Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

FUNDAMENTELE ŞTIINŢIFICE ALE

JOCURILOR SPORTIVE: FOTBAL

- CURS DE BAZĂ -

Lect. Univ. Dr. Cezar HONCERIU

Lect. Univ. Dr. Lucian POPESCU
Referenţi:
Conf.Univ.Dr. Constantin PLOEŞTEANU – Universitatea „Dunărea de Jos” Galaţi.
Lect.Univ.Dr. Florin NICHIFOR – Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi.

2
 CUPRINS

Istoria şi organizarea jocului de fotbal

1.1. Originile şi evoluţia jocului de fotbal ............................................................................ 8
1.2. Organizarea fotbalului pe plan naţional şi internaţional .............................................. 14

Tehnica jocului de fotbal

2.1. Definiţie, importanţă, corelaţii ..................................................................................... 20
2.2. Componentele tehnicii jocului de fotbal ...................................................................... 22
2.3. Descrierea elementelor şi procedeelor tehnice de bază ............................................ 26
2.3.1. Lovirea mingii cu piciorul ............................................................................................ 27
2.3.2. Oprirea sau preluarea mingii ...................................................................................... 38
2.3.3. Conducerea mingii ...................................................................................................... 42
2.3.4. Protejarea mingii ......................................................................................................... 43
2.3.5. Fentele sau mişcările înşelătoare ............................................................................... 44
2.3.6. Lovirea mingii cu capul ............................................................................................... 45
2.3.7. Aruncarea mingii de la margine .................................................................................. 47
2.3.8. Deposedarea adversarului de minge .......................................................................... 48
2.3.9. Elemente şi procedee tehnice specifice portarului ..................................................... 49

Tactica jocului de fotbal

3.1. Tactica - definiţie, componente, principii ..................................................................... 56
3.2. Tactica de joc în atac .................................................................................................. 60
3.2.1. Principiile atacului ....................................................................................................... 61
3.2.2. Fazele atacului ............................................................................................................ 62
3.2.3. Formele atacului ......................................................................................................... 63
3.2.3.1. Contraatacul ............................................................................................................... 64
3.2.3.2. Atacul direct ................................................................................................................ 65
3.2.3.3. Atacul combinativ ........................................................................................................ 66
3.2.4. Sisteme de joc în atac ................................................................................................ 67
3.2.5. Mijloacele de realizare a tacticii colective în atac ....................................................... 70
3.2.6. Mijloacele de realizare a tacticii individuale în atac .................................................... 72
3.2.3. Tactica de joc în apărare ............................................................................................ 74
3.3.1. Fazele apărării ............................................................................................................ 75
3.3.2. Sisteme de joc în apărare ........................................................................................... 76
3.3.3. Tactica colectivă în apărare ........................................................................................ 80
3.3.4. Mijloacele tactice colective în apărare …………………………………......................... 81
3.3.5. Mijloacele de realizare a tacticii individuale în apărare ………………......................... 83
3.4. Fazele fixe ale jocului ................................................................................................. 85

3
 Aspecte generale ale metodicii în jocul de fotbal
4.1. Orientări metodice generale ....................................................................................... 90
4.2. Metode şi cerinţe metodice ale instruirii ...................................................................... 91
4.3. Stadiile instruirii în jocul de fotbal ............................................................................... 93
4.4. Metode şi mijloace pentru învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea elementelor şi
procedeelor tehnice .................................................................................................... 95
4.4.1. Metoda predării analitice a tehnicii ............................................................................. 96
4.4.2. Metoda exersării acţiunilor tehnice ............................................................................. 107
4.4.3. Metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice .................................................................. 113
4.4.4. Metoda modelării tehnicii la conţinutul jocului ............................................................. 117
4.5. Metodica predării şi pregătirii tactice .......................................................................... 118
4.5.1. Metoda explicativ-demonstrativă ................................................................................ 118
4.5.2. Metoda exersării analitice ........................................................................................... 119
4.5.3. Metoda exersării acţiunilor tactice prin joc .................................................................. 120
4.5.4. Metoda jocurilor şcoală ............................................................................................... 121

Aspecte generale privind fotbalul în lecţia de educaţie fizică

5.1. Aspecte generale ale predării şi practicării fotbalului în lecţia de educaţie fizică ....... 124
5.2. Fotbalul în învăţământul primar ................................................................................. 126
5.3. Fotbalul în învăţământul gimnazial ............................................................................ 129
5.4. Fotbalul în învăţământul liceal .................................................................................... 132
5.5. Fotbalul în şcolile cu filieră vocaţională profil sportiv .................................................. 135

Bibliografie

4
Competenţe dobândite prin însuşirea conţinutului:

a. Cunoştinţe asupra istoriei şi etapelor de dezvoltare a jocului.

b. Cunoştinţe specifice asupra aspectelor teoretice de bază ale jocului de fotbal.
c. Abilităţi în predarea tehnicii, tacticii şi a aspectelor teoretice specifice jocului de fotbal.
d. Cunoaşterea curriculei specifice şi încadrarea corespunzătoare a metodelor şi
mijloacelor specifice jocului de fotbal în documentele metodico-didactice.
e. Cunoştinţe de bază asupra metodelor şi mijloacelor de instruire în jocul de fotbal.

5
Capitolul 1

Istoria şi organizarea jocului de fotbal

6
 1.1. Originile şi evoluţia jocului de fotbal
Originile jocului de fotbal se pierd în istoria multor popoare, ipotezele asupra
acestui subiect fiind multiple. Diferite forme ale jocului cu mingea erau practicate din
cele mai vechi timpuri în diferite părţi ale lumii: eschimoşii jucau aqsaqtuk, amerindienii
Pasuckaukohowog iar atzecii Tlachtli.
Forma cea mai precoce a jocului, care poate fi dovedită cu dovezi clare din punct
de vedere ştiinţific datează din China secolului 3 îH, în timpul dinastiei lui Han, jocul fiind
descris într-un tratat militar în cadrul exerciţiilor fizice „Ts`uh Kuh”. Mingea, din piele
umplută cu pene şi păr, trebuia lovită cu piciorul şi introdusă într-un cerc cu diametrul de
30-40 cm, care avea plasă şi era fixat de doi stâlpi din bambus.1 500 - 600 ani mai târziu
izvoarele istorice atestă practicarea unui joc cu mingea în Japonia. Kemari se desfăşura
pe o suprafaţă în formă de cerc, numită kikutsubo, marcată doar de copaci. Mingea,
confecţionată din piele de căprioară şi umplută cu rumeguş, era pasată doar cu piciorul
între jucători. Când primea mingea, jucătorul putea să o lovească de mai multe ori, în
scopul de a o controla, înainte de a o
pasa unui alt participant la joc. Jocul,
practicat atât de arstocraţi cât şi de
celelalte clase sociale, nu era o
întrecere, ci mai degrabă o
demonstraţie de demnitate şi măiestrie.
Kemari, practicat şi astăzi în Extremul-
Orient, a cunoscut o mare popularitate
între sec X şi XVI.

Fig.1 – Practicarea jocului kemari în Japonia 2

În Grecia Antică, începând cu anii 800 îH au început să se practice două jocuri cu

mingea: Episkyro şi Harpastron. Ambele jocuri se jucau însă cu mâna fapt pentru care
nu pot fi considerate ca strămoşi ai jocului de fotbal. Totuşi, amintim aceste jocuri pentru

1
Gerhard, W., 1979 - Football: l’historique de ses origines à nos jours. Articol în FIFA News.
2
Goldblatt, D., 2008 - The Ball Is Round: A Global History of Soccer. Riverhead Books - Edition illustrated,
p.32.
7
că ele au fost preluate de către romani, odată cu pacea din 146 îH, şi modificate treptat,
lucru care a condus la apariţia unui joc nou, denumit de romani Harpastum. Modificarea
de bază introdusă de către romani a fost aceea că mingea putea fi lovită şi cu piciorul.
La început jocul era asemănător rugby-ului de astăzi. Terenul de joc era dreptunghiular,
delimitat de linii clare care marcau atât capetele terenului cât şi linia de mijloc a
acestuia. Scopul jocului era de a arunca mingea peste o transversală (ca buturile din
rugby-ul actual) din terenul echipei adverse. Jocul, destul de solicitant din punct de
vedere fizic, era folosit de către Iulius Cezar pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice a
militarilor. Odată cu marea expansiune a imperiului roman jocul a fost răspândit,
devenind un joc tot mai popular în regiunile noi cucerite.
Tradiţia s-a perpetuat, astfel că, în secolele XV – XVI, în Italia era foarte pupular
jocul denumit calcio. Calcio era un joc similar cu rugby-ul, mult mai violent decât fotbalul
de astăzi. Tinerii, în special aristocraţi, jucau calcio la ocazii speciale. Jocul implica
echipe de câte 27 de jucători, care puteau să îşi folosească atât mâinile cât şi picioarele
pentru a controla mingea. Meciurile se desfăşurau în general în pieţele publice ale
marilor oraşe. „Golurile” erau înscrise prin aruncarea mingii peste un punct stabilit, din
capătul terenului advers. Regula de bază a jocului era ca mingea să fie în permanentă
mişcare. Dacă mingea se oprea, meciul era oprit şi reluat. Calcio a fost un joc extrem de
popular în Italia, influenţa lui atingând până şi vaticanul, papa Pope Clement VII, papa
Leo IX şi papa Urban VIII jucându-l ocazional. În anul 1580, Giovanni Bardi a publicat
primul set de reguli pentru Il gioco del calcio.
În aceeaşi perioadă pe teritoriul Franţei jocul cu mingea, haspartumul adus de
romani, s-a transformat, devenind o întrecere brutală, echipele adverse fiind de obicei
din cartiere sau oraşe diferite. Soule sau Choule se desfăşura de obicei prin participarea
a două oraşe întregi, cu sute de oameni de fiecare parte. Scopul jocului era de a lua
mingea şi a parcurge jumătate de teren pentru a marca. Punctul unde se marca putea
să fie un copac, sau un zid sau orice altceva. Mingea era grea, fiind confecţionată din
bucăţi de piele cusute şi umplută cu bucăţi de piele şi tărâţe. Era un joc violent, iar
muşcăturile, zgârieturile sau loviturile de pumn erau frecvente. 3 Din cauza naturii
violente a jocului, regele Felipe al V-lea l-a interzis în anul 1319. Un alt rege, Carlos al

3
Helal, H., Mignon, P., 1999 – Football, jeu et societe. Institut National du Sport et de l΄Education Physique, Paris,
pag. 18-19.

8
V-lea a interzis acest joc la rându-i în anul 1388, cu toate acestea jocul continuând să fie
practicat în Franţa fără întrerupere.
Pe teritoriul Angliei, jocul cu mingea rostogolită pe sol şi lovită cu picioarele era
foarte popular în rândul tuturor păturilor sociale. Datorită faptului că tinerii erau mai
atraşi de practicarea acestui joc decât de trasul cu arcul sau de măiestria armelor,
regele Eduard al II-lea l-a interzis prin lege. De asemenea, biserica condamna ascest
joc, în anul 1531 predicatorul puritan, Thomas Eliot, susţinând că fotbalul provoacă o
furie animalică şi violenţă extremă. 4 Totuşi, jocul a continuat să fie practicat, în ciuda
faptului că toţi regii care au urmat l-au interzis prin lege, ajungându-se chiar la amenzi
mari şi închisoare. Acest climat s-a perpetuat până în anul 1660, când, odată cu
moartea regelui Oliver Cromwell, un vehement contestatar al jocului, oamenii au început
să practice din nou jocul în pieţele publice
din marile oraşe. Mingea folosită era
confecţionată dintr-o băşică de animal, iar
două echipe, formate dintr-un număr mare
de tineri, încercau să întroducă mingea, în
poarta adversă. Jocul era în continuare un
amestec de rugby şi fotbal, destul de
violent, cu reguli care erau altele de la o
regiune la alta.

5
Fig.2 – Anglia, sec. XVI, minge de joc

Odată cu trecerea timpului a început să apară o nouă atitudine asupra jocului de

fotbal, autorităţile educaţionale observând cât de bine încurajează sportul calităţi cum ar
fi loialitatea, altruismul, munca în echipă, subordonarea şi formarea spiritului de echipă.
Jocurile au devenit o parte integrantă a curriculumului şcolar. Începând cu anii 1800, cu
toate că guvernarea nu permitea desfăşurarea meciurilor de fotbal, mai multe şcoli
publice şi univeristăţi din Anglia au acceptat şi chiar promovat fotbalul ca mijloc de
practicare a exerciţiilor fizice. În anul 1863, pe data de 26 octombrie, unsprezece cluburi
şi şcoli din Londra fondează Football Asociation (Asociaţia Engleză de Fotbal) cu scopu
4
Pickard, S., 2007 – Les Anglais. Le Cavalier Bleu Edition.
5
Goldblatt, D., 2008 - The Ball Is Round: A Global History of Soccer. Riverhead Books - Edition illustrated.

9
unei mai bune organizări a meciurilor care se desfăşurau între echipe, dar şi adoptării
unui regulament de desfăşurare a acestora. În acelaşi an, chiar înaintea întâlnirii
cluburilor, a fost stabilit un set de reguli de fotbal la Universitatea Cambridge. Acestea
au stabilit numărul de jucători dintr-o echipă, 11 de fiecare parte, de asemenea, un
arbitru de fiecare parte, plus unul neutru. Tot atunci a fost adoptată regula “offside-ului”. 6
S-a decis de asemena ca un joc să dureze o oră şi un sfert.

Pe data de 8 decembrie a aceluiaşi an, Football Asociation publică Regulile

Fotbalului 7:

1. ”Lungimea maximă a terenului va fi de 182,88 m (200 de yarzi), laţimea maximă de

91,44 m (100 de yarzi), lungimea şi lăţimea vor fi marcate de steaguri, iar porţile vor fi
definite ca două bare verticale, de 7,31 m fiecare, fără nici o bară sau panglică deasupra
lor.”
2. „Dacă un gol va fi înscris, jocul va reîncepe cu o lovitură liberă de la centrul terenului,
de către echipa care a primit golul; cealaltă echipă nu se va apropia mai mult de 9 m de
minge până în momentul în care ea este lovită”
3. „După înscrierea unui gol, echipa care a primit golul va fi îndreptăţită să degajeze, iar
cele două echipe vor schimba porţile după înscrierea fiecărui gol.”
4. „Golul va fi validat dacă mingea va trece de cele două bare, sau pe deasupra spaţiului
dintre cele două bare (la orice înălţime), dar fără a fi aruncată pe jos sau purtată.”
5. „Când mingea este prinsă, cel care a prins-o o va arunca din punctul de pe linia de
demarcaţie de unde a părăsit pământul, în direcţia liniei, apoi mingea nu va putea fi
jucată până când nu va atinge din nou pământul.”
6. „Când un jucător loveşte mingea, oricare dintre coechipierii care se află cel mai
aproape de linia de poartă adversă este „afară din joc”, şi nu va putea atinge mingea în
nici un caz şi nu va împiedica un alt jucător să o facă, decât în momentul în care el
revine în joc; dar niciun jucător nu se va afla în poziţie „afară din joc” când mingea este
degajată din spatele liniei porţilor.”
7. „În cazul în care mingea trece de linia porţilor, iar un jucător al echipei care a înscris
atinge primul balonul, unul dintre coechipierii acestuia va fi îndreptăţit să execute o
6
Mishel, A., 1995 – Football, les sistemes de jeu – les grandes equipes de 1860 a nos jours. Editions Chiron, Paris.
7
Cox, R.W., Russell, D., Vamplew, W., 2002 - Encyclopedia of British Football. Routledge Edition.
10
lovitură liberă de pe linia porţii, la punctul opus locului unde mingea a fost atinsă. Dacă
un jucător advers atinge primul mingea, un coechipier al acestuia va fi îndreptăţit la
executarea unei lovituri libere de la 14 m de linia porţii, opus locului unde mingea a fost
atinsă, iar adversarii vor aştepta în apropierea liniei porţii lor până când lovitura va fi
executată.
8. „Dacă un jucător prinde mingea regulamentar, el va fi îndreptăţit să execute o lovitură
liberă, cerută de acesta imediat printr-un semn făcut cu călcâiul, iar pentru a executa o
astfel de lovitură, el îşi va putea lua elan cât de mult va dori, fără ca vreun jucător
advers să intervină până la executarea loviturii.”
9. „Niciun jucător nu va fugi cu mingea.”
10. „Nici piedica, nici faultul nu sunt permise şi niciun jucător nu îşi va folosi mâinile
pentru a-şi ţine sau a-şi împinge adversarul.”
11. „Nu-i va fi permis niciunui jucător să arunce mingea sau să o paseze mai departe cu
mâinile.”
12. „Nu-i va fi permis niciunui jucător să ridice mingea de la pământ cu mâinile în timpul
jocului sub niciun pretext.”
13. „Nu-i va fi permis niciunui jucător să poarte dispozitive cu cuie sau ţepi, apărători de
fier sau gutta-percha pe tălpi sau călcăiele încălţărilor.”

Football Asociation a continuat să adapteze regulile fotbalului. În anul 1882, toate

cluburile “trebuiau să asigure bare rotunde la porţi“. Zece ani mai târziu plasele porţilor
au devenit obligatorii, acest fapt reducând drastic certurile apărute cu privire la golurile
înscrise. În anul 1882 cluburile şi asociaţiile de pe teritoriul Marii Britanii înfiinţează
International Football Association Board (IFAB) iar în anul 1888 este înfiinţată prima ligă
de fotbal care avea în componenţă 12 cluburi. Jucătorii echipelor erau remuneraţi pentru
că jucau fotbal, ei având în acelaşi timp locuri de muncă, nesolicitante din punct de
vedere fizic şi bine plătite, în cadrul uzinelor din oraşe. 8
În anul 1904, la Paris, reprezentanţii fotbalului din şapte ţări (Franţa, Belgia,
Olanda, Suedia, Spania, Elveţia şi Danemarca) fondează FIFA (Fédération
Internationale de Football Association). 9 Câţiva ani mai târziu, în anul 1913 International

8
Conn, D., 1997 – The Football Bussiness. Edinburgh Mainstream Edition.
9
Galvin, R., 2008 – The football hall of fame – the official guide to the greatest footballing legends of all time. National
football museum. Anova Books, London.

11
Football Association Board se afiliază la FIFA. Din ce în ce mai multe asociaţii naţionale
se afiliază de-a lungul anilor la FIFA, acesta numărând astăzi 208 membri.
În România, fotbalul a început să se joace după a doua jumătate a sec. XIX, fiind
importat de străinii care veneau în România sau de către studenţii români întorşi de la
studii din Anglia sau Europa. Cronicile consemnează practicarea modernului joc englez
cu mingea în şcolile din Timişoara şi Bucureşti fiind descris ca cel mai atractiv moment
al serbărilor şcolare. 10 După anul 1900 fotbalul devine treptat unul dintre cele mai
populare sporturi în toate regiunile ţării începând să fie practicat în mod organizat sub
formă de competiţie.
În octombrie 1909, se înfiinţează ASAR (Asociaţiunea Societăţilor Atletice din
România) din cele trei cluburi existente pe atunci: Colentina CA şi Olimpia SC, ambele
din Bucureşti, United AC din Ploieşti, cu practicanţi în majoritate străini. În decembrie
1909 - ianuarie 1910 se desfăşoară prima competiţie fotbalistică internă, Cupa ASAR.
An de an, numărul echipelor creşte, iar in componenţa lor figurează din ce în ce mai
mulţi români. În Romania Mică dinaintea primului război mondial se disputa o serie de
competiţii sub formă de cupă, ai căror câstigători vor fi consideraţi campionii Romaniei.
Ulterior, organul de conducere al activităţii fotbalistice devine Comisiunea de Footbal-
Asociaţie din cadrul FSSR (Federaţia Societăţilor Sportive din România), care a luat
fiinţă la 1 decembrie 1912.
După război, odată cu formarea României Mari, începand cu ediţia 1921-1922, se
disputa campionatul naţional cu participarea echipelor din toate provinciile ţării. Echipa
naţională a României îşi începe activitatea prin meciul de la 8 iunie 1922 de la Belgrad,
contra Iugoslaviei, echipa României câştigând acel meci cu scorul de 2 – 1, golurile fiind
înscrise de Ronnay si Guga.
La 16 februarie 1930 se înfiinţează Federaţia Română de Fotbal Asociaţie,
organism independent cu autoritate juridică, aceasta hotărând participarea României la
Campionatul Mondial din Uruguay în luna iulie a aceluiaşi an. Cea mai bună clasare a
echipei României la un Campionat Mondial s-a petrecut în anul 1994, în SUA, când
generaţia de aur, cu Gheorghe Hagi căpitan, a ajuns în faza sferturilor de finală, fiind
învinsă de Suedia.

Dudaş, I., 1971 - Timişoara, leagănul fotbalului românesc. Consiliul Judeţean pentru Educaţie Fizică şi
10

Sport Timiş.
12
 FRFA este admisă provizoriu în FIFA, iar la Congresul de la Budapesta din 1930
este admisa cu titlu definitiv. Disputarea Cupei României începe în sezonul 1933-1934,
finala fiind câştigată de Ripensia Timişoara cu scorul de 5 – 0 împotriva echipei
Universitatea Cluj.
Cea mai importantă performanţă
obţinută de o echipă românească în
competiţiile internaţionale a fost
obţinută de Steaua Bucureşti care pe 7
mai 1986 a câştigat Cupa Campionilor
Europeni, la Sevilia, contra echipei FC
Barcelona, Helmud Dukadam apărând
la loviturile de departajare 4 lovituri
consecutive de la 11 metri.
Fig. 3 - Helmuth Duckadam în finala CCE

1.2. Organizarea fotbalului pe plan internaţional şi naţional

FIFA reprezintă forul internaţional care guvernează astăzi fotbalul pe întreg
mapamondul, din punct de vedere organizaţional, juridic şi decizional. FIFA are sediul
central la Zurich şi este organizată după cum urmează: Congresul (organul legislativ),
Comitetul Executiv (organul executiv), Secretariatul General (organul administrativ) şi
Comisiile (asistă Comitetul Executiv). Statutul FIFA şi regulamentul general al asociaţiei
reprezintă astăzi instanţa care dirijează fotbalul internaţional, furnizând o bază juridică
complexă după care este guvernată lumea fotbalului. Statutul FIFA poate fi schimbat
doar de Congresul FIFA, procentajul de prezenţă a reprezentanţilor asociaţiilor membre
pentru quorum fiind de 75%. Statutul a cunoscut de-a lungul anilor mai multe modificări
cu privire atât la regulamentul de joc, cât şi la multe alte aspecte colaterale jocului
(transferul jucătorilor, drepturile şi obligaţiile cluburilor în raport cu FIFA dar şi cu jucătorii
şi terţi, dopaj, organizarea competiţiilor, etc.) asigurând actualmente un cadru juridic
modern şi flexibil. 11

În vederea unei mai bune şi eficiente organizări, FIFA are în subordinea sa şase
confederaţii (fig. 4): AFC în Asia, CAF în Africa, CONCAF în America de Nord, America

11
www.fifa.com
13
Centrală şi Caraibe, OFC în Oceania, CONMEBOL în America de Sud şi UEFA în
Europa. Fiecare confederaţie are în subordinea sa federaţiile naţionale afiliate la FIFA.

FIFA

IFAB

AFC CAF CONCAF CONMEBOL OFC UEFA

Fig. 4 – FIFA, IFAB şi confederaţiile continentale

Confederaţiile organizează întrecerile fotbalistice din regiunea geografică pe care

o patronează.
Figura următoare (fig. 5) ilustrează, ca exemplu, competiţiile organizate în Europa
de către UEFA:

UEFA
CHAMPIONS
LEAGUE
EUROPA CAMP.
LEAGUE EUROPEAN

SUPER CUPA COMPETIŢII

UEFA UEFA DE FOTBAL
FEMININ

CUPA JUNIORI
REGIUNILOR UNDER 17
UNDER 19
EURO
FUTSAL

Fig. 5 – Competiţiile organizate de UEFA

14
 International Football Association Board (IFAB), for apărut în anul 1882 cu scopul
creării şi aplicării unui regulament de joc unic, reprezintă cele patru federaţii fondatoare:
engleză, scoţiană, galeză şi nord-irlandeză. IFAB împreună cu FIFA sunt instanţele
internaţionale care se preocupă şi asigură dezvoltarea, adaptarea şi schimbarea
regulamentului jocului. În cadrul reuniunilor IFAB consacrate regulamentului de joc,
FIFA are patru voturi iar IFAB, la fel, patru voturi. Pentru ca o schimbare de regulament
să fie aprobată, ea trebuie să întrunească minim şase voturi. 12
În România fotbalul este condus şi coordonat de către Federaţia Română de
Fotbal care are în subordinea sa Liga Profesionistă de Fotbal şi Asociaţiile Judeţene de
Fotbal.
FRF şi LPF organizează şi monitorizează în mod direct următoarele competiţii:
- Liga I (18 echipe – la sfârşitul campionatului, ultimile patru echipe clasate
retrogradează în liga a II-a);
- Liga a II-a (două serii a câte 18 echipe – la sfârşitul campionatului primele
două clasate din fiecare serie promovează în Liga I);
- Liga a III-a (şase serii a câte 18 echipe);
- Juniori A (zece serii a câte 12 echipe);
- Juniori B (zece serii a câte 12 echipe);
- Cupa României;
- Super Cupa României;
- Campionatul de Futsal (două serii a câte 8 echipe);
- Campionatul de Fotbal Feminin (o singură serie cu 12 echipe).
Toate celelalte campionate de fotbal (seniori şi/sau juniori) sunt organizate de
către Asociaţiile Judeţene de Fotbal sub patronajul FRF.
Cupa Gheorghe Hagi este organizată de Fundaţia Gheorghe Hagi, sub patronajul
FRF – Comisia de Copii şi Juniori, cu scopul depistării şi promovării celor mai talentaţi
copii cu vârste cuprinse între 10 şi 12 ani. Competiţia este organizată în fiecare judeţ,
echipa campioană pe judeţ calificându-se în faza zonală. Sunt organizate şapte zone,
primele două echipe clasate la fiecare turneu zonal calificându-se pentru faza finală. La
turneul participă 16 cluburi (cele 14 echipe calificate, plus două formaţii invitate de
Gheorghe Hagi).

12
www. en.wikipedia.org/wiki/ International_Football_Association_Board.

15
 Fotbalul este utilizat în şcoală ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive, programa
şcolară de specialitate incluzând acest sport atât în ciclul gimnazial cât şi în cel liceal.
Campionatele şcolare sunt organizate de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi
Inovării, rolul profesorilor de educaţie fizică şi sport fiind major atât în faza de selecţie a
elevilor pentru reprezentativa şcolară, cât şi în faza de pregătire şi participare în
competiţie.
Timp de lucru (recomandat) 2 ore

Rezumat Originile jocului de fotbal se pierd în istoria multor popoare, ipotezele

asupra acestui subiect fiind multiple. Jocul a avut o evoluţie diferită, în
funcţie de zona geografică în care era practicat, evoluţie care a fost
influenţată decisiv de formele practicate în Europa. Recunoaşterea
valenţelor formative şi educative ale jocului au condus la implementarea şi
recunoaşterea acestuia în sistemele educative ale unor ţări înca din
secolul al XVIII-lea.
Joc cu un impact mare atât asupra celor care îl practică, cât şi asupra
celor care îl urmăresc, fotbalul este în zilele noastre unul dintre cele mai
practicate şi mediatizate sporturi din lume. Acest lucru a impus
organizarea lui pe plan mondial şi regional în foruri de conducere şi de
organizare bine structurate (FIFA), care coordonează întreaga activitate
fotbalistică prin intermediul confederaţiilor continentale, federaţiilor
naţionale şi a celorlalte structuri avute în subordine.
Concluzii Fotbalul, sport cu rădăcini istorice răspândite pe mai multe continente,
devine extrem de popular şi practicat începând cu mijlocul secolului al 18-
lea. Astăzi, este practic cel mai practicat şi urmărit sport de pe întreg
mapamondul.
În România, fotbalul este utilizat în şcoală ca mijloc al educaţiei fizice şi
sportive, programa şcolară de specialitate incluzând acest sport atât în
ciclul gimnazial cât şi în cel liceal. Campionatele şcolare sunt organizate
de către Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Inovării, rolul profesorilor de
educaţie fizică şi sport fiind major atât în faza de selecţie a elevilor pentru
reprezentativa şcolară, cât şi în faza de pregătire şi participare în
competiţie.

Teste de autocontrol . a. Realizaţi o înşiruire cronologică a jocurilor care au condus la apariţia şi

. dezvoltarea jocului de fotbal.

b. Care sunt forurile de conducere ale fotbalului pe plan naţional şi

. internaţional?

Surse bibliografice 1. Galvin, R., 2008 – The football hall of fame – the official guide to the greatest
footballing legends of all time. National football museum. Anova Books, London.
2. Cox, R.W., Russell, D., Vamplew, W., 2002 - Encyclopedia of British Football.
Routledge Edition.
3. Dudaş, I., 1971 - Timişoara, leagănul fotbalului românesc. Consiliul Judeţean
pentru Educaţie Fizică şi Sport Timiş.
4. Gerhard, W., 1979 - Football: l’historique de ses origines à nos jours. Articol
în FIFA News.
5. Goldblatt, D., 2008 - The Ball Is Round: A Global History of Soccer.
Riverhead Books - Edition illustrated.

16
Capitolul 2

Tehnica jocului de fotbal

„Tehnica este cartea de vizitã a jucãtorului de fotbal”

Mircea Lucescu

17
 2.1. Tehnica - definiţie, importanţă, corelaţii
Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei ramuri de
sport, efectuate raţional şi economic, în vederea obţinerii unui randament maxim în
competiţii. 13 Tehnica reprezintă cel mai de valoare bagaj al jucătorului de fotbal. 14
Tehnica jocului de fotbal reprezintă ansamblul mijloacelor în formă şi conţinut,
executate raţional, economic şi eficient, prin intermediul cărora jucătorii realizează atât
acţiunile cu mingea cât şi cele fără minge, în vederea atingerii scopului urmărit.
Tehnica jocului de fotbal nu trebuie confundată cu pregătirea tehnică, noţiune
care implică totalitatea măsurilor cu caracter pedagogic, metodic şi organizatoric,
stabilite în cadrul unui proces etapizat, cu scopul învăţării, consolidării şi perfecţionării
acesteia.
Importanţa tehnicii şi a pregătirii tehnice este dată de convergenţa a cel puţin trei
aspecte prioritare: interdependenţa tuturor factorilor de joc, în special cel tactic;
soluţionarea situaţiilor complexe de joc; economia şi eficienţa executării elementelor
tehnice specifice în condiţii de adversitate. Tehnica nu trebuie privită izolat. Ea este
influenţată de nivelul de dezvoltare al calităţilor coordinative şi condiţionează la rândul ei
nivelul de manifestare al factorului tactic. 15 Pregătirea tehnică influenţează
deasemenea, alături de pregătirea fizică, factorul psihic al jocului de fotbal.
Capacitatea şi nivelul de exprimare tehnică a unui jucător în timpul unui joc
depinde de:
• experienţa şi bagajul tehnic specific jocului de fotbal;
• nivelul de dezvoltare al calităţilor şi deprinderilor motrice (viteza, forţă,
rezistenţă, capacităţi coordinative, etc);
• gândirea tactică (alegerea soluţiei tactice favorabile, promptitudinea
realizării acesteia, derutarea adversarului; substituirea actului tehnic în
favoarea echipei şi implicit a tacticii);
• procesele psihice (nivelul de înţelegere tactică a conjuncturilor de joc,
nivelul general de excitabilitate nervoasă, concentrarea asupra realizării
actului tehnic).

