, și cea
relativă la vârsta legală de căsătorie ne-au obligat să ne limităm la
această țară.
Astfel, nu putem sublinia suficient de mult importanța și
actualitatea acestui subiect, fiind necesar să vedem mai întâi care este
forța legilor ce reglementează vârsta căsătoriei. Apoi, cum anume
aplică judecătorii aceste legi. Fac o interpretare restrictivă sau una

127
SIDIME Laminé, L'établissement de la filiation en droit sénégalais
depuis le Code de la famille, Thèse de doctorat d‟état, Université de Dakar,
1980.
128
Ibidem.
73
extensivă a textelor de lege pentru a proteja mai bine victimele
acestui fenomen al violării normelor care cer o vârstă minimă legală
pentru a te putea căsători? În fine, care este poziția doctrinei în raport
cu pertinența juridică a acestor legi, dar și cu aplicarea și
interpretarea pe care le-o fac judecătorii? Pe lângă legea națională și
aplicările sale, trebuie notat că în ciuda existenței a numeroase
convenții internaționale și regionale relative la drepturile omului care
combat această practică, această practică nu este eradicată în
Senegal. Este clar că instrumentele internaționale relative la
drepturile omului cu referire la căsătoria copiilor rămân cel puțin
retorică pură sau declarații de principii fără a exista vreo politică
națională sau vreun mecanism eficient pentru a le pune în operă și a
le aplica prin intermediul legislației naționale. 129 Acest subiect este
de actualitate deoarece, pe de o parte, este rar să vedem în presă
denunțarea violării textului relativ la vârsta legală de căsătorie,
sinonim al căsătoriei precoce. Pe de altă parte, notăm implicarea
ONG-urilor și a societății civile naționale care trag semnalul de
alarmă pentru a le cere puterilor publice să acționeze responsabil
pentru a pune capăt acestui fenomen al căsătoriei între copii. Dra ele
sensibilizează, de asemenea, populația, prin intermediul pledoariilor,
publicațiilor și conferințelor asupra consecințelor nefaste ale acestui
fenomen pentru sănătatea populațiilor și pentru dezvoltare.
În plus, se cuvine să vedem care sunt implicațiile juridice și
practice relative la vârsta legală a căsătoriei. Altfel spus, incidențele
juridice și practice ale căsătoriei precoce.
Deoarece căsătoriile precoce au cu necesitate consecințe, vom
studia într-o primă parte implicațiile juridice ale vârstei legale a
căsătoriei (Partea I), pentru a analiza, în cea de-a doua parte
incidențele practice relative la vârsta legală a căsătoriei (Partea a II-
a).

129
UNICEF, « Le mariage précoce, vue d'ensemble », Digest Innocenti, no
7, mars 2001.
74
2. Mize ale pilotajului strategic al resurselor umane pentru
dezvoltarea Camerunului: cazul vârstei legale de pensionare a
agenților publici130
INTRODUCERE GENERALĂ
Dezvoltarea gestiunii resurselor umane (GRH) ca disciplină a
științelor sociale cristalizează astăzi atenția cercetătorilor și
practicienilor, prin încercarea de a bulversa apriori-urile și de a
acoperi toate domeniile vieții publice sau private, precum politica,
economia, viața socială și sportul. Tocmai de aceea a părut interesant
să realizăm un studiu asupra „mizelor pilotajului strategic al
resurselor umane pentru dezvoltarea Camerunului: cazul vârstei
legale de pensionare a agenților publici”. Reflecția introductivă a
acestui studiu se articulează în jurul a trei puncte esențiale:
precizarea cadrului contextual și problematic al subiectului
(Paragraful 1), determinarea cadrului metodologic (Paragraful 2) și
prezentarea articulării planului studiului (Paragraful 3).
PARAGRAFUL 1: CONTEXTUALIZAREA ȘI
PROBLEMATIZAREA STUDIULUI
Pentru a atinge orizontul 2035, Camerunul 131 a elaborat și
pune în aplicare, din 2010, Documentul Strategiei pentru Dezvoltare
și Ocuparea Forței de Muncă (DSCE) ce a permis derularea unor
proiecte structurale în sectoarele cheie ale economiei. DSCE este un
mijloc sau un instrument care materializează viziunea națională de

130
Lamine DEFOUKOUEMOU HIMBE, Les enjeux du pilotage
stratégique des ressources humaines pour le développement au Cameroun :
le cas de l’âge légal de départ à la retraite des agents publics, Université
de Strasbourg, Ecole nationale d’administration, Master spécialité
Administration et finances publiques Parcours Administration Publique
Spécialisée, Juin 2016.
131
Camerunul formează un triunghi cu o suprafață de 475 442 km2, este o
țară din Africa Centrală situată în Golful Guineei. El este limitat la nord de
Ciad, la est de Republica Centraficană, la sud de Congo, Gabon și Guineea
ecuatorială, iar la vest de Nigeria. Avea o populație de 23 000 000 de
locuitori în 2013 (Sursă: ONU), iar speranța de viață de 61.5 ani (Sursă:
CIA World Factbook, estimări OMS 2015).
75
dezvoltare a Camerunului. El este completat la nivelul diferitelor
sectoare ale economiei prin strategii sectoriale 132 și la nivel
ministerial prin strategii sub-sectoriale. Această viziune ce cuprinde
trei axe strategice133 prevede în special faptul că dezvoltarea țării nu
poate să se facă fără o ameliorare solidă a capitalului uman care să
poată susține creșterea134 sau fără un cadru de gestiune strategic al
statului prin modernizarea administrației publice și de gestiune a
resurselor umane ale statului135.
Gestiunea strategică a resurselor umane ale statului face astfel
parte din elementele strategiei globale pentru emergența
Camerunului la orizontul 2035. Dar ea ar merita o declinare
sectorială aparte, iar în lipsă, o strategie sub-sectorială „modernizarea
politicilor resurselor umane” pilotată de MINFOPRA și, deci,
integrată în strategia de guvernare 136 .

132
Trebuie arătat că strategiile sectoriale sunt declinări pe sector de
activitate ale strategiei naționale. Elaborarea Documentului strategiei
pentru dezvoltare și ocuparea forței de muncă a fost ocazia unei treceri în
revistă profunde a ansamblului politicilor și strategiilor sectoriale. Astfel,
responsabilii diferitelor ministere au fost regrupați în funcție de decupajul
sectorial inspirat de nomenclatura funcțională în vigoare, pentru a evalua și
furniza sectoarelor, în coerență ci orientările transversale și globale reținute,
elemente operaționale de acțiune, conform cadrului conceptual al Gestiunii
Axate pe Rezultate (GAR). Există șapte sectoare: infrastructuri, rural,
industrii și servicii, educație, sănătate, sector social și guvernare.
133
Strategia dezvoltării, strategia ocupării forței de muncă și strategia
administrării și gestiunii strategice a statului.
134
Susținerea dezvoltării se face prin acordarea unui loc privilegiat
sănătății, educației și formării profesionale, genului și protecției sociale.
135
Funcția publică cameruneză utiliza puțin mai mult de 300 000 de agenți
civili în 2015, ceea ce face din stat primul angajator al țării, cel mai mare
angajator din zona liberă, cel de-al doilea fiind de 160 363 de agenți,
reprezentată de Coasta de Fildeș (Sursa: www.mays-moussi.com).
136
Sectorul administrativ integrează MINFOPRA, MINATD,
MINJUSTICE. Acesta nu are o strategie sectorială, ci un program național
de guvernare în curs de implementare, în timp ce anumite ministere sunt
destul de avansate în elaborarea strategiilor lor sub-sectoriale.
76
Într-adevăr, în acest context, este important și urgent să
dispunem de o strategie sectorială (sau sub-sectorială) de
modernizare a politicilor resurselor umane ale statului. Aceasta ar
implica reformarea în profunzime a gestiunii resurselor umane ale
statului, plasând-o în inima dispozitivului DSCE. În această
perspectivă, funcția „resurse umane” ar trebui să fie mai puternică,
mai strategică și susceptibilă să pregătească funcția publică pentru
evoluțiile și proiecțiile DSCE. Este știut că gestiunea resurselor
umane, dincolo de funcția sa de asigurare a adecvării între resursele
umane disponibile și nevoile statului sau ale întreprinderii, participă
la pilotajul organizațiilor și la eficacitatea productivă și
competitivă 137 ,valorificând la maxim resursele umane. Ea permite
astfel să se contribuie durabil la emergența țărilor prin intermediul
reflecțiilor și practicilor ce țin de acțiune și de decizie. Obiectivul
fiind eficacitatea productivă și performanța deciziilor politicilor
resurselor umane pentru a face față schimbărilor strategice vizate,
aceste acțiuni și decizii putând integra în special: 138
- Pilotajul culturii manageriale, pentru ameliorarea calității
încadrării colaboratorilor direcți și a ansamblului echipelor prin
superiorii lor ierarhici, în special prin integrarea culturii dialogului
social și a dialogului de gestiune. Această acțiune ar trebui să fie
însoțită de planuri manageriale concepute în fiecare minister pentru
punerea pe picioare a unor medii favorabile prin instrumente de
identificare și promovare a competențelor și de egalitate
profesională.
- Pilotajul gestiunii previzionale a efectivelor, ocupării
forțelor de muncă și a competențelor (GPEEC). El trece prin întărirea
interministeriabilității GPEEC, definirea unei politici de recrutare, de
formare (inițială și continuă) și de promovare în sânul statului în
137
Anne DIETRICH et Frédérique PIGEYRE, La gestion des ressources
humaines, La Découverte, Paris, 2011, page 3.
138
Scrisoarea de misiune n°1799/15/SG din 15 decembrie 2015 semnată de
Primul ministru și Ministrul descentralizării și funcției publice, instruiau
Directorul general al administrației și funcției publice să „construiască o
strategie plurianuală de modernizare a politicilor și resurselor umane”.
77
legătură directă cu cultura GPEEC. Aceasta presupune anticiparea
nevoilor ministerelor ca posturi și competențe. Planurile de formare
ministeriale ar trebui articulate cu obiectivele definite în materie de
GPEEC și cu prioritățile interministeriale de formare inițială și
continuă elaborate, insistând în particular pe formarea în
management, conduita dialogului social, resursele umane, tehnicile
informatice 139 și alte formări legate de evoluțiile impulsionate de
DSCE.
- Pilotajul mobilității într-o logică de dezvoltare a culturilor
profesionale prin luarea în considerație și incitarea mobilităților în
gestiunea carierelor, între serviciile deconcentrate și serviciile
centrale, între ministere, între instituțiile publice cameruneze,
comunitare, africane și internaționale. Aceste acțiuni ar putea fi
însoțite de instituirea unui dispozitiv de mobilitate verticală și
orizontală (internă sau interministerială, la nivel central sau în
serviciile deconcentrate) în toate ministerele, facilitând publicarea
locurilor de muncă vacante și permițând unei comisii de selecției sau
unei Comisii de arbitraj paritar, sub responsabilitatea Secretarului
general, să-și dea sistematic avizul asupra mobilității. 140

139
Creșterea numerică constituie o pârghie primordială în cadrul pilotajului
resurselor umane. Impactul său trebuie complet luat în considerație prin
dezvoltarea formării cadrelor și agenților în sensul utilizării sale, prin
favorizarea tele-serviciilor, prin încurajarea dematerializării procedurilor de
gestiune a agenților, a legăturilor cu utilizatorii (tele-declarație, site-uri web
actualizate), prin mobilizarea tuturor pârghiilor resurselor umane.
140
Este cazul Franței. Aplicarea acestui model în Camerun ca constitui
pentru aceste comisii ocazia de a face să se respecte cadrele organice
ministeriale care cuprind fișele postului și să propună de fiecare dată
actualizarea lor, dacă este cazul. Avizul dat nu va obliga totuși autoritatea
investităsă numească, ci va constitui un ajutor în luarea deciziei și un
instrument pentru limitarea arbitrariului puterii discreționare. Un studiu al
lui Yaneu (lucrarea de masterat, 2014,…op. cit.) propunea deja un astfel de
dispozitiv pentru MINADER.
78
- Pilotajul politicii echilibrului regional într-o logică de
modernizare.141 Dispozitivul ar trebui să ia în considerație evoluțiile
societății. Revizuirea repartiției cotelor care să țină cont de noile
statistice demografice și de școlarizare și rezervarea a cel puțin 50%
din locurile disponibile pentru acest echilibru regional par strategice
pentru DSCE.
- Pilotajul sănătății și al securității muncii și riscurilor
psihosociale, într-o logică a ameliorării mediului de lucru. Ar putea fi
pus instituit, la nivelul fiecărui minister, un dispozitiv construit în
jurul planurilor de prevenție a riscurilor psihosociale (după modelul
COPSOQ142) și a riscurilor asupra sănătății și securității la locul de
muncă, precum și întărirea dialogului social.
- Pilotajul remunerațiilor și pensiilor: remunerația și pensia
constituie un prețios levier de renovare a carierelor și de modernizare
a funcției publice. Întărirea coerenței și transparenței politicilor
salariale ministeriale, revizuirea statutelor particulare vechi de mai
multe decenii (adoptate în general prin anii 1975) comportă mari
mize de dezvoltare pentru țară.
Toate aceste decizii și acțiuni strategice pot fi astfel luate în
legătură directă sau indirectă cu viziunea națională de emergență a
Camerunului; programele și proiectele fiind prioritizate în funcție de
impactul lor asupra dezvoltării și reducerii sărăciei. De unde
întrebarea: cum să se alieze gestiunea resurselor umane și

141
Politică centrală de guvernare și a resurselor umane în Camerun,
echilibrul regional are drept principiu repartiția posturilor între cele 10
regiuni ale țării, în baza unei repartiții echitabile luând în considerație
meritul și cotele fixate pentru fiecare regiune (în funcție de demografie și
de rața școlarizării) – candidații neavând drept concurenți decât candidații
din aceeași regiune.
142
Chestionarul psihosocial din Copenhaga (COPSOQ) a fost elaborat șu
validat de Kristensen și Borg de la Institutul național danez pentru
sănătatea muncii de laCopenhaga și acoperă un larg evantai de aspecte
relative la principalele concepte și teorii. El constituie astăzi un instrument
de referință în materie de prevenție a riscurilor psihosociale în sânul
întreprinderilor și administrațiilor publice în lume.
79
dezvoltarea? Mai clar, care este impactul pilotajului strategic asupra
resurselor umane pentru dezvoltarea Camerunului, în lumina vârstei
legale de pensionare a agenților publici? Răspunsul la această
problematică trece printr-un demers metodologic precis.
PARAGRAFUL 2: CADRUL METODOLOGIC
Prezentul studiu împrumută un demers ipotetico-deductiv. El
este făcut conform tehnicii triangulării care se sprijină pe observarea
documentară a întreprinderilor pe durata stagiului nostru la Paris pe
lângă gestionarii resurselor umane, în special pe pensiile de stat,
poveștile de viață și alte schimburi informale realizate în Camerun.
Studiul integrează o dimensiune comparativă. El ia în considerație
reformele în ceea ce privește vârsta de pensionare în cadrul funcției
publice în Franța, precum și studiile care au precedat această reformă
și cele care i-au urmat. Alte exemple provin din Africa sub-
sahariană, în special din țările care au trecut la scăderea vârstei de
pensionare, precum Senegalul, Coasta de fildeș, Congo.
Studiul este dominat mai ales de abordarea socio-economică a
analizelor căci ia în considerație resursele umane pe aceleași baze de
tratament și de raționalitate economică. El este realizat pe baza
mizelor financiare și socio-economice, deci pe analize de
rentabilitate și de performanță a pilotajului pensionărilor în Camerun,
printr-o articulare riguros secvențială.
PARAGRAFUL 3: ARTICULAREA ȘI JUSTIFICAREA
PLANULUI
Ipoteza prezentului studiu vizează să demonstreze că pilotajul
resurselor umane comportă mize de dezvoltare pentru Camerun. Prin
prisma pilotajului vârstei de pensionare, se stabilește postulatul
conform căruia scăderea vârstei de pensionare în funcția publică
cameruneză ar produce efecte benefice pentru dezvoltarea
Camerunului. Acest postulat cuprinde două axe, căci efectele
benefice ale scăderii vârstei de pensionare vor fi verificate atât pe
plan financiar și economic, cât și pe plan social și socioprofesional.
Dar această verificare a ipotezei de studiu nu poate fi eficientă dacă
nu se trece în prealabil la „verificarea” termenilor subiectului și ai
dispozitivului instituțional aferent în vigoare. Iată de ce, pentru a
80
răspunde la chestiunea de a ști care sunt mizele pilotajului strategic al
vârstei de pensionare a agenților publici camerunezi ne propunem:
- să precizăm, într-o primă parte, cadrul teoretic și
instituțional al pensionării în Camerun;
- apoi să vedem, în partea a doua, care sunt mizele
economice, financiare și sociale ale unei reforme care ar viza
scăderea vârstei de pensionare a agenților publici în Camerun.

3. Evoluția dezbaterii asupra retroactivității normei


pretoriene în drept privat: spre un drept tranzitoriu pentru
jurisprudență?143
Până unde o normă își poate extinde câmpul de aplicare?
Această chestiune, în aparență anodină, și chiar inocentă, se află la
baza dreptului tranzitoriu modern. Dar ea este și baza teoretică a
interogațiilor actuale asupra rolului judecătorului care, fără a fi noi,
au găsit de vreo câțiva ani ceea ce le lipsea pentru a provoca o
veritabilă criză a „statutului constituțional” al jurisprudenței: o
evoluție practică ce face amenințătoare crearea dreptului de către cel
care a fost întotdeauna gardianul libertăților.
În materie legislativă, chestiunea pare astăzi inocentă și s-a
aflat la originea reformării dreptului tranzitoriu în optica conflictelor
legii în timp. Această optică a fost rezumată de profesorul Jean-Luc
AUBERT astfel: „intrarea în vigoare a unei legi noi ne face să ne
întrebăm în ce condiții se va opera substituirea sa legii anterioare.
Trebuie să înțelegem bine, în această privință, că nu este suficient –
chiar dacă este cu siguranță necesar – să fixăm momentul din care ea

143
Julien MOAL, Evolution du débat sur la rétroactivité de la norme
prétorienne en droit privé : vers un droit transitoire pour la
jurisprudence ?, Faculté des affaires internationales, Le Havre, Master de
recherche en théorie générale du droit, 2006.,
https://www.memoireonline.com/04/10/3406/m_volution-du-debat-sur-la-
retroactivite-de-la-norme-pretorienne-en-droit-prive--vers-un-
dro0.html#fn1, consultat pe data de 13.03.2020.

81
are vocația de a produce efecte – momentul intrării sale în vigoare.
Mai trebuie să determinăm și domeniul precis al aplicării sale în
timp. (...) Pe scurt, se cuvine, în fiecare caz, să știm care este
întinderea exactă a aplicării legii noi și să vedem dacă legea
anterioară nu păstrează o anumită autoritate pe care este necesar s-o
determinăm cu precizie, dacă este cazul. Acesta este problema
conflictului legilor în timp.” 144
Această nouă logică a înlocuit vechiul criteriu al drepturilor
câștigate, a cărei logică, judecată ca fiind pe cât de simplă, pe atât de
simplistă, poate fi rezumată astfel: limita aplicării legii în timp este
respectarea drepturilor dobândite, opuse simplelor expectative.
„Punerea sa în operă era dificilă și, la urma urmelor, arbitrară: a
posteriori și adesea de manieră arbitrară o anumită prerogativă era
calificată sau nu drept drepturi dobândite.” 145
Este rațiunea pentru care, fără a o abandona, jurisprudența îi
preferă de mult timp un sistem fondat pe teoriile decanului Paul
ROUBIER pentru a pune în operă prescripțiile articolului 2 din
Codul civil: „Legea nu dispune decât pentru viitor; ea nu are nici un
efect retroactiv.” Sistemul astfel instituit se bazează pe mai multe
distincții: aceea dintre situațiile juridice legale și situațiile juridice
contractuale, pe de o parte; apoi, o distincție între constituirea și
efectele unei situații juridice date, care sunt când instantanee, când
succesive.
Pe aceste baze, sunt conjugate trei principii. Pe de o parte,
neretroactivitatea legilor: principiul „interzice revenirea nu doar
asupra constituirii unei situații juridice date, anterioară legii noi, ci și
asupra efectelor trecute ale unei situații juridice anterior
constituite” 146 . Apoi, pentru viitor, principiul aplicării imediate a
legii noi și al supraviețuirii legii vechi sunt utilizate pentru efectele
viitoare ale unei situații juridice. Există mai multe excepții, cu

144
Jean-Luc AUBERT, Introduction au droit et thèmes fondamentaux du
droit civil, Armand Collin, Paris, 1984, p. 92.
145
Ibidem.
146
Idem, p. 95.
82
precădere: în afara materiei penale, legiuitorul poate să renunțe
punctual la principiul neretroactivității și să decidă că legea nouă se
va aplica raporturilor de drept născute anterior intrării sale în
vigoare; iar legile interpretative, nefăcând în principiu decât „să
precizeze sensul unei dispoziții anterioare”, sunt aplicate tuturor
raporturilor de drept supuse legii interpretate, inclusiv cele născute
înaintea legii interpretative, pentru că aceasta se încorporează în
legea interpretată revelându-i sensul exact.
Dar în sistemul francez, tradițional legicentrist, nu este
prevăzut nimic pentru alte ipoteze decât legea: în materie
reglementară, de exemplu, există un principiu general al dreptului
care impune neretroactivitatea, după cum o amintește profesorul
Jean-Luc AUBERT; iar atunci când este vorba despre jurisprudență,
nu este prevăzut nimic, căci ea nu este considerată a exista, nefiind,
în principiu, nimic altceva decât o interpretare evolutivă a legii,
norma de origine jurisprudențială aplicându-se, prin urmare, de
manieră retroactivă147.
Jurisprudența, în dreptul francez, este concepută ca
„ansamblul deciziilor date într-o anumită perioadă în anumite
materii”, sau ca „soluția adusă de o jurisdicție unei probleme
148
juridice discutabile” ; soluția se va impune nu ca o normă
obligatorie, ci ca rezultat al unui proces mai complex făcut din
autoritatea morală și tehnică a jurisdicțiilor supreme, din credința în
soluția propusă de jurisdicția supremă și sin posibilitatea pentru
jurisdicția supremă de a unifica interpretarea tribunalelor prin casarea
deciziilor judecătorilor fondului contrare poziției sale într-o chestiune
de drept. Ea nu are, ca atare, un caracter obligatoriu în afara litigiului
pentru care a fost dată hotărârea, ceea ce explică posibilitatea de
rebeliune pentru judecătorii fondului.
Este, de altfel, tocmai ceea ce distinge concepția romano-
germanică de sistemele de common law, unde autoritatea

147
Civ. 1ère, 21 mars 2000, Pourvoi no 98-11982.
148
Dictionnaire du vocabulaire juridique, sous la direction de Rémy
CABRILLAC, Litec, Paris, 2000.
83
precedentului este asigurată cu ajutorul regulii stare decisis: a te ține
de ceea ce a fost decis înainte, chiar de către jurisdicția care a creat
precedentul. În privința judecătorului francez, acesta este ținut în
afara ordonanțării juridice, de prohibiția hotărârilor de reglementare
și de autoritatea relativă de lucru judecat: numai legea este sursă a
dreptului. Puterea judiciară, eliminată din crearea dreptului prin
principiul separației puterilor, nu are altă misiune decât să aplice
legea și, la nevoie, s-o interpreteze, dacă aceasta nu este clară. Prin
urmare, de ce ar exista un drept tranzitoriu, când nu există norme?
Interpretarea impusă de jurisprudență nefiind nimic altceva decât
aplicarea legii, va face corp cu legea interpretată, la fel ca și o lege
interpretativă.
Cu toate acestea, jurisprudența „n-a fost niciodată absentă
începând cu codificările napoleoniene. O excelentă teză a
demonstrat-o în dreptul penal. În dreptul civil, cursul lui AUBRY și
RAU care datează, este adevărat, din secolul al XIX-lea, este compus
din plin din fraze extrase din motivele hotărârilor Curții de Casație și
însăilate unele după altele. Dar pe măsura trecerii timpului,
jurisprudența a devenit îndrăzneață și creativă, în materia stipulației
pentru altul, de exemplu, favorizând astfel dezvoltarea asigurării de
viață. Răspunderea pentru fapta lucrurilor neînsuflețite s-a născut din
hotărârea în cauza cazanului, care datează din 1896. Chiar dacă
repararea daunelor cauzate de accidentele de circulație a făcut – în
fine – obiectul unei legi scrise, jurisprudența conservă un domeniu
extins, neîncetând să primească retușuri. Într-un domeniu vecin, ea a
generalizat răspunderea pentru fapta altuia, căreia legiuitorul de la
1804 nu-i dăduse decât o aplicare limitată.”149
Încet-încet, rolul judecătorului și al jurisprudenței și-au
schimbat natura și au devenit din ce în ce mai importante, astfel încât
pare necesar să se regândească în profunzime modul de exercitare al
acțiunii lor și, în particular, această putere creatoare atât de specială,

149
Jean FOYER, « Allocution d'ouverture », in La création du droit par le
juge, sous la direction de Jean FOYER, François TERRE et Catherine
PUIGELIER, Dalloz, 2007, p.89
84
asociată unei „autorități”, și nu unei „puteri”. „Dreptul nu este pur și
simplu ceea ce fac «puterile publice», el le încadrează acțiunea.
Semnul cel mai tangibil este că judecătorii sancționează violarea
regulilor a căror existență însăși părea până atunci dificil de
perceput: judecătorul penal urmărește, fără a mai aștepta, neregulile
comise de politicieni, judecătorul constituțional sancționează
încălcarea legii, „expresie a voinței generale”, judecătorul european
al drepturilor omului condamnă Republica franceză, „patrie a
drepturilor omului”, pentru violarea chiar a acestor drepturi,
judecătorul comunitar impune respectarea regulilor supranaționale, și
chiar și judecătorul administrativ, asemenea judecătorului judiciar.
Face să prevaleze regula internațională asupra legii, tot așa cum
judecătorul constituțional face să prevaleze interpretarea
constituțional conformă a legii asupra legii votate de Parlament.”150
Cum anume s-a produs această ascensiune a puterii judiciare?
Mai mulți factori pot fi invocați: în afară de o cerere în acest sens 151,
în afara progreselor independenței judecătorului 152, în afara scăderii
calității legii care favorizează intervenția judecătorului și care o face,
pentru a spune așa, necesară153, dezvoltarea instrumentelor ale căror

150
Otto PFERSMANN, « A quoi bon un pouvoir judiciaire ? », in L'office
du juge : part de souveraineté ou puissance nulle ?, p. 181.
151
În această chestiune, vezi Valéry TURCEY, L'horreur juridique : vers
une société de procès, Plon, 2002.
152
După cum o explică, de exemplu, Jean-Claude SOYER, « Pèlerinage
aux sources du droit privé », in Le droit privé Français à la fin du XXème
siècle.
153
În 1991, Consiliul de stat evoca un drept în stare „gazoasă”; scăderea
calității legii a antrenat ulterior intervenția Consiliului constituțional, așa
cum a explicat Președintele Pierre MAZEAUD în timpul schimbului de
opinii cu Președintele Republicii în 2005 (Pierre MAZEAUD, « La loi ne
doit pas être un rite incantatoire », JCP G n°6, 9 février 2005, p.245); în
această chestiune, vezi în special François TERRE, « Observations
sociologiques sur les nouvelles sources de la loi », in La loi, Catherine
PUIGELIER (Dir.) , Economica 2005, și Véronique CHAMPEIL-
DESPLATS, « Les nouveaux commandements du contrôle de la production
85
limite le trasează numai judecătorul, precum principiile generale ale
dreptului154, dar și regulile internaționale pe care judecătorul trebuie
să le facă să prevaleze asupra legii naționale în baza art. 55 din
Constituția de la 1958, și care l-au făcut pe acesta să iasă din rolul
său tradițional de santinelă a legii. În 2001, avocatul general al Curții
de Casație, Jean-François BURGELIN, se exprima așa, evocând rolul
avocatului general: „Sarcina de avocat al legii n-a fost niciodată
ușoară, în special atunci când legea este obscură, contradictorie,
desuetă și, inexistentă. Epoca contemporană, din nefericire, ne arată
în fiecare clipă exemple concrete de astfel de ocurențe. Și tocmai în
aceste ocazii inteligența, cercetările, imaginația avocatului general
sunt în special prețioase pentru judecător. În multe cazuri, ele îl vor
ajuta să rezolve problema delicată care îi este pusă.
Acestor dificultăți tradiționale li se adaugă un nou obstacol, și
mai redutabil încă: ascensiunea normelor internaționale care tulbură
noțiunea însăși de lege. A fi avocat al legii este, cert, o sarcină
exaltantă. Mai trebuie să știi și apărătorul cărei legi ești: al legii
franceze, votată de Parlament, sau al normei internaționale, definită
de tratatele ratificate de Franța?” 155
Această influență asupra rolului judecătorului în raport cu
legiuitorul a cunoscut în ultimii ani episoade foarte marcante, de
prim rang fiind recenta afacere MAZUREK 156 sau criza validărilor

législative, in L'architecture du droit, mélanges en l'honneur de Michel


TROPER, Economica, 2006, p. 267.
154
În această chestiune, vezi, de exemplu, Dominique BUREAU,
« L'ambivalence des principes généraux du droit devant la Cour de
Cassation », in La Cour de Cassation et l'élaboration du droit, Nicolas
MOLFESSIS, (Dir.), Economica 2004, p. 181.
155
Jean-François BURGELIN, Allocution prononcée lors de l'audience
solennelle de début d'année judiciaire, le jeudi 11 janvier 2001, in Rapport
annuel de la Cour de Cassation pour l'année 2001
156
În această chestiune, vezi, de exemplu, Caroline PELLETIER,
« Première application de la jurisprudence « MAZUREK » par le juge
Français », Dalloz 2001, n°16, p. 1270.
86
legislative 157 . Aceste episoade au marcat în mod special doctrina,
astfel că Bertrand MATHIEU a putut să scrie că „dreptul dezvoltat
de judecătorul de la Strasbourg este un veritabil instrument de
emancipare al judecătorului francez, în special față de legiuitor”158,
dar și că „apare astfel faptul că suntem confruntați cu două logici
contradictorii care nu pot ajunge la o soluție de compromis. În fapt,
această situație rezultă dintr-o dublă confruntare ce traversează
dreptul contemporan: aceea care opune principiul democratic și
protecția drepturilor fundamentale și aceea care pune față în față
suveranitatea națională în declin și puterea crescândă a dreptului
convențional” 159 . Or, „această situație nu este probabil decât una
dintre expresiile unui fenomen mai general care vede creșterea
puterii judecătorului și o criză de legitimitate a legiuitorului. Această
evoluție se manifestă în mai multe feluri. Pe de o parte, dezvoltarea
unui drept fondat esențialmente pe drepturile fundamentale care, în
plus, oferă o destul de mare marjă de apreciere, întărește
incontestabil figura judecătorului. Pe de altă parte, dreptul
jurisprudențial este un drept în care circularitatea joacă un rol
important. Acest joc al influenței, în același timp dialog și raport de
forță care nu urmărește să rănească, privește atât judecătorii
naționali, cât și judecătorii europeni. El este dezvoltat, de asemenea,

157
În această chestiune, vezi, în special, Béatrice BOURDELOIS, « Lois
rétroactives et droits fondamentaux », studiu prezentat la colocviul Les
droits fondamentaux de la personne humaine en 2003 et 2004, organizat de
Groupe de Recherche et d'Etudes en Droit Fondamental, International et
comparé de la Faculté des Affaires Internationales du Havre. p.100, și
Philippe MALINVAUD, « L'étrange montée du contrôle du juge sur les
lois rétroactives, in Le Code civil, un passé, un présent, un avenir.
158
Bertrand MATHIEU, La loi, Dalloz, Paris, 2004.
159
Bertrand MATHIEU, « Les rôles du juge et du législateur dans l'intérêt
général », « Lois rétroactives et droits fondamentaux », studiu prezentat la
colocviul Les droits fondamentaux de la personne humaine en 2003 et
2004, organizat de Groupe de Recherche et d'Etudes en Droit Fondamental,
International et comparé de la Faculté des Affaires Internationales du
Havre, p.41.
87
prin jocul dreptului comparat. Un al doilea indiciu al importanței
judecătorului ține de penalizarea vieții sociale și substituirea unei
răspunderi penale responsabilității politice. În fața acestei situații,
(...) legiuitorul își vede legitimitatea contestată de aceea a
«înțelepților», a experților și a judecătorilor. Tocmai în această criză
a democrației apare judecătorul ca autoritatea cea mai aptă să se
substituie unui legiuitor slab și debil pentru a exprima interesul
general.”160
Rolul Curții de Casație se schimbă, la fel ca și mijloacele de
a-și exersa acțiunea. Se pune deci întrebarea de a ști cum să împaci
de manieră armonioasă această acțiune cu drepturile justițiabililor.
Este vorba, în special și mai ales, de regândirea inserției în timp a
deciziilor ce fac jurisprudență.
Dezbaterea nu este de altfel nouă; în 1974, Pierre HEBRAUD
scria astfel că „atenția juriștilor a fost atrasă de [problemele] pe care
le pune autoritatea jurisprudenței în timp și fluctuațiile sale, cu atât
mai mult cu cât retroactivitatea la care se pare că se rezumă, sub
acest unghi, eficacitatea proprie jurisprudenței, apare mereu ca un
fenomen anormal și neliniștitor”161.
Dar, mai ales prin anii 1990, doctrina a încercat să găsească
soluții la un viciu de creație jurisprudențială: retroactivitatea.
Dezbaterea nu mai este aceeași; ea este influențată de teoriile analizei
economice a dreptului și de ideea punerii în concurență a sistemelor
juridice 162 prin dezvoltarea revendicărilor în materie de securitate
juridică, dar și prin lucrări de drept comparat. Nu mai este deci vorba
să căutăm chiar și în alte sisteme juridice cel mai bun mod de a regla
problemele puse de retroactivitatea jurisprudenței. Dezbaterea este în

160
Bertrand MATHIEU, « Les rôles du juge et du législateur dans l'intérêt
général » precitat.
161
Pierre HEBRAUD, « Le juge et la jurisprudence », Mélanges
COUZINET, 1974, p. 366.
162
În această chestiune, vezi, de exemplu, Rafaël ENCINAS DE
MUNAGORRI, « L'analyse économique est-elle une source du droit ? »,
RTD civ., Juillet/Septembre 2006, p. 505.
88
special lansată de Christian MOULY 163, care propune să se utilizeze
mecanismul revirimentului pentru viitor, utilizat în fața jurisdicțiilor
americane, dar și în fața Curților de la Strasbourg și de la
Luxembourg. În această epocă, începe să se impună ideea că
justițiabililor nu trebuie să li se opună norme retroactive, fie că sunt
de origine legislativă sau jurisprudențială, și că securitatea juridică
impune să se trateze soluțiile jurisprudențiale, oricare ar fi natura lor,
așa cum sunt tratate normele de origine legislativă, aducă limitându-
li-se forța.
De atunci înainte, dezbaterea s-a deplasat pe terenul
jurisprudenței și, mai mulți justițiabili, văzând că li se opun norme
jurisprudențiale care nu existau în ziua acțiunii lor, au ales să
conteste validitatea acestui mod de aplicare retroactivă. Curtea de
Casație a refuzat în masă toate argumentele prezentate, dar soluția a
părut atât de îngrijorătoare încât primul președinte al Curții de
Casație, Guy CANIVET, a cerut să se realizeze un studiu asupra
posibilității de a institui un mecanism de drept tranzitoriu pentru
jurisprudență. Raportul 164 , scris de un grup de lucru prezidat de
profesorul Nicolas MOLFESSIS, a fost remis primului președinte al
Curții de Casație pe 30 noiembrie 2004 și preconizează instituirea în
Franța a unui sistem de drept tranzitoriu pentru revirimentele de
jurisprudență, după ce în prealabil a recunoscut caracterul normativ