Dragnea, A., Teodorescu S., 2002 – Teoria Sportului. FEST, Bucureşti, pag. 281.
13
14
Turpin, B., 2002 – Préparation et entraînement du footballeur. Tome 1, Editions Amphora, Paris, pag. 78.
15
Cojocaru, V., 2002 – Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii. ANEFS, Bucureşti, pag.13.

18
 În joc, capacitatea tehnică se materializează în trei direcţii:
- capacitatea de selectivitate tehnică;
- capacitatea de tacticizare a tehnicii;
- capacitatea de exprimare tehnică în lupta cu adversarul.
Selectivitatea se referă la capacitatea jucătorului de a alege soluţia tehnică cea
mai indicată de rezolvare a unui moment din joc.
Tacticizarea tehnicii impune utilizarea deprinderilor tehnice în scopul unui câştig
tactic, iar capacitatea de exprimare tehnică în lupta cu adversarul se referă la soluţiile
optime utilizate de jucător în derutarea adversarului sau în contracarea acţiunilor
acestuia.
Această capacitate reprezintă nota esenţială a tehnicii de joc, de nivelul şi
calitatea ei depinzând randamentul tehnicii de joc.
Tehnica de joc se manifestă în două direcţii:
- tehnica de corelaţie cu partenerii;
- tehnica de adversitate.
Tehnica de corelaţie se referă la tehnica de manevrare a obiectului de joc prin
lovirea mingii cu piciorul, capul, conducere, oprire, preluare, transmitere, transformate
tactic în scopul de colaborare cu partenerii sau de rezolvare a unei sarcini de joc.
Tehnica de adversitate cu variantele ei ofensive şi defensive, se referă la acţiuni
de depăşire sau de derutare a adversarului, de deposedare, respingere sau deviere în
situaţie tactică de atacant sau apărător. 16
Trebuie menţionat că exprimarea tehnică în joc a jucătorilor reflectă gradul
procesului de instruire, modelarea lui în conformitate cu cerinţele jocului competiţional,
condiţie esenţială a progresului calitativ al fotbalului.

16
Constantinescu, D., Honceriu, C., Enache, P., 2004 – Fotbal, teoria jocului. Editura Cantes, pag. 52.

19
 2.2. Componentele tehnicii jocului de fotbal
Tehnica jocului de fotbal cuprinde următoarele componente:
1. Elementul tehnic poate fi definit ca fiind o structură motrică fundamentală care stă
la baza unei anumite acţiuni motrice specifice jocului de fotbal.

Elementele tehnice ale jocului de fotbal pot fi clasificate după cum urmează:
• Elemente tehnice executate cu mingea:
- lovirea mingii cu piciorul;
- oprirea sau preluarea mingii;
- protejarea mingii;
- lovirea mingii cu capul;
- conducerea mingii;
- fenta;
- deposedarea adversarului de minge;
- aruncarea mingii de la margine;
- elemente tehnice specifice portarului.
• Elemente tehnice executate fără minge:
- alergarea şi schimbarea direcţiei;
- căderile şi ridicările;
- săriturile;
- mişcările înşelătoare. 17

2. Procedeul tehnic desemnează o structură motrică concretă sau modul particular

de efectuare a elementului tehnic.18
Procedeele tehnice pot fi la rândul lor diversificate ca urmare a condiţiilor
concrete de execuţie, în funcţie de:
- dinamica jucătorului (pe loc, în deplasare, pe sol, în săritură);
- poziţia de sosire a mingii (pe sus, la semiînălţime, pe jos);
- direcţia de lovire a mingii (înainte, înapoi, oblic, lateral);
- traiectoria de transmitere a mingii (pe sus, la semiînălţime, pe jos).

17
Constantinescu, D., 1995 – Fotbal, curs de bază – tehnica şi tactica jocului. Editura Universităţii ˝Alexandru Ioan
Cuza˝, Iaşi, pag. 33.
Dragnea, A., 1996 – Antrenamentul sportiv. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 135.
18

20
Element tehnic: lovirea mingii cu piciorul
Procedee tehnice:
- lovirea mingii cu latul;
- lovirea mingii cu şiretul plin;
- lovirea mingii cu şiretul interior;
- lovirea mingii cu şiretul exterior;
- lovirea mingii cu exteriorul;
- lovirea mingii cu vârful;
- lovirea mingii cu călcâiul;
- lovirea mingii cu talpa;
- lovirea mingii cu genunchiul.

Element tehnic: oprirea sau preluarea mingii

Procedee tehnice
- oprirea sau preluarea mingii cu piciorul (cu latul, şiretul plin, şiretul interior,
şiretul exterior, talpa, călcâiul, vârful, gamba, coapsa);
- oprirea sau preluarea mingii cu pieptul;
- oprirea sau preluarea mingii cu abdomenul;
- oprirea sau preluarea mingii cu capul.

Element tehnic: protejarea mingii

Procedee tehnice
- protejarea mingii pe loc;
- protejarea mingii în deplasare.

Element tehnic: lovirea mingii cu capul

Procedee tehnice
- lovirea mingii cu capul de pe loc sau din alergare;
- lovirea mingii cu capul din săritură;
- lovirea mingii cu capul din plonjon;
- lovirea mingii cu fruntea, cu partea laterală sau cu partea occipitală.

21
Element tehnic: conducerea mingii
Procedee tehnice
- conducerea mingii cu şiretul plin;
- conducerea mingii cu şiretul interior;
- conducerea mingii cu şiretul exterior;
- conducerea mingii cu latul;
- conducerea mingii cu talpa;
- conducerea mingii cu vârful.

Element tehnic: fenta

Procedee tehnice
- fentă cu depăşirea adversarului (dribling);
- fentă fără depăşirea adversarului;
- fentă executată cu diferite părţi ale corpului (cu trunchiul, piciorul, braţele,
capul, privirea);
- fentă prin schimbarea vitezei de alergare;
- fentă prin schimbarea direcţiei sau sensului de alergare.

Element tehnic: deposedarea adversarului de minge

Procedee tehnice
- deposedarea frontală;
- deposedarea laterală cu piciorul interior;
- deposedarea laterală cu piciorul exterior;
- deposedarea posterioară cu piciorul interior;
- deposedarea posterioară cu piciorul exterior;
- deposedarea prin alunecare cu atac frontal;
- deposedarea prin alunecare cu atac lateral (cu sau fără plonjon);
- deposedarea prin alunecare cu atac posterior;
- deposedarea prin intercepţie.

22
Element tehnic: aruncarea mingii de la margine
Procedee tehnice
- aruncarea mingii de pe loc;
- aruncarea mingii cu elan.

Elemente tehnice specifice portarului

Elemente tehnice executate fără minge
- poziţia fundamentală;
- plasamentul;
- deplasarea în spaţiul porţii.
Elemente tehnice executate cu mâna
- prinderea mingii;
- respingerea mingii;
- devierea mingii;
- boxarea mingii;
- aruncarea mingii.
Elemente tehnice executate cu piciorul
- respingerea mingii cu piciorul;
- degajarea mingii de pe sol;
- degajarea mingii aruncată din mână.

3. Stilul reprezintă modul particular în care un jucător execută un procedeu tehnic.

Cu alte cuvinte, sportivul îşi pune amprenta personală în executarea inovatorie şi

eficientă a unui procedeu tehnic. Noţiunea de stil nu poate fi asimilată decât sportivilor
de mare valoare şi reprezintă o consecinţă a talentului nativ şi a experienţei motrice
acumulate anterior.
Nu se poate vorbi despre stil la jucătorii începători chiar dacă uneori aceştia
reuşesc să execute în mod diferit un procedeu tehnic. Este cunoscut faptul că în primele
faze ale formării deprinderilor motrice apar mişcări cu traiectorii diferite care însă, de
cele mai multe ori, sunt executate inconştient şi fără a fi neapărat eficiente.
Noţiunea de stil mai cuprinde şi aspectul legat de inventarea unor procedee
tehnice noi. Uneori, jucătorii de mare valoare, prin creativitatea şi talentul lor, reuşesc să
23
realizeze execuţii de excepţie, execuţii ce se transformă în procedee tehnice noi care
sunt preluate şi de alţi sportivi, îmbogăţind astfel patrimoniul tehnic al fotbalului.

4. Mecanismul de bază al procedeului tehnic reprezintă un sistem de factori

(spaţiali, temporali, dinamici, energetici) care condiţionează şi corelează
succesiunea biomecanică de acte motrice care formează procedeul tehnic.
Analiza structurală a mecanismului de bază a procedeului tehnic presupune
determinarea componentelor implicate în acţiune, descrierea şi precizarea regulilor
fizice şi biomecanice, a caracteristicilor spaţio-temporale şi dinamice ale mişcării
segmentelor care paticipă la execuţie. 19 De exemplu, faza pendulării posterioare a
piciorului de lovire, momentul lovirii mingii şi faza pendulării anterioare, reprezintă
mecanismul de bază al lovirii mingii cu şiretul. La acest mecanism trebuie asociate
următoarele elemente: elanul, poziţia piciorului de sprijin şi a centrului de greutate faţă
de minge, poziţia braţelor şi a trunchiului. Teoretic, întreg ansamblul factorilor care
determină mecanismul de bază al procedeului tehnic vizează eficienţa acestuia. În teren
însă, teoria se schimbă, fiind influenţată de anumiţi factori perturbatori, cum ar fi:
acţiunea adversarului, imperfecţiunea terenului, publicul, vremea, etc.

2.3. Descrierea elementelor şi procedeelor tehnice de bază

Biomecanica reprezintă o ramură a biologiei, care se ocupă cu studiul mecanicii
aplicate în cadrul sistemelor biologice şi/sau cu studiul principiilor anatomice ale mişcării
organismelor superioare. 20
O analiză biomecanică completă trebuie să ţină seama de întreg sistemul de
factori care concură la realizarea unui procedeu tehnic:
- factori legaţi de poziţia în care se află mingea sau direcţia, traiectoria şi
forţa cu care ea vine spre jucător;
- factori legaţi de mişcarea mingii în jurul propriei axe centrale (efectul
mingii);
- factori legaţi de dimensiunea, greutatea şi elasticitatea mingii;

19
Dufour, W., 1989 – Les techniques d`observation du comportement moteur. Revue EPS. Nr. 217.
Donskoi, D., 1973 – Biomecanica, bazele tehnicii sportive. Editura Stadion, Bucureşti.
20

24
 - factori legaţi de poziţia segmentelor corpului înainte, în timpul şi după
lovirea mingii;
- factori legaţi de locul de lovire a mingii (direct în centru, lateral stănga sau
dreapta, dedesubt sau deasupra);
- factori legaţi de forţa şi viteza cu care este atinsă sau lovită mingea;
- factori legaţi de mărimea suprafeţei de contact (cu cât suprafaţa de lovire a
mingii este mai mică, cu atât lovitura este mai puternică);
- factori legaţi de rezistenţa aerului sau de direcţia şi forţa vântului.
Acest subcapitol, îşi propune să analizeze biomecanica procedeelor tehnice din
punctul de vedere al următorilor factori:
- poziţia şi direcţia de mişcare a segmentelor corpului în principalele faze
ale execuţiei procedeului tehnic;
- poziţia şi locul de lovire a mingii;
- direcţia şi traiectoria mingii după lovire. 21

2.3.1. Lovirea mingii cu piciorul

Lovirea mingii cu piciorul este elementul tehnic cel mai utilizat în jocul de fotbal.
El este folosit pentru a transmite mingea de la un jucător la altul (pasă), pentru a
îndepărta pericolul sau a scoate mingea din apropierea propriei porţi (degajare), pentru
a interveni în cazul în care mingea se îndreaptă periculos spre poartă sau careul propriu
(respingere), pentru a trimite mingea în careul echipei adverse (centrare), sau pentru a
trimite mingea direct spre poarta adversă (şut).
Un studiu realizat între anii 1988 – 1990 de Erick Monbaerts22 pe 152 de meciuri
din cadrul Campionatului Mondial, Campionatul European, Champions League şi
Premiere Division, indică faptul că lovirea mingii cu piciorul reprezintă 70% din acţiunile
cu mingea. Studiul îndică deasemenea următoarele cifre:
- timpul efectiv de joc este cuprins în jurul valorii de 60 minute;
- jucătorul atinge mingea între 60 – 120 de ori, în funcţie de postul jucat;
- acţiunile cu mingea se clasifică după cum urmează:

21
Pekka, L., 1997 – Analyse biomecanique du football. Conference of International Society of Biomechanics in
Sports.
22
Monbaerts, E., 1991 – De l`analyse du jeu à la formation du joueur. Editions Actio, Paris, pag. 12.

25
 • pase 35% (75% - pase scurte dintre care 10% greşite; 15% - pase
semilungi dintre care 20% greşite; 10% pase lungi dintre care 50%
greşite);
• oprirea sau preluarea mingii – 20%;
• dueluri la nivelul solului – 20%;
• dueluri aeriene – 10%;
• devieri, lovituri libere, cornere – 8%;
• intercepţii – 5%;
• şuturi – 2%.
Iată deci că, lovirea mingii cu piciorul intervine des în toate fazele jocului, în
condiţii diferite şi cu o mare influenţă asupra desfăşurării acţiunilor de joc, atât în atac,
cât şi în apărare.
Cinematica lovirii mingii cu piciorul indică o succesiune de acte motrice care se
derulează fluent şi indisociabil. Acţiunea de lovire are o structură aparte în cadrul căreia
componentele se succed şi condiţionează, precizia uneia determinând-o pe cea a
următoarei şi a întregului lanţ motric. Biomecanica lovirii mingii cu piciorul, căreia i se
mai poate spune şi mecanism de bază al lovirii mingii cu piciorul, se referă la acţiunea
pe care o au părţile corpului în momentul execuţiei, la regulile biomecanice ce se impun
în vederea obţinerii unei lovituri eficiente. 23 Acţiunea mecanică de lovire a mingii este
relativ simplă dar dificultăţile în executarea ei provin din faptul că în timpul jocului
loviturile sunt executate în condiţii variate marcate de prezenţa şi intervenţia mai multor
factori perturbatori. 24

Lovirea mingii cu latul

Lovirea mingii cu latul este elementul tehnic cel mai des utilizat în joc de către
majoritatea jucătorilor, indiferent de postul ocupat în cadrul sistemului de joc. De cele
mai multe ori procedeul este folosit pentru a pasa mingea, însă el poate fi întrebuinţat şi
pentru respingerea sau centrarea acesteia. Este un procedeu care dă siguranţă şi
precizie loviturii 25 datorită suprafeţei mari de contact şi a faptului că, din punct de vedere
biomecanic, este uşor de executat în cele mai diferite situaţii impuse de joc. Totuşi,

Ionescu, I., 1995 – Football, tehnica şi tactica jocului. Editura Helicon, Timişoara, pag.49.
23

Constantinescu, D., Honceriu, C., Enache, P., 2004 – Fotbal, teoria jocului. Editura Cantes, Iaşi, pag. 92.
24

Cernăianu, C., 1978 – Fotbalul modern. Editura Sport-Turism, Bucureşti, pag. 13.
25

26
lovirea mingii cu latul, pe lângă avantajele expuse anterior, are şi trei inconveniente
majore: limitează viteza de joc, forţa de lovire a mingii este redusă în comparaţie cu alte
procedee tehnice (ex. lovirea mingii cu şiretul), arată clar intenţia de joc. 26 Lovirea mingii
cu latul indică prudenţă, evită riscul pierderii mingii însă poate scădea caracterul ofensiv
al jocului.

Lovirea cu latul a mingii aflate pe sol

Piciorul de sprijin, uşor flexat din
articulaţa genunchiului, este aşezat în dreptul
mingii, laba piciorului fiind poziţionată lateral
faţă de minge în planul sagital al jucătorului.
Piciorul de lovire, uşor flexat din
articulaţia genunchiului realizează, sau nu, o
pendulare posterioară urmată de o pendulare
anterioară din articulaţia coxo-femurală. Laba
piciorului realizează o mişcare de rotaţie
externă, se blochează în acestă poziţie, iar în Fig. 6 – Lovirea mingii cu latul
momentul lovirii mingii, talpa este paralelă pe
planul solului. Mingea este lovită perpendicular pe axul central al acesteia. În cazul în
care mingea este lovită tangenţial, ea va căpăta o mişcare în jurul propriei axe
longitudinale (efect). După lovirea mingii, piciorul îşi continuă mişcarea de pendulare
anterioară pe direcţia de transmitere a mingii. Mişcarea de pendulare posterioară,
evitată în anumite cazuri, cum ar fi dorinţa de creştere a vitezei de joc sau lipsa timpului
necesar retragerii piciorului, influenţează pozitiv prin două aspecte principale: creşte
forţa de lovire a mingii şi contribuie decisiv la precizia acesteia.
Trunchiul, uşor înclinat înspre înainte, este răsucit la un unghi de aproximativ 45̊
spre partea piciorului care execută lovirea mingii. Rolul principal al braţelor este acela
de a echilibra corpul ajutând astfel la precizia loviturii. Capul şi privirea urmăresc atât
mingea cât şi terenul de joc, astfel încât să asigure informaţiile vizuale necesare lovirii
corecte a mingii şi transmiterii eficiente a acesteia.
Greşeli tipice la lovirea mingii cu latul:

26
Kae, O., 1988 – L`entraînement physico-technique, les principes d`organization. Mémoire pour le diplôme de
l`INSEP, Paris.

27
 - lovirea mingii cu latul nu se realizează perpendicular pe minge;
- laba piciorului nu este destul răsucită spre exterior;
- piciorul de lovire nu realizează balansul în plan anterior;
- piciorul de lovire se abate uşor lateral, stânga sau dreapta, după impactul
cu mingea, ceea ce poate schimba direcţia mingii şi îi poate impregna
acesteia un efect din cauza rotaţiei, interne sau externe, în jurul propriei
axe longitudinale;
- lovirea mingii se face deasupra axului central al mingii;
- piciorul de sprijin este aşezat prea înainte, înapoi sau lateral faţă de
minge.

Lovirea mingii cu latul la semiînălţime

Piciorul de sprijin poate fi întins sau uşor flexat din articulaţia genunchiului, cu
laba piciorului orientată perpendicular pe axul sagital sau, în
unele cazuri, pe direcţia din care vine mingea.
Piciorul de lovire este flexat, mai mult sau mai puţin,
din articulaţia genunchiului, în funcţie de înălţimea la care se
află mingea în momentul lovirii. Cu cât mingea este lovită
mai de jos, cu atât flexia este mai mică. Spre deosebire de
lovirea mingii aflate pe sol, în cazul lovirii mingii cu latul la
semiînălţime, piciorul care realizează mişcarea nu mai
efectuează balansul în plan anterior. Coapsa realizează o
mişcare de ridicare şi răsucire spre exterior, la fel ca şi laba
Fig. 6 – Lovirea mingii
cu latul la semiînălţime
piciorului care rămâne blocată în vederea realizării loviturii.
În momentul lovirii mingii piciorul este împins, în acestă poziţie, înspre înainte,
ajungând cu copsa perpendiculară pe trunchi. Dacă mingea va fi lovită de jos în sus ea
va căpăta o traiectorie ascendentă, iar dacă va fi lovită de sus în jos ea va ricoşa în sol.
Pentru a trimite mingea paralel cu solul, aceasta trebuie lovită mai scurt, puternic înspre
înainte, piciorul de lovire continuând mişcarea în plan anterior, pe direcţia de
transmitere a mingii. Greutatea corpului este în totalitate pe piciorul de sprijin până în

28
momentul în care mingea este lovită, după care ea se reechilibrează pe ambele
picioare.
Trunchiul este răsucit, el aflându-se perpendicular pe direcţia şi traiectoria mingii.
Braţele, orientate asimetric, joacă acelaşi rol de echilibrare a corpului în vederea
realizării în condiţii optime a loviturii.

Lovirea mingii cu şiretul plin

Lovirea mingii cu şiretul plin este utilizată, de cele mai multe ori, pentru
efectuarea şutului la poartă şi a degajării mingii, ea fiind totuşi folosită şi pentru pasarea
mingii. Este procedeul tehnic care poate asigura lovirii mingii cu piciorul cea
mai mare forţă.

Fig. 8 – Lovirea mingii cu şiretul plin

El poate fi executat la fel de bine atât de pe loc, cât şi din alergare. Suprafaţa de lovire a
mingii este partea anterioară a labei piciorului, de la degetele picioarelor până la
articulaţia gleznei. Gradul de precizie al loviturii este cu atât mai mare cu cât execuţia
este mai corectă din punct de vedere biomecanic. 27
Piciorul de sprijin, uşor flexat sau chiar întins, suportă greutatea corpului şi este
aşezat în dreptul mingii, fără ca vârful labei piciorului să depăşască cu mult
circumferinţa acesteia. Ideală este aşezarea piciorului astfel încât vârful acestuia să fie,
uşor lateral, la jumătatea mingii.

27
Benigni, A., Ferrari, M., Gandin, M., Kuk, A., 1999 – Guia para jugar al futbol. Editorial de Vecchi, Barcelona, pag.
171.

29
 Piciorul de lovire realizează un balans posterior şi vine perpendicular pe minge
astfel încât, în momentul lovirii mingii, genunchiul se află deasupra mingii. 28 Laba
piciorului, în poziţie de flexie plantară maximă, este, în momentul lovirii mingii,
perpendiculară pe sol, cu vârful în jos, aproape atingând solul. După lovirea mingii,
piciorul îşi continuă balansul în plan anterior, pe direcţia mingii. Dacă lovirea mingii este
corectă, mingea se rostogoleşte drept înainte, fără a prinde deloc efect. Ea poate avea o
traiectorie dreaptă, pe sol, dacă este lovită fără multă forţă, sau paralelă cu solul, dacă
este lovită puternic.
Trunchiul este, în momentul lovirii mingii, uşor aplecat înspre înainte. Braţele
ajută la echilibrarea corpului şi restabilirea echilibrului în cazul unei lovituri puternice,
caz în care, datorită elanului, are loc şi ridicarea de pe sol a piciorului de sprijin.
Greşeli tipice la lovirea mingii cu şiretul plin:
- piciorul de sprijin este aşezat prea departe de minge;
- genunchiul nu este poziţionat deasupra mingii;
- mingea nu este lovită în centru;
- laba piciorului loveşte mingea oblic, nu este orientată perpendicular pe sol,
sau nu este încordată;
- piciorul de lovire nu continuă mişcarea în plan anterior pe direcţia mingii.
Un procedeu, de mare spectaculozitate dar şi de o mare acurateţe a execuţiei din
punct de vedere biomecanic, derivat din lovirea mingii cu şiretul, este lobarea mingii.
Execuţia urmează aceiaşi parametri biomecanici ca la lovirea mingii cu şiretul plin, doar
din punctul de vedere al piciorului de sprijin şi al balansului în plan posterior al piciorului
de lovire. În rest:
- laba piciorului de lovire nu mai este orientată perpendicular pe sol ci oblic,
cu vârful în jos;
- primul impact asupra mingii este realizat de vârful piciorului la baza
inferioară a acesteia (sub minge), după care, la un timp atât de scurt încât
el este practic legat de primul, mingea este lovită scurt şi puternic cu şiretul
plin; 29
- după lovire, piciorul este blocat, balansul în plan anterior dispărând.

28
Doucet, C., 2007 – Football. Psychomotricité du jeune joueur, de l`éveil a la préformation. Editions Amphora, pag.
195.
29
Gauge, C., 2004 – Le tir au football, Maîtrise STAPS – entraînement sportif. Faculté du Sport de Nancy.

30
 Mingea capătă o traiectorie înaltă şi o rotaţie înapoi în jurul propriului ax
transversal. Este un procedeu tehnic care cere o biomecanică impecabilă de lovire a
mingii, fiind folosit, în general, pentru a trimite mingea, de la o distanţă mai mare de 20
metri, peste portarul ieşit din poartă. Marea dificultate de realizare a acestui procedeu
constă în faptul că, datorită dinamicii actuale a jocului, a marcajului permanent şi a
spaţiilor reduse, el trebuie executat când mingea este în mişcare.

Lovirea mingii cu şiretul interior

Lovirea mingii cu şiretul (ristul) interior
asigură o execuţie puternică pe o traiectorie
preponderent înaltă. Este un procedeu tehnic cu o
precizie mai mică decât lovirea mingii cu latul, fiind
utilizată pentru centrări, pase medii şi lungi,
degajări, şut la poartă. În vederea lovirii mingii cu
şiretul interior, jucătorul se poziţionează uşor
lateral faţă de aceasta. Suprafaţa de lovire a
mingii este delimitată de porţiunea de pe partea
internă a labei piciorului, pe linia ce uneşte
halucele cu partea frontală a maleolei tibiale. Fig. 9 – Lovirea mingii
cu şiretul interior
Piciorul de sprijin, uşor flexat, suportă greutatea corpului şi este aşezat în dreptul
mingii, sau chiar lateral şi înapoia acesteia.
Piciorul de lovire, uşor flexat din articulaţia genunchiului, execută o pendulare
posterioară după care, imediat una anterioară. Mişcarea de pendulare posterioară poate
fi mai scurtă sau mai lungă, în funcţie de timpul avut la dispoziţie de către jucător. Cu cât
pendularea va fi mai amplă, cu atât lovitura va fi mai puternică. În momentul lovirii mingii
vârful labei piciorului este orientat uşor către exterior iar călcâiul spre interior. Acţiunea
de pendulare anterioară a piciorului poate da mingii un efect, mai mare sau mai mic, de
rotaţie internă. 30 Cu cât piciorul se va deplasa mai lateral faţă de axa longitudinală a
corpului, cu atât mingea va căpăta un efect mai mare şi se va înscrie pe o curbă (arc de
cerc) mai accentuată. Traiectoria, înaltă sau la firul ierbii, este dată de locul în care este

30
Walker J., 1992 - The sacroiliac joint : a critical review. Physical therapy, vol. 72 n°12.

31
lovită mingea. Cu cât mingea este lovită sub axul ei central, cu atât traiectoria va fi una
mai înaltă.
Trunchiul are, în momentul execuţiei, o poziţie verticală sau este uşor aplecat
înspre înainte. Braţele echilibrează corpul, braţul opus piciorului de lovire fiind mai
ridicat.
Greşeli tipice la lovirea mingii cu şiretul interior:
- jucătorul se poziţionează perpendicular pe minge;
- piciorul de sprijin este aşezat la o distanţă prea mare faţă de minge;
- laba piciorului nu este blocată în poziţia de lovire;
- poziţionarea labei piciorului sub minge conduce la o traiectorie a mingii
prea înaltă, fapt care permite aşezarea şi intervenţia mai uşoară a
adversarului.

Lovirea mingii cu şiretul exterior

Procedeu tehnic destul de rar folosit în timpul jocului, lovirea mingii cu şiretul
exterior oferă o serie de avantaje tehnice şi tactice cum ar fi: maschează intenţia de joc
ea putând oferi mingii atât o traiectorie dreaptă, cât şi o traiectorie în arc de cerc;31 oferă
mingii un efect de rotaţie spre exterior, lucru care poate fi folosit de jucătorul care
recepţionează pasa; pasele sau deschiderile cu şiretul exerior pot fi surprinzătoare; este
uşor de realizat din punct de vedere biomecanic. Lovirea mingii cu şiretul exerior este
folosită în joc, în egală măsură pentru a
realiza pase scurte, medii sau chiar lungi,
pentru a centra sau a şuta la poartă.
Piciorul de sprijin se află, spre
deosebire de lovirea mingii cu şiretul, lateral
şi înapoia mingii. Poziţionarea piciorului de
sprijin în dreptul mingii face dificilă realizarea
lovirii mingii cu şiretul
exterior din punct de vedere biomecanic.32
Fig. 10 – Lovirea mingii cu şiretul exterior

31
Constantinescu, D., 1995 – Fotbal, curs de bază – tehnica şi tactica jocului. Editura Universităţii ˝Al. I. Cuza˝, Iaşi,
pag 66.
32
Pekka, L., 1997 – Analyse biomecanique du football. Conference of International Society of Biomechanics in
Sports.

32
 Piciorul de lovire, flexat din articulaţia genunchiului, realizează balansul în plan
posterior, dar ajunge în momentul lovirii mingii perfect întins. Laba piciorului este, în
momentul lovirii mingii, în flexie plantară totală, vârful fiind orientat spre interior,
articulaţia contractată şi blocată în această poziţie. Mingea lovită în centru, poate căpăta
o traiectorie dreaptă sau o traiectorie în arc de cerc, în funcţie de direcţia mişcării
piciorului după lovirea mingii. Astfel, dacă piciorul de lovire termină mişcarea peste
planul frontal, ca în imaginea alăturată (fig. 10), mingea va merge pe direcţia înainte.
Dacă însă piciorul termină mişcarea în plan anterior, fără să depăşească planul frontal,
mingea va urma o direcţie în arc de cerc. În ambele cazuri mingea capătă un efect de
rotaţie în jurul propriei axe longitudinale.
Traiectoria înaltă sau la sol este dată, ca şi în cazul lovirii mingii cu şiretul interior,
de locul de lovire asupra mingii. Cu cât mingea este lovită sub axul ei central, cu atât
traiectoria va fi una mai înaltă.
Trunchiul are, în momentul execuţiei, o poziţie verticală sau este uşor aplecat
înspre înainte. Braţele echilibrează corpul.
Greşeli tipice la lovirea mingii cu şiretul exterior:
- poziţia piciorului de sprijin;
- piciorul de lovire nu pendulează suficient în plan anterior;
- poziţia labei piciorului şi decontractarea articulaţiei gleznei. 33

Lovirea mingii cu exteriorul

Lovirea mingii cu exteriorul este un procedeu tehnic puţin întrebuinţat de către
jucători în timpul unui joc. Suprafaţa de lovire este reprezentată de partea lateral-
externă a piciorului, cuprinsă între degetul mic şi maleola externă. În cele mai multe
cazuri, acest procedeu tehnic este folosit pentru devierea mingii şi, rar, pentru
executarea paselor scurte. El poate fi executat când mingea este la sol, dar şi atunci
când acesta este în aer. Lovirea tangenţială a mingii imprimă acesteia un efect care
poate fi util şi surprinzător în condiţiile unui joc în care marcajul este strict şi spaţiile de
joc reduse.

33
Bonacorso, S., 1999 - Calcio: allenare el settore giovanile : la programmazione dell'allenamento tecnico e tattico
per la fasce di età dai 10 ai 15 anni. Societa Correre, Roma, p. 83.

33
 Lovirea mingii cu vârful
Lovirea mingii cu vârful, caracterizată ca fiind un procedeu tehnic primitiv, folosit
în cele mai multe cazuri în fazele de iniţiere, se dovedeşte a fi o execuţie utilă şi, uneori,
de mare rafinament şi spectaculozitate, la unii dintre cei mai mari fotbalişti (Ronaldihno).
Acest procedeu tehnic, folosit atât în faza de atac, cât şi în faza de apărare, posedă
particularitatea că poate fi executat fără o prealabilă balansare amplă a piciorului de
lovire, ceea ce reduce considerabil timpul de execuţie. În faza de atac lovirea mingii cu
vârful poate fi folosită atât pentru a pasa, cât şi pentru a şuta la poartă. Datorită faptului
că este un procedeu tehnic cu un timp de execuţie redus, lovirea mingii cu vârful poate fi
surprinzătoare, reducând astfel şansele de intervenţie ale adversarului. În faza de
apărare el poate fi folosit atât pentru degajarea mingii în ultimă instanţă, cât şi pentru a
sufla mingea adversarului.
Biomecanica lovirii mingii cu vârful este asemănătoare cu cea a lovirii mingii cu
şiretul, doar că, balansul în plan posterior a piciorului de lovire este mai mic, iar talpa, în
momentul impactului, nu este perpendiculară pe sol, ci paralelă cu acesta. Mingea
trebuie lovită în centrul ei, altfel, traiectoria ei va fi una fără nici o precizie.
Greşeli tipice la lovirea mingii cu vârful:
- piciorul de lovire execută o pendulare posterioară prea amplă;
- punctul de impact este situat în afara centrului mingii;

Lovirea mingii cu călcâiul

Procedeu tehnic spectaculos şi apreciat de
spectatori atunci când el este reuşit, lovirea mingii
cu călcâiul rămâne apanajul jucătorilor cu o tehnică
foarte bună. Lovirea mingii cu călcâiul este folosită
de către jucători pentru a pasa mingea sau pentru a-
i schimba direcţia şi traiectoria de mişcare. Folosirea
acestui procedeu tehnic poate surprinde adversarul
şi în acelaşi timp poate puncta la impresia artistică
asupra jucătorului care îl realizează.
Fig. 11 – Lovirea mingii cu călcâiul

34
 Pe lângă procedeul tehnic de bază, a cărui biomecanică este descrisă mai jos,
există o multitudine de procedee tehnice derivate, din acest punct de vedere, tehnica,
coordonarea şi nu în ultimul rând ingeniozitatea jucătorului punându-şi amprenta asupra
execuţiei. În acelaşi timp însă, ratarea execuţiei poate avea efecte tactice dezastruoase
pentru echipa proprie şi poate umple de penibil jucătorul. Aceasta este şi cauza pentru
care unii antrenori interzic jucătorilor astfel de execuţii.
Piciorul de sprijin este poziţionat lateral în dreptul mingii fără a fi flexat. Piciorul de
lovire realizează un balans în plan anterior şi apoi, uşor flexat, loveşte mingea, în centrul
ei, cu călcâiul, piciorul continuând mişcarea şi în plan posterior.
Greşeli tipice la lovirea mingii cu călcâiul:
- jucătorul nu loveşte mingea în centrul ei ci tangenţial, fapt care conduce la
o traiectorie nedorită;
- neinformare vizuală asupra zonei în care va ajunge mingea.

Lovirea mingii cu talpa

Lovirea mingii cu talpa este un procedeu tehnic rar folosit de către jucători şi
atunci în condiţiile speciale impuse de joc. Este un procedeu tehnic puţin eficient
datorită faptului că mingea nu poate fi trimisă decât foarte aproape. Lovirea mingii cu
talpa, în timpul unui duel, la sol sau aerian, cu un adversar, este considerat prin
regulament joc periculos, fiind sancţionat de către arbitru cu cartonaş galben şi lovitură
liberă indirectă. El poate fi folosit pentru a pasa, a respinge mingea dar şi pentru a o
trimite spre poarta adversă, în cazul în care mingea se găseşte aproape de acesta. În
timpul jocului, jucătorii tehnici pot folosi acest procedeu pentru a rezolva în mod ingenios
o situaţie în care se impune lovirea mingii cu talpa. Lovirea mingii cu talpa poate fi
efectuată atât la sol cât şi în aer, de cele mai multe ori ea fiind efectuată doar cu piciorul
îndemânatic.
Greşeli tipice la lovirea mingii cu talpa:
- atacarea mingii cu talpa în duel direct cu un adversar.

35
 Lovirea mingii cu genunchiul
Suprafaţa de lovire, în cazul lovirii mingii cu genunchiul, este marcată de partea
anterioară şi inferioară a coapsei aflată deasupra genunchiului. 34 Este un procedeu care
este folosit atunci când mingea vine pe neaşteptate iar jucătorul nu mai are timp să se
poziţioneze în vederea executării unui alt procedeu tehnic mai adecvat. Ca şi lovirea
mingii cu talpa, lovirea mingii cu genunchiul poate fi folosit pentru a pasa, respinge sau
trimite mingea spre poarta adversă. Piciorul de lovire este flexat şi realizează, pentru a
lovi mingea, o mişcare rapidă, spre înainte şi în sus. Mingea poate capăta, sau nu, o
traiectorie uşor ascendentă, în funcţie de locul în care este lovită, şi de forţa de lovire.
Cu cât mingea va fi lovită mai dedesubt şi cu mai multă forţă, cu atât ea va căpăta o
traiectorie mai ascendentă.

2.3.2. Oprirea sau preluarea mingii

Oprirea sau preluarea mingii este elementul tehnic prin care un jucător intră în
posesia mingii, venită sau nu de la un coechipier, având astfel posibilitatea de a
continua sau de a iniţia jocul în atac. Oprirea şi preluarea mingii reprezintă două
posibilităţi concrete şi în acelaşi timp diferite de a intra în posesia mingii. Dacă oprirea
este un element static prin care mingea este oprită de către jucător şi continuată apoi cu
un alt procedeu tehnic, preluarea mingii presupune o variantă a opririi mingii, dar mai
dinamică şi cu o biomecanică specifică. Preluarea se realizează prin modificarea
direcţiei şi vitezei mingii pentru o utilizare ulterioară, ea constituind un factor dinamic a
tehnicii individuale a jucătorului. 35 În joc, aceste două acţiuni se completează şi uneori
sunt legate între ele, fapt care a determinat specialiştii să trateze oprirea şi preluarea
mingii ca un singur element tehnic.
Oprirea şi preluarea mingii reprezintă aproximativ 20% din acţiunile individuale cu
mingea ale unui jucător pe perioada unui meci. 36 Este elementul tehnic cu cea mai mare
varietate de procedee tehnice derivate, datorită situaţiilor diferite în care un jucător se
poate afla în momentul în care primeşte mingea. Capacitatea de exprimare a unor
jucători în preluarea mingii este impresionantă, ei reuşind uneori să relizeze preluări
practic irepetabile, capacitate influenţată de nivelul de dezvoltare a capacităţilor

34
Ion V., Ionescu, 1995 – Football, tehnica şi tactica jocului, Editura Helicon, Timişoara, pag. 69.
Constantinescu, D., Honceriu, C., Enache, P., 2004 – Fotbal. Teoria jocului, Editura Cantes, Iaşi, pag.74.
35
36
Turpin, B., 2002 – Préparation et entraînement du footballeur, Tome 1, Editions Amphora, Paris, pag. 78.

36
coordinative, a mobilităţii şi de tehnica jucătorului. În continuare sunt descrise cele mai
utilizate procedee tehnice.

Oprirea sau preluarea mingii cu latul piciorului

Oprirea sau preluarea cu latul a mingii care vine la firul ierbii este procedeul
tehnic cel mai des utilizat de către jucători în timpul unui meci, peste 85% dintre preluări
efectuându-se astfel. 37
Biomecanica procedeului de bază: piciorul de sprijin este plasat la nivelul sau
chiar uşor înaintea mingii; piciorul de execuţie realizează o răsucire externă astfel încât
suprafaţa de contact, latul, să ajungă perpendicular pe direcţia de sosire a mingii şi să
execute, printr-o uşoară retragere, amortizarea acesteia; trunchiul, uşor aplecat, permite
protejarea mingii; braţele orientate lateral contribuie la menţinerea echilibrului, mai ales
în condiţii de luptă cu adversarul; privirea urmăreşte atât mingea cât şi spaţiul de joc în
vederea continuării cu eficacitate a acţiunii.
Greşeli tipice la preluarea mingii cu latul:
- latul piciorului de execuţie nu este perpendicular pe minge;
- rigiditate prea mare a labei piciorului la contactul cu mingea.

Oprirea mingii cu talpa piciorului

Oprirea cu talpa piciorului a mingii care vine dinspre
înainte sau lateral este un procedeu tehnic folosit cu precădere
pe terenurile foarte plane (terenuri sintetice, bitum) deoarece o
denivelare cât de mică a suprafeţei de joc, cumulată cu nevoia
tot mai mare de a ridica privirea în momentul preluării, poate
conduce la ratarea execuţiei. 38 Este de asemenea prodeul
tehnic al opririi mingii cel mai des folosit de către jucătorii de
fotbal în sală datorită faptului că suprafaţa de joc este perfect
plană iar mingea este mai puţin elastică.
Fig. 12 – Oprirea mingii cu talpa

37
Monbaerts, E., 1991 – De l`analyse du jeu à la formation du joueur, Editions Actio, Paris, pag. 27.
Comăniţă, P., Marinof, L., 2003 – Fotbal la copii şi juniori. Editura Nautica. Constanţa, p. 62.
38

37
 Biomecanica procedeului de bază: piciorul de sprijin se plasează lateral şi puţin
înapoia mingii; piciorul de execuţie, uşor relaxat, întâmpină mingea cu vârful ridicat,
orientat către direcţia de sosire a mingii, aceasta oprindu-se în talpa piciorului; călcâiul
jos împiedică trecerea mingii pe sub picior; trunchiul uşor aplecat favorizează acţiunea
de oprire şi protejare a balonului; braţele au rol în echilibrarea corpului iar privirea
urmăreşte concomitent mingea şi spaţiul de joc.
Greşeli tipice la orpirea mingii cu talpa:
- talpa paralelă cu solul; călcarea mingii în momentul atingerii.

Preluarea mingii cu şiretul

Preluarea cu şiretul a mingii venite pe sus este un procedeu tehnic prin care
jucătorul de fotbal îşi poate demonstra nivelul de tehnicitate şi curajul faţă de joc
deoarece, în jocul actual, datorită spaţiilor tot mai mici şi a marcajului sau presingului
permanent, este mai dificil să realizezi o preluare decât să încerci să loveşti mingea,
acest ultim procedeu, indiferent de scopul urmărit (degajare, pasare, şutare), fiind mult
mai uşor de realizat şi cu o marjă de risc mai mică.
Biomecanica procedeului de bază: piciorul de execuţie, uşor flexat, atacă balonul
cu şiretul plin iar în momentul contactului
execută o retragere în vederea amortizării
mingii; cu cât ridicarea piciorului de execuţie
este mai mică, cu atât preluarea mingii va fi
mai eficientă deoarece scurtează timpul în
vederea continuarii acţiunii de joc; trunchiul,
uşor aplecat spre înainte, alături de braţe,
contribuie la menţinerea echilibrului şi în
acelaşi timp la protejarea mingii.
Fig. 13 – Preluarea mingii cu şiretul
Greşeli tipice la preluarea mingii cu şiretul:
- nesincronizare între acţiunea de retragere a piciorului şi contactul cu
mingea;
- retragerea piciorului de execuţie înaintea contactului cu mingea. 39

Rădulescu, M., Cojocaru, V., 2003 – Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori. Editura Axis Mundi – Şcoala
39

Federală de Antrenori, Bucureşti, p. 34.

38
 Oprirea sau preluarea mingii cu coapsa
Oprirea sau preluarea mingii cu coapsa este un procedeu nu foarte greu de
realizat datorită suprafeţei de contact, relativ mare în comparaţie cu alte procedee.
Inconvenientul major al acestei preluări îl constitue faptul că ea încetineşte jocul, mai
ales atunci când este realizată static, deoarece mingea nu poată fi jucată imediat.
Biomecanica procedeului de bază: piciorul de sprijin este în uşoară flexie şi
orientat pe direcţia din care vine mingea; piciorul de execuţie se ridică oblic în
întâmpinarea mingii şi realizează o scurtă şi rapidă retragere în momentul contactului cu
aceasta; braţele, într-o poziţie laterală, contribuie la menţinerea echilibrului iar privirea
urmăreşte, în primă fază mingea iar apoi terenul de joc în vederea continuării eficiente a
acţiunii de joc.
Greşeli tipice la preluarea mingii cu coapsa:
- desincronizarea celor două faze: contact – retragere, acţiune care
conduce fie la ricoşarea mingii în cazul în care coapsa se retrage prea
devreme, fie la contra lovire în cazul în care ea atacă prea repede
balonul. 40

Oprirea sau preluarea mingii cu pieptul

Oprirea sau preluarea mingii cu pieptul este un procedeu tehnic ce
caracterizează jucătorii tehnici, care nu se grăbesc în joc şi care caută mereu să pună
mingea jos şi să continue acţiunea în mod constructiv. Ea se poate realiza atât static cât
şi în mişcare. 41 Procedeul de preluare a mingii cu pieptul are două variante de bază:
- preluarea mingii cu pieptul prin amortizare cu proiecţia mingii în jos;
- preluarea mingii cu pieptul prin ricoş sau contra lovire cu proiecţia mingii în
sus sau lateral pe poziţie viitoare.

Biomecanica procedeului de bază: picioarele sunt în poziţie paralelă sau cu un

picior înainte, în uşoară flexie; mâinile ridicate oblic sunt orientate pe traiectoria mingii;
mingea ia contact cu pieptul jucătorului moment în care trunchiul realizează o uşoară
extensie pentru o mai bună amortizare; privirea urmăreşte mingea până când aceasta

Ionescu, I., 1995 – Football, tehnica şi tactica jocului. Editura Helicon, Timişoara, pag. 95.
40
41
Mombaerts, E., 1996 – Entraînement et performance collective en football. Edition Vigot, Collection Sport et
Enseignement, Paris, p. 48.

39
intră în spaţiul deschis de mâinile ridicate oblic, moment în care ea trebuie ridicată în
vederea informării asupra spaţiului de joc.

Greşeli tipice la preluarea mingii cu pieptul:

- rigiditatea preluării dată de neefectuarea uşoarei extensii a trunchiului;
- realizarea preluării cu partea centrală a pieptului.

2.3.3. Conducerea mingii

Conducerea mingii este elementul tehnic prin care jucătorul controlează şi
dirijează balonul în direcţia dorită, la nivelul solului sau în aer, prin împingerea şi lovirea
repetată a acestuia. Conducerea mingii oferă posibilitatea jucătorului de a orienta
mingea în direcţia dorită, câştigând astfel teren şi fiind un liant între două elemente
tehnice (preluare – conducere – pasare).
Este un element tehnic folosit frecvent de jucărori, timpul şi modul de conducere
al balonului variind în funcţie de nivelul competiţional. În
fotbalul actual, conducerea mingii este realizată în viteză mare
fiind folosită pentru a profita de spaţiile dintre jucătorii sau liniile
echipei adverse cu scopul de a câştiga teren, de a da
posibilitatea coechipierilor să se demarce şi de a dezechilibra
astfel sistemul defensiv advers. În spaţiile aglomerate mingea
se împinge fără a se depărta de picior iar în cele libere,
împingerile pot deveni lovituri. Contactul se poate face
alternativ cu diferite suprafeţe de contact. Eficacitatea
conducerii este dată de simţul mingii pe care îl are dezvoltat
jucătorul şi care îi permite să o controleze clipă de clipă
conform intenţiilor sale. 42
Fig. 14 – Conducerea mingii

Cernăianu, C., 1997 – Fotbal, teoria şi practica jocului şi antrenamentului modern. Editura Fundaţiei România de
42

Mâine , Bucureşti, p. 72.

40
 Conducerea mingii cu şiretul
Conducerea mingii cu şiretul plin este cel mai folosit procedeu al acestui element
tehnic deoarece el permite o conducere a mingii în cea mai mare viteză, lucru esenţial
în fotbalul actual.
Biomecanica procedeului de bază: piciorul de execuţie, de cele mai multe ori
piciorul de bază, realizează împingerea (nu lovirea) mingii cu şiretul plin astfel încât
mingea să rămână tot timpul cât mai aproape de jucător; laba piciorului de execuţie este
orientată perpendicular pe sol; corpul este uşor aplecat înainte asigurând o poziţie de
alergare aproape normală; braţele acţionează ca la o alergare normală în absenţa
adversarului şi sunt ţinute în poziţie laterală în momentul în care intervine adversarul, cu
scopul de a-l ţine pe acesta la distanţă şi de a proteja astfel mingea; privirea urmăreşte
concomitent mingea şi terenul de joc. Realizarea conducerii mingii cu şiretul solicită
coordonarea mişcărilor în raport cu viteza de deplasare.
Greşeli tipice la conducerea mingii cu şiretul:
- îndepărtarea mingii de picior, lucru care facilitează intervenţia adversarului
în vederea deposedării;
- privirea mereu la minge, lucru care nu permite transmiterea mingii la
momentul prielnic, intervenţia adversarului şi, în general, blocarea soluţiilor
tehnico-tactice de continuare în mod eficient a acţiunii de joc.

2.3.4. Protejarea mingii

În condiţiile jocului actual, care implică adversitate aproape continuă, începerea şi
desfăşurarea acţiunilor ofensive, consistenţa şi eficienţa acestora, sunt dependente de
nivelul deprinderilor tehnico-tactice ale jucătorilor. Din arsenalul acestora, protejarea
mingii reprezintă elementul care contribuie la efectuarea şi eficienţa altor elemente şi
procedee derivate ca: intrarea în posesia mingii, conducerea mingii, fentele şi depăşirea
adversarului. Înainte şi după oprirea sau preluarea mingii, în timpul conducerii mingii sau
a depăşirii adversarului prin dribling, în aşteptarea ivirii unei soluţii tehnice sau tactice
favorabile, protejarea mingii este o condiţie esenţială în vederea continuării acţiunii de
joc. 43

43
Gandin, M., 1999 – Lecciones de futbol – tecnica – sistemas y esquemas de juego. Editorial de Vecchi, Barcelona,
p.112.

41
 Biomecanica protejării mingii implică toate segmentele corpului, într-o acţiune
motrică unitară, în funcţie de scopul propus şi de intenţia sau intervenţia adversarului.
Protejarea corectă a mingii se realizează prin unul sau mai multe dintre mijloacele
următoare:
- plasarea corpului între adversar şi minge;
- manevrarea mingii cu piciorul opus poziţiei adversarului;
- menţinerea pe picioare a întregului corp în lupta cu adversarul;
- braţele sunt ţinute lateral pentru a bloca accesul adversarului şi intrevenţia
acestuia asupra mingii;
- punerea în valoare a tehnicii de manevrare a mingii cu sopul derutării şi
astfel a protejării mingii până în momentul găsirii soluţiei de continuare a
acţiunii tehnico-tactice.

2.3.5. Fentele sau mişcările înşelătoare

Fenta sau mişcarea înşelătoare este elementul tehnic prin care un jucător aflat
sau nu în posesia mingii, induce în eroare biomecanic un adversar pentru a-l pune pe
picior greşit, a-l inactiva temporar şi pentru a-şi creea prin aceasta un avantaj tactic.
Efectuarea unei fente poate avea două scopuri distincte:
- dezechilibrarea şi derutarea adversarului fără depăşirea acestuia,
provocând astfel evitarea sau întârzierea deposedării de către acesta,
acţiune ce poate fi continuată cu pasare, centrare, degajare sau finalizare;
- depăşirea adversarului prin dribling, fenta punându-l în acest caz pe
acesta pe picior greşit sau dezechilibrându-l.
Fenta + depăşirea adversarului cu mingea = dribling.
Eliminarea adversarului prin dribling este o acţiune individuală de mare
spectaculozitate şi care poate avea o eficienţă tactică importantă. 44 Driblingul realizat
doar de dragul spectacolului nu serveşte echipei, el transformându-se în acest caz într-
un spectacol personal care poate avea însă efecte negative asupra tacticii de joc.
Driblarea unui adversar trebuie să fie continuată imediat de o acţiune tehnico-tactică
care să fie eficientă şi să creeze avantaj în faza de atac echipei proprii. Capacitatea unui
jucător de a dribla poate fi legată atât de nivelul de dezvoltare a factorului tehnic, de

Cernăianu, C., 1978 – Fotbalul modern. Editura Sport –Turism, Bucureşti, p. 11.
44

42
factori psiho-motrici dar şi de zestrea nativă, factorul ereditar jucând se pare un rol
important privind capacitatea de a fenta şi dribla. Un alt factor care poate influenţa
pozitiv biomecanica şi reuşita fentei şi a driblingului este reprezentat de un centru de
greutate mai coborât. Jucătorii cu un centru de greutate mai coborât îşi pot modifica mai
des şi mai rapid acţiunile corpului şi a segmentelor acestuia fără a se dezechilibra.
Biomecanica generală a elementului tehnic necesită sistematizarea procedeelor
de fentare şi dribling în vederea analizei lor separate. Driblingul angajează în totalitate
diferite părţi ale corpului, fiecare dintre ele contribuind la realizarea efectului de
ansamblu. În realizarea unei fente poate predomina acţiunea trunchiului, a braţelor, a
picioarelor sau a privirii, şi această predominantă defineşte procedeul însă fenta şi apoi
driblingul nu ar fi posibile doar datorită acţiunii înşelătoare a câte unui segment izolat.
Greşeli tipice la executarea fentei şi a driblingului:
- insuficienta amplitudine a mişcării false;
- graba jucătorului care fentează sau driblează;
- iniţierea fentei sau a driblingului se face prea aproape de adversar;
- mingea nu este scoasă din aria de intervenţie a adversarului.

2.3.6. Lovirea mingii cu capul

Lovirea mingii cu capul este un element tehnic care presupune curaj şi iniţiativă
din partea jucătorilor, scopul tactic al acestui element tehnic fiind de respingere a mingii,
de pasare sau de trimitere a acesteia spre poarta adversă cu scopul de a marca. În
condiţiile jocului actual, duelurile aeriene au căpătat o pondere însemnată, importanţa
lor fiind determinantă în derularea acţiunilor de joc în atac sau în apărare. Duelurile
aeriene reprezintă 10% din acţiunile de joc cu mingea, acest procentaj fiind mai ridicat în
campionate precum cel englez sau mai scăzut în campionate precum cel brazilian. 45
Curajul, viteza de acţiune, aprecierea traiectoriei mingii, simţul desprinderii şi detenta,
pentru a devansa adversarul, coordonarea aeriană în condiţii de adversitate şi lovirea
mingii uneori din poziţie dezechilibrată şi incomodă, sunt tot atâtea componente ale
elementului care îi demonstrează dificultatea. 46

45
Turpin, B., 2002 – Préparation et entraînement du footballeur, Tome 1, Editions Amphora, Paris, pag. 78.
Neţa, G., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Editura Risoprint, Cluj-Napoca, p. 130.
46

43
 Lovirea mingii cu capul din săritură
Lovirea mingii cu capul din săritură este cel mai utilizat procedeu al acestui
element tehnic deoarece în jocul actual lupta pentru balon este permanentă,
posibilitatea de a lovi mingea de pe loc fiind mai rară decât lovirea mingii din săritură
tocmai datorită acestei lupte permanente dintre jucătorii celor două echipe. El poate fi în
acelaşi timp spectaculos şi eficient, oferind de asemenea informaţii asupra stării
psihofizice a jucătorilor. Deseori, semnul de ieşire din formă şi prioritate competiţională
poate fi dat de pierderea de către anumiţi jucători sau echipă a duelurilor aeriene,
deoarece impulsul pentru săritură, luptă şi lovirea mingii cu capul are la bază o anumită
dispoziţie psihofizică favorabilă. 47
Biomecanica procedeului de bază.
Lovirea mingii cu fruntea din săritură
oferă siguranţă, faţă de alte procedee
tehnice, şi în acelaşi timp forţă datorită
biomecanii generale de execuţie la care
contribuie elanul cu bătaie pe unul sau
ambele picioare, mişcarea din înapoi spre
înainte a trunchiului, pe aceeaşi direcţie cu
mişcarea capului. Privirea urmăreşte
mingea, aterizarea făcându-se pe unul sau
pe ambele picioare, în funcţie de intervenţia
adversarului. 48 Fig. 15 – Lovirea mingii cu capul

Cel mai bine pentru jucător este să aterizeze pe ambele picioare, uşor flexate
pentru a amortiza şocul întregului corp cu solul, astfel reducându-se şi riscul unei
entorse la nivelul gleznei în cazul aterizării pe un singur picior. Traiectoria imprimată
mingii după lovire este în funcţie de porţiunea în care se aplică lovitura. Astfel, dacă
mingea este lovită sub diametrul orizontal, ea va primi o traiectorie înaltă (cu boltă),
dacă va fi lovită în zona centrală, va fi transmisă orizontal, iar dacă va fi lovită deasupra
diametrului orizontal, ea va fi transmisă spre sol (de sus în jos).

Ionescu, I., 1995 – Football, tehnica şi tactica jocului. Editura Helicon, Timişoara, pag. 72.
47

Ionescu, I., 1995 – Football, tehnica şi tactica jocului. Editura Helicon, Timişoara, pag. 75-76
48

44
 Greşeli tipice la lovirea mingii cu fruntea din săritură:
- aprecierea greşită a traiectoriei mingii;
- efectuarea mişcării de lovire numai din cap, fără extensia trunchiului;
- împingerea adversarului cu mâinile în săritură (fault).

2.3.7. Aruncarea mingii de la margine

Aruncarea mingii de la margine este, conform regulamentului, elementul tehnic
prin care jucătorul unei echipe repune mingea în joc, după ce aceasta a depăsit liniile
laterale ale terenului. Frecvenţa elementului în joc este variabilă în funcţie de nivelul
jucătorilor (la începători este mai frecvent) dar şi a conjuncturilor tactice de moment ale
jocului (o echipă aflată în avantaj sau care vrea să păstreze rezultatul, va tempera şi va
rupe jocul prin trimiterea mingii în afara terenului, act tactic care permite echipei
replierea şi aşezarea în blocul defensiv). În plus, datele statistice arată că echipa care
execută aruncarea mingii de la margine spre înainte pierde posesia acesteia. Echipele
mari au pus la punct diferite scheme de joc
pentru a deruta adversarul şi a face din
aruncarea de la margine un atu al echipei.
Este ştiut de asemenea faptul că unele
echipe profită de forţa de aruncare a unor
jucători pentru a trimite mingea cât mai
departe, chiar în careul de 16 metri,
surprinzând astfel adversarul. O altă
caracteristică tactică a elementlui este dată
de faptul că din aruncarea de la margine nu
există poziţie de ofsaid.
Fig. 16 – Aruncarea mingii de la margine

Biomecanica aruncării de la margine se identifică cu prevederile regulamentare

privind repunerea cu mâna a mingii în joc. Procedeele de bază au unele detalii
biomecanice care le particularizează dar şi câteva cerinţe comune prevăzute chiar de
regulamentul jocului. Acestea sunt:
- priza mingii şi aruncarea acesteia se execută cu ambele mâini
concomitent;
45
 - aruncarea se execută printr-un elan al braţelor ce porneşte şi se
desfăşoară pe deasupra capului;
- trunchiul participă la elanul aruncării printr-o mişcare de extensie – flexie,
contribuind astfel la forţa execuţiei;
- ambele picioare trebuie să fie în momentul aruncării pe sol, în afara
terenului de joc.

Biomecanica aruncării de la margine de pe loc: picioarele, paralele sau cu un

picior uşor înainte, sunt fixate pe sol după linia de margine; mingea este ţinută cu
degetele răsfirate ale ambelor mâini, în vederea efectuării elanului de aruncare, pe
deasupra capului; braţele, în uşoară flexie, contribuie la extensia trunchiului care în
momentul aruncării realizează o mişcare înspre înainte, braţele trec pe deasupra capului
şi îşi continuă mişcarea pe direcţia de aruncare. Forţa aruncării este în acest caz
determinată de viteza şi forţa braţelor (în cazul aruncării mingii de la margine cu elan,
forţa braţelor este completată de viteza elanului).
Greşeli tipice la aruncarea mingii de la margine:
- ridicarea unui picior în momentul aruncării;
- executarea unei sărituri în momentul aruncării mingii.

2.3.8. Deposedarea adversarului de minge

Deposedarea adversarului de minge este elementul tehnic prin care un jucător
acţionează asupra mingii şi jucătorului advers cu scopul de a intra în posesia mingii sau
de a o îndepărta sau respinge, oprind astfel faza de atac a echipei adverse. Frecvenţa
în joc a deposedărilor este în continuă creştere datorită sistemelor de apărare tot mai
avansate, a presiunii imediate asupra purtătorului de balon şi a presingului realizat pe
compartimente sau chiar de întreaga echipă. Dacă deposedarea adversarului de minge
era cu ani în urmă un element tehnic caracteristic fundaşilor sau mijlocaşilor defensivi,
ea este astăzi cerută, antrenată şi întrebuinţată de către toţi jucătorii unei echipe,
indiferent de postul ocupat în sistemul de joc.
Importanţa învăţării corecte, a consolidării şi a perfecţionării acestui element
tehnic este dată tocmai de caracteristicile lui tactice şi psihologice. Deposedarea
adversarului de minge face parte din joc şi poate să influenţeze sau să hotărască, ca şi
alte elemente tehnice, rezultatul final. Totuşi, prin comparaţie cu alte elemente tehnice,
46
deposedarea implică cel puţin un factor psihologic cu caracteristica lui pozitivă sau
negativă: curaj (hotărâre) – frică (nehotărâre). Dacă un jucător pierde mingea încercând
să dribleze, consecinţele sunt doar de ordin tactic şi vizează luarea măsurilor, de către
întreaga echipă, în vederea organizării primei faze de apărare şi încercarea de
recuperare a mingii. În schimb, un jucător care realizează acţiunea de deposedare a
adversarului, poate rata intervenţia şi, în funcţie de gravitatea sau nivelul greşelii, poate
fi avertizat (cartonaş galben) sau chiar eliminat din joc (cartonaş roşu).

Deposedarea prin alunecare cu atac posterior

Deposedarea prin alunecare cu atac posterior, poate cea mai spectaculoasă, mai
ales atunci când jucătorul care o execută rămâne în posesia mingii, este în acelaşi timp
şi cel mai riscant dintre procedeele tehnice deoarece intervenţia ratată se poate
transforma în fault.
Biomecanica procedeului de bază împlică următoarele faze: apropierea, prin
alergare de adversar, cu uşoară deplasare laterală; plasarea piciorului de sprijin în
apropierea adversarului şi declanşarea atacului la minge cu celălalt picior în acelaşi timp
cu o mişcare de alunecare sau cădere laterală; respingerea sau agăţarea mingii cu
şiretul sau gamba piciorului; braţele au rol în amortizarea căderii; redresarea sau
ridicarea în vederea continuării acţiunii de joc.

Greşeli tipice la deposedarea prin alunecare cu atac posterior:

- declanşarea execuţiei prea târziu ceea ce conduce la ratarea intervenţiei şi
eventual fault;
- acţiunea nu este energică şi hotărâtă;
- jucătorul care execută deposedarea nu urmăreşte mingea ci atacă
picioarele adversarului.

2.3.9. Elemente şi procedee tehnice specifice portarului

Datorită importanţei şi specificului postului, jocul portarului prezintă o tehnică cu
anumite particularităţi determinate de faptul că, spre deosebire de jucătorii de câmp care
nu au voie să joace mingea cu mâna, portarul poate face acest lucru.

47
 Poziţia fundamentală
În timpul jocului, în aşteptarea mingii, portarul trebuie să aibă o poziţie cât mai
potrivită în funcţie de poziţia mingii în teren, care să-i dea posibilitatea cea mai
convenabilă pentru prinderea, boxarea, devierea mingii sau pentru executarea unei ieşiri
din poartă.
În funcţie de distanţa şi locul în care se află mingea la un moment dat, portarul
va utiliza una din poziţiile amintite mai sus.
Poziţia de bază folosită de portar când mingea se apropie de careul de 16 m
este cu trunchiul uşor aplecat înainte, picioarele depărtate la lăţimea umerilor uşor
flexate din genunchi, cu greutatea trunchiului repartizată pe ambele picioare, braţele
flexate din cot şi cu privirea permanent la minge. Din această poziţie portarul poate
întreprinde cu uşurinţă orice intervenţie asupra mingii. 49

Deplasările în teren
Ele fac parte din tehnica jocului portarului şi sunt compuse din variante de mers,
alergări pe fondul cărora se pot executa sărituri, căderi, ridicări şi care se combină în
funcţie de situaţia din joc. Aceste deplasări sunt condiţionate de deplasările adversarilor
cu mingea, de distanţa la care trebuie să intervină portarul.