163
« Le revirement pour l'avenir », JCP G 1994, n°27, p. 325 ; « Comment
rendre les revirements de jurisprudence davantage prévisibles ? », Les
petites affiches, 18 mars 1994, n°33, p. 15 ; « Comment limiter la portée
des arrêts de principe et des arrêts de revirement ? », Les petites affiches, 4
mai 1994, n° 53.
164
« Les revirements de jurisprudence, rapport remis à Monsieur le Premier
Président Guy CANIVET », Litec, Paris, 2004; acest raport va fi numit în
continuare „raport MOLFESSIS”, așa cum este în mod curent numit de
doctrină.
89
al jurisprudenței. Înainte de această dată, raportul VIRVILLE 165
avusese aceeași poziție în domeniul dreptului muncii.
Acest rezultat este surprinzător: tradițional, dezbaterea asupra
retroactivității jurisprudenței este considerată din punctul de vedere
al puterii normative a jurisprudenței. În această optică, ideea de a
modula efectele în timp ale revirimentelor de jurisprudență, în
măsura în care este asociată cu necesitatea de a recunoaște caracterul
normativ al jurisprudenței, a fost mereu respinsă de doctrină, până la
o dată recentă. Cu toate acestea, la ora actuală, situația pare să se fi
inversat, iar apărătorii raportului MOLFESSIS – oricare ar fi
nuanțele aduse – par să fie astăzi mai numeroși decât adversarii săi.
Cum a putut evolua în așa grad dezbaterea? Cum anume
doctrina franceză, tradițional ostilă – pe bună dreptate – principiului
hotărârile de reglementare, a ajuns în majoritate la concluzia
necesității unui drept tranzitoriu pentru revirimentele de
jurisprudență ce implică recunoașterea faptului că jurisprudența este
sursă dreptului? Evoluția este surprinzătoare, chiar dacă figura
hotărârii de reglementare pare mai puțin fioroasă astăzi, hotărârea de
principiu obișnuindu-i de mult timp pe juriști cu ideea că Curte de
Casație putea foarte bine să facă alegeri în cadrul unei politici
jurisprudențiale coerente. Este deci necesar să retrasăm obiectiv
dezbaterea care s-a dat în sânul doctrinei de drept privat și în fața
Curții de Casație, pentru a înțelege cum anume argumentele, dar și
modul de înțelegere a acestor argumente, au putut dă evolueze și cum
anume au putut fi eliminate temeri care fac parte, de o anumită
manieră, din fundamentele dreptului nostru.
Această dezbatere nu este uniformă. Considerată în epoci
diferite, ea este în anumite privințe reflectarea preocupărilor acestor
epoci diferite. Contextul actual este marcat de repunerea în cauză a
anumitor fundamente ale dreptului francez în profitul conceptelor
moștenite de la sisteme juridice foarte diferite de al nostru – și, asta,

165
« Pour un Code du travail plus efficace », rapport au ministre des
affaires sociales et de la solidarité, La Documentation Française, coll. Les
rapports officiels, 2004, proposition n°10.
90
adesea din motive politice sau economice care se înscriu în evoluțiile
la scară planetară –, dar și de apariția unor noi imperative, adesea
legate de angajamentele internaționale ale Franței. Acest context a
influențat în mod natural soluțiile propuse pentru a rezolva
problemele legate de retroactivitatea normei jurisprudențiale.
Dezbaterea, după cum am spus, nu este nouă. După cum vom
vedea într-o primă parte, nu s-a trecut prin mai multe argumente
diferite, ci prin mai multe tipuri de argumente diferite, pentru a
ajunge, după cum vom vedea în partea a doua, la concepțiile
ireconciliabile ale unui eventual drept tranzitoriu pentru
jurisprudență.
Planul lucrării:
 Introducere
 Capitolul I : Evoluția concepțiilor despre norma
jurisprudențială retroactivă
o Secțiunea I: Critica retroactivității regulii
jurisprudențiale după caracteristicile sale: diferitele postulate
 § I / Raportul cu timpul considerat în optica
rolului revelator al judecătorului
 § II / Critica concepției declarative a
jurisprudenței: existența unei norme jurisprudențiale retroactive
o Secțiunea II / Critica retroactivității revirimentului de
jurisprudență după efectele sale
 § I / Criteriul efectelor
 § II / Fundamentul criticii realizate de
judecători
 Capitolul II / Soluțiile propuse pentru a concilia
creația jurisprudențială și drepturile justițiabililor
o Secțiunea I / Soluțiile propuse la problema
retroactivității jurisprudenței
 § I / Starea dreptului și influența asupra
propunerilor clasice
 § II / Un drept tranzitoriu original pentru o
normă particulară

91
o Secțiunea II / Lupta contra imprevizibilității
jurisprudenței
 Concluzie:
 BIBLIOGRAFIE
4. Cazurile de divorț în drept comparat 166
Introducere
Nu se poate vorbi despre divorț, dacă nu a existat o căsătorie
înainte. Ideea căsătoriei a evoluat de-a lungul secolelor, dar ea-și
păstrează încă principalul conținut. „Din această cauză, bărbatul își
va părăsi tatăl și mama, se va lega de femeia sa și ambii nu vor mai
face decât unul.”167 Ideea căsătoriei este deci de a lega doi soți care
vor trăi împreună tot restul vieții.
Dar, din motive personale, sociale și economice, această
legătură ar putea fi amenințată de o ruptură. Această amenințare de
ruptură provine dintr-o neînțelegere între soți. Este adevărat că
această amenințare ar putea să se realizeze. Vorbim deci aici despre
dizolvarea căsătoriei și, mai clar, despre divorț. Vedem aici legătura
dintre căsătorie și divorț. Efectiv, există cazuri în care divorțul poate
fi cerut sau pronunțat. Este, evident imposibil să răspundem la
chestiunea cazurilor de divorț fără a răspunde la chestiunea naturii
căsătoriei. După cum îi atribuim căsătoriei o natură contractuală sau
instituțională, chestiunea divorțului se pune diferit. În plus, natura
religioasă a căsătoriei (ca în dreptul egiptean), chiar în legislațiile
laicizate (ca în dreptul francez), din cauza greutății istoriei, face din
principiul divorțului o chestiune politică. 168 Revine chestiunea de a
ști dacă se dorește să se lărgească sau să se restrângă domeniul
divorțului. Fiecare sistem juridic a încercat să răspundă la această
întrebare de o manieră diferită. În schimb, acest răspuns figurează
mereu în cazurile de divorț vare pot restrânge sau lărgi domeniul

166
Mina ADEL ZAHER, Les cas du divorce en droit comparé, mémoire,
Université Jean Moulin Lyon 3 - Droit international privé et comparé.
167
Marc 10 : 7, 8.
168
J. HAUSER et Ph. D. SAINT-HILAIRE, Cas de divorce - Généralités,
JurisClasseur Civil Code, Art. 229, Fasc. unique, P.4
92
divorțului. De exemplu, după unii autori 169 , există „un drept al
divorțului”, mai concret, cel care vrea să pună capăt contractului de
căsătorie ar avea dreptul să rupă legătura conjugală, chiar dacă nu
există vreo greșeală de reproșat soțului său sau chiar dacă celălalt se
opune.170 Legiuitorului îi revine deci să aleagă cazurile de divorț care
i se par convenabile. Această alegere nu este neutră. După cum sunt
mai mult sau mai puțin favorabili libertății în acest domeniu, vor
reține cutare sau cutare caz. Această alegere nu se limitează nici la
natura divorțului (divorț remediu, divorț sancțiune sau divorț
constatator de eșec), nici la formalitățile urmate (divorț administrativ
sau judiciar). Dar această alegere se extinde la determinarea
situațiilor în care divorțul ar putea fi cerut sau pronunțat. Este vorba
despre cazurile sau cauzele de divorț.
Cert, cei doi termeni nu au aceeași semnificație. Cauza de
divorț semnifică faptul că pentru a obține divorțul trebuie să
dovedești un element susceptibil să provoace o reacție de la cauză la
efect. Această cauză poate fi obiectivă sau subiectivă, aducă poate fi
ori o abatere de la obligațiile căsătoriei, conform definiției clasice,
ori una pur obiectivă.171 Expresia cazuri de divorț este mai neutră. Ea
indică mai degrabă o simplă clasificare procedurală, un fel de
nomenclatură a cazurilor de deschidere a acțiunii 172 . Este vorba
despre o alegere între doi termeni care nu au aceeași semnificație,
fiecare sistem juridic făcând alegerea sa. De exemplu, dreptul francez
a înlocuit „cauzele de divorț” cu „cazurile de divorț” 173. În dreptul
egiptean, fiecare legislație confesională a făcut alegerea sa, separat.
De exemplu, legislația copților ortodocși din 1938, care a fost mult
influențată de Codul civil francez de la acea epocă, a instituit cauzele
de divorț (asbab al talak). Legea nr. 100 din 1985, relativă la statutul
personal al musulmanilor, nu și-a precizat alegerea de manieră
169
Ibid.
170
P. MALAURIE et H. FULCHIRON, La famille, 2e éd., Defrénois, 2004,
p. 213.
171
J. HAUSER et Ph. D. SAINT-HILAIRE, op. cit., P.9
172
Ibid., P.10
173
Art. 229 C. civ.
93
expresă. În schimb, o altă clasificare, care este considerată mai utilă,
a fost instituită. Această clasificare face distincția între divorțul prin
repudiere (el talak) și divorțul judiciar (el tatlik).
Chestiunea care se pune pentru cauze și cazuri ar putea fi
pusă și pentru noțiunea de „divorț”. Efectiv, în dreptul francez,
divorțul este „ruptura legăturii conjugale pronunțată printr-o sentință.
Fie la cererea conjunctă a soților (divorț prin consimțământ mutual),
fie din cauza absenței comunității de viață (divorț-remediu), fie din
cauza greșelii comise de unul dintre soți (divorț-sancțiune)” 174 . În
dreptul francez, este vorba de o dizolvare a căsătoriei pronunțată de
judecător. În schimb, în legislația musulmană a statutului personal în
Egipt, divorțul ar putea fi pronunțat de către soț (în caz de repudiere)
sau de către judecător (ca în dreptul francez). Dreptul egiptean
admite deci divorțul judiciar (tatlik) și repudierea (talak).
În ciuda diferenței care există între dreptul francez și dreptul
musulman, repudierea nu este departe de divorț. Efectiv, Titlul III din
reforma marocană din 2004 vorbește despre „divorț sub control
judiciar (talaq)”. Termenul arab a fost păstrat. Cu toate acestea,
termenul „repudiere” a fost înlocuit cu termenul „divorț”. Pentru a
înțelege mai bine poziția dreptului marocan, Titlul IV din aceeași
reformă vorbește despre divorțul judiciar (tatlik), iar Titlul V privește
divorțul prin consimțământ mutual sau în schimbul unei compensații
(khol'). Astfel, reforma marocană a dorit să facă din cuvântul
„divorț” un termen general pentru a desemna repudierea și khol'-ul.
Invers, în dreptul francez, separația de corp nu poate fi considerată
„divorț”. Este vorba despre o „simplă relaxare a legăturii conjugale,
constând esențialmente în scutirea de îndatorirea coabitării…” 175Nu
este vorba despre o dizolvare a căsătoriei.176 În schimb, separația de
corp s-a putea converti în divorț.177

174
S. GUINCHARD et G. MONTAGNIER (dir.), Lexique des termes
juridiques, 13e éd., 2001, Dalloz, p. 210.
175
Ibid., p. 507
176
Art. 299 C. civ.
177
Art. 306 et 307 Cciv.
94
Remarcăm aici că dreptul francez și dreptul egiptean nu sunt
identice. În alți termeni, ele nu au făcut aceeași alegere. Există mai
multe criterii de comparație care ne permit să vedem îndeaproape
cum anume funcționează fiecare sistem. Sistemul francez consacră
pluralitatea cazurilor de divorț, cu o singură lege. Sistemul egiptean
consacră pluralitatea legilor, în funcție de religia comună a soților. În
realitate, această din urmă pluralitate este la originea a numeroase
probleme în Egipt. Aici intervine dreptul comparat pentru a găsi alte
soluții adoptate de alte sisteme, în special soluția franceză care
consacră ideea conform căreia nu există decât o singură lege a
statutului personal pentru toți indivizii, oricare ar fi religia lor.
Existența acestei legi unice în Franța îl obligă pe soțul musulman
care vrea să-și repudieze soția să se întoarcă în țara sa de origine,
apoi să ceară recunoașterea repudierii în Franța a actului sau a
hotărârii de repudiere. Cert, recunoașterea repudierii în Franța pune
de câțiva ani probleme, mai ales după hotărârile Curții de Casație din
2004, care consideră că repudierea unilaterală nu este conformă
Convenției europene de apărare a drepturilor omului și a libertăților
fundamentale și protocoalelor sale. Vedem că chiar și în dreptul
internațional privat francez chestiunea dreptului comparat se pune
pentru ca judecătorul francez să studieze cum anume concepe dreptul
străin drepturile fundamentale, integrându-l în contextul său specific,
pe de o parte, și în funcție de cazurile de speță, pe de altă parte.
Judecătorul francez va trebui deci să studieze acest context pentru a
descoperi ce anume aduce dreptul străin ca garanții pentru
respectarea drepturilor fundamentale.
Este vorba deci de două probleme esențiale: prima problemă
este cea a laicității dreptului francez și a caracterului religios al
dreptului egiptean; cea de-a doua problemă este relativă la drepturile
fundamentale. Fiecare din cele două sisteme are o concepție specifică
despre drepturile fundamentale. Aceste două probleme au o influență
ce nu poate fi neglijată asupra cazurilor de divorț în general. În
primul rând, este vorba despre chestiunea alegerii între religie și
laicitate și despre influența acestei alegeri asupra cazurilor de divorț

95
(I); apoi, este vorba despre influența drepturilor fundamentale asupra
cazurilor de divorț (II).
Planul lucrării
 Introducere
 Titlul I : Un sistem influențat de religie în fața unui
sistem laic
 Capitolul I : Geneza celor două sisteme cu rădăcini
diferite
o Secțiunea I : Egiptul, o țară religioasă începând cu era
faraonilor
o Secțiunea II : Franța, de la catolicism la laicizare
 Capitolul II : Alegerea între unitate și pluralism
o Secțiunea I : Mai multe legislații ale statutului
personal în dreptul egiptean
 § 1- Aplicarea dreptului musulman la
nemusulmani
 A- Legislația confesională nu conține nicio
dispoziție religioasă
 B- Neconformitatea legislațiilor confesionale
cu ordinea publică
 1- Întinderea ordinii publice
 2- Consecințele
 C- Soții nemusulmani nu sunt uniți în regimul
comunității și în confesiune
 1- Originalitatea principiului provine din
problema foarte marii diversități
 2 – Ajustări la aplicarea dreptului musulman la
nemusulmani
 A- O problemă destul de veche
 B – O poziție foarte determinantă a bisericii
 §3-Soluția propusă: unificarea legislațiilor
confesionale
 A – Doctrina încurajează demersul
 2 – Soluții importante propuse de biserici

96
o Secțiunea II : O lege franceză cu p pluralitate de
cazuri de divorț
 §1- Pluralitatea cazurilor de divorț, o alegere
dorită
 A – Separația de corp, urmă a tradiției catolice
 B - Repudierea, o influență parțială asupra
cazurilor de divorț francez
 Titlul II : O influență crescândă a drepturilor
fundamentale asupra cazurilor de divorț
 Capitolul I : Repudierea și drepturile fundamentale
o Secțiunea I : Cum aduce repudierea atingere
drepturilor fundamentale?
 § 2 – O evoluție ezitantă
o Secțiunea II : Respingerea repudierii ca fiind contrară
principiului egalității
 § 2 – Riscurile și pericolele acestui demers
 A- Un demers care nu este foarte echitabil
 Capitolul II : Un context specific al drepturilor
fundamentale
o Secțiunea I : O lectură originală a principiului
egalității
 §1 – Specificitatea, complementaritatea
statutelor fiecăruia dintre soți
 A – Soțul: tot atâtea drepturi câte obligații
 B - Soția: drepturi și obligații specifice
 § 2 – O autoritate maritală originală
o Secțiunea II : Neutralizarea repudierii
 §1 – Repudierea judiciară în schimbul unei
compensații
 A- O noțiune foarte originală
 B – Ameliorarea situației soției
 1-Drepturile pecuniare
 2- Garanțiile procedurale
 §2- Clauza ce autorizează femeia să se
repudieze
97
 Concluzie
 Bibliografie
5. Fundamentele și regimul proprietății 178
Introducere
I Proprietatea este o noțiune centrală a sistemului nostru
juridic, la intersecția tuturor ramurilor dreptului. În Franța, țară
marcată de Secolul Luminilor și de Revoluție, dar și de imperialismul
napoleonian, socialismul lui Léon Blum, comunismul rezistent din
timpul celui de-al doilea Război mondial și mondializarea
schimburilor umane, economice și culturale, proprietatea este și a
fost mereu în centrul preocupărilor. Raționamentele relative la
Proprietate se pot construi pe două niveluri179: mai întâi la nivelul
teoriei proprietății, adică a căutării unui fundament filosofic, chiar
ideologic, al unei abstractizări a realității pentru a degaja cauzele
unei construcții intelectuale purtând asupra unui concept precis. Pe
de altă parte, raționamentele pot purta asupra noțiunii de proprietate:
la ce trimite aceasta, cum anume (și nu de ce) proprietatea ca
instrument juridic este concepută în acest fel? Astfel, aceste două
niveluri pot corespunde întrebărilor „de ce” și „cum” ale proprietății:
de ce era ea concepută așa și cum anume se exercită aceasta în sfera
socială?
Textele ce traduc „de ce”-ul proprietății sunt articolele 2 și 17
din Declarația drepturilor omului și cetățeanului, în timp ce textul ce
traduce „cum”-ul proprietății este 544 din Codul civil care traduce
principiile Declarației drepturilor omului și cetățeanului în dreptul
subiectiv de proprietate.
Trebuia deci să se degaje un fundament comun și coerent
între aceia care au servit Adunării Constituante pentru a declara
Proprietatea ca drept natural, imprescriptibil al Omului și, în plus,
drept inviolabil și sacru, și cei pe care redactorii Codului civil s-au

178
Séraphim HERBILLON, Fondements et régime de la propriété,
Université de Montpellier - Master II - Droit des contentieux, 2015.
179
CHAZAL J.-P., RTD civ. 2014, p. 763 ; La propriété : dogme ou
instrument politique ?
98
sprijinit pentru a structura art. 544 din Codul civil. Totuși, s-a scurs
ceva timp între proclamarea Declarației drepturilor omului și
cetățeanului de la 1789 și redactarea Codului civil de la 1804. În
această perioadă, s-a creat o distorsiune între idealul revoluționar al
Proprietății și definiția dată acesteia de Codul civil. Acest decalaj
rezulta dintr-o confuzie asupra analizei istorice a proprietății, dar și
dintr-o înțelegere diferită a principiilor revoluționare în Franța
postrevoluționară care nu mai era aceeași ca cea din vara lui 1789.
Trebuiau regăsite fundamentele istorice și filosofice comune
între aceste două texte pentru a realiza, pe de o parte, o lectură mai
apropiată de spiritul textelor și, pe de altă parte, pentru a da relief
proprietății de la art. 544 din Codul civil în raport cu caracterele
Proprietății din Declarația drepturilor omului și cetățeanului.
II. Originile proprietății – Unii consideră că la originea
proprietăți erau colectivitățile 180 . Asta se aplica în special înaintea
sedentarizării. Din momentul în care indivizii nu se hrăneau decât din
vânătoare, pescuit și cules, ei nu rămâneau mult timp în același loc,
căci trebuia să fie nomazi pentru a se deplasa spre noi zone
susceptibile de a-i hrăni. De la apariția metodelor de conservare a
hranei și a dezvoltării culturilor durabile, indivizii s-au sedentarizat.
Unii practicau creșterea animalelor și păstoritul, alții cultivarea
plantelor. Este plauzibil ca primele grănițuiri de terenuri să fi rezultat
din opoziția dintre crescătorii de animale și cultivatori: animalele se
deplasau pe culturi pentru a se hrăni, iar ca reacție cultivatorii își
îngrădeau terenurile. Așa stând lucrurile, se năștea aproprierea
privată a pământului (a unui individ sau a unui grup) 181.
III. Proprietatea romană – Proprietatea romană pare a fi
modelul pe care s-au bazat revoluționarii pentru a proclama
Proprietatea în Declarația drepturilor omului și cetățeanului. Romanii

180
TERRÉ F., SIMLER Ph. Les biens, éd. Dalloz, coll. Précis, 9e édition,
2014, n°77.
181
Este posibil să considerăm și că proprietatea familială sau colectivă
traducea în orice caz conceptul de priprietate individuală și privată (la scara
unui grup, nu a unui individ).
99
distingeau dominium, care traducea puterea exclusivă a lui pater
familias asupra lucrului, și proprietas, care desemna faptul pentru un
lucru de a fi propriu, acesta nefiind niciodată un drept, la Roma182.
Dominium-ul îi conferea titularului său depline puteri asupra lucrului
și era considerat, cu acest titlu, ca un plena in re potestas care
acoperea, ca urmare a unificării operate de Iustinian, un drept
exclusiv, absolut, perpetuu asupra lucrului. Restricțiile aduse
dominium-ului erau rare, dreptul de proprietate fiind marcat de
individualism și absolutism183.
IV. Proprietatea medievală – În epoca medievală apare
teoria domeniului dublu 184 , domeniul roman fiind scindat în două
domenii: domeniul eminent, ca proprietate directă a seniorului şi care
se înrudeşte cu proprietas romană și domeniul util, dat de senior
fermierului în schimbul unor importante redevențe. Astfel, în epoca
feudală și sub influența romaniștilor, domeniul și-a pierdut calitatea
de autoritate, în timp ce drepturile reale, care-și trag originea din
coexistența mai multor stăpâni ce purtau asupra diferitelor utilități ale
lucrului deveneau puteri.
Ca urmare a marginalizării conceptului de domeniu 185 ,
concesiunile reprezentau de cum înainte proprietatea în sensul de
unificare a ansamblului utilităților lucrului într-un individ și
domeniul eminent nu mai traducea decât puterea de alienare a
seniorului. Așa stând lucrurile, definițiile romane se diluează:
domeniul eminent nu mai este o autoritate, ci relația directă de
apropriere, iar domeniul util desemna proprietatea, adică puterea de a
exercita o anumită stăpânire asupra lucrului în ansamblul său sau
numai asupra unora dintre utilitățile sale.
V. Proprietatea sub vechiul drept – Noțiunea de
proprietate, trimițând la puteri, este asimilată încet-încet cu noțiunea
182
ZENATI F., RTD civ. 2006, p. 445 : La propriété, mécanisme
fondamental du droit.
183
Ibid.
184
BERGEL J.-L., BRUSCHI M., CIMAMONTI S., Traité de droit civil,
Les biens, éd. LGDJ, Paris, 2000, n°64.
185
ZENATI, op.cit.
100
de suveranitate. Astfel îi este recunoscut regelui un domeniu eminent
asupra ansamblului teritoriului, el devenind „senior în regatul său” 186
sau „proprietar al regatului” 187. Consecința este că domeniul eminent
al seniorilor nu devine decât in simplu atribut al suveranității
seniorului. Această situație ajungând la un real privilegiu seniorial,
Școala dreptului natural din secolul al XVIII-lea reacționează,
considerând proprietatea ca un drept natural exclusiv și absolut. Așa
stând lucrurile, regimurile proprietății se diversifică: pe de o parte,
proprietatea mobiliară este guvernată de adagiul res mobilis, res vilis
(care nu face referință decât la valoarea lucrului, relația de apropriere
fiind totuși protejată de către proprietarii succesivi ai mobilelor 188) și,
pe de altă parte, se aplică regula probatorie conform căreia în materie
de mobile, posesiunea valorează titlul. În ceea ce privește
proprietatea imobiliară, sub influența dreptului natural, adagiul nici
un senior fără titlu se aplică în sudul Franței189, în timp ce în nord
este în vigoare adagiul nici un teren fără senior.
În orice caz, termenii domeniu și proprietate au avut
semnificații diferite de-a lungul istoriei, rezultând din interpretări și
reinterpretări ale expresiilor, din definițiile și din explicațiile lor 190.
VI. Proprietate și economie – Chestiunea relației dintre
proprietate și economie a fost tratată în special de curentul socialist
din secolul al XIX-lea, cu Marx în cap. Două concepții se opuneau:
cea care considera că proprietatea individuală și privată este un
instrument de motivare și de dezvoltare, căci individul, pus în
mișcare de interesul său personal, are tendința să fie mai activ și,

186
BERGEL, BRUSCHI, CIMAMONTI, ibid.
187
COSTE-FLORET P. La nature juridique du droit de propriété d'après le
code civil et depuis le code civil. Th. Montpellier, éd. Sirey, Paris, 1935, p.
23.
188
De exemplu, în cărțile anterioare Revoluției, apăreau sigiliile și
semnăturile proprietarilor succesivi. Asta este vizibil în special în anumite
cărți vechi de la Biblioteca Curții de casație.
189
BERGEL, BRUSCHI, CIMAMONTI, ibid., n°65.
190
Anexa n°1.
101
deci, să producă191. Și cea care considera, invers, că colectivismul,
susținut de solidaritate şi fraternitate, suscită, de asemenea, și poate
asta cu mai mare ușurință, interesul personal pentru muncă 192.
În ceea ce privește postulatele ce trebuie fixate pentru a trata
această chestiune, constatăm că trebuie considerat că toate bogățiile
provin de pe Pământ. Trei factori sunt luați în considerație pentru a
crea averile: Pământul, forța de muncă și capitalul 193. Forța de muncă
permite utilizarea Pământului pentru a genera capital. Acest capital
poate servi forței de muncă, întreținând individul și asta în special
prin satisfacerea nevoilor sale fiziologice 194. Fără asta individul nu ar
putea să producă. Există două moduri de a satisface aceste nevoi:
exploatarea directă a Pământului, care permite consumarea de către
lucrător a fructului muncii sale sau exploatarea Pământului ce
procură capital, capitalul fiind utilizat pentru a cumpăra materia
susceptibilă de a satisface nevoile fiziologice ale individului.
O a treia modalitate de asigurare a acestor nevoi fiziologice
este remunerarea capitalului. Într-adevăr, un individ care generează
mai mult capital decât îi este necesar pentru a-și satisface nevoile
fiziologice, va putea să cheltuiască sau să investească acest surplus
de capital pentru că el generează el însuși capital. O problemă a
repartiției averilor apare în momentul în care remunerația capitalului
este mai mare decât remunerația muncii195. Într-adevăr, relația ciclică
Pământ-muncă-capital este afectată căci, nemaiavând nevoie de
acești trei factori pentru a genera capital pe care să-l reintegreze fie
în pământ, fie în muncă, în profitul ori al proprietarului de pământ,
ori al lucrătorului, această reintegrare se va face în detrimentul celor
din urmă. Așa stăteau lucrurile sub Vechiul Regim, când seniorii nu
aveau dreptul să muncească. Totuși, ei aveau în contrapartidă
191
CARBONNIER, Droit civil, t.3, Les biens, PUF, Paris, 7e édition, 1973.
192
Ibid.
193
În funcție de epocă și unghiul analizei, capitalul poate desemna fie
fructele muncii în sens larg, fie moneda ca instrument de schimb al
fructelor muncii.
194
Termenul este preluat după piramida nevoilor a lui Maslow.
195
Este teza lui T. Piketty în Le capital au 21e siècle, éd. Seuil.
102
obligația de a nu-și părăsi pământul, tot așa cum regele nu avea
dreptul să-și părăsească teritoriu, cu excepția cazului în care mergea
se războia196.
VII. Proprietate, psihologie și libertate – Acest dezechilibru
în repartiția averilor are un impact asupra libertății indivizilor. Din
studierea piramidei lui Maslow 197, de exemplu, relativă la ierarhia
satisfacerii nevoilor, rezultă că atunci când un individ își satisface
anumite nevoi, el poate apoi să se preocupe de nevoile ierarhic
superioare. Nevoile sunt ierarhizate astfel: nevoi fiziologice, nevoie
de securitate, nevoie de apartenență, nevoie de stimă, nevoie de
desăvârșire. Se poate concepe crearea unei relații directe între
proprietate și nevoile fiziologice și de securitate, ultimele trei nevoi
ținând mai degrabă de sfera libertății. Conform teoriei lui Maslow,
trebuie satisfăcută nevoia inferioară pentru ca să fie disponibilă
dorința de a satisface nevoia de la nivel superior.
În această logică, este ușor să considerăm că pentru a-și
satisface nevoile fiziologice individul trebuie să aibă acces la pământ
direct sau indirect, prin muncă. Nevoile de securitate – de la nivelul
al doilea al piramidei – nu par deci accesibile decât în cadrul unei
logici de apropriere: odată nevoile fiziologice satisfăcute, individul
va tinde spre accederea la proprietate, fie pentru a-și stabiliza
viitorul și a-și securiza capitalul pe care-l gerează, fie pentru a
dobândi bunuri, achiziția antrenând nevoia de a proceda respectivele
bunuri. În fine, pentru ca individul să vrea să-și satisfacă ultimele trei
nevoi, acestea din urmă implică faptul că el ar fi în prealabil
proprietar și că ceea ce-i aparține, ca fiind al lui, să fie securizat
contra uzurpării.
Dacă această teorie pare pertinentă, ea se bazează pe elemente
psihologice,și nu juridice. Ea pare totuși adaptată pentru a înțelege
mai bine traducerea juridică a reglării raporturilor de apropriere, care

196
Fuga lui Ludovic al XVI-lea a fost, cu acest titlu, obiectul unor capete de
acuzație împotriva lui în proces.
197
Cf. Anexa n°2.
103
tinde spre faptul ca fiecare individ să aibă acces la proprietate pentru
a-i permite să se dezvolta personal și liber.
VIII. Fundamente și regim – Teoria lui Maslow permite să i
se aducă un fundament psihologic fundamentului sociologic al
proprietății care rezultă din necesitatea de a produce, facilitată de
interesul personal. După ce am stabilit rapid fundamentele umane,
trebuie să determină acum care sunt fundamentele juridice ale
proprietății. Scurta recapitulare istorică a evoluției noțiunilor de
proprietate și de domeniu nu este lipsită de consecințe asupra analizei
fundamentelor juridice celor mai moderne. Fundamentele textuale
ale proprietății în societatea franceză sunt Declarația drepturilor
omului și cetățeanului și articolul 544 din Codul civil. Aceste două
texte au rezultat din Revoluția franceză. Declarația drepturilor
omului și cetățeanului traduce sinteza intelectuală și ideologică a
fundamentelor proprietății, iar articolul 544 din Codul civil
determină principalele caracteristici care reglementează regimul
dreptului de proprietate.
Istoria proprietății în societatea franceză fiind marcată de o
evoluție constantă și complexă a noțiunilor de care se leagă
proprietatea, va trebui să determinăm care sunt relațiile între
fundamentele proprietății și punerea în operă a regimului său.
XIX. Plan – Pentru a răspunde acestei chestiuni complexe, va
trebui să revedem Revoluția franceză care este considerată un
moment de cotitură istoric în ceea ce privește proprietatea, prin
abolirea privilegiilor feudale în noaptea de 4 august 1789. Cu acest
titlul va fi vorba să reluăm principalul fundament teoretic al
Revoluției și, prin extensie, al proprietății, așa cum a fost ea afirmată
în Declarația drepturilor omului și cetățeanului: contractul social.
Studierea contractului social ne va conduce la analiza teleologică a
Declarației drepturilor omului și cetăţeanului, pentru a putea analiza
structura articolului 544 din Codul civil și pentru a trage o serie de
consecințe, având în vedere regimul pozitiv al proprietății, atât
asupra exercițiului dreptului de proprietate, cât și în ceea ce privește
sistemul său probator.