Prinderea mingii
Prinderea mingii venită pe jos din faţă, fără plonjon
La acest procedeu tehnic deosebim două poziţii de prindere a mingii, şi anume:
a) Prinderea mingii cu picioarele întinse pe aceeaşi linie (paralele); poziţia
adoptată de portar este cu picioarele paralele şi întinse, cu aplecarea trunchiului înainte,
braţele înaintea picioarelor cu palmele orientate pe direcţia mingii, membrele superioare
având rolul de prindere a mingii.
b) Stând într-un genunchi
Poziţia trunchiului este aplecată spre înainte, greutatea corpului trecută aproape
în întregime pe piciorul de sprijin care este puternic flexat din genunchi; celălalt picior
rămâne îndoit aproape până la pământ, înapoia trunchiului, răsucit lateral şi aşezat în

49
Puxel, C., Lawniczak, J.M., 2002 – Guide pratique de l`entraînement du gardien de but. Edition Amphora, Paris,
p.19.

48
apropierea genunchiului piciorului de sprijin; braţele sunt întinse spre sol între picioare,
întâmpină mingea şi o conduc prin îndoire spre abdomen sau piept. 50
Prinderea mingii venită pe jos din lateral, fără plonjon
Portarul execută în prealabil o deplasare laterală prin paşi adăugaţi sau
încrucişaţi în direcţia mingii, celelalte mişcări ale trunchiului şi braţelor executându-se ca
la procedeele descrise anterior.
Prinderea mingii venită la înălţimea genunchiului, fără plonjon
Portarul flexează genunchii, apleacă trunchiul înainte, braţele sunt întinse în
întâmpinarea mingii, uşor îndoite din cot. Când mingea ia contact cu palmele este dusă
la piept concomitent cu revenirea trunchiului la poziţia normală.
Prinderea mingii venită la înălţimea abdomenului, fără plonjon
La acest procedeu poziţia trunchiului este uşor aplecată înainte, picioarele uşor
flexate din genunchi, braţele flexate din articulaţia cotului cu palmele orientate înainte.
La contactul mingii cu regiunea abdominală se produce o retragere a abdomenului
(pentru amortizarea şocului), braţele acoperă mingea concomitent cu acoperirea cu
pieptul, formând o cavitate de unde mingea nu mai poate ricoşa.
Prinderea mingii venită la înalţimea pieptului
Portarul se ridică pe vârfuri sau execută o uşoară desprindere de pe sol la
contactul cu mingea, braţele paralele desfăcute puţin sub nivelul umerilor.
Prinderea mingilor cu traiectorie înaltă
Picioarele sunt depărtate la lăţimea umerilor, uşor flexate din genunchi, braţele
ridicate, orientate spre direcţia mingii cu degetele răsfirate.
La contactul cu mingea se face o împingere a picioarelor cu extensia genunchilor,
urmată de tragerea rapidă a mingii la piept.
În functie de direcţia din care vine mingea, portarul execută o deplasare în
direcţia ei cu paşi mici şi/sau adăugaţi. 51
Prinderea mingii din plojon
Prinderea mingii din plonjon, indiferent prin ce procedeu se execută, implică de
cele mai multe ori suscesiunea biomecanică următoare: elan – desprindere – zbor –
prindere (respingere) – cădere cu amortizare – redresare.

50
Turon, D., 2007 - Football - Préparation et entraînement du gardien du but – 3 niveaux techniques – 182 situations
progressives. Edition Amphora, Paris, p. 37.
51
Taelman, R., 1995 – Football – Le gardien de but, entraînement specifique. Edition Amphora, Paris, p.38.

49
 Blocarea mingii
Este un procedeu folosit mai ales la acţiunile individuale ale atacanţilor şi constă
în interpunerea corpului portarului, printr-un plonjon cu o fază de zbor foarte scurtă, între
minge şi poartă. Blocarea se poate face numai cu braţele sau cu folosirea braţelor şi
corpului pentru o siguranţă mai mare.

Boxarea mingii
Procedeul este utilizat de portar la şuturi foarte puternice sau centrări, când
singura soluţie de evitare a golului este reflexul braţelor portarului care, cu o mână sau
ambele mâini, cu pumnii strânşi, intervine în traiectoria mingii respingând-o. Procedeul
se poate realiza de pe loc sau din mişcare (săritură), în funcţie de traiectoria mingii, şi se
foloseşte la mingile care se îndreaptă spre poartă sau trec paralel cu aceasta.

Devierea mingii
Este un procedeu de schimbare a traiectoriei mingii în ultimul moment, pentru a
nu o lăsa să intre în poartă sau a dejuca centrările atacanţilor. Se execută precedată de
săritură sau de pe loc, cu partea proximală a palmei.

Repunerea mingii în joc

Este procedeul tehnic prin care portarul, după prinderea mingii sau după ieşirea
ei din teren prin depăşirea liniei porţii, repune mingea în joc.
Repunerea mingii în joc de către portar se face prin mai multe procedee.
Cu mâna, mingea poate fi pusă în joc prin: lansare rostogolită, aruncare pe
deasupra umărului, lansare laterală, prin rotarea braţelor.
Repunerea mingii în joc cu mâna asigură promptitudine şi precizie prin
transmiterea ei sigură la cel mai indicat coechipier pentru declanşarea acţiunilor de atac.

Repunerea mingii în joc prin lansare de jos

Se execută de pe loc sau cu elan şi constă în lansarea mingii pe lângă genunchi
prin pedularea braţelor dinspre înapoi spre înainte. Este o degajare precisă şi se
execută de regulă de la distanţe de până la 15 – 20 m.

50
 Repunerea mingii în joc prin aruncarea pe deasupra umărului
Este cea mai precisă degajare pe care o execută portarul la distanţe medii, 20-25
m, executându-se cu un elan de 2-3 paşi, cu măna dusă deasupra umărului, ca la
handbal.
Repunerea mingii prin lansare laterală
Mişcarea este asemănătoare lansării discului, prin ducerea braţului cu mingea
înapoi, concomitent cu răsucirea trunchiului în aceeaşi direcţie, urmată de o răsucire
rapidă cu fandare pe piciorul opus braţului de aruncare care se duce dinapoi-înainte prin
lateral, cu blocarea bazinului, mingea fiind lansată în direcţia dorită. 52 Procedeul se
foloseşte la transmiterea mingii la distanţe mari (peste 20 m).
Repunera mingii în joc prin rotarea braţului
Mingea se repune în joc printr-o mişcare de rotare a braţului dinapoi-înainte pe
verticală, pe deasupra umărului, transmiţând mingea în direcţia dorită.
Poate fi executată de pe loc sau cu elan de 2-3 paşi. Procedeul prezintă
avantajul că mingea poate fi jucată repede şi precis, peste un adversar sau grup de
jucători. 53
Repunerea mingii în joc cu piciorul
Este unul din elementele tehnice de bază în jocul portarului şi poate fi executată
în trei modalităţi: repunerea mingii de pe sol – de pe loc sau din rostogolire; repunerea
mingii din drop; repunerea mingii din vole.
Repunerea mingii de pe sol, statică sau din rostogolire, se efectuează în situaţia
când mingea a părăsit terenul de joc în out de poartă, având ca biomecanică lovirea
mingii de pe loc cu şiretul plin. Repunerea mingii în joc din drop (mingea este lovită de
portar exact în momentul în care aceasta atinge solul), ca şi cea din vole, se utilizează
la transmiterea mingii la distanţă mare şi la declanşarea contraatacului. 54 Lovirea mingii
cu piciorul a devenit în fotbalul actual, după schimbarea regulamentului cu pasa la
portar, un element tehnic indispensabil jucătorilor care ocupă acest post.

52
Di Iorio, L., Ferretti, F., 2005 - Goalkeeper Training Manual: Fundamental Drills to Improve Goalkeeping Technique.
Edition Reedswain Inc, p.19.
53
Benigni, A., Ferrari, M., Gandin, M., Kuk, A., 1999 – Guia para jugar al futbol – entrenamiento tecnicas, tacticas,
juego. Editorial de Vecchi, Barcelona, p.256.
54
Taelman, R., 1995 – Football – Le gardien de but, entraînement specifique. Edition Amphora, Paris, p.40.

51
Timp de lucru 8 ore
(recomandat)
Rezumat Tehnica reprezintă un sistem de structuri motrice specifice fiecărei
ramuri de sport, efectuate raţional şi economic, în vederea obţinerii unui
randament maxim în competiţii.
Tehnica jocului de fotbal nu trebuie confundată cu pregătirea tehnică,
noţiune care implică totalitatea măsurilor cu caracter pedagogic,
metodic şi organizatoric, stabilite în cadrul unui proces etapizat, cu
scopul învăţării, consolidării şi perfecţionării acesteia.
Importanţa tehnicii şi a pregătirii tehnice este dată de convergenţa a cel
puţin trei aspecte prioritare: interdependenţa tuturor factorilor de joc, în
special cel tactic; soluţionarea situaţiilor complexe de joc; economia şi
eficienţa executării elementelor tehnice specifice în condiţii de
adversitate. Tehnica nu trebuie privită izolat. Ea este influenţată de
nivelul de dezvoltare al calităţilor coordinative şi condiţionează la rândul
ei nivelul de manifestare al factorului tactic. Pregătirea tehnică
influenţează deasemenea, alături de pregătirea fizică, factorul psihic al
jocului de fotbal.
Concluzii Tehnica jocului de fotbal reprezintă ansamblul mijloacelor în formă şi
conţinut, executate raţional, economic şi eficient, prin intermediul cărora
jucătorii realizează atât acţiunile cu mingea cât şi cele fără minge, în
vederea atingerii scopului urmărit.
Tehnica jocului de fotbal cuprinde următoarele componente: elementul
tehnic, procedeul tehnic, mecanismul de bază al procedeului tehnic
(biomecanica), stilul.

Teste de autocontrol a) De ce mişcarea de pendulare posterioară în cazul lovirii mingii cu latul de pe

loc, influenţează pozitiv forţa şi precizia de lovire a mingii?
b) Care sunt factorii care condiţionează traiectoria mingii la lovirea mingii cu
piciorul?
c) De ce oprirea - preluarea mingii este elementul tehnic cu cea mai mare
varietate de procedee tehnice?
d) Realizaţi descrierea biomecanicii procedeelor tehnice care nu au fost
exemplificate anterior!
e) Realizaţi o fişă de înregistrare tehnică, individuală sau colectivă!

Surse bibliografice 1. Benigni, A., Ferrari, M., Gandin, M., Kuk, A., 1999 – Guia para jugar al futbol –
entrenamiento tecnicas, tacticas, juego. Editorial de Vecchi, Barcelona.
2. Di Iorio, L., Ferretti, F., 2005 - Goalkeeper Training Manual: Fundamental Drills to
Improve Goalkeeping Technique. Edition Reedswain Inc
3. Ionescu, I., 1995 – Football, tehnica şi tactica jocului. Editura Helicon, Timişoara.
4. Neţa, G., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
5. Turpin, B., 2002 – Préparation et entraînement du footballeur, Tome 1, Editions
Amphora, Paris.

52
Capitolul 3

Tactica jocului de fotbal

„Tactica o face antrenorul , o aplicã jucãtorii,

funcţie de cum le permite adversarul.”
Popa Ionuţ

53
 3.1. Tactica - definiţie, componente, principii
Tactica reprezintă modalitatea de organizare a jocului echipei, de desfăşurare şi
coordonare a acţiunilor individuale şi colective în fazele de atac şi de apărare, în
limitele prevederilor regulamentului de joc, valorificând capacităţile tehnice, fizice şi
psihice ale jucătorilor proprii echipe şi exploatând lipsurile jucătorilor sau echipei
adverse, cu scopul de a obţine victoria.
Tactica este deci un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi pregătite
anticipat, utilizate în jocul echipei în funcţie de adversar şi condiţiile de concurs, în
scopul obţinerii victoriei. Acest sistem trebuie să cuprindă soluţii optime de acţionare
tactică încât atât jucătorii în teren cât şi antrenorul să aibă alternative la răspunsurile şi
acţiunile adversarului. Tactica de joc a unei echipe trebuie să se bazeze în primul rând
pe capacităţile proprii ale echipei care să-i dea posibilitatea acesteia de a se adapta şi
de a se impune în orice situaţie de joc.
Dacă tehnica este strâns legată de procesele motorii de comportament ale
jucătorului, tactica implică jucătorul mai ales pe plan intelectual şi în egală măsură pe
cel afectiv şi voluntar. Comportarea jucătorului într-o anumită fază a jocului este
precedată şi însoţită de procese psihice complexe. Opţiunea pentru conducerea mingii,
pasă, fentă, şut al poartă, acţiune individuală de depăşire a adversarului etc., constituie
rezultatul acestor procese. Înainte de a se decide asupra demersului său, jucătorul
trebuie să aibă o viziune clară asupra fazei respective de joc, sesizând şi analizând
situaţia creată, semnificaţia ei tactică şi perspectivele valorificării ei. În funcţie de aceste
elemente trebuie să aleagă repede soluţia pentru fructificarea ei. 55
Tactica de echipă îmbină armonios toate acţiunile individuale şi colective,
acţiunile individuale subordonându-se tacticii de joc ele având drept scop ori crearea de
culoare în defensiva adversă facilitând finalizarea, sau sunt făcute cu scopul precis de a
finaliza. Acţiunile colective au drept scop principal crearea de poziţii favorabile de
finalizare (în atac) sau de anihilare a acţiunilor adversarului (în apărare). Calitatea şi
eficienţa acestor acţiuni este dată de valoarea individuală a jucătorilor care intră în
combinaţie şi, mai ales, de capacitatea acestora de a armoniza permanent acţiunile
personale cu cele ale partenerului în vederea rezolvării cu succes a unor sarcini de joc,
în scopul simplificării acestuia.

Motroc, I., 1994 – Fotbal de la teorie la practică. Editura Rodos, Bcureşti, p.84.
55

54
 Fotbalul modern presupune la ora actuală o activare a jucătorilor şi jocului, care
impune aplicarea formelor foarte rapide de trecere din apărare în atac, bazat pe o
presiune imediată asupra purtătorului de balon, presing colectiv şi intercepţii, lucru care
constituie semnalul de ocupare a unui dispozitiv ce permite transmiterea mingii în
adâncime spre finalizare. Toate aceste acţiuni au drept scop scurtarea fazelor de atac şi
surprinderea apărătorilor în inferioritate numerică sau dispozitive de apărare
dezorganizate. Această activare a jucătorilor şi a jocului este rezultatul măiestriei
jucătorilor care, atât în jocul cu mingea, cât şi în jocul fără minge, desfăşoară acţiuni de
pătrundere cu mingea în dribling, de pase surprinzătoare, un–doi-uri, fente de şut
urmate de pătrundere în dribling sau pasă, în jocul fără minge plasament inteligent,
demarcaj surprinzător, etc. În apărare activarea se materializează prin plasament
favorabil, dublarea permanentă a jucătorului care atacă purtătorul de balon, marcaje şi
tatonări incisive care dezorganizează şi şicanează desfăşurarea atacului advers. 56
Un rol însemnat în aplicarea eficientă a tacticii de joc îl are gândirea tactică care
trebuie permanent cultivată şi educată, prin intermediul ei jucătorii reuşind o prestaţie
superioară în joc şi un randament ridicat.
O altă cerinţă fundamentală a fotbalului modern este respectarea disciplinei
tactice, care presupune efectuarea oportună şi motivată tactic a fiecărui element tehnic
cu scopul de simplificare şi realizare cu randament maxim a sarcinilor de joc.
Disciplina tactică cuprinde toată sfera relaţiilor de joc în cele patru faze
fundamentale ale acestuia, ea cerând o colaborare activă şi permanentă a fiecărui
jucător cu coechipierii săi, fază de fază, pe toată durata partidei. Disciplina tactică mai
înseamnă susţinerea egală şi permanentă cu randament sporit a situaţiilor de atac,
recuperare şi apărare, participarea la aceste momente fundamentale ale jocului cu
dăruire maximă (efort fizic şi psihic) în vederea obţinerii superiorităţii în joc şi mai
înseamnă acceptarea şi integrarea conştientă în sistemul propus de antrenor, în planul
tactic general şi special al echipei.

Componentele tacticii jocului de fotbal sunt: concepţia tactică, planul tactic,

acţiunile tactice şi sistemul de joc.

Stănculescu, V., 1982 – Ghidul antrenorului de fotbal. Editura Sport – Turism, Bucureşti, p.87.
56

55
 Concepţia tactică în jocul de fotbal reprezintă un sistem de idei, principii, reguli
generale şi relativ stabile, elaborate în vederea participării cu succes în competiţii.
Tendinţele de evoluţie ale fotbalului în ultima perioadă se îndreaptă spre practicarea
unui joc elaborat şi programat, orientat spre obţinerea unui randament maxim în joc
fiecare fază având un scop tactic precis în vederea obţinerii victoriei. Organizarea
tactică şi strategică a jocului este determinată de existenţa sistemelor de joc în care sunt
angrenate echipele, de aşezarea în teren a jucătorilor şi de mişcările în atac şi apărare
precum şi de relaţiile jucătorilor în teren cerută de concepţia de joc. Concepţia de joc –
instrument tactic al tuturor echipelor – exprimă stadiul superior al înţelegerii şi practicării
jocului, rezultatul influenţelor pe care mediul pedagogic şi social îl exercită asupra
conducătorilor, antrenorilor şi jucătorilor chemaţi s-o aplice.
Concepţia de joc, raţiune reieşită din dezvoltarea la parametri superiori a tehnicii,
pregătirii fizice şi mai ales a tacticii, are o echivalenţă cu nuanţele de exprimare în teren
a jucătorilor pe parcursul unui joc. Ea reprezintă o noţiune de mare complexitate cu un
conţinut vast şi dinamic atât a acţiunilor de atac cât şi a celor de apărare la care
participă toţi jucătorii conform perceptelor fotbalului modern. În accepţiunea largă a
teoriei putem defini concepţia de joc ca un sistem al cunoştinţelor şi deprinderilor
precum şi interpretarea specifică a factorilor de joc cu acţiunile convergente desfăşurate
de jucători în teren în vederea obţinerii unui randament competiţional ridicat. 57
În conţinutul jocului competiţional, concepţia de joc reprezintă punctul de plecare
în desfăşurarea întregii activităţi, orice echipă adaptându-se acestei concepţii şi întreaga
desfăşurare a activităţii de instruire trebuie să se încadreze în cerinţele acesteia.
Stadiul concepţional şi tactic în care evoluează jocul de fotbal este o consecinţă a
evoluţiei tehnico-ştiinţifice şi culturale a societăţii, un rezultat al dezvoltării jocului şi
totodată a progreselor pe care le-a înregistrat gândirea tactică a specialiştilor şi
jucătorilor. Tradiţia şi experienţa este una din condiţiile de bază în formarea şi stabilirea
concepţiei de joc. Ele sunt completate de condiţiile materiale şi de valoarea capacităţii
de conducere şi pregătire. 58

Planul tactic reprezintă ansamblul măsurilor stabilite în vederea rezolvării

problemelor tactice impuse de pregătirea jocului competiţional. Planul tactic se referă la

Ionescu, I., Dinu, C., 1982 – Fotbal – concepţia de joc. Editura Sport-Turism, Bucureşti, p. 96.
57

Avram, S., 1980 – Fotbal, exerciţii pentru pregătirea fizică şi tactică. Editura Sport-Turism, Bucureşti, p.95.
58

56
pregătirea şi modul de desfăşurare a acţiunilor de atac şi apărare, în funcţie de
posibilităţile tehnice şi psiho-fizice ale jucătorilor echipei. El poate fi acelaşi sau diferit de
la un joc la altul în funcţie de calităţile adversarului, planul tactic putându-se schimba
însă şi pe perioada jocului, ca răspuns la tactica echipei adverse sau la evoluţia
scorului.

Acţiunile tactice reprezintă instrumentele practice de realizare a planului tactic şi

respectiv a concepţiei tactice, fiind, cu alte cuvinte, componentele concrete ale tacticii.
Acţiunile tactice sunt structuri înlănţuite de procedee tehnice, denumite combinaţii,
scheme şi iniţiative individuale, efectuate în scopuri tactice bine determinate. 59

Sistemul de joc reprezintă modul de poziţionare a jucătorilor pe teren atât în faza

de atac, cât şi în faza de apărare. El este stabilit şi influenţat de concepţia şi planul
tactic, de adversar şi de posibilităţile tehnice şi psiho-fizice ale jucătorilor. Sistemul de
joc are un caracter dinamic şi cu o mare tendinţă disciplinară şi ideologică generală,
deoarece un simplu dribling sau combinaţie tactică reuşită de către adversari în anumite
zone face ca sistemul de joc pentru faza de apărare să cadă şi echipa să se bazeze pe
gândirea tactică, anticipaţia şi intuiţia jucătorilor.
Tactica impune descompunerea jocului în patru faze distincte: atacul,
recuperarea, apărarea şi fazele fixe.

Desfăşurarea acţiunilor pe teren ale unei echipe de fotbal are la bază anumite
reguli şi legi, denumite principii tactice, care au un caracter axiomatic şi aplicativitate
generală, ele având rolul de a da jocului cursivitate şi logică.

Aceste principii apar în toate sistemele de joc, în tacticile de acasă sau

deplasare, în orientări ofensive sau defensive, fiind permanent prezente în joc.
Literatura de specialitate scoate în evidenţă următoarele principii tactice:
- Principiul jocului colectiv – stă la baza sistemului şi a concepţiei de joc deoarece
numai prin activarea unitară a tuturor jucătorilor se pot îmbina subansamblurile
unui sistem de joc, se pot realiza sarcinile ofensive şi defensive ale jocului.

Dragnea, A., Teodorescu, S., 2002 – Teoria Sportului. Fundaţia pentru Educarea şi Formarea prin Sport a Tinerilor,
59

Bucureşti, p. 309.

57
 - Principiul jocului constructiv – evidenţiază caracterul creator, ordonat şi disciplinat
al jocului şi jucătorilor, premeditarea şi anticiparea acţiunii adversarilor şi
inteligenţa rezolvării sarcinilor de joc.
- Principiul jocului ofensiv – rezultă din însuşi scopul jocului, din tendinţa
permanentă de a ataca, de a obţine victoria.
- Principiul jocului echilibrat – subliniază faptul că echipa reprezintă un tot unitar ca
şi jocul ei constituit într-un sistem tactic cu funcţionalitate dinamică care-i asigură
eficienţă în toate fazele jocului.
- Utilizarea tactică a vitezei crescute de joc – constă în mărirea vitezei de pasare şi
circulaţie a jucătorilor mai ales în apropierea porţii adverse pentru a deregla
sistemele de apărare creând spaţii şi sitiaţii de finalizare.
- Principiul elasticităţii – se referă la capacitatea echipei de a acoperi mobil şi rapid
terenul de joc în raport cu fazele active de joc, de a asigura un număr suficient de
jucători care să dispute în condiţii favorabile lupta pentru minge în atac sau
apărare.
- Adaptarea tactică la situaţia de joc – se referă la posibilitatea echipei şi jucătorilor
de a răspunde tactic eficient la situaţiile neprevăzute sau întâmplătoare apărute
pe parcursul jocului. 60
Respectarea în joc a acestor principii constituie o condiţie de bază în practicarea
unui joc modern şi eficient.

3.2. Tactica de joc în atac

În ansamblul evoluţiei jocului, tactica reprezintă un factor efect dar şi un factor
cauză interpretată fiind ca o strategie de purtare a acţiunilor de atac, un mod eficient de
corelare logică prin mijloace specifice a activităţii individuale şi colective ale jucătorilor
efectuate în scopul surprinderii adversarilor.
Datorită omogenităţii echipei, tactica este o organizare a ansamblului şi totodată
a subansamblurilor sale permanente sau spontane, a compartimentelor, grupajelor,
blocurilor şi cuplurilor care acţionează în scopul dezorganizării defensivei adverse, sau
finalizării.

60
Neţa, Ghe., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Risoprint, Cluj-Napoca, pag. 168-169.

58
 Caracteristica actuală a atacului este marea sa diversitate concepţională
determinată de evoluţia sistemelor de joc care au imprimat o dinamică ascendentă
fazelor de joc, ofensivitatea, fiind caracteristica principală a fotbalului modern.61
Consecinţa directă a acestei ofensivităţi apare încă din prima fază a apărării prin primele
intenţii ale atacanţilor de a executa presing, prin întreprinderea unor acţiuni anticipative
de atac ca: plasamente favorabile, demarcaje permanente, etc.
În jocul actual, acţiunile de atac sunt bine organizate, această organizare
referindu-se la caracterul lor elaborat şi strategic pus în evidenţă de o permanentă
circulaţie a jucătorilor şi mingii pe spaţii largi ocupate mobil de grupaje ofensive create
cu participarea jucătorilor din orice linie sau zonă.
Tactica de joc în atac se impune la rândul ei în două componente şi anume:
tactică individuală materializată prin acţiunile individuale cu şi fără minge executate de
jucători şi, tactică colectivă bazată pe relaţiile de colaborare dintre doi sau mai mulţi
jucători în scopul obţinerii unui avantaj tactic. Desfăşurarea jocului, indiferent de
momentele fundamentale de atac sau de apărare se materializează prin faze bine
distincte şi forme de desfăşurare care impun o succesiune necesară şi distinctă a
acţiunilor individuale şi colective întreprinse de atacanţi în vederea rezolvării sarcinilor
de atac.

3.2.1. Principiile atacului

Desfăşurarea acţiunilor de atac trebuie să se conformeze unor principii general
valabile care au un pronunţat caracter tactic, ele reprezentând liniile directoare de
orientare şi de desfăşurare a jocului unei echipe.
Posesia mingii – principiu prin care posesia mingii este păstrată pe o perioadă
mai mare de timp fapt care dă posibilitatea echipei să controleze jocul, să îşi organizeze
mai bine fazele de atac, să îşi pregătească finalizarea şi în final să îşi impună tactica de
joc asupra adversarului.
Atacarea porţii adverse – principiu de bază al atacului care constă în
subordonarea tuturor acţiunilor echipei şi jucătorilor, scopului principal al jocului,
înscrierea golului. În vedera atingerii acestui scop caracterul jocului trebuie să fie
ofensiv-agresiv toate acţiunile fiind direcţionate spre poarta adversă.

61
Doucet, C., 2002 – Football, entraînement tactique: principes généraux. Editions Amphora, Paris, p. 34.

59
 Crearea raportului supranumeric – principiu prin care echipa urmăreşte creearea
unei superiorităţi numerice în faza de atac în vederea înmulţirii posibilităţilor de a pasa,
de a depăsi apărarea adversă şi, în final, de a finalize.
Adaptarea atacului la specificul apărării – principiu care are la bază capacitatea
tactică a atacanţilor de a găsi cele mai optime soluţii în depăşirea apărării adverse.
Provocarea şi valorificarea greşelilor – constă în executarea unor acţiuni dinainte
pregătite care să determine adversarul să greşească, valorificând imediat greşeala prin
recuperarea mingii sau prin declanşarea imediată a unei acţiuni ofensive.
În actuala conjunctură a fotbalului, cu sisteme de apărare supra aglomerate
dublate de o pregătire fizică şi tehnică deosebită, respectarea şi aplicarea acestor
principii constitue o cerinţă de bază în rezolvarea cu succes a sarcinilor de atac.

3.2.2. Fazele atacului

Conţinutul jocului de atac cuprinde trei faze în care succesiunea acţiunilor
desfăşurate de atacanţi în timp şi spaţiu se diferenţiază prin scopul şi mijloacele de
realizare determinate de zona în care se petrec. Existenţa şi implicarea lor pe parcursul
atacului nu este permanent necesară în toate situaţiile de joc una din ele putând lipsi.
Pentru a îngloba majoritatea situaţiilor posibile din joc pe considerente didactice,
s-a optat pentru împărţirea jocului pe trei faze începând din zona 1.
FAZA I - intrarea în posesia mingii şi trecerea din apărare în atac.
Echipa aflată în apărare recuperează mingea (de obicei) în zonele 1 şi 2 – prin
portar sau deposedare – jucătorii declanşează atacul fie prin contraatac sau atac direct
în funcţie de dispunerea adversarilor în teren şi de acţiunile acestora. Trecerea din
apărare în atac poate fi făcută prin degajarea portarului sau prin iniţierea fazei de atac
de către jucătorul care a recuperat mingea (intercepţie sau deposedare).
FAZA II - pregătirea şi desfăşurarea atacului.
Acţiunile acestei faze sunt desfăşurate de jucători în general în zonele 2 şi 3 (fig.
17) prin atac poziţional sau rapid (ca forme) folosind mijloace tehnico-tactice individuale
sau acţiuni colective ocupând dispozitivul de atac conform sistemului de joc şi iniţiind
acţiuni de depăşire a adversarilor cu scopul de a se apropia de poartă.
FAZA III - finalizarea atacului.
Consecinţă a acţiunilor individuale şi colective desfăşurate de jucători pe
parcursul fazei a II-a conform formei de atac aplicate, faza a treia constă în exploatarea
60
la maximum şi cu rapiditate a breşelor şi culoarelor apărute în defensiva adversă prin
care jucătorul cel mai bine plasat primeşte pasa decisivă şi finalizează sau, printr-o
acţiune individuală hotărâtă, pătrunde cu mingea la picior şi finalizează.

Fig. 17 – Zone tactice convenţionale ale terenului de joc62

Pe parcursul jocului succesiunea celor trei faze nu este rigidă, situaţiile apărute
pot duce la folosirea unei singure faze pentru realizarea scopului final – marcarea
golului. Totuşi trebuie menţionat că aceste faze se întrepătrund permanent pe parcursul
unui joc, fiecare din ele pregătind-o sau completând-o pe cealaltă.

3.2.3. Formale atacului

Jocul de atac pe parcursul lui îmbracă diferite forme determinate fiind de cerinţele
tactice de moment, de sistemul de joc al echipei, de posibilităţile ei fizico-tehnico-tactice.
Prin formele atacului putem înţelege aspectele exterioare distincte şi necesare de
manifestare a echipei, modul de organizare, aşezare şi acţionare în diferite momente ale
jocului, folosind întregul arsenal de mijloace tehnico-tactice de care sunt capabili
jucătorii în vederea realizării sarcinilor de joc în atac.
Literatura de specialitate menţionează trei forme de desfăşurare a atacului şi
anume:
- CONTRAATACUL
- ATACUL DIRECT
- ATACUL COMBINATIV,
fiecare din aceste trei forme având caracteristicile ei, mijloacele tehnico-tactice de
realizare şi aplicare în joc. Pe parcursul jocului pot fi întâlnite toate cele trei forme de

62
Neţa, Ghe., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Risoprint, Cluj-Napoca, pag. 214.

61
desfăşurare a atacului acest lucru fiind determinat de comportamentul în joc al echipei
adverse, de sistemele de apărare întâlnite dar şi de situaţia tactică de moment din
anumite perioade ale jocului. Trebuie menţionat însă că folosirea uneia dintre formele
atacului este condiţionată în primul rând de posibilităţile psiho-fizico-tactice ale echipei,
de scopul urmărit în joc sau în anumite momente ale jocului.

3.2.3.1. Contraatacul
Contraatacul este forma atacului desfăşurată individual sau colectiv, executată
prin surprindere şi în mare viteză imediat după intrarea în posesia mingii, înainte ca
adversarii să se replieze sau să intervină.
Deşi este o formă eficientă, contraatacul presupune câteva condiţii de bază
privind valoarea jucătorilor şi a echipei, gradul lor de tehnicitate, gândirea tactică,
clarviziunea. El este dependent strict de nivelul şi specificul calităţilor fizice, de
aptitudinile tehnico-tactice şi de caracteristicile psihice ale jucătorilor, coroborate cu un
registru tehnico-tactic adecvat din care pasa lungă, preluarea şi manevrarea din pasa
lungă prin dribling pe spaţii mici terminate cu finalizarea în condiţii dificile de adversitate,
trebuie să constituie o condiţie de bază.
Contraatacul se poate desfăşura direct, printr-o pasă lungă primită de la un
fundaş sau chiar de la un portar, urmat de dribling – pătrundere şi finalizare – faze foarte
rare – sau, cu intermediar finalizarea făcând-o nu purtătorul de contraatac ci un
coechipier apărut din liniile din spate pe culoarele largi ale defensivei adverse surprinsă
avansat de pasa lungă.
În conţinutul său contraatacul cuprinde trei momente sau faze şi anume:
- Iniţierea contraatacului care poate fi făcută de către: portar prin repunerea
foarte rapidă a mingii în joc la cel mai bine plasat coechipier sau orice
jucător din apărare – indiferent de zonă – către vârful de contraatac sau un
intermediar care l-ar putea declanşa.
Principala condiţie a iniţierii contraatacului este declanşarea lui cât mai rapidă şi
precisă.
- Desfăşurarea contraatacului: constă din acţiunile sincronizate, în mare
viteză şi precizie între unu şi maxim trei jucători – iniţiatorul, intermediarul,
vârful de contraatac sau finalizatorul prin intermediul paselor medii sau
lungi pe culoarele libere.
62
 - Finalizarea contraatacului – ultima fază şi cea mai importantă în care vârful
de contraatac prin conducere, pătrunde în mare viteză spre poartă
finalizează dacă are condiţii ideale sau, pasează altui coechipier complet
demarcat. 63
Aşadar, contraatacul este o formă a atacului care se declanşează imediat după
recuperarea mingii din atacul advers desfăşurându-se din orice zonă a terenului
acţiunea esenţială şi principala cerinţă tactică reprezentând-o traversarea rapidă a
terenului şi transmiterea precisă şi rapidă a mingii la cel mai bine plasat coechipier –
purtătorul de contraatac.
Trebuie menţionat că odată cu intrarea în posesia mingii întreaga echipă participă
la susţinerea şi desfăşurarea contraatacului circulaţia mingii fiind susţinută diferenţiat de
liniile de joc.

3.2.3.2. Atacul direct

Atacul direct – sau atacul rapid – formă de desfăşurare într-un timp cât mai scurt
a unor acţiuni tactice individuale şi colective simple orientate incisiv şi perpendicular pe
poarta adversă în scopul finalizării.
Atacul direct se caracterizează prin viteza ieşirii în atac, simplitatea execuţiilor
tehnice, transmiterea rapidă şi directă a mingii spre înainte, demarcajele spre poartă şi
perpendicularitatea acţiunilor completate cu susţinerea multiplă a omului cu mingea.
Atacul direct îşi are „individualitatea” sa prin aceea că spiritul ofensiv este mai
pregnant decât în atacul combinativ faza declanşându-se hotărât şi incisiv,
perpendicular pe poartă cu un număr redus de pase (4-6).
Atacul rapid se poate desfăşura în două variante: prin atac simplu cu un număr
de 3 - 4 pase la distanţe medii şi mari, lucru care cere precizie în transmiterea mingii
precum şi tehnicitate deosebită în manevrarea obiectului pe spaţii mici în condiţii de
adversitate ridicată. A doua variantă a atacului direct se poate desfăşura prin acţiuni
combinative din maximum 4-6 pase la distanţe medii şi mici, directe sau prin deviere în
zonele 2-3, coroborate cu demarcări surprinzătoare şi apariţii la sprijin în culoare.
Condiţia principală a acestei forme de atac este rapiditatea şi precizia transmiterii mingii

Motroc, I., 1994 – Fotbal de la teorie la practică. Editura Rodos, Bcureşti, p. 89.
63

63
pe spaţiile libere în apropierea porţii adverse care nu mai dă posibilitatea apărătorilor să
reacţioneze eficient. 64
Atacul direct se desfăşoară pe baza unui registru tehnico-tactic specific, după
recuperarea mingii echipa declanşează rapid pornirea în atac prin pasă directă înainte
spre vârfuri susţinute de doi sau trei coechipieri. În această formă de atac creşte rolul
jucătorilor fără minge care prin demarcările lor surprinzătoare oferă jucătorului cu
mingea soluţii tactice de transmitere a balonului.

3.2.3.3. Atacul combinativ

Atacul combinativ se defineşte prin capacităţile tehnico-tactice care au la bază o
modalitate specifică de circulaţie a mingii şi jucătorilor caracterizată prin multiplicarea
paselor între un grup mobil de jucători care caută să elimine succesiv apărătorii în
drumul spre poartă, sistemul de pase esenţial al ofensivităţii fiind materializat prin pase
scurte şi medii dar, şi prin pasa lungă – ca element surpriză de schimbare a frontului de
atac.
Folosirea în general la începutul jocului a atacului combinativ permite echipei în
atac studierea replicii echipei adverse cât şi găsirea unor mijloace tehnico-tactice pentru
dezorganizarea defensivei adverse. 65
Caracterul investigator-creator al atacului combinativ apare cu pregnanţă la
echipele cu tehnicitate ridicată care prin multitudinea paselor, demarcări permanente,
schimbarea rapidă şi surprinzătoare a frontului de atac şi în general a registrului tactic,
reuşesc să dezorganizeze şi să surprindă sistemul defensiv advers.
Pe parcursul acestei forme de atac apar acţiuni combinative, circulaţii, efectuate
în general în zona 3 alternate cu pătrunderi hotărâte cu mingea la picior în zona 3 care
pun pe picior greşit defensiva adversă.
Trebuie menţionat însă că factorii principali de eficienţă ai atacului combinativ îi
constituie indicii crescuţi de forţă, viteză, rezistenţă ai jucătorilor care participă la
acţiune, cât şi clarviziunea cu care sunt exploatate breşele din dispozitivul advers create
de circulaţia rapidă a mingii dar, mai ales, pasa decisivă transmisă jucătorului demarcat
apărut pe culoar.

64
Gandin, M., 1999 – Lecciones de futbol – tecnica – sistemas y esquemas de juego. Editorial de Vecchi, Barcelona,
p. 74.
65
Doucet, C., 2005 – Football – Perfectionnement tactique, principes généraux. Edition Amphora, Paris, p. 136.

64
 Mijloacele tehnico-tactice de realizare a atacului combinativ
Materializarea în joc a desfăşurării atacului combinativ are la bază componente
tehnice grevate pe tactica individuală şi colectivă cu care jucătorii acţionează conform
unor norme şi principii bine definite.
Principalele mijloace ale realizării atacului combinativ sunt:
- pasa între 2-3 sau mai mulţi jucători (pase medii şi scurte);
- circulaţii tactice de jucători şi minge (schimb de locuri, demarcaje);
- scheme tactice;
- grupaje.
Fiecare din aceste mijloace tehnico-tactice are la bază în principal sistemul de
pasare a mingii şi circulaţia jucătorilor care vin spre locul unde se află mingea creând
permanent un grupaj mobil, dând posibilitatea apariţiei „omului în plus” venit în general
din zona 2 (fundaşii laterali).
În cadrul circulaţiei mingii şi jucătorilor, sistemul de pase conduce la apariţia unor
combinaţii tactice, a unor scheme tactice particularizate, specifice echipei care prin
repetare duc la automatisme asigurând fondul stabil de exprimare în joc a echipei
conform sistemului de joc aplicat.
Gruparea generală a echipei se desfăşoară pe spaţii mari asigurând acoperirea
raţională a terenului şi totodată echilibrul defensiv al echipei.
Alternarea atacului combinativ cu o temporizare mascată, ruperea ritmului
circulaţiei mingii şi jucătorilor, cât şi schimbarea surprinzătoare a frontului de atac oferă
posibilităţi mari de dezechilibrare a defensivei adverse prin crearea de „superioritate
numerică” în zona de finalizare, prin găsirea culoarelor de pătrundere spre poartă.

3.2.4. Sisteme de joc în atac

Sistemele de joc reprezintă forma generală de aşezare, organizare şi coordonare
a tuturor acţiunilor celor 11 jucători desfăşurate pe parcursul jocului, relaţiile tehnico-
tactice între jucători, linii de joc sau zone, constituind o aşezare iniţială de bază a
jucătorilor titulari după care se desfăşoară întreaga activitate ofensivă pe parcursul unui
joc.
Sistemul de joc presupune o aşezare iniţială a jucătorilor în teren (1-4-4-2; 1-5-3-
2; 1-4-3-3 ;1-3-5-2) care dă denumirea sistemului. În afara aşezării iniţiale sistemul mai
65
presupune organizarea subsistemelor sale, a grupajelor de atac cu caracter permanent
sau mobil – cuplurile – şi mai ales, mişcarea generală a jucătorilor în faza ofensivă cu
referire directă la cei din linia de mijloc şi de apărare. 66
În fotbalul actual aşezările care definesc sistemul se estompează, apar foarte rar,
acest lucru datorându-se acoperirii raţionale a terenului prin circulaţia permanentă a
tuturor jucătorilor în toate zonele de joc după regulile suplinirii reciproce, ale replierii şi
preluării sarcinilor de joc, a asigurării echilibrului defensiv, dispozitivul nemaiavând
valoare pe durata întregului joc el fiind temporar, dinamic şi reversibil în funcţie de
fază. 67
În acest caz sistemele de joc devin subsisteme temporar constituite în funcţie de
fază de către jucătorii din orice zonă – linie sau compartiment, participarea globală în
atac accentuând rolul unor inter relaţii cu caracter suplinitor menite să asigure
permanent în orice loc de pe teren echilibrul şi funcţionalitatea ofensivă sau defensivă a
jocului.
Sistemele de atac eliberându-se de dispozitive şi posturi fixe, bazate pe
mobilitatea permanentă a jucătorilor cu o pregătire fizico-tehincă excelentă, au la baza
exprimării lor în joc o organizare superioară a acţiunilor într-un proces de continuă
creştere care se constituie în „factori de eficienţă ofensivă” concretizaţi în apariţia
grupajelor atacanţilor în jurul fazei active, modului de obţinere a superiorităţii numerice,
tacticizarea circulaţiei mingii şi jucătorilor, sporirea rolului tactic al jocului fără minge şi
mai ales, constituirea unui mecanism de coordonare a jocului care reglează ansamblul
dinamic al atacului.
Toţi aceşti factori, prin intermediul mecanismului de coordonare a jocului vin să
ordoneze toată activitatea jucătorilor în cadrul sistemului pe durata atacului.
Eficienţa sistemelor de atac este dată în primul rând de capacităţile psiho-
tehnico-tactice a jucătorilor echipei, de existenţa în cadrul acestora a unor jucători
polivalenţi, de mare clasă care prin activitatea lor în teren organizează, mai bine zis,
coordonează acţiunile coechipierilor în atac.
De-a lungul timpului fotbalul a scos în evidenţă o serie de jucători polivalenţi – Di
Stefano, Pele, Kopa, Dobrin, Hagi, Figo, Zidane, Messi, Ronaldihno – cu deprinderi

Jurcă, C., 2005 – Drumul spre sistemul 4-4-2. Revista Antrenorul, Editura Şcolii Federale de Antrenori a FRT,
66

Bucureşti, pag. 43.

67
Mombaerts, E., 1996 – Entraînement et performance collective en football. Vigot Edition, Collection Sport et
Enseignement, Paris, p. 32.

66
universale care au polarizat acţiunile coechipierilor dar le-au şi favorizat. Aceşti
coordonatori, prin claritatea şi eficienţa paselor cât şi prin plasament, schimbări
surprinzătoare ale traseelor de atac, infiltrări şi acţiuni personale decisive ordonează
jocul echipei dând claritate şi eficienţă fazelor de atac. Rolul acestor jucători este
deosebit atât ca factor de coordonare a atacului cât şi ca factor de polarizare a activităţii
apărătorilor adverşi care sunt obligaţi la o supraveghere permanentă a coordonatorului
prin plasarea a 1-2 apărători în jurul lui.
Superioritatea în atac în cadrul oricărui sistem se realizează prin mijloace diverse
determinate de concepţia ofensivă a echipei, de dispunerea celor mai rapizi jucători –
buni pasatori cu gândire tactică avansată – la mijlocul terenului, capabili să asigure în
această zonă un joc în viteză simplu şi direct care să surprindă defensiva adversă.
Tendinţele actuale ale atacului sunt materializate de începerea lui din zone mai
îndepărtate – în general zonele 1 şi 2 – prin participarea la acţiunile de finalizare a
jucătorilor mijlocaşi sau fundaşi cu disponibilităţi fizico-tehnice deosebite. 68
Mecanismele circulaţiei mingii în cadrul sistemelor sunt complexe, ele constituind
o succesiune de acţiuni învăţate cu altele spontane, rezultante a interacţiunii dinamice a
unui grup de jucători în care, purtătorul mingii interpretând din punct de vedere tactic
momentul, retransmite balonul unui alt coechipier care continuă faza. În circulaţie
participă succesiv mai mulţi atacanţi din care numai doi sunt activi – pasatorul şi
primitorul – ceilalţi sprijină acţiunea.
Posesorul temporar al mingii trebuie să gândească tactic următoarea acţiune
anticipând reacţiile coechipierilor dar şi ale adversarilor soluţia aleasă reprezentând
rezultatul colaborării cu coechipierul primitor cuplarea intenţiilor celor doi realizând
fluenţa circulaţiei.
Circulaţia mingii în cadrul sistemelor actuale tinde să devină tot mai simplă şi
directă, cu pase date la prima soluţie conferindu-i cursivitate şi siguranţă. 69 Caracterul
elaborat şi creator al circulaţiei ofensive permite subordonarea ei intenţiilor tactice de
rezultat precum şi diverselor variabile apărute pe parcursul jocului asigurând eficacitatea
şi siguranţa acţiunii.

Constantinescu, D., Honceriu, C., Enache, P., 2004 – Fotbal. Teoria jocului, Editura Cantes, Iaşi, pag. 119.
68
69
Mombaerts, E., 1996 – Entraînement et performance collective en football. Vigot Edition, Collection Sport et
Enseignement, Paris, p. 84.

67
 Dublată de caracterul anticipativ al jucătorului prin plasamentul său dinamic,
demarcări şi acţiuni de diversiune tactică care atrag apărătorii, elasticitatea sistemului şi
circulaţia mingii oferă un caracter permanent ofensiv sistemului de atac.

Cerinţele sistemului de joc

Aplicarea în joc a unui sistem presupune câteva norme care trebuie respectate şi
care condiţionează eficienţa acestuia. Astfel:
- sistemul de joc trebuie să urmeze calea evoluţiei generale a fotbalului
indiferent dacă se referă la modificări ale regulamentului sau la
perfecţionările tehnico-tactice ale jocului;
- sistemul trebuie să asigure un echilibru între atac şi apărare; 70
- sistemul trebuie să fie elastic presupunând capacitatea echipei de a-şi
modela jocul – atac sau apărare – în funcţie de cerinţe.

3.2.5. Mijloacele de realizare a tacticii colective în atac

Mijloacele colaborării ofensive, în raport cu toate celelalte relaţii de joc au un
caracter constructiv, reieşit din colaborarea dintre jucători în timpul desfăşurării atacului
şi un caracter conştient creator rezultat din adversitatea ce li se opune permanent în
acţiunile pe care le desfăşoară în vederea finalizării.
Relaţiile ofensive au o structură mobilă şi variabilă, declanşarea lor accentuând
caracterul creator al jucătorilor solicitaţi sa-l manifeste în alegerea soluţiei optime de
rezolvare.
În fotbalul actual, datorită evoluţiei ascendente a parametrilor fizici, tehnici, tactici
pe care atacantul i-a dobândit, sfera relaţiilor dintre jucătorii cuprinşi în faza de atac s-a
lărgit considerabil.
Alături de relaţiile clasice prin care colaborează atacanţii – pasa, combinaţia,
schema – au apărut unele noi, provenite din intensificarea jocului în mişcare şi a
interferenţei zonelor, ca – circulaţia, susţinerea, gruparea. La baza tuturor acţiunilor
tactice colective pentru atac stau procedeele tehnice şi acţiunile tactice individuale
respectând regulile tacticii individuale.

70
Carr, T., Ferdinand, R., 2006 - How to Coach a Soccer Team: Professional Advice on Training Plans, Skill Drills,
and Tactical Analysis. Edit by Sterling Publishing House, p.52.

68
 Pasa între doi sau trei jucători. Pasa – componenta tehnică cea mai importantă
pentru desfăşurarea atacului, constă în transmiterea conştientă a mingii de la un
coechipier la altul, în timp util, precis pentru a putea fi utilizată imediat fără modificarea
vitezei de deplasare, fără a executa mişcări în plus în recepţionarea ei.
Conţinutul pasei este complex, însemnând tehnică de lovire a mingii, precizie şi
gândire tactică întrucât dintr-o sumedenie de posibilităţi de pasare, trebuie aleasă una,
cea mai logică. Pasa trebuie să fie promptă, precisă, să aibă viteza şi forţa
corespunzătoare distanţei la care este transmisă.
Clasificarea paselor este determinată de distanţa transmiterii lor, direcţie,
traiectorie, poziţia adversarilor şi coechipierului care o primeşte, tăria, cerinţele tactice
ale fazei:
- distanţa de transmitere: pasă lungă, medie, scurtă;
- direcţia de transmitere: pasă înainte, înapoi, laterală sau în diagonală;
- traiectoria: pasă înaltă, joasă sau la semiânălţime;
- tăria transmiterii: pasă puternică, uşoară sau moderată;
- poziţia partenerului: pasă la picior, pe poziţie viitoare;
- rezolvare inedită a fazei: pase speciale (din deviere, autopasa).
Folosirea tuturor acestor pase este determinată de situaţia tactică de moment,
ele adaptându-se zonei de teren şi fazei de atac în care se execută.
Pasa scurtă şi medie este folosită de toţi jucătorii în toate zonele terenului
frecvenţa ei fiind mai sporită în jocul la mijlocul terenului. Este o pasă de siguranţă în
executarea atacului rapid, în faza de iniţiere şi organizare a atacului, ea reuşind
eliminarea succesivă a apărătorilor prin circulaţii şi combinaţii ingenios construite.
Pasa lungă – se foloseşte în raport cu scopul tactic urmărit:
- degajarea, executată de portar pentru repunerea mingii în joc sau de către
un apărător pentru îndepărtarea pericolului din apropierea propriei porţi.
- lansarea, caracteristică a jucătorilor aflaţi la mijlocul terenului care transmit
mingea în adâncime spre un jucător ce se lansează în diagonală din
culoarul 2 spre culoarul 1.
- deschiderea, reprezintă o pasă lungă din zona 2 spre un jucător din
culoarul 2 stânga sau dreapta, deci oblic spre marginile terenului.
- centrarea, pasă lungă din culoarele 2 spre interiorul careului de 16 metri
pentru finalizare.
69
 Pasele înainte-înapoi reprezintă în cadrul circulaţiei generale a mingii, factorul
direcţie de atac şi este determinată de acţiunea pe care o încearcă atacantul cu mingea,
în funcţie de replica apărătorilor în general în zona 3. Realizarea oricăror combinaţii,
scheme sau circulaţii tactice este condiţionată de pasarea mingii fără de care acestea
nu se pot desfăşura.
Un-doi-ul, mijloc de realizare a tacticii colective în atac prin care se poate anihila
intervenţia unui apărător depăşirea fiind efectuată prin pasă la un coechipier, depăşirea
adversarului şi reprimirea mingii în spatele acestuia. Acţiunea este folosită împotriva
apărărilor aglomerate în spaţiul careului de 16 metri. 71
Schimbul de locuri, mijloc de realizare a tacticii colective în atac, constă în
acţiunea de schimbare reciprocă de locuri executată de doi jucători cu scopul derutării
adversarului şi ieşirii de sub marcaj.
Circulaţiile tactice. Activitatea de bază şi esenţială a fazei de atac, aceea care îi
conferă conţinut, mişcare şi organizare, o reprezintă circulaţia mingii şi a jucătorilor.
Circulaţia mingii se defineşte ca o transmitere a obiectului de joc între partenerii
aceleiaşi echipe cu scopul depăşirii opoziţiei adversarului, şi a facilitării finalizării.
Mecanismul circulaţiei mingii şi a jucătorilor este complex constituind o împletire a
acţiunilor învăţate şi exersate în cadru procesului de pregătire cu altele spontane.
Deşi în circulaţie sunt cuprinşi mai mulţi jucători doar doi sunt activi, pasatorul şi
primitorul care decid sensul circulaţiei, ceilalţi jucători constituiţi într-un grupaj de
susţinere prin demarcări succesive vin în ajutorul celor doi. Circulaţia tactică trebuie să
respecte anumite reguli care îi decid randamentul. Ea trebuie să fie directă, colectivă,
creatoare şi surprinzătoare, folosirea ei îmbrăcând mai multe scopuri tactice, de
organizare a atacului, de declanşare a unei sheme tactice şi de finalizare.

3.2.6. Mijloacele de realizare a tacticii individuale în atac

Mijloacele tacticii individuale în atac reprezintă acţiunile realizate de fiecare
jucător, cu sau fără minge, în vederea atacării porţii adverse.
Demarcajul. Acţiunea jucătorului echipei aflate în faza de atac, prin care acesta
încearcă să se demarce în vederea creării posibilităţii purtătorului de a-i pasa mingea în

Cernăianu, C., 1997 – Fotbal, teoria şi practica jocului şi antrenamentlui modern. Editura Fundaţiei « România de
71

mâine », Bucureşti, p. 90.

70
aşa fel încât el să poată să o recepţioneze şi să continue progresia fazei spre poarta
adversă, reprezintă un deziderat al principiilor atacului, în condiţiile apărărilor tot mai
complexe, aglomerate, a presingului şi a marcajului din ce în ce mai strict. Demarcările
pot fi efectuate lateral, în cadrul aceloraşi linii şi/sau vertical între linii. Demarcările în
diagonală sunt caracteristice curselor efectuate în spatele apărătorilor (învăluire),
acţiune tehnico-tactică ce se pretează jocului pe culoarele laterale. Demarcarea unui
jucător poate fi directă sau indirectă. 72
Demarcarea directă este o formă anticipată şi activă de acţiune a jucătorului
determinată de voinţa şi gândirea sa tactică.
Demarcarea indirectă se realizează fără o formă anticipată a acţiunii jucătorului,
prin eliberarea de adversar datorită unei conjuncturi favorabile de joc, creată de acţiunile
coechipierilor sau de greşelile adversarilor. 73
Condiţiile minime şi de bază ale demarcării sunt următoarele:
- desprinderea din marcajul direct al adversarlui prin mişcarea şi
plasamentul în teren şi folosirea, în acest sens, a fentelor şi a mişcărilor
înşelătoare;
- pentru a fi demarcat jucătorul trebuie să fie aşezat în teren în aşa fel încât
el să vadă mingea şi în acelaşi timp plasamentul său să îl scoată din aria
de intervenţie a adversarului direct şi indirect.
Depăşirea adversarului este acţiunea prin care posesorul mingii, folosind
diferite procedee tehnice, reuşeşte să treacă de unul sau mai mulţi adversari, în scopul
realizării unei sarcini ofensive. Depăşirea constă în complexe de procedee tehnice
(conducere, fente, protejare) şi se realizează prin valorificarea unor calităţi motrice, în
special viteza şi forţa.
Atragerea apărătorilor în zone false de atac a apărut ca mijloc tactic ofensiv
nou, folosit în vederea desfacerii apărărilor aglomerate din faţă careului de 16 metri.
Această acţiune tactică individuală se poate încadra în forma de bază a demarcărilor cu
specificaţia că ea este de această dată premeditată, gândită şi antrenată în cadrul
procesului de pregătire. De asemenea, ea poate face parte din anumite scheme tactice
concepute şi antrenate special în vederea depăşirii blocului defensiv al echipei adverse.

Motroc, I., 1994 – Fotbal de la teorie la practică. Editura Rodos, Bcureşti, p. 116.
72

Jurcă, C., 2006 – Demarcajul şi marcajul în jocul de fotbal. Revista Antrenorul, Editura Şcolii Federale de
73

Antrenori a FRT, Bucureşti, pag. 19.

71
 Finalizarea fazei de atac, cu scopul clar de a înscrie, se poate realiza fie prin şut
la poartă, fie prin lovirea mingii cu capul, fie printr-o simplă deviere a mingii sau pur şi
simplu prin executarea unei fente de lovire a mingii lăsând mingea să intre în poartă,
atunci cănd ea este trimisă pe spaţiul porţii de către un alt coechipier. Această acţiune
individuală de atac este realizată deci prin executarea unui procedeu tehnic adecvat
conjuncturii de joc. 74

3.3. Tactica de joc în apărare

În comparaţie cu atacul care prezintă o mare diversitate concepţională, apărarea
prezintă modalităţi de exprimare mai reduse dar concrete, de o precizie organizatorică
superioară atacului, concretizată prin apariţia de noi relaţii de colaborare în acoperirea
supranumerică a spaţiului de apărare.
Tendinţele concepţiei actuale de apărare reies din dorinţa permanentă a
echipelor de a câştiga şi mai ales de a nu pierde, apărarea devenind o stare
permanentă de joc a echipei prin acţiunile anticipative desfăşurate de jucători în timpul
atacului. Starea de permanentă apărare trebuie înţeleasă ca făcând parte din concepţia
modernă despre joc, atitudinea defensivă marcând în prezent întreaga echipă prin
intermediul sarcinilor duble ale oricărui jucător capabil la ora actuală de a realiza corect
şi eficient elemente şi acţiuni tehnico-tactice de apărare.
Apărările actuale sunt mai agresive şi totodată constructive, acest lucru
datorându-se marcajului strict, fermităţii deposedărilor, inteligenţei intercepţiilor,
dublajelor şi suplinirilor efectuate de apărători, care, anticipând intrarea în posesia
mingii, se plasează de aşa manieră încât să poată declanşa fulgerător faza de atac.
Fotbalul actual prezintă unele aspecte diferite faţă de vechile concepţii de operare,
evoluţia sistemelor de joc bazate pe capacităţile psiho-fizico-tehnice ridicate ale
jucătorilor scot în evidenţă preocuparea tuturor jucătorilor de a participa activ la cele
două momente fundamentale ale jocului – atac şi apărare, germenii apărării apărând de
la presingul executat de atacantul care a pierdut mingea până la plasamentul celorlalţi
jucători în teren care luptă pentru recuperarea mingii.
Concepţiile defensive ale fotbalului actual abordează faza de apărare total sau
parţial în funcţie de condiţiile concrete de joc şi mai ales, în funcţie de evoluţia scorului

74
Doucet, C., 2005 – Football – Perfectionnmente tactique, principes généraux. Edition Amphora, Paris, p. 182.

72
sau natura competiţiei. Apărarea totală înseamnă susţinerea momentului defensiv de cei
10 jucători din câmp prin folosirea formelor de marcaj a apărării în zonă, om la om, sau
combinarea acestora. Ca acţiuni tactice prezente în această formă de apărare
menţionăm presingul colectiv, marcajul direct la om sau în zonă, suplinirile şi grupajul în
jurul atacantului cu mingea. Apărarea totală acoperă tot terenul începând din zona 2 şi
presupune în primul rând o pregătire psiho-fizică superioară cerută de travaliul ridicat
depus de jucători.
Apărarea parţială – presupune participarea unui număr redus de jucători
desfăşurându-se în propria jumătate de teren (zonele 2 şi 1) prin posibilitatea ei de a se
organiza precis într-un dispozitiv în imediata apropiere a propriei porţi în diferite aşezări
– 4-3, 4-2 cărora li se mai adaugă 2-3 jucători cu sau fără sarcini precise. În acest sens
putem exemplifica linia de 4 fundaşi care, printr-un plasament adecvat, dublaj şi
păstrarea unei distanţe optime continue între jucători, poate contracara cu succes
acţiunile de atac ale adversarilor, chiar în condiţii de inferioritate numerică, până în
momentul replierii celorlalţi jucători. Un rol important în cazul acestui sistem îl are
mijlocaşul central la închidere, prezenţa lui în acest bloc defensiv fiind necesară.

3.3.1. Fazele apărării

Ca şi în cazul jocului de atac, apărarea are în conţinutul ei tactic trei faze care se
întrepătrund dar care au o succesiune logică şi obiectivă a acţiunilor individuale şi
colective desfăşurate de apărători din momentul pierderii mingii până la recuperarea ei.
FAZA I - Pierderea mingii şi lupta pentru recuperare.
Pierderea mingii (în general în zona 3) prin nereuşita finalizării sau prin
deposedare pune echipa care a atacat în situaţia tactică de apărare. Cauzele pierderii
mingii, procentual, sunt următoarele 75:

Greşeli Joc Greşeli

tehnice neregulamentar provocate de Dueluri Intercepţii
(pase, (fault, henţ) adversar pierdute ale Şuturi
preluări) (off-side, adversarului ratate
presing)
50% 12% 10% 15% 5% 6%
Tabel nr.1 – Cauzele pierderii mingii

75
Doucet, C., 2005 – Football – perfectionnement tactiqe. Editions Amphora, Paris, p. 14.

73
 Momentul pierderii posesiei mingii declanşează automat primele reacţii de
apărare mai ales dacă această pierdere s-a făcut prin deposedare. Jucătorul care a
pierdut mingea are ca primă sarcină executarea presingului asupra jucătorului cu
mingea, ceilalţi coechipieri, prin acţiuni hotărâte şi anticipative, vor marca adversarii şi
vor lupta pentru recuperarea mingii în zona în care se afla aceasta.
În caz de nereuşită echipa va trece în faza II de apărare care poate dispărea în
cazul când adversarii au declanşat contraatacul direct.

FAZA II - Replierea rapidă, organizarea temporară – recuperare.

În cazul că mingea nu a putut fi recuperată din prima fază şi adversarii
declanşează un atac rapid, apărătorii se repliază în mare viteză încercând prin diferite
manevre să organizeze un dispozitiv temporar de apărare luptând în continuare pentru
recuperarea mingii, împiedicând transmiterea acesteia prin joc la intercepţie sau prin
scoaterea mingii în afara jocului.
Dacă adversarii reuşesc declanşarea unui contraatac direct sarcina principală în
această fază este replierea deoarece recuperarea nu mai poate fi făcută.
FAZA III - Organizarea apărării – apărarea porţii.
Sarcina principală a acestei faze este organizarea sistemului defensiv în zonele 2
şi 1 folosind una din formele de apărare – zonă sau combinată – şi întreprinzând acţiuni
individuale – tatonare, deposedare, marcaj – sau colective – grupaj defensiv în jurul
jucătorului cu mingea, dublaj, schimb de oameni sau suplinire atacând decisiv
adversarul cu mingea şi luptând hotărât pentru recuperarea ei. Putem spune că factorul
de eficacitate al apărării este dat de totalitatea acţiunilor individuale şi colective făcute în
scopul protejării propriei porţi şi de intrare cât mai rapidă – recuperare – în posesia
mingii.

3.3.2. Sisteme de joc în apărare

Sistemele de joc în apărare, sau formele sub care se desfăşoară apărarea,
corespund formelor de organizare a jucătorilor pe parcursul jocului prin folosirea unor
forme particulare de marcaj în cadrul unor dispozitive mai fixe sau mai mobile, în funcţie
de capacităţile psiho-fizice şi valorile individuale ale echipei, de tendinţele ofensive ale
echipei adverse şi chiar de intenţiile de rezultat ale echipei care-l aplică.