104
Astfel, după ce am încercat să determinăm care sunt
fundamentele teoretice și constituționale ale proprietății în dreptul
francez (Partea I), va trebui să analizăm incertitudinile persistente în
punerea în operă a regimului proprietății (Partea II).
Planul lucrării
 Introducere
 Partea 1. Delicata determinare a fundamentului
proprietății
 Titlul I. Fundamentul teoretic reținut: contractul social
 Capitolul I. Proprietatea și teoria Contractului social
o Secțiunea I. Proprietatea – drept natural
 §1. Noțiunea de drept natural
 §2. Drepturile omului și dreptul natural
 §3. Drepturile naturale ale cetățeanului
o Secțiunea II. Proprietatea în opera lui Rousseau
 Subsecțiunea I. Natura dreptului de proprietate
 §1. Dreptul primului ocupant și
proprietate originară
 §2. Condițiile dreptului primului
ocupant
 Subsecțiunea II. Efectele pactului social
asupra dreptului de proprietate
 §1. Efecte asupra naturii dreptului de
proprietate
 §2. Efecte relative la protecția
proprietății
 Capitolul II. Contractul social revoluționar
o Secțiunea I. Filosofia contractului
 §1. Suveranitate națională mai degrabă decât
suveranitate de drept divin
 §2. Obiect al unei egalități de libertate
 §3. Obiective relative la proprietate
o Secțiunea II. Părțile contractului
 §1. Indivizii
 §2. Statul
105
 Titlul II. Fundamentul constituțional al proprietății:
Declarația drepturilor omului și cetățeanului
 Capitolul I. Proprietatea: drept al omului și
cetățeanului
o Secțiunea I. Proprietatea – drept al omului
o Secțiunea II. Proprietatea – drept al cetățeanului
 Capitolul II. Caracterele proprietății în Declarația
drepturilor omului și cetățeanului
o Secțiunea I. Caracterele proprietății în legătură cu
libertatea
o Secțiunea II. Caracterele proprietății relative la
obiectivele revoluționare
 Partea II. Incertitudinile relative la punerea în operă a
dreptului de proprietate
 Titlul I. Structura articolului 544 din Codul civil și
consecințele regimului său
 Capitolul I. Structura indecisă a articolului 544 din
Codul civil
o Secțiunea I. Distincția între proprietate și dreptul de
proprietate
 A. Proprietatea
 B. Dreptul de proprietate
o Secțiunea II. Absolutismul, restricțiile și ecuația
socială
 A. Proprietatea absolută
 B. Dreptul de proprietate restrâns
 Capitolul II. Consecințele distincției dintre proprietate
și dreptul de proprietate asupra regimurilor lor
o Secțiunea I. Dreptul de a folosi și de a dispune
 A. Dreptul de a folosi lucrul
 B. Dreptul de a dispune de lucru
o Secțiunea II. Exclusivismul
 A. Proprietatea exclusivă
 B. Dreptul de proprietate neexclusiv

106
o Secțiunea III. Consecințele asupra aprehensiunii
obiectului proprietății și dreptul de proprietate
 A. Dreptul de proprietate: obiect al proprietății
 B. Lucrurile: obiect al dreptului de proprietate
 Titlul II. Sistemul probatoriu
 Capitolul I. Proba imposibilă a proprietății
o A. Proprietatea originară și achiziția derivată
o Titlu, opozabilitate și prezumție a proprietății
 Capitolul II. Proba posibilă a dreptului de proprietate
o A. Proprietate derivată și drept de proprietate originar
o B. Proba posibilă a achiziției originare
 Concluzie
 Bibliografie
 Anexe
6. Animalul și dreptul198
Introducere
„Un cititor al Bibliei, oricât de neatent, nu va recunoaște că
«Creștinismul este cea mai antropocentrică religie pe care a
cunoscut-o lumea». Dorim alte dovezi ale existenței unei tradiții
antropocentrice occidentale nu doar religioasă, dar și teologică,
morală, și chiar metafizică? Să-l deschidem pe Aristotel, unde omul
ne este clar prezentat ca fiind scopul naturii în sânul unui univers
ierarhizat în care fiecare eșalon sau fiecare grad apare ca mijlocul
unui grad superior, ansamblul fiind ordonat de manieră finală pentru
om, singur; dar să-l deschidem și pe sfântul Thomas, Bacon,
Descartes, Kant și mulți alții încă.” 199
1. Se pare că umanitatea, în Occident, ar fi focalizată numai
pe specia sa și, deci, că ar fi vinovată de antropocentrism. Ca o
reprezentantă nedemnă a naturii, ea ar fi îndrăznit crima
antropocentrismului valorilor și, mai rău încă, și-ar fi justificat moral

198
Tristan BERGER, L'animal et le droit, Université Jean Monnet - Droit
des Affaires appliqué au monde de la Santé, Mémoire de droit privé, 2014.
199
Hicham Stéphane AFEISSA, Éthique de l'environnement - Nature,
valeur, respect. VRIN : Paris, 2007, p. 95.
107
viciul. Chiar dacă detractorii unui asemenea arhaism apără o egalitate
între fiinţele vii, nimeni alta decât specia umană nu poate totuşi să fie
blamată de o astfel de infracţiune morală. Lupii mănâncă mieii, tot
așa cum îi devorăm și noi, dar lupii nu sunt decât pacienții unei
morale ai cărei agenți suntem noi 200 . Ei sunt țintele, noi suntem
actorii: aceasta este consecința logică a atribuirii unei valori morale
și, deci, a unei demnități fiecărei ființe.
2. Metoda de argumentare utilizată este următoarea: dacă este
posibil să deducem dintr-un principiu modal general o judecată
morală care se dezvăluie a fi falsă, atunci principiul general trebuie
să fie și el fals201. Concret, dacă n-ar mai rămâne decât un singur om
pe Pământ și dacă i-ar fi cu putință să „acționeze rău”, atunci, chiar
dacă nu poate aduce prejudicii niciunei alte ființe umane, principiul
conform căruia numai respectul speciei umane antrenează valori
morale este fals. Eventual, umanitatea n-ar fi singura dimensiune, în
termeni de axiologie; ar mai exista și alte repere în afară de ființa
umană pentru valorile morale. Să considerăm acum cazul lui Oscar,
pisica al cărei proprietar a fost condamnat pentru că a dat cu ea în
zid: dacă proprietarul n-ar recunoaște regula enunțată, neacordând
nicio valoare intrinsecă și, deci, nicio demnitate pisicii sale, lucrurile
sunt totuși diferite pentru cei 29 010 membri ai comunității Facebook
dedicată acestei pisici care consideră că un astfel de act este blamabil
în sine.
Dacă acceptăm teza precedentă, ființa umană nu poate fi
considerată drept singurul loc de valoare fundamental și de demnitate
care să fie respectat; antropocentrismul cultural ar fi deci, logic,
imoral, or noi observăm că tocmai această paradigmă caracterizează
inițial drepturile animalelor în Europa. Dacă se repune total în cauză
antropocentrismul, sensul dihotomiei dintre natură și cultură,
conducând la distingerea speciei umane de natură, se estompează de-
a lungul reflecției. Mai întâi, simplul fapt că ființa umană își

200
Tom REGAN, The case for Animal Rights, Etats-Unis, University of
California press, 2004.
201
Hicham Stéphane AFEISSA, op. cit., p. 22.
108
influențează mediul și poate să-i fie foarte dăunător este insuficient
pentru a caracteriza un particularism ce ține de specie: asta ar
conduce la considerarea viespilor asiatice, precum și orice alt specie
dăunătoare ecosistemelor, ca nenaturale. Apoi, noi suntem în măsură
să observăm științific culturile animale 202. În fine, justificările unei
stricte separații între natură și cultură sunt astăzi puse sub semnul
întrebării203. Astfel, antropocentrismul este poate imoral și natural în
același timp.
4. Dacă caracteristicile speciei umane și, pe cale de
consecință, specia umană însăși sunt efectiv naturale, regulile de
conduită edictate și sancționate chiar de această specie pot de
asemenea să fie considerate ca atare 204 . Făcând abstracție de
considerațiile axiologice, este deci logic, pentru specia umană, atunci
când dorește să-și reglementeze relațiile inter-specie, să-l definească
pe celălalt în raport cu el însuși. Astfel, juridic, ființa vie ne-umană
este animal. În ciuda interogațiilor științifice ridicate de concept,
biologii preferându-i-l pe cel de metazoar, este vorba despre un
instrument juridic practic pentru a desemna toate celelalte ființe vii
alături de care trăim pe Pământ.
5. Interacțiunile biologice cu acestea nu sunt lipsite de
pericole pentru specia noastră. Dreptul poate fi astfel utilizat pentru a
minimiza riscurile, tot așa cum poate avea drept finalitate dezvoltarea
principiilor etice: este vorba, oricum, despre o construcție umană.
Atunci când este vorba despre dreptul animal, această construcție se
supune imperativelor pe care noi i le fixăm și asta conform unei
arhitecturi instituționale recunoscute. În această materie, prioritățile
regulat amintite de texte sunt sănătatea și bunăstarea. Obiectivele
mele vor fi, deci, printre altele, să înțeleg factorii care se află la
202
Damien JAYAT, Les animaux ont-ils une culture ?, Paris, EDP
Sciences, 2010.
203
Serge MOSCOVICI, La société contre nature, Paris, Seuil, 1994.
204
Conform definiției « Droit » din Vocabulaire juridique de l'Association
Henri Capitant, PUF, Paris, 2009, p. 33. Deducerea caracterului „natural”
al dreptului nu are legătură cu paradigma „dreptului natural”; este vorba
despre o analiză a lui a fi, și nu a lui a-trebui-să-fie.
109
origine și consecințele care decurg de aici, după ce am verificat
elementele contextuale (Secțiunea 1), mediul filosofic (Secțiunea 2)
și alegerile epistemologice (Secțiunea 3) care se află la baza
redactării prezentei lucrări.
Secțiunea 1. Elemente contextuale
Tematica observată se înscrie în continuitatea lucrărilor
practice realizate în cursul stagiului meu la Cabinetul avocatei
Béatrice Espesson-Vergeat. În cadrul activităților sale de audit și de
consiliere, Cabinetul a realizat un studiu privind impactul
reglementărilor relative la medicina animalelor asupra activității unui
laborator farmaceutic veterinar mondial. Era vorba despre consilierea
unei societăți de investiții, în special prin identificarea riscurilor
reglementare majore, prezente și viitoare, susceptibile să deprecieze
proiectul de participare la restructurarea capitalului laboratorului.
Prezenta lucrarea de masterat are deci drept scop să consolideze
expertiza Cabinetului în aceste chestiuni, în mod specific pe teritoriu
european, și se înscrie deci, printre altele, într-o dimensiune
prospectivă.
7. Tehnicitatea domeniului, constatată în cursul realizării
studiului de impact, justifică o specializare progresivă a Cabinetului:
optimizarea unei expertize purtând asupra reglementărilor veterinare
în lume ar permite poziționarea acestuia pe o parte a pieței consilierii
juridice în curs de liberalizare unde sunt prezenți puțini avocați și
dotarea cu instrumente performante care să amelioreze eficiența
studiilor și rapoartelor realizate. După exemplul diverselor domenii
din sectorul sănătății, în special pe plan internațional, munca
juristului nu poate face abstracție de aspectele științifice, intelectuale
și concrete atunci când este vorba despre efectivitatea dreptului în
analiza și consilierea pe care o oferă.
8. Este cazul dreptului sănătății animalelor. Chiar înainte de a
lua în considerație aspectul „sănătate”, drepturile animalelor în sine

110
pot fi considerate conform unor concepții radical diferite 205 .
Rezultatul procesului de elaborare a normelor nu este impermeabil la
acestei considerații, ceea ce implică faptul că pentru o prospectare
credibilă a evoluției reglementărilor inter-specie, este imperativ să
deținem anumite competențe și cunoștințe particulare ce depășesc
cadrul disciplinar206.
9. Propunerea legii franceze ce vizează să stabilească coerența
textelor ce acordă u statut juridic animalului, fondată pe „respectarea
societății”, „evoluția cunoștințelor științifice” și „gândirea filosofică”
este semnificativă în această privință 207 ; vom reveni șa acestea în
cadrul primului titlu, atunci când va fi vorba de statutul juridic al
animalului.
Chestiunea sănătății animalelor apare atunci când se
contextualizează întâlnirea „privirii societății” cu „evoluția
cunoștințelor științifice”, în timpul crizelor sanitare care au lovit
Europa în numeroase reprize, cum ar fi pesta porcină, vaca nebună
sau gripa aviară. Ancorat în inima politicilor publice, obiectivul
protecției sănătății publice a devenit o miză primordială. Politicile de
sănătate publică vizează „să prevină bolile”, „să încurajeze moduri
de viață mai sănătoase”208 etc. Este vorba, deci, de obiective sanitare,
adică relative la conservarea sănătății colective, sănătatea fiind
înțeleasă aici în sensul său comun, de stare a organismului în sens

205
Vezi, în această privință, Jean-Pierre MARGUÉNAUD, « Animal
(Droits de l'-) », in Joël ANDRIANTSIMBAZOVINA et alii, Dictionnaire
des Droits de l'Homme, Paris, PUF, 2008, pp. 43-45.
206
Vezi, de exemplu, Christel COURNIL & Pierre MAZZEGA. «
Réflexions prospectives sur une protection juridique des réfugiés
écologiques », in Revue européenne des migrations internationales, vol. 23
- n°1| 2007, pp. 7-34.
207
Assemblée nationale, Exposé des motifs de la Proposition de loi n°1903,
29 avril 2014.
208
Vezi, pentru cele ce urmează, Commission européenne. « Santé
publique » [en ligne]. Comprendre les politiques de l'UE, 2013. Disponible
sur : < http://europa.eu/pol/pdf/flipbook/fr/public_health_fr.pdf>. Consulté
le 28.09.2014.
111
larg209: „sănătatea este o stare de completă bunăstare fizică, mentală
și socială și nu constă doar într-o absență a bolii sau a infirmității” 210.
Această definiție trebuie distinsă de igienă, care corespunde părții
medicinii ce studiază mijloacele și practicile ce vizează să apere sau
să favorizeze sănătatea.
11. Când este vorba despre animale, miza pare a priori dublă.
Pe de o parte, reglementările vizează asigurarea unei bune sănătăți
fizice a animalelor, stare ce corespunde lipsei bolii sau infirmității 211.
Este vorba aici despre reguli relative la febra aftoasă, la boala
Newcastle sau la medicamentele veterinare. Având în vedere riscurile
economice și sanitare relative al aceste aspecte, puțin contează că
regulile ar avea o finalitate antropocentrică sau nu, constatarea
necesității lor le-a permis rapid dezvoltarea. Pe de altă parte, unele
reglementări mai recente sunt relative la bunăstarea animalelor 212, la
ceea ce resimt ele ca rezultat al lipsei nevoilor și al absenței
preocupărilor; textele se interesează aici de bunele tratamente în
general. Chiar dacă distincte în reglementări, aceste mize sunt toate
relative la sănătatea animalelor: observăm că esențialul dreptului
animal este legat de acest aspect.
12. Istoric, sănătatea animalelor nu este totuși la originea
primelor reguli care le privesc pe acestea. Fără a realiza o panorama
exhaustivă a dreptului animalelor 213 , nu putem totuși să nu cităm

209
Definițiile pentru sanitaire și santé în: Isabelle JEUGE-MAYNART
(dir.), Le petit Larousse illustré 2012, Paris, Larousse, 2011, pp. 980-981.
210
Préambule à la Constitution de l'Organisation mondiale de la Santé, 22
juillet 1946, Actes officiels de l'Organisation mondiale de la Santé, n°2, p.
100.
211
Vezi, în această privință, Commission européenne. COM(2007) 539
final.,19 septembre 2007.
212
Vezi, în această privință, Commission européenne. COM(2012) 6
final/2. 15 février 2012.
213
Vezi, pentru aspectele esențiale, Fanny DUPAS, Le statut juridique de
l'animal en France et dans les États membres de l'UE, Thèse de médecine
vétérinaire, Toulouse, Université Paul-Sabatier, 2005, p. 15.
112
Martin's Act votat în 1822 în Regatul-Unit sau Loi Grammont votată
în Franța în 1850: și într-un caz, și în celălalt, obiectivul era moral.
Secțiunea 2. Mediul filosofic
13. În secolul al XIX-lea, animalul era încă considerat ca o
mașină, tratamentul acestuia necontând decât foarte puțin. Specia
umană era percepută diferit: preceptele carteziene, dominante în
epocă, conduc la deducerea conștiinței existenței noastre, din
îndoiala care ne locuiește, și la concluzia că în calitate de om „mă
îndoiesc, deci exist”, spre deosebire de animal, care nu gândește 214.
Ființa umană fiind astfel distinsă ca lucru gânditor, din animal nu
mai rămâne decât lucrul, lucru de care în consecință putem „să ne
folosim și să dispunem de el de maniera cea mai absolută, cu condiția
să nu fie o utilizare prohibită de legi sau regulamente”2157.
14. Observăm totuși că metafizica carteziană nu mai este de
actualitate în această materie. Raportul ființei umane cu animalele,
altfel spus ansamblul relațiilor noastre inter-specii a fost analizat,
reconsiderat, apoi reelaborat, după niște paradigme diferite, altele
decât antropocentrismul, care raportează orice lucru din univers la
om. Ceea ce asigură întreaga complexitate a dreptului animalelor
existent: eterogeneității surselor sale juridice i se adaugă aceea a
fundamentelor sale. A înțelege cum anume dreptul animalelor a
devenit ceea ce este implică recurgerea la un panel de concepții
împrăștiate în numeroase discipline. Fără a pretinde că această
tentativă explicativă își va atinge perfect obiectivul, emit totuși
ipoteze că îmi este imposibil să mă apropii de acest obiectiv fără a
experimenta un astfel. Pentru facilitarea și clarificarea analizei, mi s-
a părut preferabil, în afară de definirea termenilor utilizați pe
parcursul demonstrațiilor, să adaug un glosar care completează
prezentarea sintetică ce urmează. Fără vreo reală voință tipologică,
alegerea, neexhaustivă, a succesiunii conceptelor antropologice,
filosofice, apoi ecologice, considerate ca majore, este dictată de

214
René DESCARTES. Discours de la méthode, Paris, Flammarion.
215
Art. 544 du Code civil, du 6 février 1804.
113
avantajele sale practice, cum ar fi coerența sa logică și caracterul său
parțial cronologic.
15. Apărut cam prin secolul al XVIII-lea, antropomorfismul,
cel de-al doilea concept fundamental al nostru, este demna rudă
etimologică a antropocentrismului. Putând fi definit ca „procedeul
eronat și ilegitim prin care o gândire insuficient de critică atribuie
unor obiecte situate în afara domeniului uman predicate împrumutate
din determinarea domeniului uman” 216 , acest concept a permis în
special să se explice criteriul de publicitate al anumitor texte care nu
condamnau relele tratamente provocate în privat animalelor 217.
Un secol mai târziu, s-au degajat alte doctrine din criteriul de
umanitate, pentru recunoașterea unei valori intrinseci lucrurilor,
începând cu utilitarismul, elaborat odată cu Jeremy Bentham, apoi cu
Peter Singer, în secolul XX. Principiul fondator este următorul:
„natura a plasat omul sub autoritatea a doi stăpâni suverani, plăcerea
și durerea. Principiul utilității recunoaște această supunere și o
admite ca fundament al sistemului care are drept obiect să creeze
[…] edificiul fericirii”218. Aplicat animalelor, acest principiu implică
faptul că numai suferințele cu beneficii superioare costurilor
ocazionate rămân tolerabile. Singer se identifică, e cale de
consecință, cu welfarist-ul, ceea ce înseamnă că el susține un
reformism progresiv, ce ameliorează condiția animalelor pe etape;
alții susțin o abordare revoluționară. Chiar dacă protector al
animalelor, utilitarismul welfarist își află oponenții chiar în sânul
apărătorilor cauzei animale: unii autori, după modelul lui Tom
Regan, apără aboliționismul. Acesta din urmă consideră că plăcerea
și durerea nu sunt singurele elemente care contează. Analizele sale
asupra moralei și conștiinței animale îl conduc să gândească că viața
are o valoare intrinsecă ce justifică faptul de a înceta să exploatăm
216
Françoise ARMENGAUD, « Anthropomorphisme » [en ligne].
Encyclop3/4dia Universalis.
217
Vezi, în această privință, Jean-Pierre MARGUÉNAUD, L'animal en
droit privé, Paris, PUF, 1992, pp. 352-356.
218
Jeremy BENTHAM. Introduction aux principes de morale et de
législation, Paris, VRIN, 2011.
114
animalele începând de acum, pentru simpla lor calitate de ființe
vii219.
17. Tom Regan, teoretician aboliționist, și Peter Singer,
moștenitor al utilitarismului lui Bentham, sunt autorii cheie ai epocii
contemporane în materie de filozofie ce vizează animalele 220 .
Chestiunea relațiilor inter-specii s-a pus de altfel în alți termeni în
alte domenii. Astfel curentul deep ecology, a cărei inițiativă o are
filosoful norvegian Arne Naess, a fost teoretizat cu douăzeci de ani
înainte de abordarea aboliționistă 221 . Prin anii șaptezeci, sursa
ecologiei politice aprins efectiv rădăcină în moravuri, pe un fond
proteiform 222 . Într-una din ramurile sale cele mai radicale, deep
ecology propovăduiește biocentrismul, egalitatea între ființele vii.
Dacă consecințele sunt comparabile cu acelea ale filosofiei
aboliționiste, ținta sa depășește totuși chestiunea animalelor.
18. Această sinteză neexhaustivă a curentelor majore pe care
trebuie să le avem în minte atunci când încercăm să explicăm
evoluțiile dreptului animal, trebuie să fie situată într-un context
cultural; aceste reflecții s-au construit pe un antropocentrism propriu
naturalismului occidental: ele nu ar putea fi transpuse în culturi
marcate de animism223.
Secțiunea 3. Alegeri epistemologice
19. Indice suplimentar al complexității chestiunii, o
reîntoarcere la istoria ideilor ce animă dreptul animal nu permite să
se înțeleagă decât una dintre dimensiunile construcției sale actuale.
Dacă soclul fundamental al normei ar fi exclusiv constituit din

219
Ex. vânătorii cu arcul: Arrêté fixant la liste des espèces de gibier dont la
chasse est autorisée. 15.02.1995.
220
Conform Florence BURGAT, « Animalité » [en ligne]. Encyclop3/4dia
Universalis.
221
Arne NAESS, « The Shallow and the deep long range ecology
movement. A summary », Inquiry n°16. 1973
222
Yves FRÉMION & Bruno VILLALBA, « Écologiste mouvement » [en
ligne]. Encyclop3/4dia Universalis.
223
Vezi, pentru mai multe detalii, Philippe DESCOLA, Par-delà nature et
culture, Paris, Gallimard, 2005.
115
considerații etice, vigoarea criticilor adresate antropocentrismului nu
ar coincide cu asimilarea juridică a animalului cu bunurile mobile
sau chiar cu produsele, care poate fi observată în majoritatea
sistemelor juridice din Europa224.
20. Această dificultate confirmă faptul că „munca cotidiană a
juriștilor nu ține de o «teorie pură a dreptului». Ea se sprijină pe
punerea în operă a unor informații de naturi foarte diverse; unele
cunoștințe economice, sociologice, istorice, culturale, un anumit
sentiment al justului își găsesc locul aici.” 225 Chiar dacă clivajele
disciplinare ar fi utile rigorii metodologice, încercarea de înțelegere a
dreptului sănătății animale ar fi avortat printr-o analiză ce
mobilizează exclusiv cunoștințe juridice. Formația mea și experiența
mea de jurist nu-mi permit totuși să realizez individual o autentică
analiză pluridisciplinară. Se cuvine deci, pentru a identifica explicații
credibile, să efectuez o muncă juridică prealabilă celorlalte câmpuri
disciplinare care construiesc dreptul observat.
21. Caracterul juridic al unei cunoașteri nu este definit de
dreptul însuși, ci de propensiunea sa de a fi „efectiv pus în operă de
juriști”226, ști care pun în aplicare informații de naturi foarte diverse.
Chestiunea obiectului cunoașterii juridice nu este deci nici elucidată,
nici de evitat; or, tocmai aceasta din urmă stabilește cadrul, bornele și
limitele muncii mele. Intim convins că o muncă individuală închisă
într-o disciplină , fără cooperarea altor specialiști, nu poate atinge un
nivel de analiză suficient, sunt conștient cp pertinența acestei munci
este limitată la amplitudinea capacităților mele, dar cred, de
asemenea, că este dificil să pretindem contrariul în cadrul unei
reflecții individuale, așa cum mi-a fost impusă în speță. În strictul
cadru limitat de ansamblul acestor limite și ghidat de o dorință de
sinceritate analitică, voi încerca deci să explic construcția dinamică a

224
Vezi, pentru un rezumat al drepturilor animalelor în Europa, Fanny
DUPAS, op. cit., (nota 15, p. 4), pp.77-110.
225
Christian ATIAS. Épistémologie juridique, 1ère édition, Paris , Dalloz,
2002, p. 140.
226
Ibidem.
116
dreptului sănătății animale, așa cum poate fi ea gândită și înțeleasă de
un jurist ce acceptă necesitatea de a împrumuta instrumente din alte
câmpuri ale cunoașterii, pentru a încerca să elaboreze o teorie mai
solidă.
22. Nu trebuie totuși să ne înșelăm: mobilizarea „științelor
anexe” 227 nu constă într-o transpunerea; dacă înțeleg să exploatez
instrumente asociate câmpurilor antropologic, filosofic, sociologic,
politic, economic, zootehnic, biologic sau astrofizic, fac acest lucru
nu pentru o analiză realmente pluridisciplinară. Atunci când alegem
să optimizăm nivelul înțelegerii dorite, atunci când este vorba despre
dreptul animal, această periculoasă diversitate de instrumente nu
poate fi evitată. Ea este totuși operată pentru a răspunde la
chestionări juridice și antrenează în mod fatal, în consecință,
regretabile simplificări în ochii specialiștilor celorlalte câmpuri
disciplinare, dar permite, din moment ce rămâne în cadrul
chestionărilor juridice, să se ridice nivelul înțelegerii dreptului31.
23. Dacă se admite astfel că caracterul juridic al subiectului și
al analizei sale trebuie să fie dedus din natura chestionărilor realizate,
esențialul este arunci să se definească problematica ce urmează cu
precizie. Conform obiectivelor fixate pe parcursul introducerii,
reflecția este esențialmente de ordin metodologic și prospectiv. În
prima sa dimensiune, necesară celei de-a doua, reflecția dinamică
asupra construcției dreptului animal pe teritoriul european, de la
Martin's Act la Strategia Uniunii pentru protecția și bunăstarea
animalelor, trecând prin Propunerea de lege ce vizează realizarea
coerenței textelor ce acordă un statut particular animalului necesită
identificarea instrumentelor necesare gândirii juridice. Odată
identificate, analizate și juridicizate, gândirea devine mai bogată; este
în consecință mai ușor să explicăm aparenta prosperitate a dreptului
animal și consensul moral, cu caracter axiomatic, care susține această
dinamică pentru viitor.
24. Prospectiva juridică, cea de-a doua dimensiune, este un
câmp de reflecție solicitat atât din preocupări etice, cât și comerciale

227
Christian ATIAS, op. cit., (nota 28, p. 7), p. 106.
117
și, cu toate acestea, puțin dezvoltat. El necesită să-ți asumi riscul
erorii, al invalidării. Conștient de acest risc, conștient de propriile
mele limite și preocupat să fiu atașat dorinței de sinceritate analitică,
este necesar să elaborez sugestii care să justifice sau să depășească
intuițiile prime. A priori, a evoca animalul și dreptul, animalul în
drept, apoi dreptul animal, implică mize esențialmente filosofice,
religioase și culturale. Chestiunea pare să aparțină câmpului
reflecțiilor etice. Este totuși posibil ca o astfel de intuiție să fie, total
sau parțial, eronată; se cuvine deci să se verifice care sunt mizele
reale ale dreptului animal. La capătul unei teorii axiomatice a
dreptului animal (Titlul I), vom realiza observații pragmatice (Titlul
II), pentru a propune un răspuns și un scenariu pentru viitor.
Planul lucrării:
 INTRODUCERE
o Secțiunea 1. Elemente de context
o Secțiunea 2. Mediul filosofic
o Secțiunea 3. Alegeri epistemologice
 TITLUL I – TEORIA AXIOMATICĂ A
DREPTULUI ANIMAL
 Capitolul I – Fundamentele sociale
o Secțiunea 1. Principiul reificării, un antropocentrism
comod
 § A. Animalul sălbatic: un bun odinioară
neglijat
 § B. Animalul domestic: un bun util
 § C. Animalul de crescătorie: un bun
patrimonial
o Secțiunea 2. Încercarea de personificare ca
antropomorfism absurd
 § A. Analogia dintre umanitate și animalitate
 § B. Paradoxul statutului juridic al animalului
 § C. Paroxismul antropomorfic al
personificării
o Secțiunea 3. Între obiect și subiect: un statut sui
generis complex
118
 § A. De la drepturile animalelor la drepturile
animalului
 § B. Construcția drepturilor animalului:
obiectivism versus subiectivism
 § C. Desăvârșirea complexă a axiomei sociale
a drepturilor animalului
 Capitolul II – Fundamentele economice
o Secțiunea 1. Animalul-obiect și interesul
proprietarului
 § A. De la ființă vie la obiect comercial
 § B. Alterarea principiului antropic forte
 § C. Dreptul de proprietate ca supraviețuire a
antropocentrismului
o Secțiunea 2. Animalul-produs și interesul
consumatorului
 § A. Dreptul printre incitările financiare
 § B. Asimetria informației și parametrul
exogen al calității
 § C. Restabilirea juridică a observabilității
bunăstării animalului
o Secțiunea 3. Animalul sensibil și bunăstarea sa,
interesul general în chestiune
 § A. Protecția animalului ca o incitare juridică
 § B. Protecția unui ersatz de interes animal
 § C. Clarificarea dimensiunii antropocentrice a
interesului general
 Capitolul III – Fundamentele de mediu
o Secțiunea 1. Teoria juridică și realitățile științifice
 § A. Ecologia în drept
 § B. Biodiversitatea ca element de reglare a
relațiilor inter-specii
 § C. Zootehnia ca element de reglare a
relațiilor inter-specii
o Secțiunea 2. Dreptul animal, între ecologism și
antropizare
119
 § A. Fenomenul natural de antropizare a
ecosistemelor
 § B. Antropocentrismul repunerii juridice sub
semnul întrebării
 § C. Ecologia, reflecții asupra relațiilor inter-
specifice paradigmei
o Secțiunea 3. Anticipările dreptului și prospectiva
juridică
 § A. Emergența progresivă a unui mijloc
juridic de anticipare a riscurilor
 § B. Mitul securitar în serviciul bunăstării
animalelor
 § C. Încercare de prospectivă juridică în jurul
fundamentelor environamentale
 Concluzie asupra teoriei axiomatice a dreptului animal
 TITLUL II – OBSERAȚII PRAGMATICE ALE
DREPTULUI RELATIV LA ANIMAL
 Capitolul I – Sănătatea animalului în inima dreptului
comparat
o Secțiunea 1. Welfarism-ul, pilon rațional al
construcției dreptului relativ la animal
 § A. Welfarism-ul normelor efective
 § B. Caracterul util și practic al normelor
welfariste
 § C. Marcarea indelebilă a specismului
o Secțiunea 2. Garanțiile de efectivitate, piloni fizici a
dreptului relativ la animal aplicat
 § A. Inevitabilele constrângeri economice și
sanitare
 § B. Opera mecanismelor juridice
 § C. Mecanismele sociopolitice în acțiune
o Secțiunea 3. Paradigma sănătății, piatra de temelie a
dreptului relativ la animal
 § A. De la dreptul relativ la animal la dreptul
sănătății animale
120
 § B. Sănătatea publică și dreptul relativ la
animal la nivel european
 § C. Noile provocări ale dreptului european al
sănătății animale
 Capitolul II – Emergența biocentrismului în soft Law
o Secțiunea 1. Logica biocentrismului în drept
 § A. Apariția eticii mediului în drept
 § B. Consecințele juridicității biocentrismului
 § C. Slăbiciunea normativă naturală a
normelor fondate pe biocentrism
o Secțiunea 2. „Soft Law”-ul, ansamblu de norme în
gestație și de himere
 § A. Analiză conjuncturală: caracterul himeric
al biocentrismului juridic
 § B. Primul paradox al efectivității; între
dreptul internațional și dreptul Uniunii
 § C. Ce de-al doilea paradox al efectivității:
între drepturile constituționale și dreptul Uniunii
o Secțiunea 3. Dihotomie între biocentrismul și
antropocentrismul dreptului relativ la animal
 § A. O chestiune esențialmente dezetatizată
 § B. Mizele reglărilor inter-specii
 § C. Analiză structurală: de la influența
biocentrică spre antropocentrismul slab
 Capitolul III – O deducere a mizelor pentru viitor
o Secțiunea 1. Alteritatea uitată a drepturilor europene
 § A. Justificare preliminară a alegerii
instrumentelor antropologiei juridice
 § B. Mitul biocentrismului juridic supus la
încercarea alterității europene
 § C. Canalizarea juridică a alterității în
universalitate
o Secțiunea 2. Complexitatea sistemelor juridice
europene
 § A. Dreptul ca știință umană a sistemelor
121
 § B. Etica relativă la animal în sistemele
juridice complexe
 § C. Obstacolele epistemologice în calea
prospectivei juridice
 Concluzie asupra observațiilor pragmatice ale
dreptului animal
 CONCLUZIE GENERALĂ
 SURSE
 SITE-uri INTERNET
 ANEXE
 INDEX TEMATIC

7. Termenul rezonabil în procesul penal228
Introducere
Prin „Drept penal” se înțelege, în general, ansamblul regulilor
ce vizează, pe de o parte, aplicarea pedepselor determinate de
anumite acte pe care legea le interzice, fie pentru că ameninț
existența societății, fie pentru că dăunează instituțiilor sale, pe de altă
parte, procedura prin care sunt urmărite și pedepsite aceste fapte
delictuoase.
Procesul penal constituie punerea în operă a dreptului penal.
Dacă dreptul penal spune ce anume nu trebuie să faci și ce riști dacă
totuși faci aceste lucruri, procesul penal vizează să precizeze în ce
condiții unei persoane i se va reproșa ceea ce dreptul penal interzice.
Procesul penal poate fi definit ca un litigiu supus unui
tribunal, o contestație pe rol în fața unei jurisdicții, un contencios, o
speță. El este uneori sinonim cu procedura, cu instanța. În plus,
procesul penal apare ca intervenția judecătorului pentru a tranșa, prin
aplicarea legii penale, un diferend ce opune un individ, autor al unei
infracțiuni, societății, intereselor căreia li se aduce atingere. Într-
adevăr procedura penală constituie deci un ansamblu de reguli ce

228
Naty SARR, Le délai raisonnable dans le procès pénal, Université
Gaston Berger de Saint-Louis - Maîtrise sciences juridiques, 2007.
122
permit determinarea manierei în care va fi condus procesul penal, de
la constatarea infracțiunii până la sentință.
Astfel, o dată reunite elementele procesului, acesta va putea
să se deruleze. Această derulare se va materializa printr-o serie de
acte de procedură îndeplinite atât de autoritățile statale, cât și de
părțile private. Într-adevăr, procedura penală se supune anumitor
principii ce protejează la fel de bine societatea, ca și acuzatul. Aceste
principii pot fi clasificate în două mari categorii: prima fiind
garanțiile generale, în special dreptul la un proces echitabil, iar cea
de-a doua categorie se articulează în jurul garanțiilor ce-i aparțin
fiecărui acuzat. Această parte a lucrării privește, printre altele,
prezumția de nevinovăție, principiul legalității infracțiunilor și
pedepselor și, în fine, dreptul la un termen rezonabil al procesului.
Pentru a nu leza pe nimeni în proces, acesta trebuie să se
deruleze în cel mai scurt termen. Dreptul la un termen rezonabil
constituie un element foarte important al procesului penal, căci ar fi
zadarnic să se facă dreptate a capătul unei proceduri ce respectă
dreptul de a fi audiat echitabil și public, dacă decizia nu intervine
decât la mult timp după introducerea acțiunii. Soluționarea litigiului
ar putea să-și piardă întreg interesul pentru justițiabil, iar justiția n-ar
fi echitabilă.
Totuşi, procesul fiind o afacere a oamenilor, este însoţit
întotdeauna de lentoare: cunoaştem afirmaţia lui LA
BRUYERE „datoria judecătorilor este de a face dreptate; meseria lor
este de a o amâna. Unii își cunosc datoria. Mulți își fac meseria.” 229
Imperativul celerității a făcut să prolifereze adagii elogioase:
„Timpul care trece este adevărul care fuge”; „Justiția tardivă
echivalează cu injustiția”; „Justiția amânată este justiție refuzată”.
Nu mai este îndoielnic că în zilele noastre drepturile omului,
în special acela de a fi judecat într-un termen rezonabil, ocupă un loc
central atât pe scena internațională, cât și în ordinea juridică internă.
Într-adevăr, la nivel internațional, necesitatea celerității își găsește

229
PRADEL J., Procédure pénale, 10ème édition 2000-2001, éd. CUJAS,
Paris, p. 303.
123
justificarea în Convenția europeană a drepturilor omului, în
dispozițiile Pactului internațional relativ la drepturile civile și
politice, în Carta africană a drepturilor omului etc. La nivel intern,
celeritatea își găsește justificarea în Constituție, în Titlul II relativ la
libertățile publice. La rândul său, Codul de procedură penală a înțeles
să pună capăt pierderii de timp. Putem cita instituirea termenului de
rigoare în materie de arest preventiv, conform art. 127 Cod. proc.
pen. În plus, trebuie notat că, în termenii art. 385 Cod. proc. pen., o
cauză în stare de judecată nu poate face obiectul a mai mult de trei
trimiteri succesive, oricare ar fi motivul. Putem, în fine, să cităm
extinderea noțiunii de flagranță 230.
Cu toate acestea, preocuparea legiuitorului în materie de
celeritate a procesului penal apare mai mult în reglementarea
arestului preventiv. Astfel, el nu o prevede decât pentru infracțiunile
de o anumită gravitate și-i limitează durata. Într-adevăr, el lasă pe
umerii judecătorului libertatea de intervenție în materie de detenție.
Acesta este ținut să țină cont, pe de o parte, de gravitatea infracțiunii
și, pe de altă parte, de natura investigațiilor ce trebuie întreprinse
pentru a scoate la iveală adevărul.
Preocuparea legiuitorului merge în sensul incompatibilității
între arestul preventiv și o măsură prin care deținutul își vede
libertatea confiscate și interesele morale și materiale puse sub semnul
întrebării, ca și prezumția de nevinovăție. Aruncând suspiciunea
asupra onestității sale, reputația sa este compromisă prin măsura
gravă care îi perturbă periculos viața familială, profesională și
socială. Și, indirect, încarcerarea, izolând inculpatul, îi face apărarea
dificilă. Astfel, prezumția de nevinovăție nerimând cu arestul
preventiv, Codul de procedură penală stabilește un termen limitat
care nu este susceptibil de prelungire decât cu condiția îndeplinirii
anumitor exigențe. Detenția este un paradox.
Noțiunea de termen rezonabil este o noțiune vagă, dificil de
definit. Termenul, care se raportează la durată, poate fi înțeles ca
timp acordat pentru a face ceva. Ambiguitatea și dificultatea provin

230
Vezi articolele 381-385 C.P.P. și 45 și următoarele C.P.P.
124
de la adjectivul rezonabil care este alăturat „termenului”. Dar ce este
rezonabil și ce nu?
Mai întâi, putem spune că este rezonabil ceea ce este conform
rațiunii, bunului simț. Este vorba despre o noțiune care face apel la
aprecierile mediului social, ceea ce este admisibil într-o comunitate
la un moment dat. Rezonabilul variază deci în timp și spațiu,
asemenea ordinii publice. 231 Juriștii preferă să vorbească de
celeritatea procedurii penale atunci când este vorba să abordeze
chestiuni relative la durata procedurii judiciare.
Celeritate procedurii poate fi justificată în anumite
circumstanțe. Analizând dispozițiile C.P.P.S. (Codul de procedură
penală elvețian), se pare că celeritatea poate fi justificată prin
urgență, fie în faza preliminară a procesului, fie în faza de judecată.
La nivelul fazei preliminare, justificarea primă este cazul în
care ne aflăm în prezența unei proceduri de flagrant delict 232. La fel
stau lucrurile și cu celeritatea instrumentării în caz de pericol de
moarte a unui martor sau a unui inculpat sau în caz de indicii pe
punctul de a dispărea. În principiu, în timpul interogatoriului
inculpatului, există anumite obligații care apasă asupra judecătorului
de instrucție. 233 Dar, în caz de urgență, aceste formalități de înfățișare
sunt îndepărtate: există o limitare a formalităților prime de
înfățișare 234 și o limitare a formalităților relative la interogatoriile
ulterioare235.
Urgența justificată în faza de judecată se traduce în principal
prin pedepsirea imediată a infracțiunile din timpul audierii.
Judecătorii se pot sesiza din oficiu în cazul infracțiunii comise în
timpul ședinței unei jurisdicții de judecată. Există aici, problema

231
Solange NGONO, Le procès pénal camerounais au regard des
exigences de la Charte Africaine des Droits de l'Homme, L'Harmattan,
Paris, 2002.
232
Art. 45 și urm. C.P.P.S.
233
Art. 101-105 C.P.P.S.
234
Art. 102 C.P.P.S.
235
Art. 106 C.P.P. și 117 C.P.P. francez.
125
probei nepunându-se, o aplicare a regulii „orice judecător este
procuror general”.
Cert, aceste situații ar putea da loc la analize foarte
interesante, dar în cadrul acestui studiu noi punem accentul pe cazul
particular în care infracțiunea comisă este adusă în fața instanței
pentru examinare și judecare. În alți termeni, atunci când este comisă
o faptă susceptibilă de a face obiectul unei infracțiuni, dacă nu
cumva este vorba despre o contravenție ușoară ce poate face obiectul
unei decizii imediate printr-o amendă forfetară, aici va fi vorba să
vedem dacă timpul scurs între comiterea acestei infracțiuni și
judecarea acesteia este rezonabil.
Celeritatea nu înseamnă precipitare, ci vizează să-i dea
procesului penal un ritm pe cât de rapid cu putință, fără a aduce
atingere principiilor fundamentale ale ordinii juridice, cum ar fi
prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare. Ea se bazează mai
întâi pe interesul opiniei publice care reclamă o pedeapsă rapidă;
apoi, ea este în general indispensabilă pentru o bună obținere a
probelor și, în fine, celeritatea ajută justițiabilii: victima a cărei
indemnizare trebuie grăbită și persoana urmărită, căci, după anumit
timp, apărarea devine dificilă236.
Într-adevăr, a sosit timpul accelerării procesului penal, în
această societate în care din momentul în care întârzierea în a face
dreptate este resimțită ca o frustrare, atât de către opinia publică, care
măsoară interdicțiile după vigoarea reacției organelor esențiale de
control reprezentate de judecătorii represivi, cât și de către
delincvent, care dorește să-și afle soarta, cât mai repede, dar și de
către victimă, care așteaptă să i se facă dreptate și să i se repare
prejudiciul.
Interesul studierii acestui subiect constă în faptul că celeritate
este cerută în fața tuturor jurisdicțiilor, adică chiar și în materie civilă

236
Chambre d'accusation, Liége, 20 mars 1986: „o persoană nu poate
rămâne prea mult timp sub acuzație, din cauza prejudiciului moral și fizic
care-i poate fi cauzat prin acuzație”, citat de H. Bosly et C. de Valkeneer,
R.I.D.P., pp. 433 și urm.
126
și administrativă. Pentru a nu cita decât materia administrativă,
putem spune că amânarea executării a constituit principalul
instrument al urgenței. Acesta a cunoscut totuși evoluții.
În 1976, legiuitorul francez a creat numeroase regimuri
speciale de amânare a executării. Începând cu legea din 30 iunie
2000, în vigoare de la 1 ianuarie 2001, nu se mai vorbește de
amânarea executării, ci mai degrabă de „procedură de urgență
suspendare”237.
La drept vorbind, eficacitatea unei proceduri de urgență fiind
direct dependentă de simplitatea aplicării sale, legiuitorul a înțeles
foarte bine acest lucru și a procedat la instituirea unei proceduri de
urgență de drept comun sub dublul semn al celerității și al supleței.
Judecătorul în procedurile de urgență trebuie să statueze
rapid, Pentru aceasta, el poate decide singur, fără concluziile
comisarului guvernului și în cadrul unei proceduri orale.
Incontestabil, legea din 30 iunie 2000 a atenuat aglomerarea
jurisdicțiilor administrative și, pe cale de consecință, lentorile
procedurale.
La rândul lor, penaliștii au în vedere, în general, să accelereze
cursul justiției, trei mijloace fiind la dispoziția lor: mărirea capacității
sistemului prin creșterea numărului de magistrați; reducerea
sarcinilor tribunalelor prin dezincriminare și, în fine, imaginarea unor
reguli de procedură care să permită să se judece mai rapid.
Instrucția, ancheta și judecata constituie diferitele faze ale
procesului penal. Totuși, procesul nu începe oficial decât din
momentul în care partea reclamantă declanșează urmărirea. Dar o
decizie în acest sens nu poate fi luată, adesea, de către ministerul
public decât după ce a cules anumite informații despre infracțiunea
care i-a fost adusă la cunoștință. În consecință, prima fază oficială
este precedată de o fază preliminară, aceea a cercetării și a constatării
infracțiunilor. Astfel, obținerea unui proces penal rapid trece cu
necesitate printr-o celeritate a fazei ce precede urmărirea. Într-adevăr,

237
R.F.D.A. 2000, bimestrielle, 16eme année, septembre-octobre, page
921-1174, Dalloz, Bernard Pecteau.
127
ofițerul poliției judiciare are obligația ca atunci când află despre
comiterea unei crime sau delict flagrant să plece fără întârziere la
locul faptei, imediat după ce-l va fi informat pe procurorul republicii
și va fi obținut instrucțiuni, eventual, de la acest magistrat. La urma
urmelor, ofițerul poliției judiciare trebuie să îndeplinească toate
actele pe care le cere celeritatea, pentru a acționa de urgență.
Pentru a eficientiza exigența de urgență, le sunt recunoscute
acțiuni pentru termen excesiv indivizilor care au suferit un termen
nerezonabil al procedurii. Aceste acțiuni trebuie să permită apărării
să ceară să se judece caracterul nerezonabil al duratei procedurii, de
manieră efectivă și în orice fază a procedurii. Relativ la observațiile
precedente, se constată că din preocuparea pentru apărarea libertății
individuale, celeritate procesului constituie o garanție considerabilă a
drepturilor apărării a căror nerespectare este sancționată.
Cu toate aceste, se cuvine să notăm că dacă ideea de celeritate
constituie în legislația noastră un principiu director, practica ne arată
că justiția noastră penală este lentă și chiar din ce în ce mai lentă.
Contrar a ceea ce s-ar putea crede, având în vedere bogăția în materie
de drepturi ale omului și diversitatea drepturilor protejate, sistemul
senegalez pune accentul mai mult pe proclamare și recunoaștere,
decât pe garanție și protecție stricto sensu. În așa fel încât
proclamarea dreptului la un termen rezonabil contrastează cu
protecția sa.
Această lentoare a justiției în general și a procesului penal în
particular au cauze legate de factori administrativi, politici și socio-
culturali și, în fine, cauze relative la procedura de sesizare a
jurisdicției penale, la instrumentarea dosarelor și la timpul pentru
realizarea actelor Putem cita îngreunarea procedurii, creșterea
criminalității fără ca instrumentele și mijloacele justiției să fi fost
adaptate în consecință. În plus, supraîncărcarea parchetelor provoacă
aglomerarea jurisdicțiilor, precum și o întârziere generală în tratarea
cauzelor pe rol.
Justiția penală devine lentă, ceea ce nu este o calitate a
acesteia. Se doresc exemple? În Senegal, există 400 de magistrați,
din care vreo 40 sunt detașați la departamentele ministeriale. Ceea ce
128
face să existe 360 de magistrați pentru o populație de mai bine de 12
milioane de locuitori. În asemenea condiții, nu există justiție
echitabilă și care să respecte drepturile omului. De altfel, lentoarea
procesului penal ar ajunge, fără îndoială, la rezultatul că proba
faptelor n-ar mai putea fi făcută.
Oricum în fața acestui flagel, se impune ca Senegalul să se
găsească căile și mijloacele pentru accelerarea procedurilor.
În lumina a tot ce s-a spus mai sus, se impune o constatare:
termenul rezonabil este un drept fundamental, fundament al unei
bune justiții. Totuși, el cunoaște violări în practică. Este cazul țării
noastre, Senegalul, unde justiția penală este lentă și unde se
dovedește necesar să se revină la sistemul represiv.
Pentru aceasta, într-o structură bipartită, afirmațiile noastre
vor fi axate pe: termenul rezonabil, palier al unei bune justiții (Partea
I) și oportunitatea unei reforme a sistemului represiv senegalez
(Partea II).
Calitatea și eficacitatea justiției preocupă profesioniștii
dreptului. Ei se plasează astăzi mai mult ca niciodată pe tema
„termen rezonabil al justiției”. De-a lungul acestei teme, mai mult
decât de actualitate, avocați, magistrați și grefieri reflectă asupra
termenelor rezonabile în judecarea cauzelor. Alături de chestiunea
recurentă a independenței i imparțialității, accentul este pus pe
garanția dată justițiabilului că procesul său se va termina fără
întârziere excesivă. Violarea acestui drept aduce atingere atât
credibilității justiției, cât și eficacității protecției drepturilor. Oare de
câte ori nu au auzit justițiabilii sau profesioniștii dreptului
plângându-se de lentorile justiției? Oricum, o bună justiție este o
justiție accesibilă, credibilă, care ia decizii într-un termen rezonabil.
Într-adevăr, denegarea de dreptate 238 se extinde la orice
nerespectare de către stat a obligației sale de protecție jurisdicțională
a individului, care cuprinde dreptul pentru justițiabil de a vedea că se
statuează asupra pretențiilor sale într-un termen rezonabil. Se
dovedește insuportabil pentru individ să trebuiască să aștepte luni

238
Vezi CORNU G., Vocabulaire juridique, 4e édition, PUF, Paris, 2004.
129
întregi, ba chiar ani întregi pentru a-și vedea litigiul tranșat. Din toate
aceste considerente, există o respectare necesară a termenului
rezonabil (Capitolul I). Obiectivele vizate (Capitolul II) sunt în
vederea ameliorării echității, calității și eficacității justiției, mai ales
când aceasta a devenit o justiție cotidiană, un bun de consum natural.
Planul lucrării:
 INTRODUCERE
 PARTEA I: TERMENUL REZONABIL UN
PALIER AL BUNEI JUSTIȚII
 Capitolul I: Necesitatea respectării termenului
rezonabil
o Secțiunea 1. Valoarea normativă a emergenței
conceptului de termen rezonabil
 § A. Recunoașterea convențională a dreptului
la un termen rezonabil în procesul penal
 § B. Garanția constituțională a dreptului la un
termen rezonabil în procesul penal
o Secțiunea 2. Protecția penală a dreptului la un termen
rezonabil în procesul penal
 § A. Condițiile relative la motivele detenției
provizorii
 § B. Exigențele relative la autoritățile
competente
 Capitolul II: Obiectivele termenului rezonabil în
procesul penal
o Secțiunea 1. Preocuparea pentru un proces just și
echitabil
 § A. Protecția intereselor în procesul penal
 § B. Preocuparea pentru respectarea
prezumției de nevinovăție
o Secțiunea 2. Garanții pentru respectarea efectivă a
termenului rezonabil în procesul penal
 § A. Acțiunile în termen excesiv în procesul
penal

130
 § B. Sancțiunile termenului excesiv în
procesul penal
 PARTEA II: OPORTUNITATEA UNEI
REFORME A SISTEMULUI JUDICIAR SENEGALEZ
 Capitolul I: Abaterile constante în sistemul represiv
senegalez
o Secțiunea 1. O eficacitate criticată a sistemului
represiv
 § A. O eficacitate criticată în plan organic
 § B. O eficacitate criticată în plan material
o Secțiunea 2. Ambiguitatea noțiunii de termen
rezonabil
 § A. Determinarea perioadei de luat în
considerație
 § B. Caracterul relativ al aprecierii termenului
rezonabil
 Capitolul II: Soluțiile preconizate în fața dificultății
aplicării termenului rezonabil în procesul penal
o Secțiunea 1. Relectura regulilor de procedură penală
 § A. Amenajarea noilor termene pentru
tratarea dosarelor
 § B. Aprofundarea controlului instrucției
preliminare
o Secțiunea 2. Celeritatea prin amenajări procedurale
 § A. Celeritatea prin contractualizarea justiției
penale
 § B. Celeritatea prin restrângerea căilor de
recurs
 CONCLUZIE
 BIBLIOGRAFIE

131
8. Rolul avocatului în executarea pedepselor privative de
libertate: între drepturile deținutului și obligațiile de consiliere 239
Introducere
1. Funcția avocatului înaintea judecății și după
condamnare
Înaintea judecății, se aplică regulile de procedură penală.
Primul articol din Codul de procedură penală elvețian 240 (mai
departe: CPPS) dispune, într-adevăr, că Codul reglementează
urmărirea și judecarea infracțiunilor prevăzute de dreptul federal.
Urmărirea se întinde de la faza de poliție până la actul de acuzare, la
ordonanța de clasare sau la ordonanța penală 241. În timp ce în materie
penală sentința este în principiu decizia care statuează asupra
culpabilității și care, în caz de răspuns afirmativ la această primă
chestiune, pronunță o pedeapsă, o măsură sau o scutire de orice
pedeapsă 242 . Această primă fază ia deci sfârșit în momentul
condamnării inculpatului, cu excepția unei eventuale cereri în
revizuire, această din urmă etapă făcând încă parte din procesul penal
(art. 410 și urm. CPPS și art. 385 din Codul penal elvețian 243 , în
continuare: CPS)244.
Codul de procedură penală elvețian consacră mai multe
dispoziții avocatului. În special articolele 128 și 135 tratează
chestiunea apărătorului. Alegerea terminologică este importantă.
Într-adevăr, activitatea avocatului înainte judecății poate fi
considerată ca cea a apărării penale în sensul propriu al termenului.
ALBRECHT, vorbește în această privință despre

239
PALUMBO Guglielmo, Le rôle de l'avocat dans l'exécution des peines
privatives de liberté: entre droits du détenu et devoirs du conseil.
Réflexions autour de quelques aspects de défense pénale continue,
Mémoire de maîtrise en droit des sanctions, Université Genève, 2012,
http://archive-ouverte.unige.ch/unige:3051, consultat la data de 15.03.2020.
240
RS 312.0, du 5 octobre 2007.
241
CR CPP-ARN/STEINER, Art. 1 N 5.
242
CR CPP-ARN/STEINER, Art. 1 N 6.
243
RS 311.0, du 21 décembre 1937.
244
PERRET-GENTIL, p. 1 et 115.
132
„Entlastungsfunktion” 245 . În paralel, avocatul are o funcție de
control246 al procedurii, în sensul că trebuie să adopte un rol activ
care să permită punerea în operă concretă a drepturilor procedurale
ale inculpatului247. Din punct de vedere global, el îi asigură clientului
său egalitatea de arme în fața aparatului represiv al statului atunci
când acesta urmărește inculpatul: el echilibrează și coordonează
tensiunea între libertatea cetățeanului, încă prezumat inocent, și
exercitarea autorității 248 . În acest sens, americanii îl numesc „the
equalizer”249.
Importanța și necesitatea rolului avocatului în faza de
dinaintea judecății sunt recunoscute250. La nivel european, articolul 6
alineatul 3 litera e din CEDO acordă dreptul „oricărui acuzat” de a fi
asistat de un apărător, tendința fiind chiar de a recunoaște acest drept
încă din primele stadii ale procedurii 251 . La nivel național, Codul
nostru de procedură penală garantează tot de manieră opt dreptul
inculpatului la un avocat prevăzând cazuri de apărare obligatorie (art.
130 CPPS), un sistem de apărare din oficiu (art. 132-135 CPPS),
precum și asigurarea prezenței unui consilier juridic încă de la
începutul primei audieri (art. 158 al. 1 lit. c CPPS).
După condamnare, invers, rolul avocatului este mult mai
indeterminat. „Avocatul joacă un rol important în contextul
penitenciar, chiar dacă intervine cel mai adesea înaintea sentinței
decât în momentul executării pedepsei.” 252 Activitatea avocatului
după condamnare este și mai puțin clară 253 și, mai ales, necodificată.
Ea denunță un caracter laconic 254.

245
ALBRECHT, N 2.11.
246
BSK StPO-RUCKSTUHL, Art. 128 N 1 ; ALBRECHT, N 2.49.
247
ALBRECHT, N 2.41.
248
BRUNETTI, p. 81.
249
PONCET, p. 379, N 2
250
STAVROS, p. 206 ; ATF 117 Ia 277, consid. 5.a.
251
Arrêt Salduz contre Turquie, consid. 52.
252
CR CP I- VIREDAZ/VALLOTTON, Art. 84, N 20
253
BRUNNER, N 6.1
254
BACHER/JENDLY, p. 634.
133
Într-adevăr, în partea Codului penal elvețian care tratează
executarea pedepselor privative de libertate (Titlul 4, articolele 74-
92) nicio dispoziție nu poartă asupra rolului consilierului și asupra
dreptului deținutului la serviciile unui avocat în executarea pedepsei.
Este interesant de notat că inculpatul condamnat trece de la statutul
de subiect în timpul procedurii penale, la cel de obiect al
administrației penitenciare 255. Condamnatul. În prealabil protejat de
statutul penal de inculpat, este deci „luat în grijă” de administrație și
dobândește astfel un „statut nou” 256 . În executarea pedepsei, se
operează o modificare, în sensul că individul este obiect al unor
constrângeri, și nu subiect al unor obligații 257 .
Inculpatul este parte în procedură, în sensul art. 104 al. 1 lit. a
CPPS, și este plasat pe un plan de egalitate cu acuzatorul său,
ministerul public (art. 104 al. 1 lit. c CPPS). Deținutul este supus
regulilor administrației penitenciare. El reprezintă, în ierarhia
instituției penitenciare, eșalonul cel mai de jos. Astfel, după
condamnare, provocările cu care este confruntat avocatul se
modifică. Orizontalității procesului, loc de echilibru și de egalitate,
cel puțin teoretic, i se substituie verticalitatea organizării penitenciare
și disparitatea care decurge din aceasta.
După condamnare, va fi deci vorba mai mult despre viața
carcerală a deținutului decât despre infracțiunea care a cauzat
încarcerarea sa, va fi vorba mai mult despre principiul normalizării
decât despre probe ilegale sau mărturii, de exemplu. Consilierul va
avea în principal o funcție de garant al drepturilor care-i rămân
deținutului, drepturi deja restrânse prin însuși faptul de a fi privat de
libertate. Dacă considerăm că procesul este o bătălie în care
inculpatul are dreptul la egalitatea de arme, este posibil să admitem
că în executarea pedepsei avocatul face oficiu de contrapondere în
fața administrației penitenciare. El este o cale de recurs25819 la care

255
BRUNNER, N 6.1.
256
AKSOY RÉTORNAZ, p. 20.
257
GIUDICELLI-DELAGE/MASSE, p. 13.
258
« Avocat », din lat. advoco: a face să vină, a chema la sine.
134
deținutul are acces pentru a-și cunoaște drepturile și a le pune în
aplicare de manieră concretă.
Tribunalul federal (mai departe: TF), într-o hotărâre din 1991,
și-a pus întrebarea de a ști dacă un deținut ar avea dreptul la asistență
judiciară gratuită (unentgeldliche Verteidigung) în cadrul reintegrării
pentru o măsură impusă conform vechiului Cod penal. În alți
termeni, Înalta curte a luat poziție în privința dreptului deținutului de
a fi asistat de un avocat în lumina uneia dintre problemele cu care s-a
confruntat în închisoare. Precizând că chestiunea privea atât
domeniul penal, cât și cel (« zwischen Strafrecht und
Verwaltungsrecht »259 20, TF a acordat asistență judiciară, deoarece
deținutul făcea față unei situații susceptibilă de a-i cauza grave
consecințe personale (« einschneidende Konsequenzen auf die
persönlichen Verhältnisse des Beschwerdeführers ») 260 21 . Mai
general, în această hotărâre-cheie, TF a afirmat că în executarea
pedepsei, se putea concepe ca deținutul să fie confruntat cu situații
juridice sau factuale spinoase sau cu chestiuni procedurale
complicate 261 22 . În această decizie, există deci o recunoaștere a
nevoii deținutului de a fi asistat de un avocat.
Totuși, este important să subliniem că protecția deținutului,
din acest punct de vedere, este clar mai slabă decât cea a
inculpatului. Ea nu este în special prevăzută expres de CEDO, care
nu acordă protecție decât persoanei inculpate, asupra căreia apasă
„criminal charges” 262 . Această noțiune de „criminal charges” sau
„strafrechtliche Anklage” 263 fiind autonomă, vom vedea în urma
acestei contribuții că ea poate fi de o mare utilitate pentru deținut 264.

259
ATF 117 Ia 277, consid. 5.a.
260
ATF 117 Ia 277, consid. 5.a.
261
BRUNNER, N 6.2 ; ATF 117 Ia 277, consid. 5.a.
262
STAVROS, p. 8; PERRET-GENTIL, p. 174.
263
MEYER-LADEWIG, Art. 6 N 21.
264
STAVROS, p. 16; Arrêt Ezeh et Connors contre Royaume-Uni, consid.
84, în care Curtea europeană a drepturilor omului acordă protecția art. 6
CEDO unor deținuți, deoarece ea consideră că în situația respectivă ei ar
îmbrăca chiar calitatea de acuzați.
135
2. Deținutul ca subiect de drept
Reflecția în jurul rolului avocatului ne conduce în mod
imperativ să acordăm o atenție prealabilă statutului juridic al
deținutului, deoarece drepturile de care beneficiază condamnatul la
închisoare sunt în mod logic legate de statutul său juridic. Spuneam
mai devreme că deținutul este obiectul administrației penitenciare 265.
Cu toate acestea, faptul de a te bucura de drepturile omului nu
depinde de un statut particular, iar viața penitenciară nu trebuie să
constituie o atingere generalizată la drepturile fundamentale 266 . În
substanță, „pentru că ești deținut nu ești mai puțin om” 267, pedeapsa
nefiind privarea decât de un singur drept fundamental: libertatea268.
Conform lui BAECHTOLD, deținuții nu mai sunt „fără drepturi”,
„outlaws” sau „sclavi ai statului” livrați arbitrariului și bunului plac
al suveranului269. Ei dispun din plin de „rechtsburgershap” 270, adică
„the ability to participate in legal matters and the possibility of
claiming that the legal principles and values must be applied to
them”271.
C toate acestea, deținuții rămân în Elveția supuși unui „raport
de drept special” în viziunea statului 272 . Inițial, această noțiune
juridică avea drept consecință faptul de a le putea restrânge drepturile
în absența unei baze legale 273 . Această concepție, depășită astăzi,
constituia o piedică serioasă în calea evoluției concepțiilor moderne
despre tratamentul penal 274 . Tribunalul penal consideră „că este
indispensabil să fixeze, într-un regulament sau o lege, limitele aduse
libertății personale pe care inculpații și condamnații trebuie să le

265
BRUNNER, N 6.
266
AKSOY RÉTORNAZ, p. 18.
267
SOYER, p. 82.
268
ROBERT (1974), p. 44
269
BAECHTOLD, N 167, p. 201 ; ROBERT (1974), p. 46.
270
VAN ZYL SMIT/SNACKEN, p. 70; SNACKEN, p. 138.
271
VAN ZYL SMIT/SNACKEN, p. 70.
272
MULLER, p. 1 : « Gefängnis » ; BAECHTOLD, N 169, p. 201.
273
BAECHTOLD, N 169, p. 201.
274
ROBERT (1974), p. 43.
136
sufere în timpul detenției lor în închisoare”. La aceasta se adaugă
protecția oferită de articolul 74 CPS, care dispune că exercițiul
drepturilor deținutului nu poate fi restrâns decât în măsura cerută de
privarea de libertate și de exigențele vieții colective în stabilimentul
respectiv.
În definitiv, putem afirma că în ciuda statutului său juridic
particular, deținutul este titular de drepturi, detenția neputând
justifica atingerile inutile. Cadrul juridic este deci constrângător
pentru autoritatea statală: deținutul își păstrează drepturile
fundamentale și poate să-și valorifice și alte pretenții consacrate prin
legislație 275 . În acest domeniu, funcția avocatului este deci de cea
mai mare importanță, deoarece ea va consta în asistarea deținutului în
implementarea a drepturilor sale.
3. Problematică
Pe parcursul acestei scrieri, ne vom interesa de rolul
avocatului în executarea pedepselor privative de libertate. Vom
încerca să demonstrăm de ce anume avocatul este important pentru
deținut și cum anume punerea în operă a drepturilor sale se poate
dovedi problematică în cadrul penitenciar. Vom fi deci conduși să ne
punem următoarele întrebări: Mizele cu care se confruntă deținutul
sunt la fel de cruciale ca în procedura penală? Privilegiile relației
acuzat-deținut sunt menținute pe durata fazei de executare a
pedepsei?
Plecăm de la constatarea conform căreia rolul avocatului după
condamnare nu este suficient de aprofundat nici de doctrină 276, nici
de jurisprudență, chiar dacă în practică deținuții și administrația sunt
confruntați cu probleme de o importanță majoră. Interesante în
această privință sunt afirmațiile lui GIUDICELLI-DELAGE și ale lui
MASSE relativ la paradigma decalajului care ar exista în materie
penitenciară între fapte și drept: „Idee gata făcută, deoarece nu există

275
ATF 106 Ia 277, consid. 3.d, in l’ATF 99 Ia 268 consid. III.4
276
BAECHTOLD, N 167, p. 201.
137
cunoștințe clare nici despre fapte, nici despre drept” 277 , spun ei.
Dreptul de a face apel la un avocat este recunoscut, „dar în principal
în ceea ce privește arestații preventiv înainte de judecată. El nu este
conceput ca bază a unei recunoașteri pentru intervenții sistematice
ale unui apărător în timpul aplicării unei pedepse sau a unei măsuri
privative de libertate” 278 . Astfel, se impun întrebări extrem de
concrete: Deținutul are dreptul la serviciile unui avocat în caz că este
lipsit de mijloace financiare? Procedura de sancționare disciplinară îi
permite deținutului să fie apărat de un avocat? Și, mai general, care
sunt problematicile juridice cărora trebuie să le facă față deținutul?
Sunt ele suficient de complexe și delicate pentru a necesita serviciile
unui avocat?
4. Structura lucrării
Cu scopul de a descrie concret această problematică în
cotidianul deținuților, precum și pentru a răspunde chestiunilor
ridicate mai devreme, vom trata câteva situații precise susceptibile să
clarifice utilitatea și necesitatea rolului avocatului pentru deținut,
având mereu în minte faptul că funcția și obligația de consiliere în
executarea pedepsei sunt pentru a garanta drepturile persoanei
private de libertate într-un mediu special de ostil. Vom urmări deci să
demonstrăm că apărarea penală nu ia sfârșit în momentul pronunțării
sentinței, ci că ea se exercită de manieră continuă, până la sfârșitul
executării sancțiunii279.
Reflecția noastră se împarte în trei mari axe care sunt tot
atâtea „fațete” ale dimensiunii rolului avocatului în executarea
pedepsei. Mai întâi vom evidenția funcția generală de protecție a
drepturilor deținutului pe care o exercită avocatul. Apoi, ne vom
apleca asupra problematicii dreptului disciplinar, demonstrând că
avocatul are funcție de apărare fundamentală în aplicarea

277
Singura contribuție ce tratează tocmai această chestiune sub unghiul
dreptului elvețian a fost redactată în 2007 de Christian-Nils ROBERT și
intitulată La défense continue (vezi bibliografie).
278
GIUDICELLI-DELAGE/MASSE, p. 11.
279
ROBERT (2007), p. 345.
138
sancțiunilor care decurg din aceasta. În fine, vom aborda chestiunea
mizelor juridice ridicate de dreptul condamnatului de a se plânge și
de a formula reclamații, precum și cereri de eliberare condiționată și
de grațiere, pe care deținutul le poate face pe durata încarcerării.
Pe parcursul contribuției noastre, vom acorda o atenție
specială aspectului financiar al relației deținut-avocat, analizând
dreptul deținutului la asistență juridică de stat, deoarece el se află în
general într-o situație financiară precară, această situație fiind de
natură să împiedice punerea în operă a drepturilor sale. De altfel, am
ales să prezentăm în detaliu problematica rolului avocatului în
procedura disciplinară din cauza numeroaselor incertitudini juridice
pe care aceasta le comportă. Astfel, sunt abordate mai sumar sarcini
practice mai recurente în cotidianul avocaților ce se ocupă de
domeniul executării pedepsei, precum cererile de eliberare
condiționată și plângerile deținuților.
Vom trata doar deținuții privați de libertate ce execută o
pedeapsă fermă în sensul articolelor 40, 41 și 74-92 CPS. Astfel, nu
va fi vorba în special de rolul avocatului în executarea măsurilor (art.
56-66 CPS). În ceea ce privește consiliere, vom face exclusiv
referire, conform art. 127 al. 5 CPPS, la avocații abilitați să
reprezinte părțile în fața tribunalelor în sensul art. 2 al. 1 din Legea
federală asupra liberei circulații a avocaților 280.
Merită de asemenea să precizăm că această scriere nu are
pretenția de a fi exhaustivă în ceea ce privește descrierea situațiilor
concrete care au loc în închisorile elvețiene. Obiectivul său este de a
prezenta, în linii mari, provocările cu care este confruntat avocatul
deținutului condamnat. În consecință, am ales să ne ilustrăm
exemplele în principal cu sprijinul textelor relative la executarea
pedepsei în vigoare în cantoanele Geneva și Vaud.
Planul lucrării
Introducere
1. Funcția avocatului înaintea judecății și după condamnare

280
ROBERT (2007), p. 340 : „ideea (…) unei apărări continue a unei
apărări care se continuă”.
139
2. Deținutul ca subiect de drept
3. Problematică
4. Structura lucrării
I. Avocatul, garant al drepturilor deținutului
1. Vulnerabilitatea particulară a deținutului în materie de
atingeri aduse drepturilor omului, o caracteristică centrală a vieții
penitenciare
2. Instrumentele elvețiene și internaționale de garantare a
drepturilor deținutului
3. Accesul deținutului la consiliere juridică
A. Dreptul la un avocat
B. Dreptul la asistență juridică
4. Dreptul deținutului la contacte cu avocatul său
II. Avocatul în procedura disciplinară
1. Procedura administrativă și specificitățile sale
A. Particularitățile procedurale
a. Regulile
b. Dificultățile practice
c. Rațiunile acestor dificultăți
B. Reprezentarea deținutului de către un consilier
a. Dreptul de a fi reprezentat de un avocat
b. Nevoia de a fi reprezentat de un avocat
c. Remunerația apărătorului prin asistență juridică
2. Procedura penală disciplinară
A. Infracțiunile în închisoare: între drept penal și drept
administrativ
B. „Testul tripartit” și jurisprudența Curții europene a
drepturilor omului
a. Cele trei mari hotărâri
b. Dreptul disciplinar elvețian în fața jurisprudenței Curții
europene a drepturilor omului
c. Accesul deținutului condamnat la o sancțiune disciplinară
în căile recursurilor penale
C. Apărătorul deținutului și aplicarea garanțiilor procedurale
penale în procedura disciplinară
140
a. Apărarea obligatorie
b. Apărarea din oficiu în caz de sărăcie a deținutului
c. Prezumția de nevinovăție și consilierea din timp
D. Remunerația apărătorului prin asistență judiciară
III. Celelalte roluri ale avocatului deținutului
1. Reclamația și plângerea
2. Cererea de eliberare condiționată
3. Recursul în grațiere
Concluzie
Bibliografie

141
II* Lucrare de masterat tip comentariu de jurisprudență
Comentariul de jurisprudență este un exercițiu pur academic
cu beneficii duble. Acest gen de comentariu îi permite studentului să
analizeze jurisprudența, exercițiu foarte util în viitoarea lui profesie,
fie că va fi avocat, jurist, cercetător, profesor etc. Prin însușirea
acestui gen de exercițiu, studentul va învăța să-și structureze
raționamentul pentru a-i face și pe alții să înțeleagă și să-i convingă.
Exercițiu progresiv, comentariul de jurisprudență necesită
cunoașterea tehnicii și a stilului judiciar. 281
a. Găsirea planului 282

Dacă decizia este împărțită în două motive sau două chestiuni


de drept, iată cele două părți ale lucrării. Considerentele, de
asemenea, dacă pot fi împărțite în două sau patru, acestea constituie
cele două părți ale lucrării voastre.
În cadrul comentariului de jurisprudență trebuie să răspundeți
la o serie de întrebări.
Întrebările în ce context? și cine? realizează situarea deciziei
în contextul său juridic, legislativ și jurisprudențial cu definirea
fiecăruia dintre termenii și instituțiile juridice în cauză, precum și
explicarea sensului deciziei (soluția dată chestiunii de drept care a
fost ridicată) cu expunerea fundamentelor juridice utilizate. La
întrebarea cum?, comentariul vostru va explica raționamentul juridic
urmat de respectiva jurisdicție pentru ca de la aplicarea articolelor
vizate să ajungă la decizia dată. Motivarea judecătorilor trebuie
apreciată pentru a arăta de ce recursul a fost respins sau decizia
casată, aici trebuind să intervină și cunoștințe exterioare, deci
evocarea teoriilor și mecanismelor juridice utilizate. La întrebarea de
ce? trebuie să răspundeți dând dovadă de spirit critic, justificându-vă

281
Vezi, pe larg, Diana Dănișor, Metodologie juridică, op. cit.¸ pp. 73-81.
282
Interesantă, în acest sens, este postarea lui Jérémy Houssier, Réussir son
commentaire d’arrêt, Le petit juriste, 20 décembre 2019,
https://www.lepetitjuriste.fr/reussir-son-commentaire-darret/ consultată la
data de 18.03.2020, pe care am utiliza-o în această parte a lucrării.
142
afirmațiile prin argumente de drept sau de fapt, interogându-vă de
fapt despre viitorul și consecințele induse de respectiva decizie.
Pentru a răspunde acestor întrebări, trebuie să citiți cu atenție
decizia de comentat. În acest sens, reperați cuvintele și expresiile
cheie în partea ce relatează decizia Curții. În jurul fiecărui cuvânt sau
expresie notați ideile pe care vi le inspiră, răspunzând, pe cât posibil
la următoarele întrebări283, elemente ce vă vor permite să reconstituiți
raționamentul Curții și să-l explicați în detaliu:
- Care este definiția acestei noțiuni?
- La ce text de lege principiu sau regulă trimite această
expresie?
- Care sunt diferitele condiții de aplicare a textului sau a
principiului la care trimite respectiva noțiune sau expresie?
- Există o interpretare a judecătorului?
- Care sunt dificultățile juridice teoretice și dezbaterile
doctrinare care pot rezulta din aceste expresii?
- Spre ce tendință doctrinară pare să încline decizia?
- Care sunt deciziile jurisprudențiale care au putut
marca dificultatea întâlnită aici?
- Ce jurisprudențe confirmă această parte a deciziei?
- Decizia merge în contra unei jurisprudențe
precedente?
- Etc.