74
 Diversitatea formelor de apărare precum şi posibilitate alternării lor în cadrul
aceluiaşi joc presupune în primul rând cunoaşterea mecanismului de funcţionare a
sistemului precum şi a unor factori de organizare şi acţionare a jucătorilor şi blocurilor
funcţionale care caracterizează sistemul. 76
Calitatea formei de operare depinde în primul rând de capacitatea echipei de a
organiza un dispozitiv defensiv eficient şi agresiv, organizarea apărării urmărind două
obiective principale şi anume:
- acoperirea raţională şi consistentă a spaţiului dispozitivului de apărare;
- marcarea şi anihilarea jucătorilor adverşi care participă la faza de atac.
Măsurile tactice cu caracter organizatoric a fazelor de apărare urmăresc în primul
rând organizarea activităţii jucătorilor din momentul pierderii mingii şi a trecerii echipei în
dispozitivul de apărare, asigurarea unui echilibru – raport supranumeric al apărătorilor
faţă de atacanţi, repartizarea sarcinilor individuale cu caracter tactic în scopul anihilării
unor jucători sau acţiuni cunoscute şi stabilirea modului de acţiune a dispozitivului de
apărare. 77
Aşezarea în dispozitiv reprezintă primul factor de organizare a apărării referindu-
se în special la jucătorii din ultima linie de apărare – cei patru fundaşi dar şi la numărul
jucătorilor din linia de mijloc sa chiar de atac care formează blocul defensiv.

Apărarea în zonă
Apărarea în zonă este cea mai veche formă de aplicare a apărării, modul de
aşezare şi acţionare a jucătorilor corespunzând unei anumite zone, apărătorii având
sarcina să supravegheze şi că acţioneze asupra atacanţilor din zona de care răspund.
Constituirea sistemului de apărare în zonă se face prin împărţirea spaţiului
defensiv în zone şi linii în care apărătorii acţionează prin mijloace specifice asupra
atacanţilor adverşi. Acţiunea principală a apărătorilor dispuşi în zonă este aceea a
supravegherii şi marcării adversarilor care stabil sau temporar acţionează în această
zonă şi sunt preluaţi şi marcaţi succesiv de apărătorii prin a căror zonă trec, zonele
interferându-se între ele la fel ca şi acţiunile apărătorilor.
În sistemul de apărare în zonă, acţiunile individuale ale apărătorilor se fac în
funcţie de locul de acţiune a adversarului cu mingea în raport cu care apărătorul îşi

Ploeşteanu, C., 2003 – Fotbal, curs de bază. Editura Universităţii « Dunărea de Jos », Galaţi, p. 85.
76
77
Monbaerts, E., 1991 – De l`analyse du jeu à la formation du joueur, Editions Actio, Paris, pag. 64.

75
stabileşte un plasament dublant şi totodată, ce se plasează şi în funcţie de mişcarea
partenerilor astfel că, poziţia sa dinamică este la un moment dat determinată de poziţia
mingii, a adversarului, a partenerului care atacă adversarul cu mingea şi a celorlalţi
parteneri de compartiment. 78
Dinamica apărării în zonă dezvoltă o serie de relaţii de colaborare ca dublajul,
sprijinul, schimbul de zone, scara şi aglomerarea în jurul purtătorului de balon, relaţii
care dau apărării în zonă un caracter de fermitate. Apărarea în zonă cere din partea
jucătorilor un dezvoltat simţ al plasamentului, anticipaţie şi o justă apreciere a intenţiilor
şi posibilităţilor adversarului.
Aplicarea apărării în zonă prezintă o serie de avantaje împotriva atacului în
circulaţie şi a combinaţiilor bazate pe pătrunderi individuale, obligă atacul la finalizări de
la distanţă şi are mari posibilităţi de recuperare a mingii prin intercepţie. În general zona
obligă atacul spre desfăşurarea unor acţiuni statice şi poziţionale îndepărtate de poartă.
Factorii de randament ai sistemului defensiv în zonă sunt reprezentaţi în primul rând de
complexul relaţiilor de colaborare şi corectare dintre apărători, iar în al doilea rând de
aglomerarea supranumerică a zonei defensive care opune atacului baraje succesive de
apărători.
Dezavantajele zonei sunt acelea că favorizează păstrarea îndelungată a mingii
de către atacanţii adverşi, este vulnerabilă contra echipelor care au şuteori buni de la
distanţă şi a contraatacului.
Tendinţele actuale ale defensivei zonale sunt acelea de a acţiona mereu mai
avansat cuprinzând în structura ei de acţionare şi elemente ale apărării „om la om” sau
„în linie” prin jocul în linie al fundaşilor combinat cu presing pentru recuperarea cât mai
rapidă a mingii.

Apărarea în linie
Apărarea în linie, apărare cu două tăişuri, este o formă derivată din apărarea în
zonă. Aşezarea fundaşilor în „linie” obligă atacanţii să nu pătrundă sau să se plaseze în
spatele acesteia, altfel ei riscând să intre în poziţie de ofsaid.

78
Vermeulen, H., 2004 – Football – l`entraînement à la zone. Edition Amphora, Paris, p. 24.

76
 Apărarea în linie se constituie de obicei ca „un auxiliar” al apărării în zonă sau
combinate şi presupune o ştiinţă foarte exactă a pasului înainte efectuat de fundaşi
înainte de transmiterea mingii către atacantul sau atacanţii plasaţi între ei.
Mecanismul tactic al formării liniei şi provocării ofsaidului are ca moment principal
tocmai „pasul înainte” efectuat de către un apărător central şi alinierea lui la linia deja
formată de ceilalţi fundaşi. Condiţia de bază a formării liniei este sincronizarea şi
promptitudinea pasului înainte efectuat de ultimul apărător pe pasa adversarului către
un coechipier avansat. 79
Ca eficacitate, apărarea în linie se constituie ca un mijloc de menţinere a atacului
advers cât mai departe de poartă – este o apărare avansată – apropiind liniile proprii şi
deviind atacul advers către părţile laterale ale terenului. Jocul modern la „ofsaid” – în
linie, utilizează acoperirea ulterioară printr-un apărător central care acţionează ca
închizător dejucând manevrele atacanţilor de a angaja vârfurile.
Limitele apărării în linie sunt evidente contra unor echipe care au jucători cu
gândire tactică superioară care simulează pasa continuându-şi acţiunea prin pătrundere
individuală, autopase, un-doi-uri, pase lobate dar şi datorită lipsei de sincronizare a
efectuării pasului înainte de către toţi fundaşii.

Apărarea „om la om”

Derivată din apărarea în zonă, apărarea „om la om” a apărut odată cu părăsirea
posturilor fixe mai ales de către atacanţii centrali şi mijlocaşii din vechile sisteme şi
constă în atacarea jucătorului cu mingea de către unul sau doi jucători, ceilalţi
coechipieri marcându-i strâns pe adversari.
Apărarea „om la om” se realizează prin mijloace tactice individuale – presiune
asupra purtătorului de balon şi mijloace tactice colective – aglomerări în zona unde se
află mingea, presing colectiv, suplinire, repliere. 80
Desfăşurată în general în jumătatea de teren proprie, această apărare creează
un apărător liber, un fundaş central de acoperire – liber – care acţionează înapoia
dispozitivului de apărare, celălalt fundaş central marchează atacantul central advers,

Ionescu, I., 1995 – Football, tehnica şi tactica jocului. Editura Helicon, Timişoara, pag. 325.
79
80
Pereni, A., Di Cesare, M., 1997 – Il manuale tecnico e tattico dell'allenatore: metodología, didattica, schemi,
esercitazioni, programmi di allenamento e diario. Sport Italia, p. 131.

77
fundaşii de margine marchează mijlocaşii laterali iar mijlocaşii marchează fundaşii
echipei adverse. Este un sistem folosit în cazul sistemului de joc 3 – 5 – 2.
Folosirea apărării „om la om” presupune existenţa unor jucători polivalenţi cu
posibilităţi psiho-fizice şi tehnice ridicate capabili de un travaliu ridicat. Sistemul de
apărare „om la om” prezintă o serie de avantaje prin presingul permanent efectuat de
apărători, atacanţii fiind incomodaţi în manevrarea mingii, în demarcaje sau în
desfăşurarea unor circulaţii tactice dar şi dezavantaje, datorită consumului mare de efort
depus de apărători şi mijlocaşi care-i împiedică în declanşarea unor atacuri incisive.
Tendinţele actuale ale fotbalului alternează şi/sau combină sistemul de apărare om la
om cu apărarea în zonă în funcţie de adversar dar şi de evoluţia scorului. Cele mai
multe echipe folosesc marcajul om la om pentru un anumit jucător din echipa adversă în
vederea anihilării potenţialului ridicat al acestuia, restul jucătorilor jucând faza de
apărare în zonă. Apărarea sau marcajul om la om este folosită cel mai des în cazul
fazelor fixe: lovituri libere indirecte, corner.

Apărarea combinată
Prin denumirea sa apărarea combinată este rezultatul simbiozei dintre apărarea
în zonă şi cea „om la om”, mai precis un sistem care aplică adversarilor un marcaj strict
într-o anumită zonă – în general zonele 1 şi 2.
În fotbalul de astăzi apărarea combinată reprezintă capacitatea echipei de a
folosi simultan şi alternativ în acelaşi joc oricare dintre sistemele defensive cunoscute.
Trăsătura esenţială şi randamentul apărării combinate constă în folosirea succesivă a
celor trei sisteme defensive de bază în funcţie de caracterul concret al acţiunilor de atac
advers, în funcţie de evoluţia scorului. În esenţă, multitudinea mijloacelor tehnico-tactice
conţinute de apărarea combinată, mobilitatea lor, apropie această apărare de apărarea
„totală” cerută de fotbalul modern. Cerinţele şi/sau indicaţiile acestui sistem de apărare
pot fi multiple şi variate datorită complexităţii jocului. Inteligenţa şi experienţa
antrenorului are în acest caz o importanţă majoră.

3.3.3. Tactica colectivă în apărare

Apărarea este situaţia tactică fundamentală reprezentată de succesiunea
obiectivă a acţiunilor individuale şi colective întreprinse de jucători, precum şi inter
relaţiile dintre aceştia din momentul pierderii mingii până la recuperarea ei.
78
 Echipa care momentan a pierdut posesia mingii şi a trecut în apărare urmareşte
un dublu scop:
- să se organizeze în aşa fel încât să împiedice adversarul de a-şi organiza
atacul şi de a finaliza;
- să recupereze mingea pentru a întreprinde acţiuni ofensive.
Apărarea se concretizează prin acţiuni individuale şi colective bine coordonate
care caută să împiedice adversarul de a organiza atacul şi de a finaliza fiind permanent
preocupată de a reintra în posesia mingii pentru declanşarea acţiunilor ofensive
proprii. 81
Apărarea cere tuturor jucătorilor o participare activă şi conştientă punând în
slujba ei toate calităţile şi cunoştinţele lor individuale subordonate scopului comun:
apărarea propriei porţi. Indiferent de faza sau sistemul folosit, apărarea trebuie să se
desfăşoare conform unor principii general valabile, nerespectarea acestora putând avea
consecinţe grave în economia jocului.
Apărarea porţii – principiu de bază al apărării; nerespectarea sau lipsuri în
aplicarea lui duc inevitabil la primirea golului.
Intrarea în posesia mingii (recuperarea) – constă în întreprinderea cât mai multor
acţiuni care să determine jucătorii echipei adverse să greşească pentru a putea intra cât
mai repede în posesia mingii.
Adaptarea apărării la atacul echipei adverse – constă în capacitatea echipei şi
jucătorilor de a răspunde prompt la sistemul de atac al adversarilor.
Provocarea greşelilor adversarului şi valorificarea lor – principiu prin care
caracterul activ, dinamic şi agresiv al apărării, dublat de o anticipare a acţiunilor
adversarilor, îi determină pe aceştia să greşească, greşeli care trebuiesc prompt
valorificate prin declanşarea unor acţiuni rapide de atac.

3.3.4. Mijloacele tactice colective în apărare

Materealizarea jocului în apărare se face printr-o serie de relaţii între toţi jucătorii
echipei. Relaţiile defensive au drept caracteristică un spirit colectiv ridicat, omogenitate,
şi o structură stabilă.
Mijloacele tacticii colective cu care se realizează jocul în apărare sunt:

Constantinescu, D., Honceriu, C., Enache, P., 2004 – Fotbal, teoria jocului. Editura Cantes, Iaşi, pag. 131.
81

79
 Dublajul, relaţie de bază a fazei de apărare care implică intervenţia unui cuplu de
jucători, distanţaţi optim, din care unul atacă omul cu mingea iar celălalt îl dublează
pregătit pentru a acţiona în cazul în care primul jucător a fost depăşit. Dublajul este o
acţiune curentă a fundaşilor în zona dinaintea porţii proprii dar, se poate folosi în oricare
altă parte a terenului atunci când se urmăreşte deposedarea adversarului şi recuperarea
mingii.
Dublajul multiplu, cunoscut şi sub denumirea de scară sau diagonala braziliană,
constă în dispunerea a 3 – 4 jucători pe o linie oblică, orientată spre jucătorul cu mingea
având drept scop asigurarea unei succesiuni de intervenţii în vederea protejării porţii şi a
deposedării. Distanţele dintre jucătorii care alcătuiesc scara sunt variate, fiind reduse
proporţional cu periculozitatea atacului advers.
Această relaţie de colaborare defensivă este mijlocul principal şi caracteristic al
sistemului de apărare în zonă şi apare rareori în apărările care utilizează marcajul om la
om pe tot terenul.
Suplinirea, relaţie defensivă recent apărută în jocul de apărare fiind rezultanta
interferenţei posturilor, a participării apărătorilor în fazele de atac. Ea se concretizează
în preluarea de către un jucător a sarcinilor de joc ale unui coechipier aflat momentan
într-o acţiune externă zonei sale. Suplinirea zonei apare ca rezultat al efectuării
colective a marcajului individual pe suprafeţe mari de joc. În jocul actual suplinirea
constitue o relaţie reciprocă între toţi jucătorii de câmp, realizată în fiecare fază de joc.
Schimbul de zone, relaţie tactică specifică apărării în zonă, o acţiune temporară
şi reversibilă aparţinând preponderent fundaşilor şi constă în părăsirea de către un
fundaş a zonei proprii pentru a acţiona în altă zonă, locul lui fiind preluat de apărătorul
în a cărui zonă a intrat sau, în extremis, de către altul.
Schimbul de marcaj – apare ca o necesitate atunci când atacanţii încrucişează
sau, prin demarcări succesive, scapă de propriul apărător. Schimbul de marcaj este
utilizat şi de cuplurile de jucători care acţionează pe părţile laterale ale terenului. Este
prezent în apărările combinate dar şi în cele în zonă mai ales în contracararea atacului
în circulaţie în apropierea porţii. Toate aceste acţiuni descrise mai sus poartă în ele, pe
lângă caracterul lor destructiv, germenii viitoarei acţiuni ofensive; după deposedare
jucătorii care au recâştigat balonul formează împreună primul nucleu de atac.
Presingul este un mijloc al tacticii colective în apărare deosebit de eficient şi
complex care combină relaţia individuală şi colectivă de adversitate în condiţii de
80
agresivitate şi disciplină tactică. Echipa în apărare organizează acţiunea de presing, în
general, imediat după pierderea posesiei mingii, în zonele 3 şi 2, prin atacarea rapidă a
purtătorului de balon şi realizarea unui marcajul avansat şi agresiv asupra celorlalţi
adversari. Jucătorul care atacă purtătorul de balon din echipa adversă trebuie să pună
repede şi agresiv presiune asupra acestuia încercând să îl deposedeze dar, în acelaşi
timp, mai important, el nu trebuie să fie depăşit prin dribling, lucru care ar conduce la
neutralizarea acţiunii de presing realizată de o parte sau de întreaga echipă. Scopul
principal al presingului este de a forţa adversarul să greşească lucru care conduce la
recuperarea rapidă a mingii în zona 2 sau 3 şi la lansarea acţiunilor de atac.
Aglomerarea reprezintă un mijloc tactic al apărării care urmăreşte crearea
superiorităţii numerice într-o anumită zonă a terenului, de obicei în jumătatea proprie,
strângerea liniilor de apărare şi în acelaşi timp micşorarea spaţiilor dintre jucători.
Aglomerarea se exprimă printr-un bloc defensiv, scurt şi strâmt, funcţional, pe care îl
realizează jucătorii, într-un dispozitiv de retragere, organizat şi foarte mobil, în care sunt
stabilite relaţiile de joc specifice apărării, ca marcajul, dublajul, suplinirea ş.a. 82

3.3.5. Mijloacele de realizare a tacticii individuale în apărare

Eficienţa tacticii colective în apărare va avea un nivel cu atât mai ridicat cu cât
jucătorii echipei vor avea însuşite elementele tacticii individuale în apărare, şi anume:
marcajul, tatonarea şi tactica deposedării adversarului de minge.

Marcajul reprezintă acţiunea tactică individuală în apărare prin care un jucător

încearcă, prin diferite mijloace, în limita regulamentului, să-şi împiedice adversarul direct
să primească mingea, să o manevreze sau să finalizeze.
Jucătorul care realizează marcajul trebuie respecte câteva reguli de bază:
- să fie într-o permanentă stare de concentrare şi atenţie, atât asupra
adversarului, a mingii dar şi a dinamicii jocului;
- să fie mereu poziţionat între adversar şi poarta proprie;
- să îşi pună în valoare calităţile sale de bază fizice dar şi psihice în lupta cu
adversarul;
- să nu atace decisiv dacă nu este dublat de către un coechipier;

Neţa, G., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Editura Risoprint, Cluj-Napoca, p. 247.
82

81
 - să oblige adversarul, prin plasament, să se deplaseze spre partea laterală
a terenului; să nu dea adversarului niciodată poarta;
- să atace balonul în momentul în care are siguranţa că îl va atinge;
- în cazul recuperării mingii să gândească repede şi eficient în vederea
păstrării posesiei mingii de către echipă şi, în funcţie de conjunctura de joc,
să aleagă soluţia potrivită pentru declanşarea atacului.
Marcajul strict sau om la om este atunci când adversarul se găseşte între
minge şi apărător la distanţă foarte mică. Acest tip de marcaj este folosit în propria
jumătate de teren şi este caracteristic apărării om la om dar şi apărării combinate. De
asemenea, marcajul om la om este des utilizat la fazele fixe ale jocului. Nu este
recomandat a se realiza asupra jucătorilor care posedă o viteză foarte bună şi nici
asupra jucătorilor foarte tehnici.
Marcajul la intercepţie presupune plasarea apărătorului la o distanţă medie faţă
de adversar, inteligenţă şi o viteză foarte bună în vederea recuperării mingii prin
anticiparea pasei şi deplasarea rapidă înaintea adversarului.
Marcajul de supraveghere presupune în primul rând observarea acţiunilor şi
mişcărilor unui adversar aflat la o anume distanţă, lucru care îi permite în acelaşi timp
realizarea unei sarcini tactice colective (de exemplu: formarea blocului defensiv).
Plasamentul fundaşului trebuie să fie adecvat, de obicei pe linia dintre adversar şi
poartă, astfel încât el să poată interveni tactic şi să răspundă astfel la acţiunile cu sau
fără balon a adversarului.

Tatonarea este o acţiune specifică tacticii individuale în apărare şi constă în

adoptarea unei poziţii (genunchii uşor îndoiţi, braţele lateral) şi unui plasament (între
adversar şi poartă) în faţa jucătorului cu mingea, care să îi permită apărătorului
deposedarea. Scopul principal al jucătorului care tatonează este de a nu fi depăşit
(driblat) de adversarul direct, cel secundar fiind de încetinire a fazei de atac, în vederea
replierii coechipierilor sau de recuperare sau respingere a mingii. Tatonarea presupune,
pe lângă poziţie biomecanică şi plasament, şi executarea unor mişcări de simulare a
atacului asupra mingii, în vederea provocării greşelii adversarului.
Tactica deposedării adversarului de minge ţine de inteligenţa, experienţa şi
nivelul de însuşire a tehnicii de deposedare. Fiecare fază poate fi judecată şi rezolvată
de apărător în funcţie de aceste lucruri. El poate lua decizia de a intercepta mingea, de
82
a ataca decisiv sau de a tatona adversarul înainte de a executa un anumit procedeu
tehnic de deposedare. Aceste lucruri se învaţă si se exersează în cadrul procesului de
antrenament, însă nivelul de anticipare a fazelor de joc şi experienţa de a deposeda se
dobândesc prin joc.

3.4. Fazele fixe ale jocului

Cu o importanţă şi o pondere tot mai mare în stabilirea rezultatului final al unui
joc, executarea fazelor fixe a devenit o problemă de tactică de prim ordin, atât pentru
echipa din atac cât şi pentru cea din apărare. Sunt nenumărate cazurile când, în urma
unor scheme şi combinaţii bine executate, în fazele fixe ale jocului, s-a hotărât soarta
unei partide, a unei calificări sau a unui titlu. Asemenea realizări nu pot fi concepute
decât dacă ele au fost gândite şi exersate în cadrul procesului de antrenament, la care
se adaugă o pregătire teoretică şi practică corespunzătoare şi o disciplină tactică
deosebită.
Stabilirea diferitelor scheme tactice în faza de atac trebuie să ţină seama de
următoarele cerinţe de bază:
- existenţa unei relaţii de echilibru între complexitatea schemei şi nivelul de
pregătire şi exprimare tehnico-tactică a echipei;
- schema trebuie să fie simplă şi eficientă pentru a putea fi însuşită repede
de jucători şi aplicată cu succes în joc;
- desfăşurarea schemei trebuie să conţină elementul de surpriză pentru a nu
fi anticipată şi contracarată de jucătorii echipei adverse;
- jucătorii să cunoască perfect ce rol au în desfăşurarea schemei astfel încât
să fie evitată o eventuală neînţelegere şi ratare a execuţiei.
Lovitura liberă directă
Lovitura liberă directă, obţinută în zona de finalizare (zona 3 – fig. 17), poate fi
efectuată printr-o execuţie tehnică individuală sau prin colaborare, cu unu sau mai mulţi
coechipieri, sub forma unor scheme tactice. În primul caz, reuşita loviturii este
determinată de calitatea execuţiei tehnice combinată cu eficacitatea contramăsurilor
luate de către adversari şi de condiţiile de joc. Soluţia a doua, a combinaţiilor tactice,
este frecvent întâlnită, având prioritate atunci când condiţiile concură la mărirea gradului
de eficacitate. Schemele tactice oferă multiple posibilităţi pentru depăşirea zidului,
derutarea adversarului şi, în final, marcarea golului.
83
 Lovitura liberă indirectă
Din lovitură liberă indirectă nu se poate marca direct, golul fiind valabil numai
după ce mingea a fost atinsă de cel puţin încă un jucător (coechipier sau adversar).
Măsurile pe care şi le ia echipa aflată în faza de apărare în cazul loviturilor indirecte sunt
în general asemănătoare cu cele luate la loviturile libere directe, existând însă unele
diferenţe dictate de distanţa de la care se execută lovitura, de unghiul faţă de poartă, de
condiţiile de joc (stare teren, meteo), sau nivelul tehnico-tactic al echipei. Ca şi în cazul
loviturii libere directe, execuţia sau schema tactică în cazul loviturii libere indirecte
trebuie să fie pe cât de simplă pe atât de eficientă. Schema are rolul de a deruta
adversarul, de a dezechilibra sistemul de apărare şi de a găsi breşa favorabilă pentru a
trimite mingea în poarta adversă.
Aruncarea mingii de la margine
Posibilităţile tactice ale acestei faze fixe a jocului sunt destul de bogate.
Principalul atu pe care îl are executarea aruncării mingii de la margine este dat de faptul
că, oricare ar fi poziţionarea jucătorilor faţă de adversari, în acest caz, nu există offside.
În acest sens, executarea rapidă sau aruncarea mingii cât mai departe poate constitui o
primă măsură sau opţiune tactică. Datele statistice îndică faptul că, în peste 50% din
aruncările de la margine, mingea intră în posesia adversarului, fapt care face ca tactica
acestui element tehnic să devină foarte importantă, atât pentru faza de atac cât şi pentru
faza de apărare. 83
Lovitura de începere
La începutul unei partide, a reprizei a doua sau a prelungirilor şi după marcarea
fiecărui gol, se efectuează o lovitură de la centrul terenului. Regulamentul jocului indică
faptul că acestă lovitură trebuie să fie executată înspre înainte, adversarul fiind
poziţionat în afara cercului de la centrul terenului, putând ataca mingea imediat după ce
aceasta a fost lovită de către jucătorul care începe jocul. Lovitura de începere este
considerată ca fiind lovitură liberă directă. Din punct de vedere tactic ea poate constitui
baza unor acţiuni eficace, pentru pătrunderea în dispozitivul adversarului, a câştiga
spaţiu şi crea elementul surpriză, în scopul finalizării. Din lovitura de începere a jocului,
mingea poate fi şutată direct spre poartă în cazul în care portarul nu este atent sau este
poziţionat avansat faţă de linia porţii.

83
Doucet, C., 2005 – Football – perfectionnement tactique. Editions Amphora, Paris, p. 14.

84
 Lovitura de la colţ (corner)
Multe dintre echipe folosesc la executarea loviturii de la colţ transmiterea lungă şi
cu boltă în faţa porţii. Jocul tot mai bun al portarilor precum şi îmbunătăţirile aduse
marcajului om la om sau în zonă din suprafaţa careului de 16 metri, au condus la
găsirea de noi mijloace şi scheme tactice care să valorifice aceste faze fixe de joc.
Trimiterea mingii direct în faţa porţii se execută acum în forţă, fără ca mingea să capete
o traiectorie foarte înaltă, lucru care ar permite portarului să o prindă sau să o respingă,
şi este precedată de mişcări şi demarcări, uneori false, ale jucătorilor aflaţi în atac.
Aceste mişcări, care preced lovitura, au rolul de a elibera unul dintre jucători din
marcajul adversarului, acesta trebuind să lovească mingea şi să înscrie. Atunci când
talia echipei nu permite executarea loviturii de la colţ direct în faţa porţii, mingea poate fi
jucată aproape, folosind pasele scurte, un-doi-ul, sau chiar pătrunderea individuală.
Surprinderea, în atac, a adversarului la aceste faze fixe se poate realiza prin multe
scheme tactice, ele trebuind însă să conţină elementul surpriză şi să fie corelate cu
nivelul tehnico-tactic, atât al echipei proprii cât şi al echipei adverse.
Lovitura de la poartă (repunerea mingii în joc)
Lovitura de la poartă se execută atunci cănd mingea a depăşit linia de poartă,
fiind atinsă ultima dată de un adversar. Mingea trebuie poziţionată pe sol, în interiorul
careului mic (imediat înapoia liniei de 6 metri), pe partea în care mingea a depăşit linia
de poartă. Deşi la o primă vedere ar părea simplă, tactica acestei faze fixe este destul
de complexă, ea încadrându-se în concepţia şi tactica de joc a echipei. Astfel, mingea
poate fi jucată repede şi lung pentru surprinderea adversarului pe contraatac, repede
dar scurt sau la distanţă medie pentru a începe atacul rapid, sau poate fi jucată lung,
abia după poziţionarea în teren a celor două echipe. Dezvoltarea tacticii de joc, calităţile
tehnico-tactice şi psiho-fizice ale unor jucători, schimbarea regulamentului sau marcajul
avansat al echipei aflată în faza de apărare au condus la apariţia şi dezvoltarea unor
scheme ale repunerii mingii în joc prin lovitura de la poartă.
Lovitura de la 11 metri (penalty)
Prin importanţa sa şi rolul său asupra stabilirii rezultatului final al unei partide,
lovitura de pedeapsă reprezintă faza fixă în care tensiunea asupra portarului şi a
executantului, dar şi a întregii echipe, este maximă. Se recomandă deci, ca executantul
loviturii să aibă o tehnică bună de lovire a mingii, să fie echilibrat din punct de vedere
psihic, calm şi cu o mare stăpânire de sine pentru a fi cât mai lucid şi concentrat în
85
momentul execuţiei. De asemenea, este bine ca mingea să fie trimisă în locul preferat,
decis şi precis, iar executantul să nu îşi schimbe intenţia în timpul elanului decât în cazul
în care portarul a plecat înainte. Există şi în cazul acestei faze fixe o tactică de joc. Ea
ţine de poziţionarea jucătorilor în afara suprafeţei de pedeapsă pentru o eventuală
protejare a portarului sau altă intervenţie în eventualitatea în care mingea a fost
respinsă de acesta, de modalitatea de execuţie (mingea poate fi pasată unui coechipier)
dar şi de măsurile luate în defensivă de echipa care a beneficiat de penalty, pentru a nu
fi surprinsă de un eventual contraatac în cazul în care portarul prinde mingea, sau
aceasta a lovit bara şi a revenit în teren.

Mingea de arbitru
Repunerea mingii în joc prin minge de arbitru se execută atunci când arbitrul a
oprit jocul din diferite motive (jucător accidentat pe teren, lovirea unui jucător fără minge,
aruncarea în teren a unor obiecte de către suporteri etc.). Tactica acestei faze fixe este
interesantă deoarece ea implică atât faza de atac dar în acelaşi timp şi faza de apărare
deoarece, din duelul celor doi jucători, mingea poate ajunge în posesia oricărei echipe.
De asemenea, locul în care se execută mingea de arbitru poate determina o tactică mai
defensivă sau mai ofensivă.

Timp de lucru (recomandat) 8 ore

Rezumat Tactica este deci un sistem coerent de acţiuni selecţionate, planificate şi

pregătite anticipat, utilizate în jocul echipei în funcţie de adversar şi
condiţiile de concurs, în scopul obţinerii victoriei. Acest sistem trebuie să
cuprindă soluţii optime de acţionare tactică încât atât jucătorii în teren cât
şi antrenorul să aibă alternative la răspunsurile şi acţiunile adversarului.
Tactica de joc a unei echipe trebuie să se bazeze în primul rând pe
capacităţile proprii ale echipei care să-i dea posibilitatea acesteia de a se
adapta şi de a se impune în orice situaţie de joc.
Fazele jocului impun o serie mijloace tactice individuale şi colective, atât în
atac cât şi în apărare. Executarea fazelor fixe a devenit o problemă de
tactică de prim ordin, atât pentru echipa din atac cât şi pentru cea din
apărare.
Concluzii Tactica reprezintă modalitatea de organizare a jocului echipei, de
desfăşurare şi coordonare a acţiunilor individuale şi colective în fazele de
atac şi de apărare, în limitele prevederilor regulamentului de joc,
valorificând capacităţile tehnice, fizice şi psihice ale jucătorilor proprii
echipe şi exploatând lipsurile jucătorilor sau echipei adverse, cu scopul de
a obţine victoria.
Tactica poate fi împărţită şi învăţată pe fazele principale ale jocului: atac,
apărare, faze fixe.
De asemenea, tactica posedă metode şi mijloace atât individuale cât şi
colective, în atac şi în apărare.

86
Teste de autocontrol a) Care sunt fazele fundamentale ale jocului de fotbal?
b) Care sunt cauzele care au determinat evoluţia sistemelor de joc?
c) Care sunt elementele ce trebuie luate în considerare înainte de realizarea
tacticii de joc?
d) Realizaţi o fişă de urmărire tactică a unui joc de fotbal.
e) Ce fel de marcaj este mai eficient la fazele fixe? Argumentaţi răspunsul!
Surse bibliografice 1. Constantinescu, D., Honceriu, C., Enache, P., 2004 – Fotbal, teoria jocului.
Editura Cantes, Iaşi.
2. Doucet, C., 2005 – Football – perfectionnement tactique. Editions Amphora,
Paris.
3. Ionescu, I., 1995 – Football, tehnica şi tactica jocului. Editura Helicon,
Timişoara.
4. Jurcă, C., 2006 – Demarcajul şi marcajul în jocul de fotbal. Revista Antrenorul,
Editura Şcolii Federale de Antrenori a FRT, Bucureşti.
5. Neţa, G., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
6. Ploeşteanu, C., 2003 – Fotbal, curs de bază. Editura Universităţii « Dunărea de
Jos », Galaţi.
7. Vermeulen, H., 2004 – Football – l`entraînement à la zone. Edition Amphora,
Paris.

87
Capitolul 4
Metodica instruirii în jocul de fotbal

„Mai bine puţin dar bine, decât mult şi prost”

88
 4.1. Orientări metodice generale
Jocul de fotbal, în ansamblul său, a evoluat de-a lungul anilor datorită impactului
social imens, a numărului tot mai crescut de practicanţi dar şi a preocupărilor şi
cercetărilor din plan metodologic şi ştiinţific. Activitatea practică a generat sursa
permanentă de informaţii care a stat la baza cercetării ştiinţifice. Cu o teorie şi metodică
fundamentate ştiinţific, care derivă din ştiinţa teoriei şi metodicii educaţiei fizice şi
sportului, fotbalul este o disciplină ştiinţifică consolidată prin cercetări şi studii asupra
întregului său conţinut. Abordarea permanentă a unor căi şi surse de informare privind
evoluţia jocului în ansamblu, datele furnizate de disciplinele ştiinţifice specializate dar şi
de celelalte discipline sportive, caracteristice concepţiei de joc şi pregătire, metodica
instruirii la toate nivelele, criteriile de selecţie şi promovare în performanţa sportivă,
modelul şi modelarea jucătorilor, contribuie la îmbogăţirea teoriei şi metodicii sportului,
fiind în acelaşi timp o sursă permanentă, evolutivă, pentru cercetarea proprie.
Relaţia dintre disciplinele colaterale şi teoria şi metodica jocului de fotbal este
indispensabilă pentru fundamentarea ştiinţifică a cercetării şi, implicit, a evoluţiei.
Metodele folosite se regăsesc în metodologia generală a cercetării şi cuprind:
documentarea (prin metoda convorbirii, interviului şi anchetei, a studiului publicaţiilor de
specialitate şi a altor ştiinţe conexe) şi metodele observaţiei, experimentului, statistico-
matematice etc. Metodica jocului de fotbal respectă principiile didactice şi ale
antrenamentului sportiv, stabilind în acelaşi timp obiective specifice. Din multitudinea
aspectelor pe care le cuprinde şi tratează teoria şi metodica jocului de fotbal, se
desprind rolul şi funcţiile acestuia, ca mijloc al educaţiei fizice şi sportive, disciplină
sportivă, disciplină ştiinţifică şi sport complementar. 84
În sensul găsirii şi implementării celor mai optime metode de pregătire, metodica
jocului de fotbal apelează permanent la acţiuni de obiectivizare, raţionalizare,
standardizare, modelare şi operaţionalizare a mijloacelor, cu scopul înlăturării aşa
zisului balast din instruire şi a eficientizării întregului proces de pregătire, indiferent dacă
este vorba de iniţiere sau performanţă. 85

Neţa, G., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Editura Risoprint, Cluj-Napoca, p. 36.
84

Rădulescu, M., Cojocaru, V., 2003 – Ghidul antrenorului de fotbal la copii şi juniori. Editura Axis Mundi,
85

Bucureşti, pag.3-5.

89
 4.2. Metode şi cerinţe metodice ale instruirii
Fără a neglija deloc principiile generale ale didacticii precum şi cele ale
antrenamentlui sportiv modern, instruirea în fotbal trebuie să ţină seama de anumite
principii şi aspecte specifice jocului. Acestea se referă la stadiile de instruire în general,
la orientarea şi organizarea selecţiei, la învăţarea şi perfecţionarea jocului ca ansamblu
şi la acţionarea pe linia unor priorităţi dictate de specificul şi tendinţele actuale ale
jocului.
Metodele didactice care pot fi utilizate în cadrul traseului metodic pentru predarea
exerciţiilor din fotbal sunt expuse în figura următoare (fig. 18):
METODE
DIDACTICE

METODE METODE METODE METODE

VERBALE INTUITIVE PRACTICE EVALUATIVE

EXPUNERE TESTE PRACTICE,

PRELEGERE OBSERVAŢIA DEMONSTRAŢIA PROBE ŞI NORME
DE CONTROL

EXPLICAŢIE EXERSAREA

CONVERSAŢIE

Fig. 18 – Metodele didactice utilizate în cadrul traseului metodic

pentru predarea exerciţiilor din fotbal

Cerinţele de utilizare şi aplicare a metodelor didactice:

Metode verbale
Expunerea:
- să aibă la bază o documentare ştiinţifică şi să prezinte date certe;
- să aibă caracter logic şi coerent;
- să fie clară şi accesibilă;
- să fie plastică (în special la elevii mici). 86

86
Fiedler, P., 1994 – Metodica educaţiei fizice şi sportive. Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, p. 85.

90
 Explicaţia:
- să fie logică, clară, concisă şi conformă cu datele ştiinţifice;
- să folosească corect terminologia specifică;
- să surprindă aspectele esenţiale.
Conversaţia:
- investigarea nivelului de înţelegere a explicaţiei sau demonstraţiei;
- reactualizarea cunoştinţelor;
- conştientizarea şi/sau sistematizarea problematicii;
- educarea intelectuală a elevilor;
- stabilirea unor relaţii de colaborare cu elevii şi responsabilizare a acestora.
Metode intuitive
Observaţia:
- organizarea observării execuţiilor colegilor sau a altor demonstranţi (ce să
observe?; cum să urmărească? etc.);
- observarea dirijată pe baza unei tematici.
Metode practice
Demonstraţia:
- să fie precedată, însoţită şi urmată de explicaţii şi indicaţii metodice;
- să fie corectă din punct de vedere biomecanic;
- să accentueze momentele esenţiale ale mişcării.
Din punct de vedere metodologic demonstraţia urmează următoarele etape:
- demonstarţie globală cu viteză şi amplitudine optimă;
- demonstraţie fragmentată sau numai a momentelor esenţiale ale mişcării;
- demonstraţie cu viteză redusă;
- repetarea demonstraţiei cu accentuarea momentelor importante;
- refacerea imaginii de ansamblu prin demonstraţie globală cu viteză şi
amplitudine optimă. 87

Exersarea:
Principiul care ar trebui să primeze în cazul acestei metode este următorul: mai
bine mai puţine repetări dar corect realizate decât multe repetări realizate incorect.

Fiedler, P., 1994 – Metodica educaţiei fizice şi sportive. Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, p. 86.
87

91
 Cerinţe ale aplicării metodei:
- tempoul şi amplitudinea mişcării să asigure controlul optim al acţiunii;
- să fie realizată cu implicarea totală a elevilor, mai ales din punctul de
vedere al plăcerii de a lucra şi concentrării asupra execuţiei globale;
- numărul de repetări să asigure realizarea scopului conform etapei
planificate (învăţare, consolidare, perfecţionare);
Metoda dispune de o mare diversitate de procedee metodice:
- exersare globală;
- exersare în condiţii uşurate;
- exersare fragmentată;
- exersare cu sau fără adversitate sau cu adversitate scăzută sau ridicată;
- utilizarea unor stimuli (auditivi sau vizuali) în vederea marcării anumitor
momente cheie ale mişcării;
- problematizarea;
- exersare sub formă de întrecere;
- exersare în cadrul jocurilor cu temă.
Metode evaluative
Evaluarea în jocul de fotbal, la nivelul elevilor, se poate realiza fie separat, pe
factori de pregătire (tehnic, tactic) sau global, prin evaluarea conţinutului general al
jocului bilateral. Scopul principal al evaluării este cel atribuit funcţiei educative, ca factor
de emulaţie, stimulare şi motivare a elevului.
Testarea poate urmări:
- evaluarea nivelului de execuţie a unui element sau procedeu tehnic,
corectitudinea mişcării din punct de vedere biomecanic;
- evaluarea nivelului de însuşire din punct de vedere teoretic a unor noţiuni
legate de tehnică, tactică, regulament etc.
- evaluarea capacităţii de îmbinare a mai multor elemente sau procedee
tehnice;
- evaluarea jocului bilateral.

4.3. Stadiile instruirii în jocul de fotbal

Traseul metodic specific jocului de fotbal are mai multe stadii (etape) care permit
eşalonarea logică a metodelor şi mijloacelor de pregătire (fig. 19):
92
 PERFECŢIO-
NARE

CONSOLIDARE

ÎNVĂŢARE

Fig. 19 – Stadiile instruirii în jocul de fotbal

Învăţarea este un stadiu specific elevilor din clasele mici şi începătorilor fiind însă
prezent pe tot traseul instruirii datorită evoluţiei procedeelor tehnice şi a variantelor de
execuţie a acţiunilor individuale.
În stadiul de învăţare asistăm din punct de vedere fiziologic la etapa mişcărilor
nediferenţiate şi apoi a mişcărilor rigide iar din punct de vedere psihologic la etapa
însuşirii preliminare a bazelor deprinderii, cu formarea reprezentării mişcării şi
concentrarea atenţiei focalizată strict pe execuţie. 88 Din punct de vedere metodic
profesorul apelează la explicaţie, demonstraţie şi folosirea unor materiale intuitive, la
fragmentarea execuţiei globale, elevul trecând prin mişcare şi făcând apel la
cunoştinţele motrice anterioare.

În stadiul de consolidare se face trecerea de la etapa mişcărilor rigide la etapa

de formare propriuzisă a deprinderii, printr-o diferenţiere netă a răspunsului neuro-motor
şi o restrângere a excitaţiei, alături de degajarea parţială a atenţiei. În stadiul de
consolidare se adânceşte conturul ansamblului acţiunii, urmărindu-se fixarea aspectului
dominant prin exersare globală, la care se adaugă elemente pe linia individualizării şi
încadrarea ansamblului acţiunii în condiţii cât mai apropiate de joc. Corectarea
deprinderilor greşite reprezintă o regulă de bază în cadrul acestei etape. De cele mai
multe ori, greşelile ţin de biomecanica generală sau specifică de execuţie dar şi de alte

Dragnea, A., Teodorescu, S., 2002 – Teoria Sportului. Editura Fundaţiei pentru Educarea şi Formarea prin Sport a
88

Tinerilor, Bucureşti, p.287.

93
aspecte cum ar fi aprecierea distanţelor sau poziţionarea în teren faţă de adversar,
coechipier, poartă etc.

Stadiul de perfecţionare se adresează în special elevilor din clasele cu profil

vocaţional, specializare fotbal, şi coincide cu etapa mişcărilor automatizate
(automatizarea reflexelor condiţionate) în care atenţia şi concentrarea se orientează
spre mărirea eficienţei prin creşterea amplitudinii, vitezei şi/sau forţei, sau prin
adaptarea mişcării la anumite condiţii noi date de teren, adversar etc. În acest stadiu
execuţia se realizează conform modelului, cu uşurinţă, în condiţii variate de intensitate şi
complexitate. Ampreta personală poate conduce la formarea stilului.
Punerea elevilor în situaţii de a descoperi singuri unele rezolvări la anumite
situaţii inedite din cadrul jocului sau exerciţiilor cu mingea reprezintă o metodă practică a
exersării în cadrul etapei de perfecţionare. Problematizarea dezvoltă gândirea
creatoare, interesul, imaginaţia, dar mai ales capacitatea independentă de a alege
soluţiile (rezolvările). Problemele puse şi situaţiile practice nu trebuie să depăşească cu
mult posibilităţile elevilor.
Jocul, cu sau fără temă, este metoda folosită în toate cele trei stadii expuse
anterior. Exersarea prin joc este cea mai îndrăgită metodă de către elevi ea putând în
anumite cazuri să rezolve obiectivele propuse. Totuşi, este demonstrat faptul că,
folosirea exclusivă a acestei metode poate conduce la plafonarea jucătorilor. Dacă în
cazul etapei de învăţare se folosesc jocuri cu reguli simplificate, pe teren redus şi fără
adversitate sau cu adversitate scăzută, în etapa de consolidare şi perfecţionare, jocul
capătă valenţe de adversitate crescută, temele putând varia pe diferiţi factori de
pregătire (tehnici, tactici, fizici, psihologici) sau faze de joc (atac, recuperare, apărare,
faze fixe).

4.4. Metode şi mijloace pentru învăţarea, consolidarea şi

perfecţionarea elementelor şi procedeelor tehnice
Conţinutul şi dinamica crescută a tehnicii actuale este rezultatul evoluţiei
capacităţii jucătorilor de a desfăşura acţiuni ofensive şi defensive la un nivel superior de
manifestare a factorilor de joc. Viteza de joc, caracteristica de bază a fotbalului actual a
atins cote notabile datorită agresivităţii şi adversităţii tot mai accentuate în toate fazele
jocului dar şi a dezvoltării tehnicii în regim de mare rapiditate manifestată pe spaţii tot
94
mai reduse. Perfecţionarea execuţiilor tehnice în acţiunile individuale şi colective asigură
trăsăturile caracteristice ale tehnicii actuale, prin spectaculozitatea şi spontaneitatea
actului tehnic. Consecinţă a capacităţilor psiho-motrice şi intelectuale ale jucătorilor,
aceştia reuşesc să se exprime în joc prin mijloace raţionale, oportune, mascate şi
eficiente, în executarea procedeelor tehnice.
Specificul, caracteristicile şi nivelul tehnicii se repercutează şi asupra îmbunătăţirii
procesului de pregătire prin utilizarea de metode şi mijloace specifice conţinutului
jocului. Acestea trebuie deseori să abordeze simultan toţi factorii de pregătire astfel că,
în structura şi desfăşurarea actului tehnic, să se găsească deopotrivă solicitările şi
calitătile motrice, alături de conţintul tactic. De aici rezultă că în metodica pregătirii
tehnice, metodele de pregătire trebuie să urmărească corelarea reciprocă între
instruirea tehnică şi ceilalţi factori. Prezenţa şi manifestarea permanentă a factorilor de
joc în efectuarea actului motric specific trebuie să conducă la abordarea complexă şi
globală a pregătirii prin mijloace adecvate.
La stabilirea celor mai eficiente metode pentru pregătirea tehnică este indicat să
se ţină seama de conţinutul şi structura jocului care cuprinde procede tehnice izolate
şi/sau corelate, procedee tehnice specifice în funcţie de faza de joc (atac, apărare), de
colaborare sau adversitate.
Metodele de pregătire a tehnicii de joc sunt:
- metoda predării analitice a elementelor şi procedeelor tehnice;
- metoda exersării acţiunilor tehnice;
- metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice;
- metoda modelării tehnicii la conţinutul jocului.

4.4.1. Metoda predării analitice a tehnicii

În cadrul procesului de învăţare, consolidare sau perfecţionare a elementelor şi
procedeelor tehnice specifice jocului de fotbal, metoda analitică se bazează pe
respectarea metodelor didactice generale, expuse în capitolul anterior (explicaţie,
demonstraţie, exersare etc.). Trăsătura specifică a metodei o reprezintă repetarea
neschimbată a actului motric sau acţiunii tehnice, lucru recomandat în special în faza de
învăţare şi consolidare a tehnicii.

95
 Mijloace pentru învăţarea şi consolidarea tehnicii:
► Lovirea mingii cu latul: pe perechi, faţă în faţă la o distanţă de 6-8 metri, pasarea
- respectiv oprirea mingii cu latul piciorului. Se execută o dată cu piciorul îndemânatic, o
dată cu celălalt picior, pentru dezvoltarea
ambidextriei. În faza de învăţare se execută cu
mingea pe sol şi oprită, punându-se accent pe
corectitudinea mişcării din punct de vedere
biomecanic. În faza de consolidare pasarea
mingii se va efectua imediat după oprirea
acesteia, încercâd scurtarea timpului dintre
preluare şi pasare. De asemenea, se va exersa
pasarea mingii cu latul, din aer şi de pe sol, fără
oprirea în prealabil a acesteia.
Fig. 20 – Pasare + preluare
Indicaţii metodice:
- retragerea, pendularea înapoi a piciorului înainte de execuţie;
- laba piciorului trebuie ţinută blocată în poziţia de execuţie.

► Educarea controlului şi preluării mingii.

Individual, aruncarea mingii în sus şi preluarea
acesteia cu coapsa sau cu şiretul piciorului.
Piciorul de execuţie se ridică uşor pentru a
întâmpina mingea, iar preluarea se va face prin
amortizare, prin retragerea uşoară a piciorului în
momentul contactului cu mingea.
Fig. 21 – Preluarea mingii cu piciorul
Indicaţii metodice:
- la preluarea mingii cu şiretul laba piciorului nu trebuie să fie rigidă sau
blocată; aceasta trebuie să fie relaxată pentru o mai bună amortizare.

96
► Lovirea şi oprirea mingii cu piciorul:
pasarea mingii cu latul piciorului cu şi fără
preluare. Elevii din afara cercului mare opresc
mingea cu talpa şi o pasează cu latul iar cei din
interiorul cercului pasează mingea cu latul, fără
să o oprească, după care ocolesc jalonul şi
pasează cu următorul elev şamd.
Fig. 22 – Pasarea şi oprirea mingii ,

Indicaţii metodice:
- după câteva execuţii se va schimba sensul de mişcare al jucătorilor din
interiorul cercului şi totodată piciorul de execuţie a pasei;
- de asemenea, se vor inversa rolurile între jucătorii de pe margine cu cei
din interiorul cercului.

► Pasarea şi controlul orientat al

balonului: jucătorii de pe margine pasează
mingea, în faza de învăţare cu preluare iar în
faza de consolidare fără preluare, iar jucătorul
din mijloc iese în întâmpinarea mingii şi o preia
orientând controlul în aşa fel încât să
ocolească jalonul, după care pasează mingea
celuilalt jucător de pe margine. Fig. 23 – Pasarea şi controlul orientat

Indicaţii metodice:
- în faza de învăţare controlul orientat al balonului se efectuează din mai
multe atingeri urmând ca, în faza de consolidare acesta să fie realizat din
maxim două atingeri;
- în acastă fază, controlul mingii trebuie realizat cu latul piciorului.
► Oprirea şi pasarea mingii (pe jos şi cu boltă): elevii, dispuşi în cerc, opresc şi
pasează mingea pe jos sau cu boltă folosind diferite procedee tehnice ale lovirii mingii
cu piciorul. Prin schimbarea permanentă a locului, elevii vor alterna procedeele tehnice
de lovire a mingii iar prin inversarea sensului de rotaţie, ei vor alterna şi piciorul de

97
execuţie. Pentru fiecare schimbare de loc,
profesorul indică precis ce procedeu tehnic va fi
utilizat.

Fig. 24 – Oprirea şi pasarea mingii

Indicaţii metodice:
- modificarea razei cercului va permite utilizarea paselor scurte sau medii;
- accentul cade pe corectitudinea execuţiei fiecărui procedeu tehnic şi nu pe
schimbarea rapidă a locului.

► Lovirea mingii cu latul din vole: pe perechi,

elevii din stânga aruncă mingea cu mâna iar
ceilalţi lovesc mingea cu latul din vole, cu boltă,
astfel încât mingea să cadă în pătratul format din
cele patru jaloane. După zece repetări cu fiecare
picior, elevii schimbă rolurile.

Fig. 25 – Lovirea mingii cu latul din aer

Indicaţii metodice:
- piciorul loveşte mingea de jos în sus;
- piciorul de sprijin uşor flexat.

► Suveică simplă în care pasarea mingii se execută cu latul, cu sau fără preluare.
Numărul elevilor nu trebuie să fie mai mare de şase la fiecare atelier pentru o densitate
optimă a exerciţiului. Elevul iese în întâmpinarea mingii iar după pasare el trece înapoi
la coada şirului. Se execută alternativ cu ambele picioare.

98
► Lovirea mingii cu şiretul plin din drop.
Elevul lasă mingea să cadă sau o aruncă
uşor în sus lovind-o apoi cu şiretul plin, din
drop. Acest procedeu tehnic presupune
lovirea mingii exact în momentul în care ea a
atins solul.
Fig. 26 – Lovirea mingii cu şiretul
Indicaţii metodice:
- vârful labei piciorului este orientat perpendicular pe sol;
- trunchiul uşor aplecat spre înainte;

► Preluarea şi controlul orientat al balonului

+ şut la poartă. Cu spatele la poartă, elevul preia
mingea pasată de profesor, realizând un control
orientat al acesteia, în arc de cerc, pe lângă
jalon şi termină cu şutarea mingii la poartă printr-
un procedeu dinainte stabilit (şiret interior).
Controlul orientat al balonului va fie executat
alternativ, spre partea stângă şi spre partea
dreaptă.
Fig. 27 – Control orientat şi şut
Indicaţii metodice:
- este important de realizat arcul de cerc pentru că astfel jucătorul se
obişnuieşte să scoată mingea din aria de intervenţie a unui eventual
adversar plasat înapoia lui;
- ridicarea privirii către portar înaintea executării şutului la poartă care nu
trebuie să fie foarte puternic ci mai de grabă bine plasat.
Variante:
- înlocuirea jalonului cu un adversar pasiv sau semiactiv;
- executarea unei fente de corp înaintea preluării mingii sau a şutului
la poartă.

99
► Conducerea mingii printre jaloane + şut la
poartă. Elevii, dispuşi pe trei şiruri, ca în
imaginea următoare (fig. 28), conduc mingea
printre cele trei jaloane plasate pe teren şi
termină cu şut la poartă. Conducerea mingii va fi
executată alternativ cu piciorul drept şi piciorul
stâng în funcţie de aşezarea jalonului, iar şutul la
poartă va fi realizat printr-un procedeu la
alegere. Şutul la poartă va fi realizat atât cu
piciorul îndemânatic, cât şi cu cel
neîndemânatic. Fig. 28 – Conducerea mingii şi şut
Indicaţii metodice:
- păstrarea mingii cât mai aproape de picior;
- coborârea uşoară a centrului de greutate la trecerea printre jaloane.

► Conducerea mingii utilizând diferite

procedee tehnice. Elevii, câte doi la fiecare
jalon, conduc pe rând mingea până în cercul
din mijloc şi înapoi, schimbând alternativ
rolurile. De fiecare dată mingea este condusă
folosind un alt procedeu tehnic cerut de către
profesor (conducerea mingii cu şiretul
interior, cu şiretul exterior, cu talpa etc.) sau
utilizând piciorul îndemânatic sau cel
neîndemânatic. Fig. 29 – Conducerea mingii
Indicaţii metodice:
- ţinerea mingii cât mai aproape de picior;
- ridicarea privirii de la minge.
Variantă:
- în momentul în care elevul ajunge la cerc, el trebuie să schimbe mingea cu
o alta şi să continue apoi exerciţul (fig. 29).

100
► Pasarea mingii printr-un procedeu dictat
de profesor. Pe perechi, elevii pasează mingea
pe culuarul format de cele două jaloane, ca în
imaginea alăturată (fig. 30). Distanţa dintre cei
doi elevi poate fi diferită, în funcţie de vârsta şi
nivelul de pregătire al acestora. De asemenea,
distanţa dintre cele două jaloane poate fi mai
mare sau mai mică în funcţie de cerinţele şi
obiectivele planificate.
Fig.30 – Pasarea mingii printre jaloane
Indicaţii metodice:
- exerciţiul poate fi executat cu sau fără preluare;
- folosirea alternativă a ambelor picioare pentru realizarea pasei;
- accent pe biomecanica corectă a lovirii mingii cu piciorul în funcţie de
procedeul tehnic utilizat.
Variante:
- preluarea mingii cu un picior şi pasarea mingii cu celălalt picior;
- preluarea mingii printr-un procedeu tehnic impus de către profesor.

► Conducerea mingii după diferite trasee

marcate cu ajutorul materialelor ajutătoare, ca în
imaginea următoare (fig. 31). Elevii conduc
mingea ocolind cercurile şi jaloanele utilizând
unul dintre următoarele procedee tehnice:
conducerea mingii cu şiretul, cu talpa, cu şiretul
interior sau cu şiretul exterior.
Fig. 31 – Conducerea mingii
Indicaţii metodice:
- schimbarea atelierului după fiecare repetare;
- folosirea atât a piciorului îndemânatic, cât şi a piciorului neîndemânatic.

101
► Conducerea mingii + fentă în vederea
depăşirii adversarului. Fiecare elev conduce
mingea şi execută o fentă în dreptul jalonului
(adversar pasiv) pe care îl depăşeşte şi
continuă conducerea mingii, pasând apoi
mingea următorului elev. Fenta poate fi
executată din corp, prin trecerea unui picior
peste minge sau prin schimbarea bruscă a
direcţiei de deplasare, ca în imaginea alăturată
(fig. 32).
Fig. 32 – Fentă cu depăsire
Indicaţii metodice:
- fenta trebuie să fie convingătoare şi are rolul de a dezechilibra adversarul;
- viteza de deplasare trebuie să permită executarea corectă a procedeului
tehnic.

► Conducerea mingii printre jaloane şi

pasarea ei. Pe perechi, elevul conduce
mingea printre cele două jaloane aflate la o
distanţă de 2-3 metri şi o pasează apoi
celuilalt elev. Conducerea şi pasarea mingii se
realizează alternativ cu ambele picioare,
procedeele de execuţie fiind dictate de către
profesor (conducerea mingii cu şiretul interior şi
pasarea ei cu şiretul exterior).
Fig.33 – Preluare, conducere, pasare

Indicaţii metodice:
- ridicarea privirii înainte de executarea pasei;
- preluarea mingii să nu fie realizată static, ci să existe continuitate între
preluare şi conducere.

102
► Preluare, întoarcere şi şut la poartă. Elevii,
aşezaţi pe două şiruri, ca în imaginea alăturată
(fig. 34), primesc pe rând mingea, execută o
întoarcere urmată de şutul la poartă cu şiretul
plin. După şutarea mingii elevul recuperează
mingea şi trece la coada şirului alăturat.
Fig. 34 – Preluare, întoarcere şi şut
Indicaţii metodice:
- elevii din şirul din partea dreaptă execută şutul cu piciorul stâng iar elevii
din şirul din stânga, cu piciorul drept.
- elevii trebuie încurajaţi să încerce controlul orientat al balonului, pentru
cursivitatea acţiunii.

► Deposedarea adversarului de minge. Un

elev din partea stângă a culuarului format de
jaloane pleacă cu mingea la picior fiind
întâmpinat de un elev din partea dreaptă care
încercă să îl deposedeze. Procedeul folosit
pentru recuperarea mingii este deposedarea
frontală. Fig. 35 – Deposedare frontală
Indicaţii metodice:
- tatonarea adversarului (vezi poziţia de tatonare) până în momentul potrivit
pentru declanşarea atacului la minge;
- privirea urmăreşte în permanenţă mingea şi mişcările adversarului;
- atacarea mingii trebuie realizată atunci cănd apărătorul este sigur că o va
atinge;
- evitarea faultului prin împingerea adversarului cu mâinile.
Variante:
- schimbarea poziţiilor de plecare a celor doi jucători şi implicit a procedeului
de deposedare;
- în faza de învăţare, deposedarea unui adversar semiactiv.
► Aruncarea mingii de la margine se poate exersa separat dar şi împreună cu alte
elemente tehnice. De exemplu, pe perechi, un elev execută aruncarea mingii de la
103
margine fără elan iar celălalt elev execută preluarea mingii cu pieptul sau cu piciorul.
Exersarea combinată este mai eficientă pentru că, aruncând-o bine pentru coechipier,
care astfel poate prelua şi continua acţiunea, jucătorii se obişnuiesc să utilizeze
aruncarea mingii de la margine în folosul echipei.
Indicaţii metodice:
- arcuirea uşoară a trunchiului creşte forţa de aruncare;
- evitarea greşelilor cele mai frecvente: ridicarea unui picior sau săritura în
momentul aruncării.

► Lovirea mingii din vole, cu şiretul plin, la

zid. Pentru o cât mai bună densitate a
exerciţiilor ce implică lovirea mingii cu şiretul
din vole, utilizarea zidului este binevenită. În
faza de învăţare se va pune accent sporit pe
biomecanica corectă de lovire a mingii
(mişcarea piciorului de execuţie, poziţia
piciorului de sprijin şi a trunchiului), urmând
ca în faza de consolidare accentul să cadă
pe precizia execuţiei. Fig. 36 – Lovirea mingii din vole
Indicaţii metodice:
- blocarea articulaţiei gleznei în poziţia corectă de lovire;
- aplecarea trunchiului înspre înainte.

► Lovirea mingii cu capul de pe loc. Pe

perechi la distanţă de 2-3 metri, unul dintre
elevi aruncă mingea în sus iar celălalt elev
face un pas spre minge şi o loveşte cu
fruntea, fără să sară, astfel încât să o
returneze înapoi colegului. Fig. 37 – Lovirea mingii cu capul
Indicaţii metodice:
- privirea la minge, fără a închide ochii;
- fruntea loveşte mingea printr-o mişcare scurtă şi fermă.

104
 Variante:
- aruncarea mingii la zid şi lovirea ei cu
capul, înapoi în zid, ca în imaginea
alăturată (fig. 37);
- aruncarea mingii la zid şi lovirea ei cu
capul pe spate (înspre înapoi).

Fig.37 – Lovirea mingii cu capul

► Lovirea mingii cu capul, din săritură, de după un adversar. Grupaţi câte trei, un
elev aruncă mingea, ca în imaginea alăturată (fig. 38). Jucătorul adversar este pasiv iar
executantul trebuie să lovească mingea cu
capul, din săritură, astfel încât să trimită
mingea înapoi elevului care o aruncă. Lovirea
mingii se face cu fruntea, forţa loviturii fiind
dată de elanul pentru săritură, săritura
propriuzisă dar şi de mişcarea din înapoi spre
înainte a capului.

Fig. 38 – Lovirea mingii cu capul

de după adversar
Indicaţii metodice:
- evitarea faultului prin împingerea adversarului cu mâinile;
- săritura şi lovirea mingii trebuie sincronizate cu traiectoria mingii;
- bătaia în vederea săriturii poate fi executată pe unul sau pe ambele
picioare, însă aterizarea se va face numai pe ambele picioare pentru a
evita elentualele accidentări la nivelul gleznelor.

105
 4.4.2. Metoda exersării acţiunilor tehnice
Acţiunile tehnice, reprezentate în joc prin înlănţuirea unor elemente şi procedee
tehnice, sunt efectuate în general individual şi în mod frecvent de către jucători.
Conjunctura şi condiţiile de joc pot oferi, sau nu, posibilitatea ca posesorul mingii să
colaboreze cu coechipierii, ceea ce îl determină să apeleze deseori la acţiuni tehnice
individuale. Gradul de complexitate a acestor acţiuni depinde de procedeele tehnice la
care se apelează, spaţiul şi densitatea adversarilor, precum şi adversitatea acestora.
Scopul tactic al acestor acţiuni este continuarea fazei începute, printr-o
succesiune utilă şi eficace a unor mijloace tehnice, în conformitate cu cerinţele fazei
respective. Ponderea ridicată a acestor acţiuni tehnice în timpul jocului obligă în aceeaşi
măsură şi la repetarea acestora în cadrul pregătirii.
Forma şi conţinutul acestor acţiuni tehnice diferă în funcţie de fazele de atac sau
apărare, zonele de acţiune dar şi de postul ocupat în echipă. Ţinând cont de dinamica
crecută a jocului actual şi de sarcinile duble pe fiecare post, trebuie evidenţiată
importanţa răspunsului prompt şi eficient al jucătorilor la cerinţele acţiunilor tehnice
specifice zonelor şi funcţiilor unde acţionează temporar. Spre exemplu, un atacant care
participă la faza de apărare şi încearcă recuperarea mingii va trebui să cunoască
formele de tatonare şi recuperare a mingii deci, acţiuni tehnice specifice fazei şi zonei
de joc. Din aceste considerente, exersarea variată a acţiunilor tehnice se impune ca o
necesitate, în special în faza de consolidare şi perfecţionare a tehnicii.
Exersarea acţiunilor tehnice trebuie efectuată ţinând seama de următoarele
recomandări:
- Metoda este necesară şi utilă la toate categoriile de vârstă precum şi în
toate stadiile metodice, în special cea de consolidare şi perfecţionare;
- Repetarea acţiunilor facilitează atingerea stadiului de automatizare dând
cursivitate acţiunii şi posibilitattea de a schimba în mod eficient utilizarea
procedeelor tehnice;
- La nivelul elevilor, copiilor şi juniorilor se urmăreşte în mod expres
însuşirea corectă a componentelor acţiunii tehnice, înlănţuirea lor într-o
suscesiune variată şi abia apoi creştrerea treptată a vitezei de execuţie;
- În faza de perfecţionare, exersarea acţiunilor se recomandă a se realiza
individual şi individualizat;

106
 - În fază avansată, jucătorul trebuie să efectueze cu uşurinţă schimbarea şi
restructurarea acţiunii tehnice, în funcţie de situaţie şi în raport cu reacţia
advesarilor şi/sau a coechipierilor.