Comentariul vostru trebuie să cuprindă titluri și sub-titluri.


Trebuie să țineți cont de câteva reguli în redactarea titlurilor voastre:
- nu trebuie să cuprindă verbe conjugate;
- să fie scurte;
- să fie percutante;
- să nu fie vagi și imprecise;

283
Întrebările au fost preluate după documentul Méthode du commentaire
d’arret,
http://droit.wester.ouisse.free.fr/textes/methode_commentaire_d%27arret.p
df/ consultat pe data de 20.03.2020.
143
- să cuprindă, pe cât posibil, același număr și același tip
de cuvinte.

b. Introducerea284

Pentru înțelegerea hotărârii și plasarea în context a acesteia


este necesară realizarea fisei de jurisprudență care trebuie să conțină:
 Rezumatul faptelor – materiale, brute – care au condus
la sesizarea instanței care a dat decizia de comentat.
 Rezumatul etapelor procedurale cu identificarea,
pentru fiecare etapă, a părților, cu determinarea pretențiilor (scopul
concret; noțiunile, regulile și sursele invocate), cu înțelegerea soluției
date de fiecare instanță/jurisdicție și cu evocarea noțiunilor, regulilor
și surselor pe care le-a aplicat.
 Definirea chestiunii de drept la care trebuia să
răspundă jurisdicția care a dat decizia și identificarea faptelor și a
soluției care a fost dată pentru a vedea de aici chestiunea de drept
care s-a pus.
 Sinteza și analiza deciziei
- Sinteza presupune rezumarea obiectivă și neutră a
elementelor deciziei și identificarea soluției și a fundamentelor sale
juridice (noțiuni, reguli și surse aplicate)

284
Pentru mai multe detalii, vezi Diana Dănișor, Metodologie juridică…,
op. cit., pp. 73 și urm. Această parte a lucrării noastre constituie sinteza
documentelor consultate : S. Bross, F.-X. Grignon-Derrenne, Méthodes
d’exercices juridiques (préface de C. Larroumet), Editions Francis
Lefebvre, 1996, pp. 5-44 ; D. Bonnet, L’essentiel de la méthodologie
juridique, Ellipses, Paris, 2006, pp. 63-113, Mathieu Diruit, Methode
efficace des exercices juridiques avec 100 corrigés. Dissertation. Fiche et
commentaire. Note de synthèse. Cas pratique, Panorama du droit. Licence.
Master. Doctorat, Studyrama, Imprimé en France, 4 e trimestre 2015, p. 35
et s. ; L. Stasi (dir.), Réussir son droit, Editions Paradigme, Orléans, 2004,
pp. 69-119 ; F.J. Pansier, Méthodologie du droit, 4e édition, LexisNexis,
Litex, Paris, 2004, pp. 9-53.
144
- Analiza presupune disecarea elementelor deciziei în
viziunea cunoștințelor de drept pozitiv.
Nu trebuie prezumat că instanța are întotdeauna dreptate.
Acest lucru presupune realizarea atât a unei analize interne a deciziei,
cât și a unei analize externe.
Analiza internă va pune în evidență
avantajele/inconvenientele, punctele pozitive/negative ale deciziei și
va da dovadă de spirit critic. Aplicarea dreptului de către judecători
este criticabilă, imperfectă și cuprinde erori involuntare sau
voluntare.
Astfel, în analiza pe care o realizați veți vedea dacă din punct
de vedere al tehnicii juridice noțiunile aplicate au fost bine definite,
dacă a fost respectat câmpul aplicării lor, dacă puteau sau trebuiau să
fie puse în aplicare și alte noțiuni, precum și dacă sursele care au
fondat soluția sunt satisfăcătoare sau dacă aceasta ar fi trebuit să fie
fondată pe altele.
Din punct de vedere al politicii juridice, veți analiza dacă
soluția dată estet satisfăcătoare și dacă există un echilibru între
mizele contradictorii puse în cauză.
Analiza externă va urmări legăturile care se pot face între
soluție și celelalte surse ale dreptului. În acest sens, se va confrunta
decizia cu deciziile date de aceeași jurisdicție pentru a constata dacă
este vorba despre un reviriment de jurisprudență, despre confirmarea
unei soluții sau despre consacrarea unei soluții pentru acoperirea unui
vid. Decizia va fi confruntată cu legile (anterioare și posterioare), cu
articolele din coduri, cu marile reguli legale, cu lucrările doctrinare
care o consacră sau o resping. Uneori, decizia va fi confruntată cu
deciziile jurisdicțiilor inferioare sau superioare. De asemenea,
confruntarea cu normele constituționale și jurisprudențiale ale Curții
Constituționale, precum șu cu normele internaționale și europene, în
special Convenția europeană a drepturilor omului.
Fișa de jurisprudență va conține deci:
 identificarea jurisdicției;
 formațiunea și funcția în cadrul căreia a fost dată
decizia;
145
 data deciziei;
 determinarea faptelor;
 identificarea părților, pretențiile acestora și soluția
dată în fiecare etapă procedurală;
 identificarea soluției conținute în decizie (noțiuni,
reguli și surse utilizate pentru a da respectiva decizie).
Pentru construirea introducerii, este necesară căutarea
cunoștințelor utilizabile, cunoștințe de drept relative la subiect.
Astfel, vor fi căutate:
 noțiunile juridice esențiale ale deciziei, cu definirea
conceptelor, distincțiilor sau categoriilor juridice de manieră pozitivă
sau negativă;
 regulile, principiile, excepțiile juridice esențiale ale
deciziei, cele care au fost, puteau să fie sau ar fi trebuit să fie
aplicate;
 sursele juridice esențiale: surse textuale (legi, tratate,
constituție, regulamente) și cele non-textuale (jurisprudență,
doctrină);
 evoluțiile dreptului esențiale deciziei: evoluții
punctuale care consacră sau suprimă o regulă; evoluții tendențiale
care pot fi ascendente, descendente sau liniare;
 cunoștințele utilizabile din resursele juridice existente
– site-uri oficiale ale instituțiilor, site-urile editurilor juridice,
motoarele de căutare generalizate, codurile, manualele de drept.
Ultimul moment al introducerii este anunțarea planului, cu
cele două părți și cele două sub-părți ale sale. Acest plan nu trebuie
anunțat abrupt, fără nicio legătură cu ceea ce ați prezentat mai
devreme în introducere, impunându-se, totodată, să se rețină
demersul Curții, ordinea titlurilor putând fi inversată.

c. Corpul comentariului
În această parte a lucrării voastre veți realiza dezvoltările
planului anunțat în introducere. Fiecare parte trebuie să aibă titlu.
Țineți minte: titlul nu este o frază! Deci nu trebuie să se termine cu
punct și nici să conțină verbe conjugate. Nu veți spune „Curtea
146
respinge calificarea drept obligație de a da”, ci „Respingerea
calificării drept obligație de a da”.
Comentariul de jurisprudență pe care-l realizați trebuie să
conțină, cu necesitate, următoarele titluri285 :
I : Analiza deciziei
A : Faptele
1°) Faptele materiale
2°) Faptele judiciare
B : Pretențiile părților
C : Problema de drept
D. Soluția de drept
II : Comentariul deciziei
A : Înțelegerea soluției
1°) În ea însăși
a : Prin definiție
b : prin sinteză
2°) În raport cu timpul
3°) În raport cu domeniile învecinate
B : Explicarea soluției
1°) Argumente juridice
a : Argumente pro
b : Argumente contra
2°) Aprecierea oportunității
a : Argumente pro
b : Argumente contra
C : Aprecierea soluției
De fiecare dată, în realizarea comentariului vostru 286, trebuie
să plecați de la decizie, deci să legați cunoștințele juridice și

285
Centre Universitaire de Nîmes – Faculté de Droit Année universitaire
2008-2009 L1 – Droit civil Séance n° 1 : Le commencement de la
personnalité juridique Equipe pédagogique : Annélie Deschamps, Aurore
Portefaix, Rémi Portes, Stéphane Darmaisin,
https://ro.scribd.com/document/29109114/methodo-commentaire-d-arret
consultat pe data de 20.03.2020.
147
jurisprudențiale pe care le dețineți de decizia pe care o studiați. În
consecință, comentariile voastre trebuie să aibă un element teoretic,
un element practic și un element logic. Nu puteți face numai teorie,
atunci ați face o disertației, și nu un comentariu de jurisprudență. De
asemenea, nu puteți doar să descrieți și să parafrazați decizia, în plus
de asta trebuie să-i și explicați sensul, valoarea și impactul, deci cum
a raționat instanța, cum a interpretat regula de drept și cum a
influențat această decizie evoluția dreptului pozitiv.
Locul pe care va trebui să-l acordați doctrinei este o chestiune
delicată, deoarece aceasta este o sursă de informație esențială, dar
trebuie utilizată cu mare atenție, pentru a nu plagia. Folosirea
inteligentă a doctrinei cere un efort de documentație din partea
studentului, permițându-i să descopere opinii avizate asupra valorii
deciziei, poate diferite de ale lui. Condiția este de a cita întotdeauna
sursa, atunci când sunt redate opiniile autorilor consacrați, opinii ce
pot fi concordante sau contrare opiniilor voastre. Dar și citările
trebuie utilizate cu moderație, comentariul de jurisprudență nefiind o
însăilare a unor note de doctrină, ci o lucrare de compoziție
personală.

286
Vezi, în acest sens, Roger MENDEGRIS et Georges
VERMELLE, Le commentaire d’arrêt en droit privé – Méthode
etexemples, 7e édition, Dalloz, Paris, 2004; François GRUA, Méthode
des études de Droit – Conseils sur la dissertation et le
commentaired’arrêt, Dalloz, Paris, 2006; Thierry
GARÉ, Introduction au droit et droit civil , Les Annuels du Droit, Annales
2003, Dalloz, Paris, 2002.
148
d. Exemple de Introducere și Plan pentru lucrarea de
masterat tip comentariu de jurisprudență
1. Comentariu de jurisprudență privind aplicarea legii în
timp287 - hotărârea din 10 mai 2005 a Curții de casație
Textul hotărârii
CURTEA DE CASAȚIE, Camera comercială, 10 mai 2005,
03-17.618, Publicată în Buletinul oficial
Curtea de casație
Camera comercială
Ședința publică de marți 10 mai 2005
Nr. recursului: 03-17618
Publicată în buletinul oficial Respingere.

M. Tricot., președinte
M. de Monteynard., consilier raportor
M. Lafortune., avocat general
SCP Waquet, Farge și Hazan, SCP Baraduc și Duhamel., avocat (ați)

REPUBLICA FRANCEZĂ
ÎN NUMELE POPORULUI FRANCEZ

ÎN NUMELE POPORULUI FRANCEZ


Curtea de casație, Camera comercială și financiară, a dat
următoarea hotărâre:
Informează societățile Transmagu SL, Calleja de la Rosa
Fransisco, Inexpress SL și Transpost Guily SL de faptul că și-au
retras recursul lor în casație;
287
Vom reda în continuare Introducerea și planul comentariului hotărârii
date pe 10 mai 2005 de camera comercială a Curții de casație (Bull. civ. IV
n° 100, p. 105 ; n° de pourvoi : 03-17.618), în traducere după Blog-ul lui
François Clement regăsit la adresa
https://www.clementfrancois.fr/exemple-commentaire-arret-intro-droit/,
consultat la data de 20.03.2020.
149
Având în vedere, conform hotărârii deferite (Douai, 28
noiembrie 2002), că dl. X..., producător de fructe din Maroc
(expeditorul) care a realizat mai multe transporturi de mărfuri prin
societatea Transfrisur (transportatorul) cu destinația comisionarului
său în Franța, societatea Honoré primeurs, (destinatarul),
transportatorul a somat destinatarul la plata transportului; că curtea
de apel a respins cererea;
Asupra motivului unic, analizat în cele două ramuri ale sale:
Având în vedere că transportatorul reproșează hotărârii că a
statuat astfel, atunci, conform motivului:
1 / că comisionarul este cel care acționează în numele său în
contul comitentului; că comisionarul se află personal angajat față de
persoanele cu care tratează;
Că în speță, constatând că destinatarul era comisionarul în
Franța al dlui X… și că din ianuarie 1997,transportatorul adresa
facturile sale de transport direct destinatarului care le achita în contul
și la ordinul comitentului său, curtea de apel nu putea să deducă de
aici că plățile efectuate de destinatar erau nesusceptibile de a-l angaja
personal față de transportator;
Că statuând astfel, curtea de apel a violat articolul L. 132-1
din Codul comercial ;
2 / că în favoarea acestei erori de drept, curtea de apel nu a
cercetat, așa cum fusese invitată, dacă plățile efectuate de destinatar
în numele său, în timpul lunilor precedente litigiului, nu dezvăluiau
angajamentul tacit al acestuia de a achita personal prețul
transporturilor transportatorului; că neprocedând la o astfel de
cercetare, Curtea de apel și-a privat decizia de bază legală potrivit
articolului L. 132-1 din Codul comercial;
Dar având în vedere că dacă, conform hotărârii, destinatarul
era în Franța comisionarul unui producător marocan de fructe, nu
rezultă de aici că el ar fi acționat, în raporturile sale cu
transportatorul, în calitate de comisionar al transportului
expeditorului; că motivul care, în cele două ramuri ale sale,
presupune contrariul, nu poate fi acceptat;
Și, asupra celui de-al doilea motiv:
150
Având în vedere că transportatorul face același reproș
hotărârii, atunci, conform motivului, că legea nouă guvernează
imediat efectele situațiilor juridice ce au luat naștere înainte de
intrarea sa în vigoare și care nu sunt definitiv realizate;că acțiunea
directă a transportatorului în plata prestațiilor sale își găsește
fundamentul în legea din du 6 februarie 1998, și nu în contractele
încheiate între părți, din care n-a rezultat pentru acestea nici un drept
câștigat; că astfel transportatorul creditor al transportului neplătit
posterior legii din 6 februarie 1998, putea să exercite o acțiune
directă împotriva destinatarului mărfii, necontând dacă contractele de
transport au fost încheiate anterior intrării în vigoare a legii noi; că
decizând contrariul, curtea de apel a violat articolul 2 din Codul civil,
și articolul 10 din legea din 6 februarie1998, devenit articolul L. 132-
8 din Codul comercial ;
Dar, având în vedere că legea din 6 februarie 1998 nu este
aplicabilă contractelor încheiate anterior intrării sale în vigoare;
Că hotărârea, care arată că contractele de transport litigioase
au fost încheiate în martie 1997 nu constituie un motiv de recurs în
casație; că motivul nu este fondat;
DIN ACESTE MOTIVE:
RESPINGE recursul;
Condamnă societatea Transfrisur la cheltuieli;
Având în vedere articolul 700 din Noul Cod de procedură
civilă, respinge cererea societății Transfrisur și o condamnă să-i
plătească societății Honoré primeurs suma de 2 000 de euro;
Astfel realizată și judecată de Curtea de casație, Camera
comercială, financiară și economică și pronunțată în ședința publică
din 10 mai 2005.

Introducere
Dacă Codul civil de la 1804 este lăudat în mod regulat pentru
multiplele sale calități, asta nu înseamnă că el nu comportă
importante lacune în anumite domenii. Conflictele legilor în timp
constituie, fără nicio îndoială, una dintre aceste lacune. O singură
dispoziție, cel puțin lapidară, îi este lăsată interpretului pentru a
151
rezolva această chestiune spinoasă : articolul 2. Lipsa directivelor
legale precise a dat loc unei jurisprudențe complexe și uneori
confuze, după cum stă mărturie hotărârea dată pe 10 mai 2005 de
către Camera comercială a Curții de casație.
În speță, un producător a încheiat mai multe contracte cu o
societate de transport pentru a-i căra marfa situată în Maroc către
comisionarul său situat în Franța.
Dintr-un motiv neprecizat, transportatorul a ales să-l
acționeze în instanță pe destinatarul mărfii pentru plata prețului
stipulat în aceste contracte de transport, bazându-se, probabil, pe
acțiunea directă prevăzută de articolul 10 din legea din 6 februarie
1998. Jurisdicția de primă instanță a dat o sentință al cărei conținut
nu-l cunoaștem. Apoi, una dintre părți a introdus apel.
Curtea de apel din Douai, printr-o hotărâre din 28 noiembrie
2002, a respins cererea transportatorului. Ea a reținut că contractele
fuseseră încheiate în martie și aprilie 1997, adică anterior intrării în
vigoare a legii din 6 februarie 1998.
Transportatorul a formulat atunci un recurs în casație. El
susține, în al doilea motiv al recursului său, singurul care va fi
studiat, că legea nouă guvernează imediat efectele situațiilor juridice
ce au luat naștere înaintea intrării sale în vigoare și care n-au fost
realizate definitiv ; că acțiunea directă a transportatorului în plata
prestațiilor sale își găsește fundamentul în legea din 6 februarie 1998,
și nu în contractele încheiate între părți, din care nu rezultă nici un
drept câștigat. El susține că Curtea de apel ar fi violat articolul 2 din
Codul civil și articolul 10 din legea precitată, respingându-i acțiunea
directă, din moment ce creanța sa rămăsese neplătită după intrarea în
vigoare a legii din 1998, necontând că contractele de transport ar fi
fost încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestei legi.
Curtea de casație ar trebui deci să răspund la următoarea
chestiune de drept: un transportator poate beneficia de acțiunea
directă creată de articolul 10 din Legea din 6 februarie 1998 pentru
contractele încheiate înainte de intrarea sa în vigoare?
Într-un considerent pe care-l putem califica drept considerent
de principiu, Curtea de casație enunță faptul că „legea din 6 februarie
152
1998 nu este aplicabilă contractelor încheiate anterior intrării sale în
vigoare”. Ea respinge, prin urmare, recursul, din moment ce Curtea
de apel a arătat că contractele de transport au fost încheiate, în speță,
în martie și aprilie 1997, adică înainte de intrarea în vigoare a legii
din 6 februarie 1998.
Încheierea este lapidară, trebuind deci să se caute
reconstituirea raționamentului juridic ce a condus Camera comercială
să declare Legea din 6 februarie 1998 neaplicabilă contractelor
încheiate anterior intrării sale în vigoare (I), o soluție surprinzătoare,
în contra-curentul jurisprudenței Înaltei jurisdicții în materie de
acțiune directă (II).
Plan
I) O supraviețuire a legii vechi fondată pe natura situației
juridice
A) O s it uaț ie ca l i fic at ă dr ept co nt r act uală în
g lo ba l it at ea sa
B) o cali f icar e ce ant r ene ază cu nec es it a t e
ap licar ea leg i i ve c hi
II) o supraviețuire a legii vechi inedită în materie de acțiune
directă
A) Resp inger ea ca l i f icăr ii de e fe ct lega l a l
acț iu ni i d ir ect e
B) O r espinger e cu s fer ă d ific il de c ir cu ms cr is

2. Comentariul hotărârii pronunțate pe 3 aprilie 2002 de


Camera civilă a Curții de casație
Textul hotărârii
Curtea de casație
Camera civilă 1
Ședința publică de miercuri 3 aprilie 2002
N° recursului: 00-12932
Publicat în buletinul Curții de casație.

Președinte : M. Lemontey, președinte


Raportor: M. Gridel, consilier raportor
153
Avocat general : M. Roehrich, avocat general
Avocați: SCP Delaporte et Briard, SCP Piwnica et Molinié, avocați

REPUBLICA FRANCEZĂ

ÎN NUMELE POPORULUI FRANCEZ

Asupra motivului unic, analizat în unica sa ramură:


Având în vedere articolul 1112 din Codul civil;
Având în vedere că doamna X... fusese colaboratoare, apoi
redactor al societății Larousse-Bordas din 1972; că, conform unei
convenții cu titlu oneros din data 21 iulie 1984, ea a recunoscut
proprietatea angajatorului său asupra tuturor drepturilor de exploatare
a unui dicționar intitulat „Mini débutants”, pentru punerea căruia la
punct furnizase în cadrul contractului său de muncă o activitate
suplimentară; că, devenită „director editorial de limba franceză” la
capătul carierei sale continuate în Editură, a fost concediată în 1996;
că, în 1997, ea a dat în judecată societatea Larousse-Bordas în
anularea cesiunii sus-evocate pentru violența ce-i viciase
consimțământul, interdicția continuării exploatării lucrării și cererea
prin expert a remunerațiilor de care fusese privată;
Având în vedere că, pentru a primi aceste cereri, hotărârea
reține că în 1984, statutul său salarial o plasa pe doamna X... în
situație de dependență economică în raport cu societatea Editions
Larousse, constrângând-o să accepte convenția fără a putea să-i
respingă termenii pe care-i considera contrari intereselor sale
personale și dispozițiilor de protecție a drepturilor de autor; că
refuzul acestora de către ea i-ar fi fragilizat cu necesitate situația,
având în vedere riscul serios de concediere inerent în acea perioadă
contextului social al Editurii, o bucată dintr-un articol de presă din
august 1984 dezvăluind de altfel perspectiva unei reduceri de
personal în sânul acesteia, chiar dacă angajatorul nu-i adresase
154
niciodată amenințări precise în acest sens; că, în plus, obligația de
loialitate față de acesta nu-i permitea, fără să-și riște serviciul, să-i
propună manuscrisul unui editor concurent; că această teamă de a-și
pierde locul de muncă, influențându-i consimțământul, nu o lăsase să
discute condițiile de cesiune a drepturilor sale de autor așa cum ar fi
putut s-o facă dacă n-ar fi fost în raporturi de subordonare ci
cocontractantul său, această legătură neîncetând decât odată cu
concedierea sa ulterioară;
Având în vedere, totuși, că simpla exploatare abuzivă a unei
situații de dependență economică, făcută pentru a profita de teama
unei amenințări directe a intereselor legitime ale persoanei îi poate
vicia consimțământul cu viciul violenței; că pronunțându-se așa cum
a făcut-o, fără a constata că în momentul cesiunii doamna X... era ea
însăși amenințată prin planul de concedieri și că angajatorul
exploatase această circumstanță pentru a o convinge, Curtea de apel
nu a dat o bază legală deciziei sale;
Prin aceste motive și fără a fi nevoie să statueze asupra celei
de-a doua ramuri a primului motiv, nici asupra celui de-al doilea
motiv:
CASEAZĂ ȘI ANULEAZĂ, în toate dispozițiile sale,
hotărârea dată pe 12 ianuarie 2000, între părți, de către Curtea de
apel din Paris; repune, în consecință, cauza și părțile în starea în care
se găseau înaintea hotărârii menționate și le trimite, spre rejudecare,
la Curtea de apel din Versailles.

Publicare: Buletin 2002 I N° 108 p. 84

Decizia atacată: Curtea de apel din Paris, din 12 ianuarie 2000

155
Introducere și plan
* Introducere 1 Violența legată de dependența economică
ca viciu de consimțământ288
Această hotărâre dată de prima cameră civilă a Curții de
casație pe 3 aprilie 2002 admite explicit, sub rezerva anumitor criterii
precise, violența legată de dependența economică ca viciu de
consimțământ.
O colaboratoare devenită redactor salariat al unei Edituri din
1972, a recunoscut proprietatea angajatorului său asupra tuturor
drepturilor de exploatare a unui dicționar, conform unei convenții cu
titlu oneros din 1984 și pentru care ea furnizase în cadrul contractului
său de muncă o activitate suplimentară. Prin urmare, promovată
„director editorial pe limba franceză” la capătul carierei sale
continuate în Editură, ea a fost concediată în 1996, iar anul următor a
dat Editura în judecată pentru anularea cesiunii pentru violența care
i-a viciat consimțământul și pentru interdicția de a continua
exploatarea lucrării și cererea prin expert a remunerației de care
fusese privată.
Curtea de apel din Paris în hotărârea sa din data de 12
ianuarie 2000 a primit aceste cereri pe motiv că în 1984 statutul
salarial al redactorei o plasa în situație de dependență economică în
raport cu Editura, ceea e o constrângea să accepte convenția fără a
putea respinge termenii pe care-i considera contrari atât intereselor
sale personale, cât și dispozițiilor de protecție a drepturilor de autor.
Hotărârea concluzionează deci că refuzul de către redactoră a acestor
termeni i-ar fi fragilizat, cu necesitate, situația, considerând că
asupra ei plana un risc serios de concediere, cu atât mai mult cu cât
contextul social al Editurii se preta la aceasta, Curtea de apel
sprijinindu-se pe un fragment dintr-un articol din 1984 ce dezvăluia
iminența unei reduceri de personal, și aceasta, chiar dacă angajatorul
său nu-i adresase niciodată amenințări precise în acest sens. Cu atât
mai mult cu cât obligația de loialitate față de acesta ne-i permitea,

288
https://ro.scribd.com/doc/74155838/vrai-commentaire-d-arret-violence-
liee-a-la-dependance-economique
156
fără să-și riște serviciul, să-și propună manuscrisul unui editor
concurent. Această teamă de pierdere a locului de muncă i-a
influențat consimțământul și nu a lăsat-o să discute condițiile de
cesiune a drepturilor de autor, așa cum ar fi putut s-o facă dacă n-ar fi
fost într-un raport de subordonare cu cocontractantul său, aceasta
legătură neîncetând decât odată cu concedierea sa ulterioară.
Dar se poate oare considera că situația de dependență
economică față de Editură în care se află o redactoră salariată ce se
teme să nu-și piardă serviciul este suficientă pentru a recunoaște
violența suferită în momentul încheierii contractului cu angajatorul
său ca antrenând un viciu de consimțământ ?
Prima Cameră civilă a Curții de casație, în hotărârea sa din 3
aprilie 2002 casează și anulează hotărârea dată de Curtea de apel din
Paris pe 12 ianuarie 2000 în baza articolului 112 din Codul civil pe
motiv că simpla exploatare abuzivă a unei situații de dependență
economică, făcută pentru a profita de teama unei amenințări directe a
intereselor legitime ale persoanei poate constitui viciul violenței de
consimțământ. Ea-i reproșează Curții de apel că nu a constatat că în
momentul cesiunii redactorul era ea însăși amenințată cu concedierea
și că angajatorul exploatase această circumstanță pentru a o
convinge, motiv pentru care Curtea de apel nu oferise o bază legală
deciziei sale. Înalta jurisdicție repune cauza și părțile în starea în care
se aflau înainte de hotărâre și le trimite în fața Curții de apel din
Versailles.
Această hotărâre importantă recunoaște că în momentul
încheierii unui contract poate exista violență legată de dependența
economică a părții slabe în contract față de partea forte ce i-a viciat
consimțământul, dar mai trebuie să fie îndeplinite și anumite criterii
precise (I), această soluție de politică juridică, în prelungirea unei
jurisprudențe anterioare, eliminând leziunea, permite să i se aplice
principiul prin interpretarea extensivă a violenței, restabilind astfel
un anumit echilibru contractual între părți (II).

157
* Plan 1
I. Recunoașterea violenței, viciu de consimțământ, legată de
dependența economică sub anumite condiții precizate de Curtea de
casație
A. Interpretarea extensivă a violenței
B. Criteriile precise stabilite de Curtea de casație în
aprecierea dependenței economic
II. O voință de a proteja partea slabă prin aplicarea regimului
violenței, viciu de consimțământ, legată de dependența economică
A. O explicație legată de voința de a restabili un anumit
echilibru între părți
B. O confirmare de către proiectul de reformă a dreptului
obligațiilor s

* Introducere 2 Precizări asupra noțiunii de violență


economică289
Hotărârea primei Camere civile dată în data de 3 aprilie 2002
este primordială. Ea vine să completeze în mod util o linie pretoriană
care contribuie, de câțiva ani, la reactivarea dezbaterii juridice
relative la viciul violenței prin intermediul conceptului emergent de
„viciu economic”290.

289
Durand-Pasquier GWÉNAËLLE, « Précisions sur la notion de violence
économique [Commentaire de la décision de la Première chambre civile de
la Cour de cassation, du 3 avril 2002 ] », in Revue juridique de l'Ouest,
2002-4. pp. 447-465, https://www.persee.fr/doc/juro_0990-
1027_2002_num_15_4_2690, cosultat pe 21.03.2020.
290
Vezi, în special, Notes sous Cass. lre civ., 30 mai 2000, Bull.civ. I, n°
169, D. 2000, Somm. p. 879, note J.-P. Chazal, D. 2001, Somm. p. 840,
note D. Mazeaud, JCP 2001, II, n° 10461, note G. Loiseau, Def. 2000, p.
1124, note Ph. Delebecque, RTD civ. 2000, p. 863, P.-Y. Gauthier, Cont.
Conc. Conso. 2000, n° 142, note L. Leveneur, Petites Affiches, 22
novembre 2000, note Szames, RTD civ. 2000, p. 827, note J. Mestre et B.
Fages., Dr. et patrimoine, octobre 2000, n° 2652, P. Chauvel, C. Nourissat,
« La violence économique, vice du consentement : beaucoup de bruit pour
158
Faptele erau următoarele : doamna Kanas, desemnată în
calitate de salariat să conceapă un dicționar, Dictionnaire
encyclopédique Larousse, în 1972, a inițiat la acea epocă, în afara
programului său de muncă, conceptul de dicționar „mini-debutanți”.
Drepturile de exploatare au fost cedate angajatorului său, printr-o
convenție cu titlu oneros încheiată în data de 21 iulie 1984. Ea și-a
continuat cariera la Editură, în ciuda unui plan de concedieri declarat
începând din anul 1983, dar a fost concediată în 1996. Pretinzând că
acest risc de concediere îi viciase consimțământul dat pentru cesiune,
autoarea își dă în judecată fostul angajator, în 1997. Într-o hotărâre
marcantă din 12 ianuarie 20002 291 , Curtea de apel din Paris îi
primește cererea pe motiv că prin statutul său salarial doamna Kanas
se afla într-o situație de dependență economică față de cesionarul
său. Curtea califică violența justificând, ici și acolo și după ce s-a
referit implicit la dezechilibrul contractual, că un refuz i-ar fi
fragilizat cu necesitate situația angajatei, având în vedere contextul
social, chiar dacă nu-i fusese adresată o amenințare precisă în acest
sens. Hotărârea subliniază în cele din urmă că obligația de loialitate a
unui salariat față de angajatorul săi nu i-ar fi permis doamnei Kanas
să-și prezinte manuscrisul unui editor concurent.
Invitată, de angajator, să se exprime, prima Cameră civilă a
Curții de casație casează și anulează această decizie arătând, în baza
articolului 1112 din Codul civil că „numai exploatarea abuzivă a unei
situații de dependență economică, făcută pentru a scoate profit din
teama cu o amenințare directă la adresa intereselor legitime ale unei
persoane îi poate vicia acesteia prin violență consimțământul”.
Curtea consideră că pronunțându-se fără a constata că „în momentul
cesiunii doamna Kanas era ea însăși amenințată cu u plan de
concediere” și că „angajatorul exploatase această circumstanță în

rien ? », D. 2000, doct, p. 369, B. Edelman, « De la liberté et de la violence


économique », D. 2001, Chronique, p. 2315.
291
CA Paris, 12 janvier 2000, JCP, II, n° 10433, note Ph. Pierre, D. 2001,
jurispr., p. 2067 note P. Fadeuilhe.
159
ceea ce-o privea, pentru a o convinge”, judecătorii fondului nu au dat
o bază legală deciziei lor.
Raționamentul Curții de casație este limpede. La chestiunea
majoră a calificării drept viciu de violență economică, ea răspunde
printr-o definiție: „numai exploatarea abuzivă a unei situații de
dependență economică, făcută pentru a scoate profit din teama cu o
amenințare directă la adresa intereselor legitime ale unei persoane îi
poate vicia acesteia prin violență consimțământul”. Situația de
dependență economică, terminologie deja nu prea uzuală în acest
context, nu este suficientă pentru a califica violența. Curtea cere o
exploatare abuzivă. Și ea precizează: aceasta trebuie „să fie făcută
pentru a scoate profit din teama cu o amenințare directă la adresa
intereselor legitime ale unei persoane”. Criteriile de calificare sunt
stricte. O concepție contemporană despre viciul violenței, născută
dint-o lectură orientată a jurisprudenței, pare să se clatine. Dar
învățăturile motivelor nu se opresc aici. Prin intermediul lipsei bazei
legale, Curtea de casație încurajează judecătorii fondului să-și
justifice decizia. Și, în dreapta linie a definiției reținute, criteriile
probatorii avansate sunt riguroase. Curtea supune proba violenței
caracterizării unei amenințări personalizate și exploatate cu scopul de
a convinge victima să semneze. Se confirmă contrastul creat cu unele
interpretări contemporane ale viciului și, mai amplu, cu
transformarea generală a dreptului contractelor292.
Astfel, după modelul violenței morale, prima Cameră civilă a
Curții de casație afirmă ambivalența conceptuală a viciului violenței
economice (I) și-și supune astfel constatarea pragmatică unor condiții
probatorii constrângătoare exigente (II).
* Plan 2
I – AMBIVALENȚA CONCEPTUALĂ A VICIULUI
VIOLENȚEI ECONOMICE
A – Dependența economică: o circumstanță insuficientă

292292
C. TIBIERGE-GELFUCCI, « Libres propos sur la transformation du
droit des contrats », RTD civ. 1997, p. 378, n° 29.
160
a) De la legătura de subordonare la noțiunea de dependență
economică
b) Amalgamul nejustificat între dependența economică și
violență
B – Exigența unei exploatări abuzive a situației de dependență
economică
a) Abuzul: condiție de ilegitimitate a violenței
b) Definiția abuzului prin finalitatea sa
II – EXIGENȚA PROBATORIE A VICIULUI VIOLENȚEI
ECONOMICE
A – Proba unei amenințări directe și personalizate
a) O amenințare directă și personalizată
b) Luarea în considerație a obiectului amenințării
B – Proba unei amenințări caracterizate și exploatate
a) Obiectul probei
b) Valoarea probei reținute

161
Capitolul IV Stilul
Deoarece a scrie nu înseamnă doar a lega între ele cuvinte,
lucrarea voastră de disertație trebuie să dea dovadă de stil. Pentru a
putea transmite o informație exactă, este necesar să cunoașteți
dreptul și limbajul său. De asemenea, este important să folosiți
diacriticele românești pe tot parcursul lucrării voastre de disertație.
Un stil îngrijit presupune cunoașterea semnelor de punctuație și
realizarea corectă a acordurilor și a concordanțelor. Într-un stil
îngrijit, clar și concis, frazele se cer a fi simple și comprehensibile.
Ca atare, este de dorit să realizați paragrafe unitare, nici prea lungi,
dar nici prea scurte, care să cuprindă o idee, dar numai în mod
excepțional acestea pot să conțină o singură propoziție sau să fie de
un singur rând. Este de dorit ca vocabularul utilizat să fie unul tehnic
adecvat și, la nevoie, pentru nelămuriri, este necesară folosirea
dicționarelor. Discursul vostru trebuie să fie coerent, să respecte
logica tematică și logica gândirii. În priința expresiei, aceasta trebuie
să respecte principiul coeziunii, al noncontradicției și al satisfacerii
așteptărilor cititorului. În cadrul aceleiași fraze se impune menținerea
obligatorie a punctului de vedere ales și respectarea cronologiei în
expunerea frazelor.
În privința stilului, trebuie să primeze claritatea, ceea ce
proscrie utilizarea frazelor foarte lungi, care nu mai știi unde încep și
unde se termină ca argumentație.
Utilizați paragrafele, un text fără paragrafe fiind ilizibil pentru
cititor, iar unul cu prea multe paragrafe - eventual de un rând sau
două – ridicând chestiuni de logică a argumentației.
Nu criticați vehement o lucrare sau un autor, dar nici nu-l
lăudați. Păstrați un caracter sobru al redactării.
Titlurile și subtitlurile trebuie să fie clare și precise, să
respecte o anumită simetrie, un paralelism al formelor.
I. Instrumentele argumentării
1. Cuvinte de legătură
Utilizați cuvintele de legătură. Acestea pot fi:
 Cuvinte care permit enumerarea unei idei:
162
* mai întâi, apoi, în fine
* în primul rând, în al doilea rând etc.
* apoi, în plus, de altfel, la fel, în afară de aceasta
* pe de o parte, pe de altă parte
 Cuvinte care permit opoziția între idei:
* dar, totuși, cu toate acestea, în schimb, din contră,
 Cuvinte care permit exprimarea cauzei:
* căci, într-adevăr, pentru că, deoarece, dat fiind
 Cuvinte care permit exprimarea consecinței:
* astfel, deci, prin urmare, în consecință, iată de ce, de acum
înainte
 Cuvinte care permit ilustrarea unei idei:
 * adică, de exemplu, în special, astfel, de fapt, într-
adevăr
 Cuvinte care permit aderarea la o idee:
 * cu certitudine, cert, bineînțeles, fără îndoială
 Cuvinte care permit o concluzie:
 * în definitiv, finalmente, în concluzie, în rezumat,
rezumând
2. Conectori logici și construcții verbale
I. Introducerea și articularea diferitelor elemente și părți
ale unei argumentări.
Atunci când se dorește:
1. Să se introducă exemple, se folosesc adverbe, locuțiuni,
grupuri nominale prepoziționale, conjuncții (astfel, de exemplu, în
special, printre altele, precum, pentru), dar și construcții verbale
specifice (considerăm, observăm, privim, comparăm, amintim că,
cităm, putem să menționăm, să luăm următorul caz, așa este cazul cu,
cazul precedent/următorul caz ilustrează/confirmă/infirmă
exemplul…)
2. Să se introducă un exemplu diferit și să se schimbe
perspectiva sau tema, se folosesc conectorii logici: cât despre, de
altfel, pe un alt plan, apropo de, într-un alt domeniu, la un alt nivel,
iar verbul este a privi: privind, în ceea ce privește, cât privește.

163
3. Să se introducă exemple probante și decisive, se folosesc
conectorii logici: într-adevăr, drept dovadă, iar construcțiile verbale
sunt de forma: așa cum stă mărturie/o dovedește, este dovada că, nu
trebuie decât să constatăm/să privim/să vedem, este suficient să
facem paralela/să comparăm/să apropiem/să amintim.
4. Să se stabilească o paralelă între teză și exemplu, conectorii
logici sunt: precum și, după modelul, după imaginea, în mod similar
cu, în mod identic cu. Construcțiile verbale: la fel stau lucrurile cu,
același/aceeași… se regăsește, există asemănări între…, putem
constata o similitudine între…, se pot regăsi convergențe între…., se
verifică o identitate între…
5. Să se tragă o concluzie dintr-un exemplu (să se explice un
detaliu, să se insiste asupra faptului semnificativ, să se dezvăluie
pertinența unui fapt), se folosesc conectorii logici: adică, fie, astfel,
precum, altfel spus, într-un cuvânt, pe scurt, pentru a rezuma, în
rezumat, în același fel, în alți termeni, în fapt, prin faptul, de fapt, în
realitate, la drept vorbind, cu adevărat. Construcțiile verbale utilizate:
ceea ce vrea să însemne, ceea ce semnifică, asta se explică:, ceea ce
se poate traduce prin/ca, ceea ce se poate interpreta ca.
II. Adăugarea de idei și succesiunea acestora
1. În vederea degajării problemei, conectorii logici folosiți
sunt: înainte de toate, în prealabil, în preambul, construcția verbală
utilizată fiind: înainte de a începe.
2. Ca început, pentru adăugarea de idei, conectorii logici sunt:
mai întâi, în primul rând, construcțiile verbale fiind: pentru a începe,
pentru a debuta, să începem cu/prin.
3. Continuarea ideilor adăugate este introdusă prin conectorii
logici: apoi, după aceea, în al doilea rând, de altfel, pe de altă parte,
în plus,construcțiile verbale fiind: pentru a continua, să continuăm
prin/cu, la asta se adaugă, nu trebuie să uităm nici că.
4. Pentru a insista, a-ți întări teza susținută, conectorii logici
sunt: în plus, a fortiori, cu atât mai mult, și mai bine încă, nu
numai… ci și, în plus, de altfel, chiar, construcțiile verbale fiind: să
(mai) adăugăm (și/în plus/de asemenea).

164
5. Pentru a concluziona, pentru a încheia, conectorii logici
sunt: în fine, finalmente, în concluzie, pentru toate aceste motive, la
urma urmelor, construcțiile verbale fiind: pentru a termina, pentru a
concluziona, să concluzionăm că, să încheiem prin.
III. Opinia
1. Implicarea personală folosește conectorii logici: după noi,
după părerea/avizul nostru, în ceea ce ne privește, din punctul nostru
de vedere; construcțiile verbale folosite fiind: în ceea ce ne/mă
privește.
2. Pentru avizul dat în privința faptelor certe, trebuie evitate
construcțiile la persoana I singular, conectorii logici fiind: în ceea ce
ne privește, în ceea ce ne vizează; construcțiile verbale:
estimăm/gândim, constatăm/observăm/considerăm că, suntem de
părere că.
3. Pentru avizul dat în privința faptelor incerte, acesta se dă cu
prudență, conectorii logici folosiți fiind: poate, fără îndoială,
probabil, posibil; construcțiile verbale fiind; ni se pare că, suntem
înclinați să credem că, avem tendința să credem că, înclinăm să
credem că, este probabil ca, se poate ca, este posibil ca, ar fi de
mirare să, ar fi surprinzător să, este foarte puțin probabil ca, este
improbabil ca, probabilitatea/șansa/posibilitatea ca… este slabă, este
destul de incert ca, nu este sigur că probabilitatea este mică să…
4. Pentru avizul dat cu convingere în privința unor fapte certe.
Folosim conectorii logici: cu siguranță, cert, fără nicio îndoială, fără
nici un dubiu, indubitabil, bineînțeles, evident, incontestabil, firește,
în mod evident, în mod normal/natural. Construcțiile verbale: suntem
convinși că/de, suntem siguri de/că, proclamăm sus și tare că, este
sigur/de netăgăduit/indubitabil/incontestabil că. Este de la sine
înțeles că, este evident că, se dovedește că, se dezvăluie că.
5. Pentru menținerea opiniei, construcțiile verbale sunt:
rămânem convinși, ne menținem convingerea, insistăm asupra.
IV. Pro și contra
1. Exprimarea dezacordului

165
Respingem, negăm, refuzăm, recuzăm,ne ridicăm contra, ne
opunem la, ținem să ne exprimăm dezacordul față de, dezaprobăm,
deplorăm, regretăm, condamnăm, judecăm cu severitate.
2. Exprimarea acordului: împărtășim punctul de
vedere/opinia/avizul/poziția/sentimentul, aprobăm, ne manifestăm
acordul/asentimentul/simpatia, ne simțim în armonie cu, suntem de
aceeași părere cu, apreciem pozitiv/favorabil, ne însușim/împărtășim
ideea
V. Emfaza
1. Insistarea, întărirea tezei
Conectori logici: nu doar…, ci și; în plus, în rest, chiar, cu
atât mai mult cu cât, și mai bine încă. Construcții verbale: Dacă se
consideră, în plus,; Dacă mai adăugăm încă; Să adăugăm și; Să
adăugăm, de asemenea,; Să adăugăm că, de altfel…
2. Atragerea atenției destinatarului
Construcții verbale: să notăm că, se știe oare că?, știați că?, să
precizăm că vă atrag atenția asupra faptului pe care-l remarcăm,
trebuie notat că, se cuvine să menționăm că, se cuvine să remarcăm

3. Dezvăluirea, scoaterea la lumină, este pusă în evidență prin
următorii conectori logici: de fapt, în fapt, în realitate
4. Explicarea unei situații/fapte/idei noi este exprimată prin
construcții verbale de tipul: noutatea constă în, noutatea este, faptul
nou, ceea ce este nou, ceea ce este inedit, ceea ce-și face apariția,
ceea ce apare, ceea ce se dezvăluie,
VI. Nuanța
1. Restrângerea sau introducerea unei contradicții. Conectori
logici: totuși, cu toate acestea, cel puțin, și mai puțin, dar, din contră,
în schimb, din nefericire, în mod invers, cu excepția, dacă nu
2. Evitarea unei neînțelegeri: departe de mine; nu prin…, ci
prin…; mai puțin prin/pentru… decât prin/pentru…; pentru a evita
orice neînțelegere; ca să nu existe vreun echivoc; ca să nu existe vreo
ambiguitate; să fim bine înțeleși
3. Nuanțarea, concesia are drept conectori logici: bineînțeles,
în ciuda faptului că, cu toate acestea, chiar dacă, oricum, construcțiile
166
verbale folosite fiind: recunosc, admit, este adevărat că, este exact că,
este posibil ca/să
4. Exprimarea simultaneității între două fapte și punerea în
valoare a contradicțiilor utilizează drept conectori logici: în același
moment, în aceeași clipă, în același timp, simultan, paralel, corelativ,
în timp ce
5. Stabilirea unei alternative, a unei paralele, a unei opoziții
între două posibilități: fie…, fie; sau…, sau; nici…, nici; pe de o
parte…, pe de altă parte
3. Cuvinte și fraze pentru a argumenta
I. Introducerea, punerea problemei
Se vorbește mult despre…; unii afirmă că…; într-un studiu
asupra/despre…; autorul afirmă că…; se spune că…
II. Introducerea unui exemplu
De exemplu; astfel; după cum stă mărturie; după cum o
indică; să considerăm, de exemplu, cazul…; așa este, de exemplu,
cazul cu…; dacă luăm cazul…; exemplu cel mai semnificativ ne este
furnizat/oferit de…; exemplul… confirmă că…; situația
arată/demonstrează/dovedește că…
III. Ierarhizarea argumentelor
Să începem prin/cu; vom începe prin/cu; trebuie, mai întâi, să
amintim că; o primă remarcă se impune despre
IV. Marcarea unei tranziții
Să ne întoarcem în prezent la chestiunea/problema; după ce
am tratat despre chestiunea/problema; să trecem la…
V. Punerea în valoare, insistarea
Trebuie subliniat că; nu este oare adevărat că; să amintim că;
vom nota că; în esență; esențialmente; în primul rând; nu numai…, ci
și; cu atât mai mult cu cât…
VI. Enumerarea, clasarea
Mai întâi, în plus, apoi, în fine; în primul rând/în al doilea
rând; pe de o parte… pe de altă parte; se știe deja că/și mai important
încă/trebuie, de asemenea, să luăm în considerație/să ținem cont și de
VII. Recapitularea, rezumarea

167
În fond; reflectând bine; la urma urmelor; finalmente; în
definitiv; pe scurt; pentru a rezuma; în rezumat; într-un cuvânt
VIII. Exprimarea unui punct de vedere personal
După părerea mea; în ceea ce mă privește; mi se pare că; sunt
de părere că; personal, cred că; părerea mea este că
IX. Exprimarea certitudinii
Este sigur/incontestabil/evident/cert că; este de la sine înțeles
că; nu mă îndoiesc că; nu există nicio îndoială/dubiu că
X. Exprimarea îndoielii
Mă îndoiesc că; nu cred că; este puțin probabil că; trebuie să
ne întrebăm despre; nu sunt complet convins că
XI. Exprimarea probabilității
Este probabil/posibil; se poate; s-ar părea că; ne-am putea
imagina că
XII. Sublinierea similitudinii
La fel stau lucrurile cu; de asemenea; în același fel/mod
XIII. Atragerea atenției
Să amintim; să notăm că; se știe că; trebuie semnalat că; și să
nu uităm că
XIV. Asocierea destinatarului
Nu ignorați faptul că; știm cu toții că; sunteți de acord că
XV. Încheierea, concluzia
Am văzut deci că; astfel; pentru a termina/sfârși/concluziona
se pare că; voi încheia/termina/concluziona spunând că
II. Semnele de punctuație
* Punctul
Atunci când servește la marcarea sfârşitului unei fraze,
punctul este urmat în mod sistematic de majusculă. Dacă marchează
o abreviere, după punct nu se folosește majuscula. În cazul
abrevierilor, dacă acestea încheie fraza, nu se utilizează un al doilea
punct după cel care încheie abrevierea. Nu se folosește spațiul înainte
de punct, ci numai după el. În cazul citărilor, dacă citatul conține o
frază completă, care se încheie cu punct, acesta apare înainte de
închiderea ghilimelelor. Dacă citatul nu conține fraza completă, ci
doar o parte din aceasta, punctul apare după închiderea ghilimelelor.
168
Leon Duguit spune că „există un drept fără suveran și mai
presus de suveran”.
Ideea fundamentală a lui Duguit este că „Statul este
subordonat unei reguli de drept superioară lui însuși, pe care n-o
creează el și pe care nu poate s-o violeze.”
* Punctele de suspensie sau puncte-puncte
Sunt în număr de trei, de obicei, și pot apărea pur și simplu în
text sau puse între paranteze rotunde sau pătrate. Cele trei puncte de
suspensie nu sunt despărțite între ele prin spațiu. În cazul unui text
reprodus, ele marchează o omisiune din textul respectiv sau
introducerea unui cuvânt în citatul respectiv care nu-i aparține
autorului textului pe care l-ați reprodus între ghilimele. Ele pot marca
o întrerupere în şirul gândirii, al acţiunii, un efect de stil, caz în care
înainte de ele nu se utilizează spațiul, ci doar după, parantezele
nemaifiind utilizate. La sfârşit de frază, punctele de suspensie nu mai
sunt urmate de punctul final al frazei respective. Între paranteze, nu
apare spaţiu nici înainte, nici după punctele de suspensie.
„Dacă statul […] nu este supus dreptului decât pentru că așa
vrea el, când vrea el și în măsura în care o vrea, în realitate el nu este
decât subordonat dreptului.”
„Înţelegeţi… într-o zi, îmi voi lua lumea în cap…”
* Virgula293
Este cea care serveşte la separarea părţilor discursului. Nu se
separă prin spaţiu de cuvântul anterior, ci doar de cuvântul următor.
Se separă prin virgulă:
a. o parte de propoziţie multiplă cu sau fără determinanţi care
îndeplineşte aceeaşi funcţie sintactică
Cuvântul stat este un sinonim pentru naţiune, ţară, putere,
regat, imperiu.
Regimul de stat este deci un fenomen istoric de metamorfoză
naţională: el presupune o naţiune care are populaţia, habitatul,
civilizaţia sa istorică, organizaţiile sale politice şi sociale primitive.
b. apoziţia simplă sau dezvoltată

293
Vezi Diana DĂNIȘOR, Metodologie juridică…, op. cit., pp. 169-172.
169
El, Léon Duguit, propune teoria statului-serviciu în care
statul nu mai este caracterizat nici prin suveranitate, nici prin
identificarea cu o ordine juridică.
Léon Duguit, reprezentant al şcolii sociologice sau
pozitiviste, propune teoria în care statul nu mai este caracterizat nici
prin suveranitate, nici prin identificarea cu o ordine juridică.
c. conjuncția aşadar și locuţiunea conjuncţională prin urmare
Propunerea este curajoasă, așadar, pentru că promovează,
prin metodologie științifică atipică, creativă și inovatoare și, în egală
măsură, prin tema aleasă, schimbarea și noul.
Prin urmare, divergențele conceptuale între terminologiile
juridice a două limbi nu sunt excepția, ci regula.
d. anumite adverbe sau perechi de adverbe (ci; numai..., ci şi;
nici..., nici)
Multe dintre conceptele dezvoltate în alte cadre disciplinare
fac parte integrantă din cercetarea jurilingvistică și nu poartă marca
vacuității, ci conjugă metode și concepții împrumutate din filosofia
limbii și a minții.
Această constatare reconfirmă necesitatea dezvoltării
premiselor pentru o cercetare de anvergură nu numai la nivel
teoretico-doctrinal, ci şi la nivel practic și pragmatic.
Nu este vorba nici de drept, nici de morală.
e. adverbele de afirmaţie şi de negaţie sau interjecţiile, când
acestea sunt echivalentele unei propoziţii
Se poate susţine că da, metafora juridică a devenit o
paradigmă a studiului comparat al dreptului.
Nu, această soluţie nu este una valabilă în dreptul
administrativ.
Desigur, judecătorul este gura legii.
f. gerunziile şi participiile plasate la începutul propoziţiei
Corelate, aceste metode conduc la înţelegerea fenomenului
juridic.
Nu întâmplător selecționate, sunt reunite în această lucrare o
serie de perspective și metodologii multidisciplinare.

170
Admiţând, nu vom face decât să confirmăm existenţa teoriei
respective.
Începând cu Aristotel, metafora era considerată „ca o figură
retorică pur ornamentală”.
g. complementele aşezate între subiect şi predicat
Metafora terminologică, manieră de a gândi, nu este nici pe
departe un simplu mod de a vorbi.
Metafora, departe de a fi o simplă figură de stil, se înscrie în
inima limbajului şi a concepţiei noastre despre lume.
Hans Kelsen, în favoarea pozitivismului juridic, propune
teoria statului de drept.
h. substantivele la vocativ şi adresările directe
- Vino, acuzatule!
- Se întoarce judecătorul, anunţă grefierul.
i. propoziţiile coordonate prin juxtapunere
Propunerea este curajoasă deoarece promovează schimbarea
și noul, admite intensificarea schimburilor de informație juridică
interculturale și interlingvistice, duce la dezvoltarea de noi
competențe în sfere de activitate diferite și asigură o educație în
comparatism, poliglotism și multiculturalism și un simț cultivat al
depistării și extragerii esențialului din ceea ce nu numai pare a fi, ci
este într-adevăr un domeniu extrem de complex și eteroclit.
j. propoziţiile coordonate copulative (legate, de exemplu, prin
nici; nu numai…, ci şi), adversative (dar), disjunctive (ba, când, fie)
şi conclusive (aşa că, astfel încât)
Judecătorul nu este creator de drept, nici nu contribuie la
confecţionarea legilor.
Nu numai că vinovatul a fost descoperit, ci şi adus în faţa
instanţei.
Regula de drept este creată de către stat, dar ea este şi
sancţionată de către acesta.
Fie cel care creează legea, fie cel care o execută, trebuie să
dea dovadă de imparţialitate.
Frazele lungi sunt extrem de greu de urmărit,astfel încât este
proscrisă utilizarea lor în articolele codurilor.
171
Nu este nimic important de reţinut, aşa că nu trageţi nicio
concluzie.
k. propoziţiile copulative cu nuanţă adversativă (separate prin
conjuncţiile iar, şi cu nuanţă adversativă)
Statul este persoana abstractă în care se rezumă şi se unifică
naţiunea, iar o comunitate naţională nu este aptă să formeze un stat
decât atât timp cât posedă un sol pe care poate să se afirme ca
stăpână pe ea însăşi şi independentă.
Orice discurs asupra dreptului pleacă de la stat sau de la
ideea de stat, în acelaşi timp autor şi subiect al dreptului, iar
majoritatea disciplinelor juridice fac din el o instituţie majoră.
l. propoziţiile subordonate atributive explicative (izolate)
Prima perspectivă este reprezentată de Maurice Hauriou, cel
care propune teoria statului-autoritate, definit prin suveranitate.
Hobbes susţine că promisiunea de a se supune suveranului,
cea care constituie suveranitatea, este atunci perpetuă, absolută şi
originar democratică.
m. propoziţiile completive directe şi indirecte atunci când
sunt aşezate înaintea regentei
Ce ştiu, nu vreau să spun.
Cui îi aparţine această teorie, nu are nici un fel de relevanţă
pentru studiul întreprins.
n. propoziţiile circumstanţiale de loc, de timp şi de mod
atunci când sunt aşezate înaintea regentei
Unde se ținuse adunarea generală, nimeni nu știa.
Când va avea loc ședința, era o informație greu de aflat.
Cum să te faci înțeles, asta ține de abilitatea vorbitorului.
o. propoziţiile circumstanţiale de cauză
Statul este un corp mixt, un corp ca toate celelalte, care
subzistă, deoarece reuşeşte să se organizeze, să se articuleze,
trecând de la simplu la complex.
p. propoziţiile circumstanţiale de scop atunci când se află
înaintea regentei
Ca să câștige procesul, avocatul său era capabil de orice.
q. propoziţiile subordonate concesive
172
Măcar că a încercat, și tot este demn de lăudat.
Deși era vinovat, n-a admis niciodată soluția reținută de
instanță.
Cu toate că am insistat, judecătorul nu m-a lăsat să pun
întrebările suplimentare.
r. propoziţiile subordonate consecutive
Era atât de vinovat, încât i se citea în orice gest.
Martorul era bâlbâit, de nu-l puteai înțelege aproape deloc.
Faptele sunt prea evidente, ca să mai poți susține
nevinovăția.
s. propoziţiile subordonate condiţionale
Dacă aș fi fost în locul lui, aș fi pledat vinovat.
În caz că pierde, va face recurs.
Când ar acționa așa, ar face o greșeală.
t. propoziţiile subordonate opoziţionale şi cumulative
În loc să-i fi dat primul ajutor, el a fugit de la locul
accidentului.
Unde până ieri era necunoscută, astăzi a devenit vedetă.
Pe lângă că este avocat, mai știe și trei limbi străine.
În afară de martorul principal, mai sunt audiați și ceilalți doi.
u. propoziţiile incidente
În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, procesul a fost câștigat pe
nedrept.
La urma urmelor, ce s-o mai lungim, tot de crimă era vorba.
v. propoziţiile intercalate într-o frază sau într-o propoziţie
redată în vorbire directă, considerate tot ca incidente, se pun între
virgule sau linii de pauză
Dreptul fără forţă, afirmă Duguit, este neputincios. Dar forţa
fără drept este barbarie.

Nu se separă prin virgulă294:


1. subiectul şi predicatul;
2. propoziţiile copulative legate prin conjuncţiile şi, sau;

294
Idem.
173
3. propoziţiile subordonate subiective sau predicative;
4. propoziţiile subordonate atributive determinative
(neizolate);
5. propoziţiile completive directe şi indirecte atunci când sunt
aşezate după regentă;
6. propoziţiile completive de agent;
7. propoziţiile circumstanţiale de loc, de timp şi de mod
atunci când sunt aşezate după regentă;
8. propoziţiile circumstanţiale de scop introduse prin
conjuncţia de;
9. propoziţiile instrumentale, sociative, de excepţie şi
predicative suplimentare.
Nu se despart de regent prin virgulă constituenţii enunţului
proveniţi, prin reorganizare, din poziţii sintactice obligatorii (care nu
se izolează prin punctuaţie), cum este cazul numelui predicativ, al
complementului direct, indirect, al unor complemente
circumstanţiale, al complementului de agent (şi propoziţiile
completive respective). Separarea acestor constituenţi prin virgulă
are caracter emfatic.
* Punct şi virgulă (;)
Semn ce serveşte la separarea părţilor importante ale unei
fraze sau la separarea unităţilor relativ independente dintr-o frază. În
enumerările cu alineate, dacă elementele enumerării sunt precedate
de o cifră sau literă ori de semnul de pauză, acestea se despart prin
punct şi virgulă. Spațiul este utilizat doar după acest semn, nu și
înaintea lui.
Din punct de vedere juridic, statul este deci o construcţie
juridică făcută cu scopul de a împlini scopurile poporului,
independent de indivizii care acţionează în numele lui. Rezultă că
elementele „formale”, şi nu cele „materiale” sunt în centrul atenţiei;
statul este o reprezentare a spiritului sau, aşa cum scria Carré de
Malberg, statul este o existenţă de drept în care se rezumă, în mod
abstract, colectivitatea naţională; statul este o persoană morală sau
juridică; angajamentele statului, în condiţiile schimbării titularilor
puterii, subzistă; statele sunt egale; statul are posibilitatea de a avea
174
un patrimoniu propriu, de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii.

Reunim, pe de altă parte, o serie de perspective și


metodologii multidisciplinare, nu întâmplător selecționate, ce
converg spre conturarea unui model complex de cercetare a
metaforei juridice, un fenomen de altfel caleidoscopic în esență, a
cărui sondare și comprehensibilitate sunt subsumate precondiției de
interdisciplinaritate pentru:
(a) determinarea multiplelor fațete ce compun fenomenologia
metaforei juridice;
(b) investigarea modului în care „metafora juridică” este
definită și utilizată;
(c) stabilirea unui cadru comun inter- și transdisciplinar de
analiză și înțelegere a fenomenologiei metaforei juridice;
(d) identificarea unor tehnici și metode proprii unei discipline
ce pot fi aplicate în cadrul altor discipline în vederea fie a depășirii
unor obstacole sau impasuri în procesul de înțelegere a
fenomenologiei metaforei juridice, fie a extinderii câmpului
metodologic și diversificării mijloacelor și resurselor de explorare a
obiectivului propus.
* Două puncte (:)
Semn ce anunţă vorbirea directă sau o enumerare, o
explicaţie, o concluzie şi marchează totodată o pauză, în general mai
scurtă decât cea indicată prin punct. Poate apărea atât la sfârșitul, cât
și în interiorul unei fraze. Acest semn de punctuaţie precedă o
enumerare sau servește la introducerea unui citat.
Cercetarea va urmări, așadar: (1) crearea unui cadru
teoretic cuprinzător de analiză a metaforei juridice și a
transplantului conceptelor și instituțiilor, care să permită o mai bună
înțelegere și utilizare a acestuia în contexte diverse; (2) trasarea
unor concluzii care să evidențieze schimbările pe care le traversează
dreptul, în teorie și practică, nevoia dezvoltării de noi paradigme
care să poată da formă și direcție științifică complexităților și
provocărilor actuale cu care se confruntă dreptul și nevoia creării
175
de noi categorii de specialiști, de ale căror competențe, educație și
experiență practică va depinde tot mai mult realizarea dialogului
juridic intercultural.
* Cratima („-”) sau liniuţa de unire
Este semnul grafic utilizat pentru rostirea a două părţi de
vorbire diferite într-o singură silabă, pentru evitarea hiatului, pentru
marcarea absenţei vocalei iniţiale/finale şi pentru conservarea
ritmului şi măsurii versurilor la nivel prosodic.
* Linia de pauză (–)
Semnul grafic ce marchează pauza dintre diferitele părţi ale
propoziţiei, dintre propoziţii şi fraze, linia de pauză se foloseşte în
interiorul propoziţiei sau al frazei pentru a delimita cuvintele sau
grupul de cuvinte şi construcţiile intercalate sau apoziţiile
explicative.
Autorul Leviatanului, precum şi filosofii de tradiţie
contractualistă – Locke şi Rousseau – înţelegeau corpul ca metaforă
a statului.
Stau mărturie, în acest sens, cele trei teorii – teoria statului-
autoritate reprezentată de Maurice Hauriou, teoria statului-serviciu
ce are ca promotor pe Léon Duguit și teoria statului de drept a lui
Hans Kelsen – care s-au confruntat în încercarea de a defini statul.
* Semnul exclamării (!)
Rar utilizat în textele juridice, marchează frazele și
propozițiile exclamative sau imperative.

* Semnul întrebării (?)


Folosit în scriere pentru a marca intonaţia propoziţiilor sau a
frazelor interogative, acest semn se aşează după cuvinte, grupuri de
cuvinte, propoziţii şi fraze care au un caracter interogativ sau care
reprezintă întrebări directe, precum şi după titlurile care au caracter
interogativ.
Problema care se pune aici este deci următoarea: își schimbă
societatea importatoare datele cultural-juridice într-atât de mult
încât să își mențină identitatea juridică sau amestecul de culturi

176
juridice este atât de puternic încât se obține o nouă identitate
juridică?
Metafora juridică – imagine a realității sau creatoare de
realități?

* Ghilimelele sau semnele citării („ ”)


Sunt semne grafice pereche, folosite de regulă pentru a marca
un fragment reprodus întocmai după cum a fost spus sau scris de
cineva, fiind plasate la începutul şi la sfârşitul pasajului citat. Ele mai
pot fi utilizate pentru a evidenţia o denumire, un titlu, o ironie etc. În
cazul evidențierii în citat, în limba română apar ghilimelele
franțuzești (« »).
„Thomas Hobbes încearcă să producă o definiţie a statului
«aşa cum geometrii produc definiţia unui obiect»: mai întâi
determinarea condiţiilor formale ale statului, cele care fac ca statul
să fie ceea ce este, apoi construirea statului prin stabilirea, în
favoarea unei convenţii între indivizi, a unei autorităţi comune
reprezentată de suveran (suveranul unei multitudini unite într-o
persoană).”

III. Vocabularul
Fiecare individ este obligat să cunoască legea, nimeni
neputându-se prevala de necunoașterea sa. Dar a cunoaște legea
înseamnă a cunoaște semnificația profundă a termenilor juridici, deci
a vocabularului juridic. Să vorbești o limbă fără a cunoaște
semnificația cuvintelor este un exercițiu periculos ce poate conduce
la erori cu consecințe grave și prejudiciabile.
1. Termenii juridico-administrativi de apartenență
exclusivă
Sunt cei al căror sens și utilizare sunt exclusiv juridice,
nefiind utilizați de alte registre ale limbii. 295 Intră în această
categorie:

295
Vezi Diana DĂNIȘOR, Interpretarea Codului civil. Pespectivă
jurilingvistică, C.H. Beck, București, 2015, pp. 73-103; pentru mai multe
177
- termeni ce aparțin limbajului procedurii: casație, colitigant,
compromisoriu, conciliatoriu, condamnatoriu, decizoriu, declarativ,
exequatur, extrădare, grefier, inchizitoriu, inchizitorial, intimare,
intimat, judiciar, licitație, licita, litispendență, petitoriu, posesoriu,
procuror, postulație, recurs, procesual, reconvențional, recursoriu,
rescizoriu, supletoriu, exectoriu, suspensiv;
- termeni ce aparțin teoriei generale: achizitiv, alienabilitate,
alienabil, alienator, arierate, cedent, cesibilitate, cesibil, cesionar,
comitent, consumptibil, contraprestație, contrasemnătură, coobligat,
creditor, curtaj, cvasi-contract, cvasi-delict, cvasi-uzufruct, dare în
plată, debitor, delictual, delictuos, dirimant, dol, doloziv,
extracontractual, fungibil, ilegal, ilegalitate, iliceitate, ilicit,
inalienabilitate, inalienabil, incesibilitate, incesibil, irefragabil,
liceitate, licit, nudă-proprietate, nud-proprietar, policitație,
preempțiune, redhibițiune, refragabil, resciziune, retrocesiune,
stipulație, subrogație, sinalagmatic, uzucapiune;
- termeni ce aparțin dreptului succesoral: ab intestat, codicil,
coindivizar, colicitant, comorient, dezmoștenire, devolutiv, donatar,
donator, dotal, fideicomis, indivizar, legat, legatar, nuncupativ,
olograf, parafernal, preciput, cotitate disponibilă, rezervatar, sezină,
succesibil, testator, testatar;
- termeni ce aparțin creditului și asigurărilor: anatocism,
antihreză, cambiar, chirografar, cofidejusor, colocație, colocațiune,
leasing, creditor, debitor, fidejusor, fiduciar, fiducie, ipotecar,
moratoriu, sechestru, warant;
- termeni ce aparțin dreptului contractelor speciale: emfiteoză,
emfiteot, emfiteotic, locatar, locator, locațiune.
2. Termenii de dublă apartenență sunt cei care au cel puțin
un sens juridic, dar și utilizări extrajuridice, fiind purtătorii
noțiunilor fundamentale ale dreptului și aflându-se în inima
sistemului juridic. Termenii care au o apartenență juridică principală
reprezintă:

detalii, vezi G. CORNU, Linguistique juridique, 2e édition, Montchrestien,


Paris, 2000, pp. 67-71..
178
- cuvintele-cheie ale vocabularului de bază: autoritate,
autorizație, derogare, drept, echitate, interdicție, justiție, lege,
legitim, permisiune, prerogativă, regulament, regulă, sancțiune,
valabil, valid;
- cuvintele-cheie ale vocabularului judiciar: a judeca,
judecată, judecător, jurisdicție, tribunal, competență, contestație,
contencios, avocat, arbitru, arbitraj, audiență, magistrat, magistratură,
pledant, pledoarie, martor, mărturie, proces, procedură, dezbatere,
tranzacție, sentință, a statua, admisibil, just;
- cuvinte-cheie ce desemnează principalele operațiuni
juridice: contract, convenție, promisiune, clauză, datorie, plată,
alienare, achiziție, rentă, donație, testament, legat, gaj, garanție,
împrumut, cauțiune;
- alte cuvinte-cheie: patrimoniu, moștenire, uzufruct,
privilegiu, divorț, tutelă, delict, prejudiciu.
3. Falșii prieteni. Atenție, între sensul juridic și sensul
comun poate exista o legătură, dar aceasta este înșelătoare.
De exemplu, în limbajul comun, absența reprezintă faptul,
pentru o persoană, de a nu fi acolo unde ar fi trebuit să se găsească.
Juridic, însă, absența este situația unui individ despre care nu se știe
dacă este viu sau mort din lipsa informațiilor sau indiciilor despre el
din momentul în care a încetat să mai apară la locul domiciliului sau
al reședinței sale. Codul civil de la 1864 vorbea în art. 101-105
despre declararea absenței în următorii termeni: Art. 101 „Când o
persoană nu se mai arăta la locul domiciliului său, sau al reședinței
sale, și nici n'a lasat procură pentru administrațiunea averii sale, și
dacă în curs de 4 ani nu va avea nimeni știință despre dânsa, părțile
interesate se vor putea adresa cu cerere la tribunalul de prima instanță
spre a o declara absentă. Iar dacă va fi existând o procură pentru
administrațiunea averei sale, părțile interesate nu vor putea cere a se
declara absența decât după 10 ani deplini de când a dispărut persoana
sau dela primirea celor din urmă științe dela ea.” Instituția absenței a
fost abrogată prin Legea nr. 173/1941 și Decretul nr. 339/1948.
Reglementarea legală în vigoare în acest moment înlocuiește absența
cu instituția dispariției și a morții prezumate.
179
Mistic, în limbajul comun, este ceea ce are un înțeles greu de
pătruns sau de explicat, care rămâne neînțeles, secret, care ține de
misticism, devoțiune, contemplație, extaz fondat pe o uniune
misterioasă cu Dumnezeu. Sensul juridic este întâlnit în sintagma
testament mistic, sinonim cu testamentul secret, care este testamentul
depus la tribunal din timpul vieții, ca măsură de prevedere, închis și
sigilat.
Lichid, în limbajul comun are sensul de „care curge sub
greutatea proprie și ia forma recipientului, păstrând un volum
constant la aceeași temperatură”, în timp ce în limbajul juridic îl
întâlnim atunci când este vorba despre bani sau creanțe, efecte,
însemnând „de care se poate dispune imediat”, „care poate fi
transformat în bani prin vânzare imediată”.
Util este un adjectiv ale cărui sensuri – juridic și extrajuridic –
nu au un raport satisfăcător sau perceptibil. Dacă sensul comun al
adjectivului este acela de „care poate servi la ceva, care este
folositor, necesar”,p sensul juridic evidențiază distincția posesie
utilă/posesie vicioasă, Codul civil alegând, în art. 922, o formulare
negativă pentru definirea posesiei utile: „(2) Nu este utilă posesia
discontinuă, tulburată sau clandestină. Până la proba contrară,
posesia este prezumată a fi utilă.” Tot cu sens juridic, întâlnim
adjectivul util în opoziție cu necesar și voluptuar, în art. 578, în care
lucrările adăugate sunt utile „atunci când sporesc valoarea economică
a imobilului”, sunt necesare „atunci când în lipsa acestora imobilul ar
pieri sau s-ar deteriora” și sunt voluptuare „atunci când sunt făcute
pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a spori valoarea
economică a imobilului”.
4. Competența instanțelor, părțile în proces, denumirea
hotărârilor judecătorești
a. Competența instanțelor judecătorești
Judecătoria
Art. 94.
Judecătoriile judecă:
1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este
evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
180
a) cererile date de Codul civil în competența instanței de
tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în
mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare
civilă, potrivit legii;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai
multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a
unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice
stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau
persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța
construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice
servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de
lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în
grănițuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face
neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau
extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor
instanțe;
i) cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane;
j) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare;
k) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la
200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau
neprofesioniști;
2. căile de atac împotriva hotărârilor autorităților
administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe
cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
3. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Tribunalul
Art. 95.
Tribunalele judecă:

181
1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege
în competența altor instanțe;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunțate de judecătorii în primă instanță;
3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Curtea de apel
Art. 96.
Curțile de apel judecă:
1. în primă instanță, cererile în materie de contencios
administrativ și fiscal, potrivit legii speciale;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunțate de tribunale în primă instanță;
3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor.
Înalta Curte de Casație și Justiție
Art. 97.
Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:
1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel,
precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege;
2. recursurile în interesul legii;
3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile
pentru dezlegarea unor probleme de drept;
4. orice alte cereri date prin lege în competența sa.

b. Părțile în proces
Participanții la procesul civil sunt acele persoane care au un
litigiu cu privire la un drept pentru rezolvarea căruia este necesar să
se adreseze instanței de judecată. Persoana care formulează
pretențiile se numește „reclamant”, iar persoana împotriva căreia se
formulează pretențiile se numește „pârât”.

182
Denumirea de părți este valabilă atât pentru faza judecății, cât
și pentru faza executării silite, numai că, în anumite faze ale
procesului, părțile poartă denumiri specifice 296, și anume:
- la prima judecată părțile se numesc reclamant și pârât;
- în faza de judecată a apelului, părțile se numesc apelant și
intimat;
- la judecata în recurs, părțile se numesc recurent și intimat;
- la judecata unei cereri de revizuire, părțile se numesc
revizuent și intimat;
- în cazul executării silite, părțile poartă denumirea de
creditor și debitor.
Reclamantul este persoana al cărei drept sau interes legitim se
susține că este încălcat sau contestat și, prin urmare, care solicită
apărarea sau recunoașterea lui în instanța de judecată. Altfel spus,
reclamantul este persoana la cererea căreia se intentează procesul
civil și care înaintează pretenții.
Pârâtul este persoana împotriva căreia se pornește procesul
civil în instanța de judecată, ca fiind prezumată că ar fi încălcat sau
contestat dreptul reclamantului. Calitatea de pârât trebuie să o aibă
persoana pe seama căreia legea pune obligația de a repara prejudiciul
cauzat prin neexecutarea unei obligații sau încălcarea unui drept. Or,
nu întotdeauna autorul prejudiciului poartă obligația de a-l repara.
Apelantul este persoana care a introdus un apel împotriva
unei sentințe judecătorești.
Recurentul este persoana care face recurs.
Revizuentul este persoana care introduce o cerere de revizuire
a unui proces.
Intimatul este persoana care, într-o cale de atac asupra unei
sentințe judecătorești se apără împotriva motivelor invocate de partea
care a folosit calea de atac; parte într-un proces care se află în situația
unui pârât în caz de recurs sau în altă cale de atac.

296
Definițiile sunt preluate din Dicționarul explicativ al limbii române, ed.
a II-a revăzută și adăugită, Academia Română, Institutul de lingvistică,
Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2009.
183
Alături de părți, în cadrul procesului civil pot participa
anumite persoane, ale căror drepturi și interese ar putea fi afectate
prin hotărârea judecătorească adoptată în legătură cu soluționarea
litigiului. Aceste persoane pot interveni în cadrul proceselor care au
fost deja pornite la inițiativa reclamantului. Cauza admiterii de către
lege a unei atare intervenții este faptul că aceste persoane sunt
interesate în procesul respectiv din punctul de vedere al drepturilor
lor. O astfel de categorie de participanți la proces sunt numiți
intervenienți. Intervenienții în procesul civil reprezintă acele
persoane, participante la procesul civil, care au legătură cu litigiul și
intervin sau sunt atrase într-un proces deja pornit între părțile inițiale
având interes în desfășurarea procesului, astfel încât hotărârea
judecătorească pronunțată în legătură cu soluționarea cauzei va
influența drepturile sau obligațiile lor. Participarea intervenienților
permite examinarea în cadrul aceluiași proces a mai multor pretenții
care se bazează pe aceleași probe, având loc o economie de timp. De
asemenea, grație intervenienților, instanța de judecată examinează
diferite circumstanțe care se referă la litigiu, evitându-se astfel
emiterea de hotărâri care ar putea afecta drepturile și interesele altor
persoane. Intervenienții sunt de două feluri: principali și accesorii.
Intervenientul principal reprezintă o terță persoană, care
intervine într-un proces deja pornit între reclamant și pârât, în
vederea apărării unui drept sau interes al său, prin înaintarea
pretențiilor proprii față de obiectul litigiului. Intervenientul principal
are drepturi și obligații de reclamant. Astfel, intervenientul principal
poate înainta o acțiune, poate să administreze probe, să renunțe la
pretenții, să încheie tranzacții de împăcare, să atace hotărârea, să
ceară executarea acesteia și este obligat să achite taxa de stat.
Intervenientul accesoriu este acel participant care intervine
sau este atras într-un proces deja pornit între părțile inițiale, pe lângă
reclamant sau pârât, care este interesat de soarta procesului, fără a
formula pretenții proprii față de obiectul litigiului. Intervenientul
accesoriu are toate drepturile și obligațiile procesuale ale părții căreia
i se alătură. Astfel, el are dreptul de a prezenta probe, de a înainta

184
demersuri, de a da explicații, de a pune întrebări, de a lua cuvântul în
susțineri verbale, de a ataca hotărârea cu apel.
c. Denumirea hotărârilor judecătorești
Art. 424 din Noul Cod de procedură civilă denumește
hotărârile judecătorești în următorii termeni:
(1) Hotărârea prin care cauza este soluționată de prima
instanță sau prin care aceasta se dezînvestește fără a soluționa cauza
se numește sentință.
(2) Hotărârea prin care judecătoria soluționează căile de atac
împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate
jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile
prevăzute de lege, se numește sentință.
(3) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra apelului,
recursului și recursului în interesul legii, precum și hotărârea
pronunțată ca urmare a anulării în apel a hotărârii primei instanțe și
reținerii cauzei spre judecare ori ca urmare a rejudecării cauzei în
fond după
casarea cu reținere în recurs se numesc decizie. (1)
(4) Hotărârea prin care instanța se pronunță asupra
contestației în anulare sau asupra revizuirii se numește, după caz,
sentință sau decizie.
(5) Toate celelalte hotărâri date de instanță se numesc
încheieri, dacă legea nu prevede altfel.
5. Definirea termenilor
I* Codurile și definițiile lor
a. Vocabularul administrativ
În majoritatea timpului, vocabularul administrativ original
respectă în mod fundamental ierarhia. 297 Natura limbajului
administrativ este dată de faptul că acesta este un limbaj compozit, la
intersecția mai multor limbaje specifice, cel al dreptului, al
economiei, al culturii, al ecologiei, al apărării, al Europei sau al
tehnologiilor, la care se adaugă termenii proprii redactării

297
Catherine VALLÉE, Éléments de culture juridique et administrative,
ESEN, décembre 2003, p. 33.
185
administrative, domenii disparate ale căror limbaje se suprapun.
„Limbajul administrativ este o limbă vie care nu încetează să
evolueze.”298
Deoarece înțelegerea unui enunț presupune cunoașterea
sensului cuvintelor utilizate, în demersul vostru trebuie să țineți în
primul rând cont de semnificațiile pe care legiuitorul le dă anumitor
cuvinte și expresii.
Codul administrativ299 oferă, în articolul 5, o serie de definiții
generale aplicabile administrației publice care, în înțelesul acestui
cod, au următoarele semnificații:
a) activitățile de administrație social-comunitară - acțiunile
prin care se concretizează relația autorităților administrației publice
locale cu persoanele juridice de drept public sau de drept privat care
au atribuții în sfera activităților social-comunitare pe raza
unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale;
b) administrația publică - totalitatea activităților desfășurate,
în regim de putere publică, de organizare a executării și executare în
concret a legii și de prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii
interesului public;
c) administrația publică centrală - totalitatea activităților
desfășurate, în regim de putere publică, de organizare a executării și
de executare în concret a legii și de prestare de servicii publice, în
scopul satisfacerii interesului public național/general;
d) administrația publică locală - totalitatea activităților
desfășurate, în regim de putere publică, de organizare a executării și
de executare în concret a legii și de prestare de servicii publice, în
scopul satisfacerii interesului public local;

298
Dictionnaire de l’administration - Les mots clés du vocabulaire
administratif
Dirigé par Yves Bomati, édité par Studyrama, concours Fonction publique
– 1er trimestre 2012.
299
Codul administrativ din 03.07.2019, text publicat în M.Of. al României,
în vigoare de la 05 iulie 2019.

186
e) aglomerările urbane - asociațiile de dezvoltare
intercomunitară constituite pe bază de parteneriat între municipii,
altele decât cele care sunt prevăzute la lit. i), pe de o parte, și orașe
împreună cu localitățile urbane și rurale aflate în zona de influență,
pe de altă parte;
f) aleșii locali - primarul, viceprimarul, consilierii locali,
președintele consiliului județean, vicepreședinții consiliului județean
și consilierii județeni; în exercitarea mandatului lor, aleșii locali
îndeplinesc o funcție de autoritate publică;
g) aparatul de specialitate al primarului, respectiv al
consiliului județean - totalitatea compartimentelor funcționale, fără
personalitate juridică, de la nivelul unității/subdiviziunii
administrativ-teritoriale, precum și secretarul general al
unității/subdiviziunii administrativ-teritoriale; primarul, consilierii
personali sau personalul din cadrul cabinetului acestuia, președintele
consiliului județean, consilierii personali sau personalul din cadrul
cabinetului acestuia, viceprimarul, vicepreședintele consiliului
județean, administratorul public nu fac parte din aparatul de
specialitate;
h) aria geografică a beneficiarilor - aria geografică de
domiciliu a majorității beneficiarilor unui serviciu public
descentralizat într-o perioadă de timp dată;
i) asociațiile de dezvoltare intercomunitară - structurile de
cooperare cu personalitate juridică, de drept privat și de utilitate
publică, înființate, în condițiile legii, de unitățile administrativ-
teritoriale pentru realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare
de interes zonal sau regional ori pentru furnizarea în comun a unor
servicii publice;
j) autonomia locală - dreptul și capacitatea efectivă a
autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a
gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale la nivelul
cărora sunt alese, treburile publice, în condițiile legii;
k) autoritatea publică - organ de stat sau al unității
administrativ-teritoriale care acționează în regim de putere publică
pentru satisfacerea unui interes public;
187
l) autoritatea administrației publice - autoritate publică care
acționează pentru organizarea executării sau executarea în concret a
legii sau pentru prestarea serviciilor publice;
m) autoritățile deliberative la nivelul unităților administrativ-
teritoriale - consiliile locale ale comunelor, ale orașelor și ale
municipiilor, Consiliul General al Municipiului București, consiliile
locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor și
consiliile județene;
n) autoritățile executive la nivelul unităților administrativ-
teritoriale - primarii comunelor, ai orașelor, ai municipiilor, ai
subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor, primarul
general al municipiului București și președintele consiliului județean;
o) capacitatea administrativă - ansamblul resurselor materiale,
financiare, instituționale și umane de care dispune o unitate
administrativ-teritorială, cadrul legal care reglementează domeniul de
activitate, precum și modul în care acestea sunt valorificate în
activitatea proprie potrivit competenței stabilite prin lege;
p) colectivitatea locală - totalitatea persoanelor fizice cu
domiciliul în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
q) compartimentul funcțional - structură funcțională
constituită în cadrul autorităților administrației publice centrale,
instituțiilor publice de interes național cu sau fără personalitate
juridică, în cadrul aparatului de specialitate al primarului, respectiv al
consiliului județean, sau al unei instituții publice de interes local sau
județean, fără personalitate juridică, formată din persoane cu atribuții
și sarcini relativ stabile, subordonate unei autorități unice;
compartimentul de resort reprezintă un compartiment funcțional;
r) competența - ansamblul atribuțiilor stabilite de lege, care
conferă autorităților și instituțiilor administrației publice drepturi și
obligații de a desfășura, în regim de putere publică și sub propria
responsabilitate, o activitate de natură administrativă;
s) competența delegată - atribuțiile stabilite prin lege și
transferate, împreună cu resursele financiare corespunzătoare,
autorităților administrației publice locale de către autoritățile

188
administrației publice centrale pentru a le exercita în numele și în
limitele stabilite de către acestea din urmă;
ș) competența exclusivă - atribuțiile stabilite prin lege în mod
expres și limitativ în sarcina autorităților administrației publice
locale, pentru realizarea cărora acestea au drept de decizie și dispun
de resursele și mijloacele necesare;
t) competența partajată - atribuțiile exercitate potrivit legii de
autorități ale administrației publice locale, împreună cu alte autorități
ale administrației publice, stabilite în mod expres și limitativ, cu
stabilirea resurselor financiare și a limitelor dreptului de decizie
pentru fiecare autoritate publică în parte;
ț) cvorumul - numărul minim de membri prevăzut de lege
pentru întrunirea valabilă a unui organ colegial;
u) deconcentrarea - distribuirea de atribuții administrative și
financiare de către ministere și celelalte organe de specialitate ale
administrației publice centrale către structuri proprii de specialitate
din unitățile administrativ-teritoriale;
v) demnitarii - persoane care exercită funcții de demnitate
publică în temeiul unui mandat, potrivit Constituției, prezentului cod
și altor acte normative;
x) descentralizarea - transferul de competențe administrative
și financiare de la nivelul administrației publice centrale la nivelul
administrației publice din unitățile administrativ-teritoriale, împreună
cu resursele financiare necesare exercitării acestora;
y) funcția publică - ansamblul atribuțiilor și
responsabilităților, stabilite în temeiul legii, în scopul exercitării
prerogativelor de putere publică de către autoritățile și instituțiile
publice;
z) funcția de demnitate publică - ansamblul de atribuții și
responsabilități stabilite prin Constituție, legi și/sau alte acte
normative, după caz, obținute prin învestire, ca urmare a rezultatului
procesului electoral, direct sau indirect, ori prin numire;
w) instituția publică - structură funcțională care acționează în
regim de putere publică și/sau prestează servicii publice și care este

189
finanțată din venituri bugetare și/sau din venituri proprii, în condițiile
legii finanțelor publice;
aa) instituția de utilitate publică - persoana juridică de drept
privat care, potrivit legii, a obținut statut de utilitate publică;
bb) majoritatea - numărul de voturi necesar a fi exprimate de
membrii unui organ colegial pentru adoptarea unui act administrativ,
stabilit în condițiile legii;
cc) majoritatea absolută - primul număr natural strict mai
mare decât jumătate din totalul membrilor în funcție ai organului
colegial;
dd) majoritatea calificată - primul număr natural care este mai
mare decât valoarea numerică rezultată în urma aplicării
fracției/procentului stabilite/stabilit prin lege la totalul membrilor
organului colegial stabilit în condițiile legii;
ee) majoritatea simplă - primul număr natural mai mare decât
jumătate din totalul membrilor prezenți la o ședință a organului
colegial, cu condiția îndeplinirii cvorumului;
ff) organigrama - structură unitară, redată sub forma unei
diagrame logice, prin care se sistematizează și se concentrează modul
de organizare a tuturor resurselor umane de la nivelul unei autorități
sau instituții publice, după caz, redând schematic detaliile cu privire
la raporturile ierarhice de subordonare/supraordonare, precum și
raporturile de colaborare;
gg) personalul din administrația publică - demnitarii,
funcționarii publici, personalul contractual și alte categorii de
personal stabilite în condițiile legii de la nivelul autorităților și
instituțiilor administrației publice centrale și locale;
hh) primăria comunei, a orașului, a municipiului, a
subdiviziunii administrativ-teritoriale - structură funcțională fără
personalitate juridică și fără capacitate procesuală, cu activitate
permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile autorității deliberative
și dispozițiile autorității executive, soluționând problemele curente
ale colectivității locale, constituită din: primar, viceprimar,
administratorul public, consilierii primarului sau persoanele încadrate
la cabinetul primarului și aparatul de specialitate al primarului;
190
ii) răspunderea administrativă - acea formă a răspunderii
juridice care constă în ansamblul de drepturi și obligații de natură
administrativă care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârșirii unei
fapte ilicite prin care se încalcă, de regulă, norme ale dreptului
administrativ;
jj) regimul de putere publică - ansamblul prerogativelor și
constrângerilor prevăzute de lege în vederea exercitării atribuțiilor
autorităților și instituțiilor administrației publice și care le conferă
posibilitatea de a se impune cu forță juridică obligatorie în raporturile
lor cu persoane fizice sau juridice, pentru apărarea interesului public;
kk) serviciul public - activitatea sau ansamblul de activități
organizate de o autoritate a administrației publice ori de o instituție
publică sau autorizată/autorizate ori delegată de aceasta, în scopul
satisfacerii unei nevoi cu caracter general sau a unui interes public, în
mod regulat și continuu;
ll) serviciile publice deconcentrate - structurile de specialitate
ale ministerelor și ale altor organe de specialitate din unitățile
administrativ-teritoriale ale administrației publice centrale care
răspund de satisfacerea unor nevoi de interes public/general în
concordanță cu obiectivele politicilor și strategiilor sectoriale ale
Guvernului;
mm) subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor -
sectoarele municipiului București sau alte subdiviziuni ale
municipiilor ale căror delimitare și organizare se stabilesc prin lege;
nn) standardele de calitate - ansamblul normativelor de
calitate în furnizarea unui serviciu public și/sau de utilitate publică,
stabilite prin acte normative;
oo) standardele de cost - costurile normative utilizate pentru
determinarea cuantumului resurselor alocate bugetelor locale ale
unităților administrativ-teritoriale în vederea furnizării unui serviciu
public și/sau de utilitate publică la standardul de calitate stabilit prin
acte normative;
pp) unitățile administrativ-teritoriale - comune, orașe,
municipii și județe;

191
qq) zona metropolitană - asociația de dezvoltare
intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între capitala
României sau municipiile de rangul I ori municipiile reședință de
județ și unitățile administrativ-teritoriale aflate în zona limitrofă.
În articolul 69 este dată definiția autorităților administrative
autonome
Autoritățile administrative autonome prevăzute la art. 51 alin.
(1) sunt autorități ale administrației publice centrale a căror activitate
este supusă controlului Parlamentului, în condițiile prevăzute de
legile lor de înființare, organizare și funcționare și care nu se află în
raporturi de subordonare față de Guvern, de ministere sau față de
organele de specialitate ale acestora.
ARTICOLUL 568 dă definiția răspunderii administrativ-
disciplinare
(1) Răspunderea administrativ-disciplinară reprezintă o formă
a răspunderii administrative care intervine în cazul săvârșirii unei
abateri disciplinare, în sensul încălcării de către demnitari,
funcționari publici și asimilații acestora a îndatoririlor de serviciu și a
normelor de conduită obligatorie prevăzute de lege.
(2) Răspunderea administrativ-disciplinară se stabilește cu
respectarea principiului contradictorialității și al dreptului la apărare
și este supusă controlului instanțelor de contencios administrativ, în
condițiile legii.
În articolul 573 este definită răspunderea administrativ-
patrimonială
Răspunderea administrativ-patrimonială reprezintă o formă a
răspunderii administrative care constă în obligarea statului sau, după
caz, a unităților administrativ-teritoriale la repararea pagubelor
cauzate unei persoane fizice sau juridice prin orice eroare judiciară,
pentru limitele serviciului public, printr-un act administrativ ilegal
sau prin refuzul nejustificat al administrației publice de a rezolva o
cerere privitoare la un drept recunoscut de lege sau la un interes
legitim.

192
b. Vocabularul juridic
Definițiile oferite de Coduri simbolizează arta legiuitorului
prin virtuțile asociate acestora: claritate, simplitate, securitate,
pedagogie. 300 Orice definiție legală constituie o normă juridică ce
trebuie aplicată ca atare: „în caz de neaplicare, de falsă aplicare sau
de falsă interpretare a unui element din definiția legală, sentința dată
poate fi casată pentru violarea legii” 301.
Vom reda în continuare definițiile legale prezente în Codul
civil, noțiunile definite trebuind utilizate întotdeauna în sensul
acestuia.
Definițiile Codul civil
Art. 34. - Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei
de a avea drepturi și obligații civile.
Art. 37. - Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei
de a încheia singură acte juridice civile.
Art. 232. - Reorganizarea persoanei juridice este operațiunea
juridică în care pot fi implicate una sau mai multe persoane juridice
și care are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora.
Art. 321. - (1) Locuința familiei este locuința comună a
soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află copiii. (2) Oricare
dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a
unui imobil ca locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul
imobilului.
Art. 405. - (1) Rudenia firească este legătura bazată pe
descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai
multe persoane au un ascendent comun. (2) Rudenia civilă este
legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de
lege.
Art. 451. Adopția este operațiunea juridică prin care se
creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și
legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.

300
Vezi Diana DĂNIȘOR, Interpretarea Codului civil. Perspectivă
jurilingvistică, op. cit., pp. 177-190.
301
Idem, p. 185.
193
Art. 535. - Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale,
care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Art. 537. - Sunt imobile terenurile, izvoarele și cursurile de
apă, plantațiile prinse în rădăcini, construcțiile și orice alte lucrări
fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte instalații
de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental,
precum și tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în
acestea cu caracter permanent.
Art. 539. - (1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile
sunt bunuri mobile. (2) Sunt bunuri mobile și undele
electromagnetice sau asimilate acestora, precum și energia de orice
fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice persoană
și puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară
a sursei acestora.
Art. 540. - (1) Bogățiile de orice natură ale solului și
subsolului, fructele neculese încă, plantațiile și construcțiile
încorporate în sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin
voința părților, sunt privite în natura lor individuală în vederea
detașării lor. (2) Pentru opozabilitate față de terți, este necesară
notarea în cartea funciară.
Art. 693. - (1) Superficia este dreptul de a avea sau de a
edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra ori în subsolul acelui
teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.
(2) Dreptul de superficie se dobândește în temeiul unui act juridic,
precum și prin uzucapiune sau prin alt mod prevăzut de lege.
Dispozițiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
(3) Superficia se poate înscrie și în temeiul unui act juridic prin care
proprietarul întregului fond a transmis exclusiv construcția ori a
transmis terenul și construcția, în mod separat, către două persoane,
chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei. (4) În
situația în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate
înscrie pe baza renunțării proprietarului terenului la dreptul de a
invoca accesiunea, în favoarea constructorului. De asemenea, ea se
poate înscrie în favoarea unui terț pe baza cesiunii dreptului de a
invoca accesiunea.
194
Art. 703. - Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei
persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul,
însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța.
Art. 755. - (1) Servitutea este sarcina care grevează un imobil,
pentru uzul sau utilitatea imobilului unui alt proprietar. (2) Utilitatea
rezultă din destinația economică a fondului dominant sau constă într-
o sporire a confortului acestuia.
Art. 773. - Fiducia este operațiunea juridică prin care unul sau
mai mulți constituitori transferă drepturi reale, drepturi de creanță,
garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea
drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari care
le exercită cu un scop determinat, în folosul unuia sau mai multor
beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă patrimonială
autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații din patrimoniile
fiduciarilor.
Art. 907. - (1) Când o înscriere făcută în cartea funciară nu
corespunde cu situația juridică reală, se poate cere rectificarea
acesteia. (2) Prin rectificare se înțelege radierea, îndreptarea sau
corectarea oricărei înscrieri inexacte efectuate în cartea funciară.
(3) Situația juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaștere
făcută de titularul înscrierii a cărei rectificare se solicită, prin
declarație dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă pronunțată împotriva acestuia, prin care s-a
admis acțiunea de fond. Acțiunea de fond poate fi, după caz, o
acțiune în anulare, rezoluțiune, reducțiune sau orice altă acțiune
întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic.
Art. 916. - (1) Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor
dreptului de proprietate asupra unui bun de către persoana care îl
stăpânește și care se comportă ca un proprietar. (2) Dispozițiile
prezentului titlu se aplică, în mod corespunzător, și în privința
posesorului care se comportă ca un titular al altui drept real, cu
excepția drepturilor reale de garanție.
Art. 953. - Moștenirea este transmiterea patrimoniului unei
persoane fizice decedate către una sau mai multe persoane în ființă.

195
Art. 984. - (1) Liberalitatea este actul juridic prin care o
persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale, în tot sau în parte,
în favoarea unei alte persoane. (2) Nu se pot face liberalități decât
prin donație sau prin legat cuprins în testament.
Art. 985. - Donația este contractul prin care, cu intenția de a
gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un
bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar.
Art. 986. - Legatul este dispoziția testamentară prin care
testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să
dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta sau
anumite bunuri determinate.
Art. 1.034. - Testamentul este actul unilateral, personal și
revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre
formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.
Art. 1.074. - (1) Dezmoștenirea este dispoziția testamentară
prin care testatorul îi înlătură de la moștenire, în tot sau în parte, pe
unul sau mai mulți dintre moștenitorii săi legali. (2) Dezmoștenirea
este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea
de la moștenire a unuia sau mai multor moștenitori legali și indirectă
atunci când testatorul instituie unul sau mai mulți legatari.
Art. 1.086. - Rezerva succesorală este partea din bunurile
moștenirii la care moștenitorii rezervatari au dreptul în virtutea legii,
chiar împotriva voinței defunctului, manifestată prin liberalități ori
dezmoșteniri.
Art. 1.089. - Cotitatea disponibilă este partea din bunurile
moștenirii care nu este rezervată prin lege și de care defunctul putea
dispune în mod neîngrădit prin liberalități.
Art. 1.135. - (1) Dacă nu sunt moștenitori legali sau
testamentari, moștenirea este vacantă. (2) Dacă prin legat s-a atribuit
numai o parte a moștenirii și nu există moștenitori legali ori vocația
acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct,
partea din moștenire rămasă neatribuită este vacantă.
Art. 1.166. - Contractul este acordul de voințe dintre două sau
mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un
raport juridic.
196
Art. 1.235. - Cauza este motivul care determină fiecare parte
să încheie contractul.
Art. 1.324. - Este unilateral actul juridic care presupune
numai manifestarea de voință a autorului său.
Art. 1.469. - (1) Obligația se stinge prin plată atunci când
prestația datorată este executată de bunăvoie. (2) Plata constă în
remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte
prestații care constituie obiectul însuși al obligației.
Art. 1.566. - (1) Cesiunea de creanță este convenția prin care
creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț.
(2) Dispozițiile prezentului capitol nu se aplică: a) transferului
creanțelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu
universal; b) transferului titlurilor de valoare și altor instrumente
financiare, cu excepția dispozițiilor secțiunii a 2-a din prezentul
capitol.
Art. 1.650. - (1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul
transmite sau, după caz, se obligă să transmită cumpărătorului
proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se
obligă să îl plătească. (2) Poate fi, de asemenea, transmis prin
vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate sau orice alt
drept.
Art. 1.758. - (1) Vânzarea cu opțiune de răscumpărare este o
vânzare afectată de condiție rezolutorie prin care vânzătorul își
rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis
cumpărătorului. (2) Opțiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată
pentru un termen mai mare de 5 ani. Dacă s-a stabilit un termen mai
mare, acesta se reduce de drept la 5 ani.
Art. 1.763. - Schimbul este contractul prin care fiecare dintre
părți, denumite copermutanți, transmite sau, după caz, se obligă să
transmită un bun pentru a dobândi un altul.
Art. 1.766. - (1) Contractul de furnizare este acela prin care o
parte, denumită furnizor, se obligă să transmită proprietatea asupra
unei cantități determinate de bunuri și să le predea, la unul sau mai
multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu,
sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe termene
197
ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar,
se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor și să
plătească prețul lor. (2) În cazul furnizării de bunuri, ca accesoriu al
obligației principale, furnizorul se poate obliga să presteze
beneficiarului acele servicii necesare pentru furnizarea bunurilor.
(3) Dacă prin același contract se convin atât vânzarea unor bunuri,
cât și furnizarea unor bunuri sau servicii, atunci contractul va fi
calificat în funcție de obligația caracteristică și cea accesorie.
Art. 1.772. - (1) Contractul de report este acela prin care
reportatorul cumpără de la reportat cu plata imediată titluri de credit
și valori mobiliare circulând în comerț și se obligă, în același timp, să
revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeași specie, la o
anumită scadență, în schimbul unei sume determinate. (2) Contractul
de report se încheie prin remiterea titlurilor sau valorilor mobiliare,
iar dacă acestea sunt nominative, prin îndeplinirea formalităților
necesare pentru transmiterea lor.
Art. 1.777. - Locațiunea este contractul prin care o parte,
numită locator, se obligă să asigure celeilalte părți, numite locatar,
folosința unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț,
denumit chirie.
Art. 1.949. - Contractul de asociere în participație este
contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai multor persoane
o participație la beneficiile și pierderile uneia sau mai multor
operațiuni pe care le întreprinde.
Art. 2.009. - Mandatul este contractul prin care o parte,
numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte
juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant.
Art. 2.039. - (1) Mandatul fără reprezentare este contractul în
temeiul căruia o parte, numită mandatar, încheie acte juridice în
nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își
asumă față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă
terții aveau cunoștință despre mandat. (2) Dispozițiile prezentei
secțiuni se completează, în mod corespunzător, cu regulile aplicabile
mandatului cu reprezentare.

198
Art. 2.043. - Contractul de comision este mandatul care are ca
obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori prestarea de servicii
pe seama comitentului și în numele comisionarului, care acționează
cu titlu profesional, în schimbul unei remunerații numită comision.
Art. 2.054. - (1) Contractul de consignație este o varietate a
contractului de comision care are ca obiect vânzarea unor bunuri
mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.
(2) Contractul de consignație este guvernat de regulile prezentei
secțiuni, de legea specială, precum și de dispozițiile privitoare la
contractul de comision și de mandat, în măsura în care acestea din
urmă nu contravin prezentei secțiuni.
Art. 2.064. - Contractul de expediție este o varietate a
contractului de comision prin care expeditorul se obligă să încheie, în
nume propriu și în contul comitentului, un contract de transport și să
îndeplinească operațiunile accesorii.
Art. 2.096. - (1) Intermedierea este contractul prin care
intermediarul se obligă față de client să îl pună în legătură cu un terț,
în vederea încheierii unui contract. (2) Intermediarul nu este prepusul
părților intermediate și este independent față de acestea în executarea
obligațiilor sale.
Art. 2.103. - (1) Depozitul este contractul prin care
depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligația de a-l
păstra pentru o perioadă de timp și de a-l restitui în natură.
(2) Remiterea bunului este o condiție pentru încheierea valabilă a
contractului de depozit, cu excepția cazului când depozitarul deține
deja bunul cu alt titlu.
Art. 2.138. - Sechestrul convențional este depozitul prin care
două sau mai multe persoane încredințează unui terț, denumit
administrator-sechestru, unul sau mai multe bunuri mobile ori
imobile în privința cărora există o contestație sau incertitudine
juridică, cu obligația pentru acesta de a le păstra și a le restitui celui
recunoscut ca titular al dreptului.
Art. 2.146. - Împrumutul de folosință este contractul cu titlu
gratuit prin care o parte, numită comodant, remite un bun mobil sau

199
imobil celeilalte părți, numite comodatar, pentru a se folosi de acest
bun, cu obligația de a-l restitui după un anumit timp.
Art. 2.158. - (1) Împrumutul de consumație este contractul
prin care împrumutătorul remite împrumutatului o sumă de bani sau
alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar
împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp
aceeași sumă de bani sau cantitate de bunuri de aceeași natură și
calitate. (2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face
cu titlu profesional, nu îi sunt aplicabile dispozițiile legale privind
instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare.
Art. 2.171. - (1) Contractul de cont curent este acela prin care
părțile, denumite curentiști, se obligă să înscrie într-un cont creanțele
decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile și
indisponibile până la închiderea contului. (2) Soldul creditor al
contului la încheierea sa constituie o creanță exigibilă. Dacă plata
acestuia nu este cerută, soldul constituie prima remitere dintr-un nou
cont și contractul este considerat reînnoit pe durată nedeterminată.
Art. 2.193. - Facilitatea de credit este contractul prin care o
instituție de credit, o instituție financiară nebancară sau orice altă
entitate autorizată prin lege specială, denumită finanțator, se obligă
să țină la dispoziția clientului o sumă de bani pentru o perioadă de
timp determinată sau nedeterminată.
Art. 2.267. - (1) Tranzacția este contractul prin care părțile
previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin
concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor
drepturi de la una la cealaltă. (2) Prin tranzacție se pot naște,
modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac obiectul
litigiului dintre părți.
Art. 2.280. - Fideiusiunea este contractul prin care o parte,
fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care are într-un alt raport
obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în
schimbul unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă
nu o execută.

200
Art. 2.333. - (1) Privilegiul este preferința acordată de lege
unui creditor în considerarea creanței sale. (2) Privilegiul este
indivizibil.
Art. 2.343. - Ipoteca este un drept real asupra bunurilor
mobile sau imobile afectate executării unei obligații.
Definițiile Codului de procedură civilă
Art. 29. - Acțiunea civilă este ansamblul mijloacelor
procesuale prevăzute de lege pentru protecția dreptului subiectiv
pretins de către una dintre părți sau a unei alte situații juridice,
precum și pentru asigurarea apărării părților în proces.
Art. 174. - (1) Nulitatea este sancțiunea care lipsește total sau
parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea
cerințelor legale, de fond sau de formă. (2) Nulitatea este absolută
atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care
ocrotește un interes public. (3) Nulitatea este relativă în cazul în care
cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un
interes privat.
Art. 245. - Excepția procesuală este mijlocul prin care, în
condițiile legii, partea interesată, procurorul sau instanța invocă, fără
să pună în discuție fondul dreptului, neregularități procedurale
privitoare la compunerea completului sau constituirea instanței,
competența instanței ori la procedura de judecată sau lipsuri
referitoare la dreptul la acțiune urmărind, după caz, declinarea
competenței, amânarea judecății, refacerea unor acte ori anularea,
respingerea sau perimarea cererii.
Art. 246. - (1) Excepțiile absolute sunt cele prin care se
invocă încălcarea unor norme de ordine publică. (2) Excepțiile
relative sunt cele prin care se invocă încălcarea unor norme care
ocrotesc cu precădere interesele părților.
Art. 265. - Înscrisul este orice scriere sau altă consemnare
care cuprinde date despre un act sau fapt juridic, indiferent de
suportul ei material ori de modalitatea de conservare și stocare.
Art. 269. - (1) Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau,
după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul
public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate
201
publică, în forma și condițiile stabilite de lege. Autenticitatea
înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea
consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora
și data înscrisului. (2) Este, de asemenea, autentic orice alt înscris
emis de către o autoritate publică și căruia legea îi conferă acest
caracter.
Art. 272. - Înscrisul sub semnătură privată este acela care
poartă semnătura părților, indiferent de suportul său material. El nu
este supus niciunei alte formalități, în afara excepțiilor anume
prevăzute de lege.
Art. 327. - Prezumțiile sunt consecințele pe care legea sau
judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut spre a stabili un fapt
necunoscut.
Art. 348. - (1) Constituie mărturisire recunoașterea de către
una dintre părți, din proprie inițiativă sau în cadrul procedurii
interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă își întemeiază
pretenția sau, după caz, apărarea. (2) Mărturisirea este judiciară sau
extrajudiciară.
Art. 541. - (1) Arbitrajul este o jurisdicție alternativă având
caracter privat. (2) În administrarea acestei jurisdicții, părțile litigante
și tribunalul arbitral competent pot stabili reguli de procedură
derogatorii de la dreptul comun, cu condiția ca regulile respective să
nu fie contrare ordinii publice și dispozițiilor imperative ale legii.
Art. 616. - (1) Arbitrajul instituționalizat este acea formă de
jurisdicție arbitrală care se constituie și funcționează în mod
permanent pe lângă o organizație sau instituție internă ori
internațională sau ca organizație neguvernamentală de interes public
de sine stătătoare, în condițiile legii, pe baza unui regulament propriu
aplicabil în cazul tuturor litigiilor supuse ei spre soluționare potrivit
unei convenții arbitrale. Activitatea arbitrajului instituționalizat nu
are caracter economic și nu urmărește obținerea de profit. (2) În
reglementarea și desfășurarea activității jurisdicționale, arbitrajul
instituționalizat este autonom în raport cu instituția care l-a înființat.
Aceasta va stabili măsurile necesare pentru garantarea autonomiei.

202
Art. 952. - Sechestrul asigurător constă în indisponibilizarea
bunurilor mobile sau/și imobile urmăribile ale debitorului aflate în
posesia acestuia sau a unui terț în scopul valorificării lor în momentul
în care creditorul unei sume de bani va obține un titlu executoriu.
Art. 972. - Sechestrul judiciar constă în indisponibilizarea
bunurilor ce formează obiectul litigiului sau, în condițiile legii, a
altor bunuri, prin încredințarea pazei acestora unui administrator-
sechestru desemnat potrivit art. 976.
Art. 1.094. - În sensul prezentului titlu, termenul de hotărâri
străine se referă la actele de jurisdicție contencioasă sau
necontencioasă ale instanțelor judecătorești, cele notariale sau ale
oricăror autorități competente dintr-un stat nemembru al Uniunii
Europene.
Definițiile Codului penal și ale Codului de procedură
penală

Codul penal, în titlul X, în art. 172 stabilește în mod expres că


„Ori de câte ori legea penală foloseşte un termen sau o expresie din
cele arătate în prezentul titlu, înţelesul acestora este cel prevăzut în
articolele următoare, afară de cazul când legea penală dispune altfel.”
În ceea ce privește Codul de procedură penală, acesta nu oferă
definiții, specificând, în art. 602, că „Termenii sau expresiile al căror
înțeles este anume explicat în Codul penal au același înțeles și
în Codul de procedură penală.”

Art. 173 Legea penală Prin "lege penală" se înţelege orice


dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de
urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere
de lege.
Art. 174 Săvârşirea unei infracţiuni Prin „săvârşirea unei
infracţiuni” sau „comiterea unei infracţiuni” se înţelege săvârşirea
oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune
consumată sau ca tentativă, precum şi participarea la comiterea
acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

203
Art. 175 Funcţionar (1) „Funcţionar” este persoana care
exercită, permanent sau temporar, atribuţii care îi permit să ia decizii,
să participe la luarea deciziilor sau să influenţeze luarea acestora în
cadrul unei persoane juridice care desfăşoară o activitate ce nu poate
face obiectul domeniului privat. (2) De asemenea, este considerat
funcţionar în sensul legii penale persoana care exercită o activitate
pentru care a fost învestit de o autoritate publică şi care este supusă
controlului acesteia.
Art. 176 Membru de familie (1) Prin „membru de familie” se
înţelege: a) ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii
acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii,
astfel de rude; b) soţul; c) persoanele care au stabilit relaţii
asemănătoare acelora dinte soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în
care convieţuiesc. (2) Dispoziţiile din legea penală privitoare la
membru de familie, în limitele prevăzute de alin.(1) lit.a), se aplică,
în caz de adopţie, şi persoanei adoptate ori descendenţilor acesteia în
raport cu rudele fireşti.
Art. 177 Informaţii secrete de stat şi înscrisuri oficiale (1)
„Informaţii secrete de stat” sunt informaţiile clasificate astfel de
autorităţile competente, potrivit legii. (2) „Înscris oficial” este orice
înscris care emană de la o persoană juridică dintre cele la care se
referă art. 175 alin.(1) ori de la persoana prevăzută în art. 175 alin.(2)
sau care aparţine unor asemenea persoane.
Art. 178 Arme (1) „Arme” sunt instrumentele, dispozitivele
sau piesele declarate astfel prin dispoziţii legale. (2) Sunt asimilate
armelor orice alte obiecte de natură a putea fi folosite ca arme şi care
au fost întrebuinţate pentru atac.
Art. 179 Instrument de plată electronică Prin „instrument de
plată electronică” se înţelege un instrument care permite titularului să
efectueze retrageri de numerar, încărcarea şi descărcarea unui
instrument de monedă electronică precum şi transferuri de fonduri,
altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare.
Art. 180 Sistem informatic şi date informatice (1) Prin
„sistem informatic” se înţelege orice dispozitiv sau ansamblu de
dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care
204
unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu
ajutorul unui program informatic. (2) Prin „date informatice” se
înţelege orice reprezentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-
o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.
Art. 181 Exploatarea unei persoane Prin „exploatarea unei
persoane” se înţelege: a) supunerea la executarea unei munci sau
îndeplinirea de servicii, în mod forţat ori cu încălcarea normelor
legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate şi securitate;
b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de
lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea
prostituţiei, la manifestări pornografice în vederea producerii şi
difuzării de materiale pornografice sau la alte forme de exploatare
sexuală; d) obligarea la practicarea cerşetoriei; e) prelevarea de
organe.
Art. 182 Faptă săvârşită în public Fapta se consideră săvârşită
în public atunci când a fost comisă: a) într-un loc care prin natura sau
destinaţia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar dacă nu este
prezentă nici o persoană; b) în orice alt loc accesibil publicului, dacă
sunt de faţă două sau mai multe persoane; c) în loc neaccesibil
publicului, însă cu intenţia ca fapta să fie auzită sau văzută şi dacă
acest rezultat s-a produs faţă de două sau mai multe persoane; d) într-
o adunare sau reuniune de mai multe persoane, cu excepţia
reuniunilor care pot fi considerate că au caracter de familie, datorită
naturii relaţiilor dintre persoanele participante.
Art. 183 Timp de război Prin „timp de război” se înţelege
durata stării de mobilizare a forţelor armate sau durata stării de
război.
Art. 184 Calculul timpului (1) La calcularea timpului ziua se
socoteşte de 24 de ore, săptămâna de 7 zile iar anul de 12 luni. Luna
şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare
datei de la care au început să curgă. (2) Dacă limita de pedeapsă este
exprimată într-un termen pe luni care nu este divizibil cu fracţia de
majorare sau reducere ce ar urma să se aplice, fracţia se va aplica
asupra termenului transformat în zile, după care durata obţinută se
transformă în luni. În acest caz luna se socoteşte de 30 de zile şi se
205
iau în calcul doar zilele întregi rezultate din aplicarea fracţiei. (3) În
cazul limitelor de pedeapsă exprimate în ani, se aplică în mod
corespunzător dispoziţiile alin. (2), transformarea făcându-se între
ani şi luni.
Art. 185 Pedeapsă prevăzută de lege Prin „pedeapsă
prevăzută de lege” se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege
care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în
considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
II* Definiția procedeu de dezambiguizare
Atunci când redactați lucrarea de masterat, pentru a nu
confunda anumiți termeni, aceștia trebuie definiți în prealabil, sensul
utilizării lor pe tot parcursul lucrării fiind acela pe care l-ați
consemnat în definiție. Vom reda în continuare o serie de termeni cu
sensurile lor, precum și sfaturi de utilizare corectă.
Amoral și imoral
Amoral - care nu are noțiunea moralității, indiferent față de
morală
Imoral - care este contrar moralei, care încalcă principiile ei,
care nu are niciun principiu moral.
Achiziție și cumpărare
Achiziția este faptul de a deveni proprietarul unui bun cu titlu
gratuit sau cu titlu oneros, între vii sau pentru cauză de moarte.
Achiziția proprietății poate fi făcută prin succesiune, donație,
convenție, accesiune etc. Cumpărarea este o formă de achiziție,
faptul de a dobândi un bun în schimbul plății unui preț. Este deci o
achiziție cu titlu oneros.
Acont și arvună
Acontul este suma de bani plătită (sau încasată) înainte din
prețul unor servicii, al unor furnizări sau dintr-o datorie. El este
întotdeauna o parte din prețul vânzării. Arvuna nu se confundă cu
acontul sau cu avansul, care este o parte din preț și nu generează
obligațiile specifice arvunei. Arvuna este în general o garanție într-un
contract de vânzare-cumpărare, o garanție, daunele-interese
compensatorii plătite de partea culpabilă în caz de nerespectare a
vânzării.
206
Audiere și interogatoriu
Audiere - luare a depoziției unui martor
Interogatoriu - totalitate a întrebărilor puse de un judecător
unei părți implicate într-un proces, care contribuie la rezolvarea
cazului.
Cesiune și sesiune
Cesiune - transmitere de către o persoană altei persoane a
unui drept de creanță cu titlu oneros în temeiul unui contract.
Sesiune - Perioadă de timp în care membrii unui organ
reprezentativ, ai unei organizații se întrunesc pentru a discuta și a
rezolva diferite probleme; p. ext. ședințele ținute în această perioadă
de timp.
Contravenție și proces-verbal
Nu sunt sinonime. Se constată o contravenție, se întocmește
un proces-verbal.
Contravenție - abatere de la o lege care, având un grad redus
de pericol social, este pedepsită numai prin aplicarea de amenzi sau
alte pedepse ușoare.
Proces-verbal - înscris (cu caracter oficial) în care se
consemnează un fapt de natură juridică; act cu caracter oficial în care
se redau pe scurt discuțiile și hotărârile unei adunări constituite.
A deferi și a traduce
A deferi - a trimite (pe cineva) înaintea unui organ de
judecată sau de urmărire penală; a supune o cauză unui for
judecătoresc.
A traduce - a aduce (pe cineva) înaintea unei instanțe
judecătorești.
Delațiune și denunț
Delațiunea este un denunț motivat de ură, răzbunare sau
invidie.
Domeniu privat și domeniu public
Domeniul privat nu este ansamblul bunurilor ce aparține
administraților, prin opoziție cu domeniul public. Cele două domenii
desemnează cele două categorii de bunuri ce compun patrimoniul
persoanelor publice. Prima masă este supusă regimului juridic al
207
dreptului administrativ, cea de-a doua, dreptului comun, dreptul
privat. Domeniul public este totalitatea bunurilor întreținute de stat și
de care se folosește publicul (drumuri, poduri etc.). Domeniul privat
al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din
bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul
public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-
teritoriale au drept de proprietate privată. 302
A evoca și a invoca
A evoca - a aduce în conștiință fapte, evenimente,
împrejurări etc. trecute; a retrage un proces de la un tribunal pentru a
fi deferit altui tribunal.
A invoca - a chema în ajutor (mai ales o divinitate); a cita
ceva în favoarea sa, a se referi la ceva ce poate servi cuiva ca
argument în susținerea unei afirmații.
Executabil și executoriu
Executabil - care poate fi executat
Executoriu - a (Jur.) Care investește cu puterea de a executa
(13). 2 a (Jur.; d. o lege, o dispoziție, o sentință etc.) Care trebuie
pusă în execuție (10). 3 a (P.ex.) Care are caracter
obligatoriu Si: (rar) executiv (8). 4 a (Jur; îs) Formulă ~ie Mențiune
pusă pe o hotărâre judecătorească, în baza căreia se poate face
executarea (12) silită a acestei hotărâri Si: (înv.) exequatur (1). 5-
6 sm, a (Jur; ș.îs. titlu ~) (Act) învestit cu formulă executori (4).303
Ilegal și ilicit
Ilegal - 1. Care nu este în conformitate cu legea, care încalcă
legea. 2. Care nu este recunoscut, admis de lege, aprobat de
autoritățile unei țări, care desfășoară în ascuns o activitate
(politică); p. ext. care servește acestei activități; conspirativ,
clandestin.

302
Art. 4 din Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea
publică şi regimul juridic al acesteia.
303
Micul dicționar academic, ediția a II-a, Academia Română, Institutul de
Lingvistică, Editura Univers Enciclopedic, București, 2010.
208
Ilicit - Interzis de lege, contrar unei legi sau unei norme; p.
ext. necinstit.
Judiciar, juridic, jurisdicțional
Judiciar - 1. Care ține de justiție, privitor la justiție;
judecătoresc. ◊ Cronică judiciară = dare de seamă asupra proceselor
și dezbaterilor care au loc înaintea justiției. 2. Făcut prin autoritatea
justiției.
Juridic - Care ține de drept, privitor la drept. ◊ Persoană
juridică = organizație cu patrimoniu propriu și administrație de sine
stătătoare, care se bucură de capacitatea de a avea drepturi și
obligații.
Jurisdicțional - Care ține de jurisdicție, privitor la jurisdicție.
Act juridic, act judiciar și act jurisdicțional
Actul juridic este o manifestare de voință exprimată în
vederea producerii anumitor efecte de drept (crearea, modificarea,
transmiterea sau stingerea anumitor drepturi). Contractul, de
exemplu, este un act juridic.
Actul judiciar desemnează orice act de procedură intervenit în
cadrul unui proces.
Actul extrajudiciar este orice act al unui auxiliar de justiție
(avocat, executor etc.) fără raport cu angajarea sau derularea unui
proces.
Actul jurisdicțional este actul prin care judecătorul se
pronunță și tranșează un litigiu între doi adversari.
Act juridic și fapt juridic
Faptele juridice sunt „evenimente oarecare cărora o regulă de
drept le atașează efecte juridice care nu au fost special și direct dorite
de cei interesați. Asta nu înseamnă că un fapt juridic ar fi cu
necesitate un eveniment involuntar. Chiar și voluntar, un
comportament rămâne un fapt juridic din moment ce efectul juridic
care-i este atașat nu a fost voit ca atare de autorul său.”304

304
F. TERRÉ, Ph. SIMLER, Y. LEQUETTE, Droit civil, les obligations,
Dalloz, Précis, 7e édition, Paris, 1999, no 5, p. 6.
209
Actul juridic este o manifestare de voință clar și direct
exprimată în vederea producerii anumitor efecte de drept (crearea,
modificarea, transmiterea sau stingerea unui drept).
Agent public și funcționar
Funcționarul public este persoana numită într-o funcție
publică. 305 Funcţionarul public a fost definit în literatura juridică de
dată recentă306 „ca reprezentând persoana fizică ce face parte dintr-o
autoritate sau instituţie publică aflată în raporturi ierarhice şi care a
fost legal învestită cu exerciţiul unei funcţii publice executive, de
regulă pentru o perioadă de timp nedeterminată, fiind salarizată
pentru activitatea depusă”307. Prin două decizii celebre din 1954 s-a
statuat că au caracter administrativ şi determină calitatea de agent
public acele contracte prin care se conferă personalului angajat
funcţia de „a participa direct la executarea sau de a executa propriu-
zis serviciul administrativ” sau, potrivit doctrinei, este vorba despre
contracte care încredinţează agenţilor respectivi „funcţii
corespunzând specialităţii serviciului public respectiv” 308. Termenul
de agent public este mai larg decât cel de funcționar, deoarece
include ansamblul agenților administrației, fie că au făcut sau nu
obiectul unei titularizări. „Funcționarul este agentul numit într-o

305
Legea nr.188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor
publici, art. 2 alin 1.
306
I. SANTAI, Drept administrativ, Alma Mater, Sibiu, 2011: Înainte de a
preciza elementele ce definesc funcţionarul public administrativ, în sensul
amintit, facem precizarea că în prezent, pentru funcţia publică ce a fost
cunoscută tradiţional ca “executivă”, este preferabil termenul de funcţie
publică administrativă, iar locul “autorităţii de stat”, trebuie luat de
noţiunea de “autoritate publică”, folosită de Constituţie şi care este
acoperitoare şi pentru autorităţile administraţiei publice locale autonome.
307
Pentru alte definiţii, vezi A. IORGOVAN, V. GILESCU, Drept
administrativ şi ştiinţa administraţiei, Tipografia Universităţii din
Bucureşti, București, 1986.
308
VEDINAŞ V., „Câteva aspecte legate de privatizarea funcţiei publice”,
Analele Universităţii din Bucureşti, seria Drept, Bucureşti, 1998, p. 84.
210
funcție administrativă permanentă și titularizat într-un grad al
funcției publice.”309
Alienare și cesiune
Alienarea este transmiterea unui drept real (dreptul de
proprietate sau dezmembrămintele sale) între vii (vânzare, schimb,
donație) sau pentru cauză de moarte (legat).
Cesiunea este transmiterea între vii a unui drept personal sau
a unui drept real. Alienarea între vii nu este deci decât un fel de
cesiune.
Alienare se spune mai degrabă pentru un bun corporal, în
timp ce cesiune se spune pentru un bun incorporal. 310
Alienatul este persoana care are facultățile mintale
alterate, care suferă de o boală mintală; nebun, dement.
Amendă și amendament
A amenda înseamnă a aplica cuiva o amendă sau a modifica
prin amendamente un text, mai ales o lege.
Amenda este sancțiunea care constă în plata unei sume de
bani.
Amendamentul este o propunere de modificare a unui text de
lege în cursul discutării sale în Parlament. Membrii parlamentului și
Guvernul au dreptul de amendament.
Amnistie și grațiere
Amnistia este actul puterii de stat prin care se înlătură
răspunderea penală pentru o infracțiune săvârșită.
Grațierea este reducerea (sau anularea) unei pedepse printr-un
act prezidențial.
A antedata și a postdata
A antedata înseamnă a pune pe un act, pe o scrisoare etc. o
dată anterioară celei reale.

309
Danièle LOCHAK, in Dictionnaire constitutionel, sous la direction de
Olivier Duhamel et Yves Mény, Presses Universitaires de France, 1992, p.
20.
310
Gérard CORNU, Linguistique juridicque, Montchrestien, coll. Précis
Domat, 2e édition, 2000, p. 180, no 34.
211
A postdata înseamnă a pune pe un act, pe o scrisoare etc. o
dată posterioară datei redactării.
Arbitraj, conciliere și mediere
Arbitrajul este soluționarea unui litigiu de către un arbitru..
Concilierea înseamnă împăcare, conciliație, unire, acord.
Medierea este intervenția pentru realizarea unei înțelegeri
între două sau mai multe părți adverse.
Asistență și reprezentare
Avocatul își asistă și-și reprezintă clientul. Prin asistență el își
sfătuiește clientul și-și prezintă apărarea în fața instanței. Prin
reprezentare, el dispune de puterea de a îndeplini, în numele și în
contul clientului său, toate actele de procedură pe care le implică
procesul.
Audiere și interogatoriu
Audierea este luarea depoziției unui martor.
Interogatoriul este totalitatea întrebărilor puse de judecător
unei părți implicate într-un proces și a răspunsurilor date de aceasta,
care contribuie la rezolvarea cazului; (concr.) act în care sunt
consemnate aceste întrebări și răspunsuri.
Autoritate de lucru judecat și putere de lucru judecat
Autoritatea de lucru judecat este unul dintre efectele hotărârii
judecătoreşti.
Nu numai hotărârea definitivă, ci şi hotărârea instanţelor de
fond are autoritate de lucru judecat, dar autoritatea de lucru judecat a
acestor hotărâri este relativă, pentru că depinde de soluţia ce se va da
în recurs.
Art. 430 NCC definește autoritatea de lucru judecat în
următorii termeni: „(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în
tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții
procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare,
autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.
(2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și
considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a
rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care
se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra
212
fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului,
autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu
contestația în anulare sau revizuire își păstrează autoritatea de lucru
judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre.”
Puterea de lucru judecat este „efectul hotărârii judecătoreşti
ce semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv
decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul
şi nu trebuie să fie în contradicţie cu o altă hotărâre” 311.
Bancrută și faliment
Bancruta este falimentul (însoțit de nereguli financiare făcute
în dauna creditorilor) prin proasta administrare sau prin operațiuni
frauduloase.
Falimentul este starea de insolvabilitate a unei persoane fizice
sau juridice, stabilită prin hotărâre judecătorească.
Caducitate, inopozabilitate, nulitate, resciziune, reziliere
și rezoluțiune
Caducitatea este situaţia unui act juridic pe care un fapt
posterior îl face ineficace (de ex.: moartea legatarului înaintea
testatorului) 312, deci este ineficacitatea unui act juridic ca urmare a
survenirii unui eveniment ulterior încheierii lui.
Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă unui act valabil
încheiat, pentru neîndeplinirea unor formalităţi ulterioare încheierii
lui (nesocotirea unor cerinţe de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori
depăşirii puterii de a reprezenta).313
Nulitatea, în drept, este lipsa de legalitate a unui act, rezultând
din absența la întocmirea lui a uneia din condițiile de fond sau de
formă cerute de lege. Prin extensie, desemnează sancțiunea care
pedepsește nulitatea unui act, ducând la anularea lui parțială sau
totală. Tot juridic, înseamnă și viciul care atrage nulitatea.
Resciziunea este desființarea unui act juridic când una dintre
părțile din proces a suferit o leziune.

311
https://legeaz.net/dictionar-juridic/putere-de-lucru-judecat
312312
https://legeaz.net/dictionar-juridic/caducitate
313
https://legeaz.net/dictionar-juridic/caducitate
213
Rezilierea este anularea unui contract, a unei convenții;
desfacerea unor contracte, în cazul în care una dintre obligațiile
reciproce nu a fost executată, menținându-se acele efecte ale
contractului care s-au produs până la data desfacerii lui.
Rezoluțiunea este desființarea, cu efect retroactiv, a unui
contract, în cazul în care una dintre obligațiile reciproce, cărora
acesta le dă naștere, nu a fost executată.
Captație
Captația desemnează uneltirile viclene în scopul obținerii,
prin act juridic, a anumitor foloase pentru cineva în dauna altcuiva.
Caz fortuit, stare de necesitate și caz forță majoră
Cazul fortuit este un eveniment independent de culpa
debitorului, care îl împiedică să-și execute o obligație.
Starea de necesitate este situația excepțională în care statul
poate lua anumite măsuri în interesul apărării țării. 314
Cazul de forță majoră este evenimentul imprevizibil care
impune (împotriva voinței) un anumit tip de conduită sau de acțiune
și care presupune exonerarea de obligații sau de răspundere. 315
Centralizare, descentralizare și deconcentrare
Sunt trei modalități de organizarea administrativă a unui stat.
Centralizarea este subordonarea față de o conducere unică, deci
„atunci când administrația unei țări este supusă, în totalitate, puterii
centrale a statului” 316 . Descentralizarea este autonomia
administrativă acordată organelor locale.
Deconcentrarea este o simplă modalitate a centralizării și dă
anumite puteri de decizie unor reprezentanți locali ai statului
(prefectul este autoritatea deconcentrată tip) care rămân supuși
autorității ierarhice a puterii centrale. 317
Decădere, perempțiune, prescripție și uzucapiune

314
MDN 2000.
315
MDA2 2010.
316
Sébastien BISSARDON, Guide du langage juridique. Les pièges à
éviter, Litec, Paris, 2002, p. 99.
317
Idem, p. 100.
214
Decăderea este pierderea unor drepturi sau a unor prerogative
acordate de legi, prin neîndeplinirea unor condiții
cerute. Decăderea din drepturi este lipsirea unei persoane de unele
dintre drepturile sale civile sau politice ca urmare a săvârșirii
anumitor infracțiuni.
Perempțiunea este stingerea, încetarea unui proces prin
depășirea termenului legal de introducere a acțiunii.
Prescripția este stingerea unui drept la acțiune sau la
executarea unei hotărâri prin neexercitarea lui în termenul prevăzut
de lege sau dobândirea dreptului de proprietate asupra unui lucru prin
posesia lui cu bună-credință un anumit timp.
Uzucapiunea este dobândirea dreptului de proprietate asupra
unui bun prin posedarea lui o anumită vreme.
Desistare și desesizare
Desistarea este renunțarea la o acțiune, la un drept care urma
să fie valorificat pe cale juridică.
Desesizarea este declararea incompatibilității pentru
cercetarea și soluționarea unui litigiu.
Defăimare, injurie, calomnie și ultraj
Defăimarea este acţiunea prin care se afirmă sau se impută
anumite fapte, adevărate sau mincinoase, care aduc atingere
reputaţiei unei persoane fizice sau juridice. Defăimarea unei persoane
constituia infracţiunea de calomnie (art. 206 C. pen. - abrogat).318
Injuria este infracțiunea care constă în lezarea onoarei sau
reputației unei persoane prin cuvinte, gesturi sau acte jignitoare. 319
Calomnia este definită de art. 507 din Codul penal de la 1936:
„Acela care în public prin orice mijloace afirmă cu privire la o
persoană sau impută acesteia fapte determinate privitoare la viața sau
activitatea ei publică sau profesională, care, dacă ar fi adevărate, ar
expune acea persoană la urmărire penală sau disciplinară, ori
disprețului public, comite delictul de calomnie în contra vieții
publice sau profesionale […].”

318
https://legeaz.net/dictionar-juridic/defaimare
319
Vezi art. 512 din Codul penal de la 1936.
215
Ultrajul este definit de Noul Cod penal în art. 257 în felul
următor: „ (1) Ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de
comunicare directă, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală,
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârşite
împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de
serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii, se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune,
ale cărei limite speciale se majorează cu o treime. (2) Săvârşirea unei
infracţiuni împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat ori asupra bunurilor
acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu
exercitarea atribuţiilor de serviciu, se sancţionează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite speciale se
majorează cu o treime. (3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează
faptele comise în condiţiile alin. (2), dacă privesc un membru de
familie al funcţionarului public. (4) Faptele prevăzute în alin. (1)-(3),
comise asupra unui poliţist sau jandarm, aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuţii,
se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea
infracţiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.”
Dispoziție
Dispoziția este prevederea obligatorie cuprinsă într-o lege sau
într-un regulament; măsura sau hotărârea luată de un organ ierarhic
superior și obligatorie pentru organul din subordine.
Domiciliu și reședință
Domiciliul este locul unde cineva, avându-și locuința
principală, este ținut în evidență de autorități și își exercită drepturile
cetățenești. „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării
drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară
că îşi are locuinţa principală.” 320 Domiciliul ales este cel domiciliul

320
Art. 87 NCC.
216
pe care părțile unui act juridic pot să-l aleagă în vederea exercitării
drepturilor sau a executării obligaţiilor născute din acel act. 321
Reședința este locul în care locuiește cineva temporar, deci
„locul în care își are locuința secundară”322.
Expropriere, expulzare și rechiziție
Exproprierea este deposedarea unei persoane fizice sau
juridice de o proprietate, de un bun, în virtutea unei legi, pentru
cauze de utilitate publică; preluarea de la cineva a unei proprietăți, a
unui bun etc. în virtutea unei legi, pentru cauze de utilitate publică
(cu despăgubire).323
Expulzare înseamnă obligare a cuiva să părăsească o țară.324
Rechiziția este o măsură excepțională prin care un organ al
administrației de stat obligă pe cetățeni la cedarea temporară a unor
bunuri mobile sau imobile (contra plată) pentru nevoile armatei sau
ale statului. 325
Funcționar, muncitor, angajat și salariat
Funcționarul este salariatul ce efectuează o muncă de birou,
mai degrabă intelectual decât materială, fără răspundere de încadrare
sau de conducere. Conform Noului Cod penal, „(1)Funcţionar public,
în sensul legii penale, este persoana care, cu titlu permanent sau
temporar, cu sau fără o remuneraţie: a) exercită atribuţii şi
responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, în scopul realizării
prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti; b)
exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de orice
natură; c) exercită, singură sau împreună cu alte persoane, în cadrul
unei regii autonome, al altui operator economic sau al unei persoane
juridice cu capital integral sau majoritar de stat, atribuţii legate de
realizarea obiectului de activitate al acesteia. (2) De asemenea, este
considerată funcţionar public, în sensul legii penale, persoana care

321
Art. 97 NCC.
322
Art. 88 NCC.
323
MDA2 2010.
324
MDA2 2010.
325
MDA2 2010.
217
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autorităţile publice sau care este supusă controlului ori supravegherii
acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu public.” 326
Salariatul este persoana fizică care încheie un contract de
muncă individual cu o persoană fizică sau juridică și se obligă să
presteze munca în schimbul unui salariu.
Angajatul este persoana încadrată într-un loc de muncă.
Muncitorul este persoana care lucrează nemijlocit pentru
obținerea unor bunuri sau în activitatea de întreținere și reparare a
acestora.
Leziune - prejudiciu material suferit de una din părți într-un
contract oneros și comutativ, care a acceptat să execute o prestație de
valoare superioară aceleia pe care urma să o primească în
schimb; Viciu de consimțământ pentru minorul trecut de paisprezece
ani, care a încheiat singur, fără consimțământul părinților sau al
tutorelui, acte juridice care provoacă acestora o vătămare; ~ a
maiestății Lezmaiestate.
Jurisdicție și autoritate
Jurisdicție - 1. Putere, competență de a judeca a unui
judecător sau a unei instanțe. 2. Totalitatea instanțelor judecătorești
de același grad. 3. Ansamblul organelor care au competența de a
judeca pricini de aceeași categorie. 4. Teritoriu în care un judecător
sau o instanță judecătorească își exercită puterea.
Autoritate - 1. Influență general acceptată a unei persoane, a
unei organizații sau a unei instituții în diferite sfere ale vieții
sociale. 2. (Jur.) Putere, drept de a emite dispoziții, de a impune
ascultare. 3. Organ al puterii de stat competent să ia măsuri și să
emită dispoziții cu caracter obligatoriu. ♦ Reprezentant al unui
asemenea organ al puterii de stat. 4. Prestigiu de care se bucură
cineva sau ceva. ♦ Persoană care se impune prin cunoștințele sale,
prin prestigiul său.
A mandata și a manda
A mandata – a încredința cuiva un mandat, a împuternici

326
Art. 175 NCP.
218
A manda - A face cuiva cunoscut, în scris sau prin trimis
special, un ordin sau o dispoziție. 327
Mandat și procură
Mandatul este contractul prin care o persoană, mandatarul,
este însărcinat de o alta, mandantul, să îndeplinească pentru ea și în
numele său unul sau mai multe acte juridice determinate.
Procura este actul scris prin care se constată mandatul.
În dreptul penal întâlnim expresiile: mandat de aducere -
ordin dat unui organ de miliție, de către procuror, anchetator penal
sau o instanță de judecată, pentru a aduce o persoană în fața acestora
– și mandat de arestare - ordin dat unui organ de miliție, de către
procuror, anchetator penal sau o instanță de judecată, pentru arestarea
unui învinuit într-o pricină penală.
Mandatul politic (sau parlamentar) este împuternicirea pe care
o obține cineva, prin votul alegătorilor, de a reprezenta poporul într-
un organ al puterii de stat.
Notabil și notoriu
Notabil – vrednic de a fi luat în seamă, de a fi reținut;
remarcabil, însemnat, important.
Notoriu - cunoscut de multă lume, știut de toți.
Despre un avocat, de exemplu, nu se spune că este notoriu, ci
reputat. Dar despre criminali, imbecili, se poate spune că sunt notorii.
Perempțiune și preempțiune
Perempțiunea este stingerea unui proces în fața unei instanțe
din cauza lipsei de acțiune în termenul legal.
Preempțiunea este întâlnită în sintagma drept de preemțiune =
privilegiu pe care îl are cineva printr-un contract sau printr-o lege, la
o vânzare-cumpărare, de a fi, în condiții egale, cel preferat dintre mai
mulți cumpărători.
Prejudicial și prejudiciabil
Prejudicial înseamnă care precedă o judecată, preliminar.
Prejudiciabil înseamnă care poate aduce prejudicii; păgubitor,
vătămător.

327
MDA2 2010.
219
Proiect de lege și propunere de lege
Proiect de lege – emană de la Guvern
Propunere de lege – emană de la Parlament
A perpetra și a perpetua
A perpetra - a săvârși, a comite cu premeditare (o crimă).
A perpetua - a face să dureze sau a continua să dureze veșnic
sau vreme îndelungată; a (se) transmite (din generație în generație,
din veac în veac); a (se) continua.
A postula
A postula – a îndeplini acte de procedură în numele unui
pledant.
O lege, un articol… nu postulează, ele dispun, enunță,
decid…
A stipula
Este greșit să se spună că o lege, un cod, un articol stipulează.
Numai părțile într-un contract stipulează și, prin extensie, contractul
sau o clauză din acesta pot stipula ceva. O lege, un cod, un articol
dispun, decid, impun, dar ele nu stipulează. Se vorbește, de
asemenea, despre dispoziții legislative și stipulații contractuale. A
stipula înseamnă a conveni ceva într-un act, într-un contract, adică a
introduce, a prevedea, a specifica o clauză într-un act, într-un
contract.

220