Mijloace pentru exersarea acţiunilor tehnice

► Traseu tehnic: conducerea mingii pe
culuar cu piciorul stâng, ocolirea celor două
jaloane, primul cu piciorul stâng iar al doilea cu
piciorul drept, auto-pasă cu banca de gimnastică
întoarsă, evitarea jalonului, conducerea mingii pe
culuar cu piciorul drept, trecerea mingii prin cerc
prin ridicarea acesteia cu vărful piciorului.

Fig. 39 – Traseu tehnic individual

Indicaţii metodice:
- corectarea eventualelor greşeli surprinse în executarea procedeelor
tehnice;

► Traseu tehnic: conducerea mingii printre

jaloane folosind anumite procedee tehnice şi auto-
pasă cu banca de gimnastică, ca în imaginea
alăturată (fig. 40). Traseul poate fi executat în
acelaşi timp de doi sau trei jucători cu condiţia ca
ei să aibă un nivel al măiestriei tehnice apropiat.

Fig. 40 – Traseu tehnic multiplu

Indicaţii metodice: utilizarea ambelor picioare în executarea procedeelor.

107
► Traseu tehnic: conducerea mingii, auto-
pasă pe sub gărduleţ şi săritură peste acesta,
recuperarea mingii, trecere cu mingea printre
cele două jaloane şi şut la poartă, ca în
imaginea prezentată alăturat (fig. 41).

Fig.41 – Traseu tehnic cu finalizare

Indicaţii metodice:
- folosirea, alternativ, a ambelor picioare la trecerea printre jaloane;
- ridicarea privirii înaintea efectuării şutului la poartă;
- finalizarea trebuie făcută imediat după depăşirea ultimului jalon.

► Traseu tehnic: Conducerea mingii printre

jaloane şi şut la poartă. În partea dreaptă,
mingea este condusă cu piciorul drept iar şutul
este realizat cu stângul iar în partea stângă,
mingea este condusă cu piciorul stâng iar şutul
este realizat cu dreptul. Şutul trebuie realizat
imediat după depăşirea ultimului jalon, fără a
depăşi linia punctată.

Fig. 42 – Conducere şi finalizare

Indicaţii metodice:
- realizarea şutului la poartă cu şiretul plin, la colţul scurt;
- accelerarea acţiunii atât cât tehnica o permite.
Variante:
- acelaşi exerciţiu cu modificarea conducerii mingii care poate fi realizată
folosind ambele picioare;
- acelaşi exerciţiu cu executarea unei fente de şut înaintea şutului propriuzis
la poartă.

108
► Traseu tehnic: conducerea mingii, auto-
pasă pe sub gărduleţ, depăşirea ultimului jalon
după realizarea unei fente de corp şi finalizare cu
piciorul drept. Acelaşi traseu poate fi amplasat
invers pentru a exersa şi finalizarea cu piciorul
stâng. Distanţa dintre ultimul jalon şi poartă este
de 10-12 metri (fig. 43).

Fig. 43 – Traseu tehnic cu finalizare

Indicaţii metodice:
- elevul poate alege pentru a finaliza şutul la poartă sau driblarea portarului.

► Traseu tehnic: sărituri de pe un picior pe

celălat în cerculeţe, conducerea mingii printre
jaloane, întoarcere bruscă spre poartă printre
cele două jaloane şi şut la poartă cu şiretul
interior. După fiecare execuţie elevii schimbă
partea pe care se execută traseul pentru a
facilita exersarea procedeelor tehnice cu ambele
picioare.
Fig. 44 – Traseu tehnic
Indicaţii metodice:
- încercare de scurtare căt mai mare a timpului dintre ocolirea ultimului jalon
şi executarea şutului la poartă.

► Acţiune tehnică: conducerea mingii în viteză pe distanţa de 10 metri şi

schimbarea bruscă, spre stânga sau spre dreapta, a direcţiei de deplasare, urmată de
realizarea unei pase lungi sau a şutului la poartă.
Indicaţii metodice:
- chiar dacă exerciţiul cere viteză, mingea trebuie ţinută aproape.

109
► Acţiune tehnică: conducerea mingii, fentă cu
depăşirea adversarului (dribling) şi şut la poartă.
Driblingul se realizează înspre interior deoarece din
acea zonă (zona centrală) jucătorul are mai multe
şanse de a înscrie decât din unghi (părţile laterale).
Fenta se realizează trecând un picior peste minge,
timp în care se înclină şi corpul în acea direcţie,
mingea fiind luată însă cu exteriorul celuilalt picior
şi condusă pe lângă jalon.
Fig. 45 – Dribling şi şut la poartă

Indicaţii metodice:
- fenta se execută cu scopul dezechilibrării adversarului, deci ea trebuie să
fie cât mai convingătoare; ridicarea privirii înainte de a şuta.

► Acţiune tactică: deposedarea unui adversar de minge, conducerea acesteia în

mare viteză pe distanţa de 8-10 metri şi executarea unei pase la punct fix.
Indicaţii metodice:
- după recuperarea mingii de la adversar continuarea rapidă a acţiunii este o
cerinţă de bază a fotbalului actual;
- viteza de deplasare poate deteriora pasa finală, executată la punct fix, fapt
pentru care încetinirea şi potrivirea paşilor poate constitui un factor
important al creşterii preciziei.

► Acţiune tactică: preluarea (statică) pe piept sau cu coapsa a unei mingi transmise
de către profesor, driblarea unui adversar (semi-activ) venit în întâmpinare, accelerare şi
conducerea mingii cât mai repede posibil pe distanţa de 10 metri şi executarea şutului la
poartă, din poziţie centrală.
Indicaţii metodice:
- driblingul din poziţie statică este greu de realizat el necesitând fentarea
convingătoare a adversarului şi accelerarea imediată pentru depăşirea
acestuia.

110
► Traseu tehnic: trecerea mingii pe sub cele
două gărduleţe, săritură peste acestea,
conducerea mingii pe culuarul format din beţe,
ocolirea jaloanelor şi şut la poarta apărată de
portar. Traseul va fi executat de către elevi de pe
ambele părţi; de asemenea, şutul la poartă va fi
executat o dată cu piciorul stâng, o dată cu
piciorul drept.
Fig. 46 – Traseu tehnic
Indicaţii metodice:
- utilizarea alternativă a ambelor picioare în executarea procedeelor tehnice
pentru dezvoltarea ambidextriei;
- fentarea portarului înainte de şut şi trimiterea plasată a mingii în poartă;
- viteza de execuţie trebuie coroborată cu executarea corectă a procedeelor
tehnice.

► Traseu tehnic: conducerea mingii printre

jaloane şi şut la poartă. Traseul tehnic din
imaginea alăturată (fig. 47) este simplu dar arată
modul de organizare al elevilor (sarcinile acestora)
în cadrul exerciţiului. Acest lucru este util în
perspectiva jocului bilateral care necesită
asumarea şi respectarea sarcinilor multiple din
cadrul tacticii de joc.
Fig.47 – Exerciţiu cu sarcini multiple
Indicaţii metodice:
- portarii vor sta cu rândul în poartă, serii de câte 6-8 şuturi, exerciţiul fiind
solicitant pentru aceştia;
- executarea şutului la poartă utilizănd diferite procedee tehnice de lovire a
mingii cu piciorul.

111
 4.4.3. Metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice
Metoda exersării acţiunilor tehnico-tactice reprezintă o etapă superioară
deoarece se exprimă prin conţinut tactic. Acţiunile tehnico-tactice stau la baza
colaborării între coechipieri, în fazele de atac şi apărare, prin contribuţia organizată a
acţiunilor individuale. În fazele de apărare, acţiunile tehnico-tactice au un conţinut tehnic
prin mişcarea în teren şi procedeele de tatonare şi deposedare şi unul tactic, prin
plasament, marcaj, dublaj, schimbare de zonă şi adversar. În fazele de atac, acţiunile
tehnico-tactice sunt multiple şi se manifestă prin demarcări succesive, schimb de locuri,
pase diferite, combinaţii simple între doi-trei jucători, inclusiv la faze fixe, combinaţii între
liniile echipei şi finazilarea acestora.
Acţiunile tehnico-tactice, în relaţia de colaborare, definesc capacitatea colectivă a
echipei, motiv pentru care perfecţionarea pregătirii omogene în corelarea acţiunilor
dintre coechipieri este extrem de importantă în economia jocului echipei. 89
În procesul de pregătire exersarea acestora se realizează în mod programat prin
diferite trasee de circulaţie, combinaţii şi scheme, care împreună cu acţiunile spontane
ale jucătorilor contribuie la desfăşurarea colectivă a acţiunilor de atac şi apărare. La
nivelul instruirii elevilor, copiilor şi juniorilor, exersarea acţiunilor tehnico-tactice are un
caracter mai pragmatic şi exigent, în comparaţie cu jucătorii avansaţi, care pe baza
experienţei şi deprinderilor formate pot apela mai mult şi la acţiunile improvizate, impuse
de diversitatea fazelor, acţiunile adversarilor dar şi ale coechipierilor.
În vederea automatizării şi perfecţionării acţiunilor tehnico-tactice, metodica
instruirii indică respectarea câtorva recomandări:
- acţiunile tehnico-tactice repetate în cadrul pregătirii să se apropie treptat şi
cât mai mult de conţinutul şi structura fazelor de joc;
- să se apropie şi să respecte tipul de efort specific din cadrul jocului din
punctul de vedere al solicitării calităţilor motrice;
- atât exersarea cât şi punerea în practică a acţiunilor tehnico-tactice să nu
excludă iniţiativa unor acţiuni spontane ale jucătorilor. 90

Neţa, Ghe., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Editura Risoprint, Cluj-Napoca, p. 162.
89

Motroc, I., 1994 – Fotbal, de la teorie la practică. Editura Rodos, Bcureşti, p.87.
90

112
 Mijloace ale exersării acţiunilor tehnico-tactice
► Un-doi şi şut la poartă. Exerciţiul se
realizează perpendicular pe poartă, la o distanţă
de 12-14 metri faţă de aceasta. Este indicat ca
ambele pase din cadrul un-doi-ului, cât şi şutul la
poartă să se realizeze dintr-o singură atingere.
Elevii se rotesc în cadrul exerciţiului pentru a
schimba rolurile.
Fig. 48(a) – Un-doi şi şut la poartă
Variantă:
- creşterea complexităţii şi a
gradului de dificultate a
exerciţiului prin introducerea unei
sărituri peste gărduleţ, ca în
imaginea alăturată (fig. 48 b).
Indicaţii metodice:
- realizarea paselor cu latul
piciorului conferă acestora o
precizie crescută. Fig. 48(b) – Un-doi, săritură, şut

► Pasare, preluare, conducere şi

finalizare. Pasa se execută pe poziţie viitoare,
preluarea se realizează din mişcare iar
finalizarea se execută prin lovirea mingii cu
şiretul astfel încât mingea să intre în poartă pe
sus (sub bara transversală).Elevii îşi vor
schimba după fiecare execuţie locul pentru a
exersa atât pasa cât şi preluarea, conducerea
mingii şi şutarea acesteia. Fig. 49 – Pasare, preluare, finalizare
Indicaţii metodice:
- accent pe acurateţea execuţiilor tehnice.

113
► Conducerea mingii printre jaloane,
centrare, finalizare. Elevul care urmează să
finalizeze execută câteva mişcări care imită
demarcarea faţă de adversar în faţa porţii. El
finalizează prin lovirea mingii cu piciorul sau cu
capul centrarea trimisă de către celălalt elev.
Rolurile se schimbă permanent, ca şi partea de
pe care se execută exerciţiul.
Fig. 50 – Centrare şi finalizare
Indicaţii metodice:
- elevul care urmează să finalizeze nu trebuie să se grăbească; el
accelerează şi atacă mingea abia după ce aceasta a fost centrată;
- ridicarea privirii înainte de a centra pentru a vedea poziţionarea
coechipierului.

► Un-doi şi pasă pentru finalizare din careu.

După realizarea un-doi-ului, jucătorul care are
mingea o pasează pe poziţie viitoare
coechipierului său. Este o acţiune tehnico-tactică
des utilizată împotriva apărărilor aglomerate sau a
echipelor care au fundaşii centrali greoi. Exerciţiile
se execută cu precădere în zona careului, central,
sau uşor lateral stânga sau dreapta.

Fig. 51 – Un-doi şi pasă decisivă

Indicaţii metodice:
- este recomandată lovirea mingii dintr-o singură atingere;
- schimbarea rolurilor jucătorilor în acţiunea tehnico-tactică după căteva
repetări;
- se exersează la început fără adversar şi abia apoi se poate introduce un
adversar semi-activ şi activ.

114
► Preluare, conducere, un-doi, centrare şi
finalizare. Jucătorul preia din alergare mingea
pasată de un coechipier, realizează un un-doi cu
următorul, conduce mingea până aproape de linia
terenului şi centrează în faţa porţii. La finalizare
apare atât jucătorul care a participat la un-doi cât
şi alţi doi jucători. În faza de perfecţionare, unul
din jucătorii din faţa porţii devine fundaş.

Fig. 52 – Acţiune tehnico-tactică

Indicaţii metodice:
- realizarea cât mai rapidă a acţiunii de joc însă nu în defavoarea
corectitudinii şi acurateţii execuţiilor tehnice;
- creşterea treptată a gradului de complexitate a exerciţiului prin diferite
variante de exersare.

► Dribling, deposedare, finalizare. Jucătorul

care a primit pasa trebuie să dribleze adversarul
care, bineînţeles, încearcă să îl deposedeze.
Dacă driblingul reuşeşte, jucătorul trebuie să
treacă prin una din cele două porţi şi să finalizeze
cu şut la poartă. Dacă jucătorul fundaş reuşeşte
recuperarea el trebuie să conducă mingea, cât
mai repede posibil prin una din celelalte porţi (fig.
53).
Fig.53 – Dribling sau deposedare
Indicaţii metodice:
- driblarea jucătorului presupune fentarea şi depăşirea sa cu mingea la
picior. Acţiunea de fentă are deci o importanţă deosebită, ea trebuind să
fie convingătoare pentru a dezechilibra adversarul.

115
 4.4.4. Metoda modelării tehnicii la conţinutul jocului
Modelarea tehnicii contribuie la integrarea eficientă a mijloacelor de pregătire la
conţinutul şi structura jocului, prin exersarea acestora în condiţii asemănătoare jocului.
Perfecţionarea jocului prin metoda modelării se realizează prin corelare cu celelalte
metode şi ţinând seama de vârsta şi nivelul elevilor, perioada şi etapele pregătirii.
Ponderea pregătirii prin caracterul global al mijloacelor este specifică metodei
modelării, dar nu le exclude pe celelalte dacă acestea se desfăşoară, prin formă şi nivel
de solicitare, în condiţii specifice de joc.

Mijloace pentru modelarea tehnicii la conţinutul jocului

► Joc pe teren redus şi suprafaţă
micşorată. Jocul poate fi jucat 1×1, 2×2, 3×3,
4×4 etc. Porţile, apărate de portari sau nu,
pot fi normale sau de dimensiuni mai mici, în
funcţie de teren. Aceste jocuri urmăresc
perfecţionarea atât a aspectelor tehnice
specifice jocului (execuţia elementelor şi
procedeelor tehnice în condiţii de
adversitate), cât şi a celor tactice.
Fig. 54 – Joc pe teren redus
Indicaţii metodice:
- corelarea volumului, intensităţii
şi complexităţii exerciţiului cu
nivelul de vârstă şi pregătire al
jucătorilor;
Variante:
- 3×3 sau 4×4 într-un pătrat de
20×20 metri; scopul jocului este de a opri
mingea în spaţiul din spatele liniei de fund a
echipei adverse. Fig. 55 – Joc cu temă

► Joc în inferioritate sau superioritate numerică. În cadrul acestor jocuri, jucătorii

sunt obligaţi să realizeze un număr crescut de elemente şi procedee tehnice care să se
116
adapteze la situaţia dată (inferioritate sau superioritate), atât în faza de atac cât şi în cea
de apărare. Jocul poate imita diferitele situaţii concrete din jocul bilateral.
Indicaţii metodice:
- durata jocurilor trebuie corelată cu vârsta şi nivelul de pregătire al elevilor
sau jucătorilor;
- profesorul trebuie să explice jucătorilor cum şi prin ce mijloace tehnico-
tactice pot profita de situaţia de superioritate numerică şi, de asemenea,
cum pot contracara şi reduce dezavantajul inferiorităţii numerice.

4.5. Metodica predării şi pregătirii tactice

Metodica predării şi pregătirii tacticii în jocul de fotbal prevede o succesiune de
metode care conduc la însuşirea acesteia, respectând principiile didactice şi stadiile de
instruire. Folosirea materialelor intuitive, ca planşe, tablă, power-point, înregistrări video
etc. este benefică şi recomandată în cadrul metodicii pregătirii tacticii înaintea
demonstraţiei şi exersării practice. De asemenea, trebuie luată în calcul gândirea şi
participarea creatoare a jucătorilor, acest aspect fiind exterm de important pentru
responsabilizarea lor. De asemenea, se impune, ca o permanenţă, verificarea nivelului
de înţelegere, din partea jucătorilor, a explicaţiilor sau cererilor tactice ale profesorului.
Modelarea tacticii de joc este prezentă pe întreaga durată a procesului de
instruire tactică, reprezentând un proces complex de programare a metodelor şi
mijloacelor, în funcţie de obiectivele de bază şi de referinţă ale lecţiei sau
antrenamentului dar şi de nivelul de performanţă al jucătorilor echipei. De asemenea,
metodele utilizate în cadrul procesului de pregătire a tacticii de joc includ tratarea
separată şi globală a tuturor fazelor de joc: atacul, recuperarea, apărarea, fazele fixe.

4.5.1. Metoda explicativ-demonstrativă

Metoda foloseşte concomitent explicaţia şi demonstraţia, stând la baza perceperii
şi formării cunoştinţelor tactice.
Particularităţile şi cerinţele metodei:
- prezentarea globală a acţiunii tactice şi apoi a aspectelor esenţiale;
- explicaţia trebuie să fie clară iar demonstraţia corectă;
- stabilirea clară a rolului fiecărui jucător;
117
 - sublinierea avantajelor şi dezavantajelor acţiunii tactice;
- mijloacele selecţionate trebuie să respecte caracteristicile privind vârsta şi
nivelul de pregătire al elevilor sau jucătorilor.

4.5.2. Metoda exersării analitice

Metoda exersării analitice asigură baza consolidării şi perfecţionării tacticii,
deoarece permite însuşirea şi exersarea corectă a relaţiilor tactice dintre jucători.
Metoda este cu atât mai eficientă dacă urmează metodei explicativ-demonstrative.
Particularităţile şi cerinţele metodei:
- exersarea analitică favorizează automatizarea relaţiilor tactice de joc;
- exersarea trebuie realizată cu participarea afectivă şi conştientă a
jucătorilor;
- repetarea acţiunilor tactice impune oprirea şi corectarea greşelilor de câte
ori acest lucru este necesar;
- condiţiile exersării trebuie să se apropie treptat de cerinţele jocului
competiţional şi să ţină seama de posibilităţile tehnice şi fizice ale
jucătorilor;
- exersarea trebuie să asigure jucătorilor situaţii neprevăzute şi să
încurajeze rezolvarea lor în mod creator dar în acelaşi timp eficient;
- creşterea treptată a nivelului de adversitate este o cerinţă de baza a
metodei.
► Exersare analitică a unei acţiuni
tactice colective de atac, în care
pasarea şi demarcarea se realizează
cu scopul eliberării mijlocaşului central
care primeşte mingea în adâncime, pe
culuarul format de demarcarea falsă a
atacanţilor şi atragerea fundaşilor.
Acţiunea se încheie cu finalizare din
interiorul careului.
Fig.56 – Exersare analitică a acţiunii tactice
Indicaţii metodice:
- explicarea clară a rolului fiecărui jucător în cadrul acţiunii tactice;
118
 - pasa finală trebuie să fie surprinzătoare şi cu un grad mare de precizie;
- mijlocaşul angajat trebuie să deţină o bună viteză de alergare.

► Exersarea presingului în
jumătatea de teren adversă. Unul
dintre atacanţi atacă fundaşul lateral în
momentul în care acesta primeşte
mingea. Ceilalţi jucători se
poziţionează şi intră în marcaj om la
om, ca în imaginea următoare.
Fig. 57 – Presingul în jumătatea adversă
Indicaţii metodice:
- presingul trebuie declanşat în momentul în care echipa adversă a pasat
mingea pe benzile laterale ale terenului;
- presingul este colectiv, marcajul şi strângerea spaţiilor fiind esenţială
pentru recuperarea imediată a mingii sau provocarea greşelii adversarului;
- în presing, prima grijă a jucătorului care atacă purtătorul de balon este să
nu fie depăşit prin dribling.

4.5.3. Metoda exersării acţiunilor tactice prin joc

Metoda acţiunilor de joc conferă realizarea în condiţii optime a pregătirii tactice,
prin acţiuni simultane de atac şi apărare, angajând în acelaşi timp relaţiile tactice globale
ale echipei dar şi pe cupluri sau compartimente de joc. Profesorul are un rol deosebit de
activ în cadrul acestei metode, trebuind să oprească jocul atunci când consideră
necesar pentru a explica, demonstra sau corecta acţiunea tactică. Această metodă este
deseori cumulată cu cea a jocurilor cu temă. Tema din cadrul jocului poate ajuta,
influenţa sau canaliza jocul spre executarea anumitor acţiuni de joc şi impunerea unor
situaţii tactice dorite de către profesor.
Particularităţile şi cerinţele metodei:
- metoda are un pronunţat caracter modelator, oferind posibilitatea exersării
unor acţiuni tactice învăţate anterior;
- corectarea este încă prezentă în acest stadiu;

119
 - metoda consolidează şi perfecţionează, prin repetare şi corectare, relaţiile
de joc şi dinamica acţiunilor tactice.

4.5.4. Metoda jocurilor şcoală

Metoda jocurilor şcoală activează şi redă în mod fidel conţinutul şi structurile
jocului în condiţii de adversitate, oferind şi cadrul necesar perfecţionării relaţiilor tactice
specifice şi de ansamblu.
Particularităţile şi cerinţele metodei:
- metoda este complexă deoarece include toţi factorii de antrenament şi joc:
tehnic, tactic, fizic, psihic şi teoretic;
- prin specificul şi complexitatea ei, metoda poate fi folosită atât în perioada
de pregătire, în special în cea precompetiţională, dar şi în cadrul ciclurilor
săptămânale din perioada competiţională;
- desfăşurarea acţiunilor în condiţii permanante de colaborare şi adversitate
obligă jucătorii să respecte sarcinile stabilite şi să-şi etaleze în acelaşi timp
calităţile individuale (tehnice, fizice, psihice);
- din considerentele mai sus menţionate, metoda este des utilizată de
echipele reprezentative şcolare.

Timp de lucru (recomandat) 4 ore

Rezumat Cu o teorie şi metodică fundamentate ştiinţific, care derivă din ştiinţa teoriei
şi metodicii educaţiei fizice şi sportului, fotbalul este o disciplină ştiinţifică
consolidată prin cercetări şi studii asupra întregului său conţinut.
Abordarea permanentă a unor căi şi surse de informare privind evoluţia
jocului în ansamblu, datele furnizate de disciplinele ştiinţifice specializate
dar şi de celelalte discipline sportive, caracteristice concepţiei de joc şi
pregătire, metodica instruirii la toate nivelele, criteriile de selecţie şi
promovare în performanţa sportivă, modelul şi modelarea jucătorilor,
contribuie la îmbogăţirea teoriei şi metodicii sportului, fiind în acelaşi timp o
sursă permanentă, evolutivă, pentru cercetarea proprie.
În stadiul de învăţare asistăm din punct de vedere fiziologic la etapa
mişcărilor nediferenţiate şi apoi a mişcărilor rigide iar din punct de vedere
psihologic la etapa însuşirii preliminare a bazelor deprinderii, cu formarea
reprezentării mişcării şi concentrarea atenţiei focalizată strict pe execuţie.
91

Din punct de vedere metodic profesorul apelează la explicaţie,

demonstraţie şi folosirea unor materiale intuitive, la fragmentarea execuţiei
globale, elevul trecând prin mişcare şi făcând apel la cunoştinţele motrice
anterioare.
În stadiul de consolidare se face trecerea de la etapa mişcărilor rigide la

Dragnea, A., Teodorescu, S., 2002 – Teoria Sportului. Editura Fundaţiei pentru Educarea şi Formarea prin Sport a
91

Tinerilor, Bucureşti, p.287.

120
 etapa de formare propriuzisă a deprinderii, printr-o diferenţiere netă a
răspunsului neuro-motor şi o restrângere a excitaţiei, alături de degajarea
parţială a atenţiei. În stadiul de consolidare se adânceşte conturul
ansamblului acţiunii, urmărindu-se fixarea aspectului dominant prin
exersare globală, la care se adaugă elemente pe linia individualizării şi
încadrarea ansamblului acţiunii în condiţii cât mai apropiate de joc.
Corectarea deprinderilor greşite reprezintă o regulă de bază în cadrul
acestei etape. De cele mai multe ori, greşelile ţin de biomecanica generală
sau specifică de execuţie dar şi de alte aspecte cum ar fi aprecierea
distanţelor sau poziţionarea în teren faţă de adversar, coechipier, poartă.
Stadiul de perfecţionare se adresează în special elevilor din clasele cu
profil vocaţional, specializare fotbal, şi coincide cu etapa mişcărilor
automatizate (automatizarea reflexelor condiţionate) în care atenţia şi
concentrarea se orientează spre mărirea eficienţei prin creşterea
amplitudinii, vitezei şi/sau forţei, sau prin adaptarea mişcării la anumite
condiţii noi date de teren, adversar etc. În acest stadiu execuţia se
realizează conform modelului, cu uşurinţă, în condiţii variate de intensitate
şi complexitate. Ampreta personală poate conduce la formarea stilului.
Concluzii IInstruirea în fotbal trebuie să ţină seama de anumite principii şi aspecte
specifice jocului. Acestea se referă la stadiile de instruire în general, la
orientarea şi organizarea selecţiei, la învăţarea şi perfecţionarea jocului ca
ansamblu şi la acţionarea pe linia unor priorităţi dictate de specificul şi
tendinţele actuale ale jocului.
Metodele didactice care pot fi utilizate în cadrul traseului metodic pentru
predarea exerciţiilor din fotbal sunt: metode verbale (expunere-prelegere,
explicaţie, conversaţie); metode intuitive (observaţia); metode practice
(demonstraţia, exersarea); metode evaluative (teste practice, probe şi
norme de control).

Teste de autocontrol 1. Care sunt stadiile instruirii în jocul de fotbal?

2. Alegeţi trei procedee tehnice şi realizaţi câte un exerciţiu pentru
fiecare stadiu de instruire.
3. Realizaţi trei exerciţii pentru învăţarea mijloacelor tacticii colective
în atac.
4. Realizaţi trei exerciţii pentru consolidarea mijloacelor tacticii
colective în apărare.
5. Realizaţi trei jocuri cu temă pentru perfecţionarea contraatacului
sau a atacului direct.
Surse bibliografice 1. Cojocaru, V., 2002 – Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii. ANEFS,
Bucureşti.
2. Dragnea, A., Teodorescu, S., 2002 – Teoria Sportului. Editura Fundaţiei pentru
Educarea şi Formarea prin Sport a Tinerilor, Bucureşti
3. Ionescu, I., 1995 – Football, tehnica şi tactica jocului. Editura Helicon,
Timişoara.
4. Motroc, I., 1994 – Fotbal, de la teorie la practică. Editura Rodos, Bcureşti
5. Neţa, G., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
6. Ploeşteanu, C., 2003 – Fotbal, curs de bază. Editura Universităţii « Dunărea de
Jos », Galaţi.
7. Turpin, B., 2002 – Préparation et entraînement du footballeur. Tome 1, Editions
Amphora, Paris.

121
CAPITOLUL V

FOTBALUL ÎN LECŢIA DE EDUCAŢIE FIZICĂ

Una dintre menirile de bază ale şcolii în general şi ale educaţiei fizice
şi sportive în particular, este aceea de a pregăti elevii pentru viaţă. Viaţa
este o luptă şi o competiţie şi nici o altă disciplină din şcoală nu îi învaţă
mai bine pe elevi cum să lupte şi să câştige respectând regulile şi
adversarii, cum să lucreze în echipă şi cum să piardă cu demnitate.

122
 5.1. Aspecte generale ale predării şi practicării fotbalului în lecţia de
educaţie fizică
Fotbalul, mijloc important al educaţiei fizice, este prezent la toate nivelele
acesteia, aducându-şi contribuţia, alături de celelalte discipline sportive din planul de
învăţământ la instruirea şi educarea elevilor.
Condiţiile de joc, tipul de efort, complexitatea mişcărilor şi caracterul specific al
acţiunilor jucătorilor, atribuie fotbalului rolul de mijloc de bază al educaţiei fizice şi
sportive, deoarece contribuie la realizarea şi îndeplinirea sarcinilor acesteia prin:
- fortificarea organismului şi întărirea stării de sănatate a elevilor, creşterea
rezistenţei organismului la influenţele factorilor de mediu prin călire,
creşterea capacităţii motrice şi sporirea nivelului de adaptare fiziologică;
- influenţarea benefică a creşterii şi dezvoltării fizice corecte şi armonioase,
completată de perfecţionarea indicilor somato-funcţionali şi prevenirea
instalării atitudinilor fizice deficiente, de formarea şi menţinerea atitudinii şi
posturii corecte a corpului;
- dezvoltarea calităţilor şi deprinderilor motrice de bază;
- educarea calităţilor morale şi a trăsăturilor pozitive de caracter şi
comportament în spiritul respectului faţă de coechipieri, adversari, arbitri,
spectatori. Elevii învaţă să respecte regulile, să lucreze în echipă, să
depăşească anumite obstacole psiho-fizice şi să dorească să câştige prin
luptă, în limita regulamentului, inteligenţă şi fair-play;
- stimularea şi formarea deprinderii de practicare sistematică a exerciţiilor
fizice şi, nu în ultimul rând, iniţierea în practica fotbalului de performanţă.
Fotbalul face parte din categoria mijloacelor educaţiei fizice şi sportive impuse de
către programa şcolară, aşa cum se întâmplă în ciclul gimnazial şi liceal, sau opţionale,
în cazul învăţământului primar, superior sau a orelor sportiv-recreative din afara
curriculei şcolare, principalele forme sub care se regăseşte fiind:
- proces didactic, în cadrul orelor de educaţie fizică şi sportivă cu elevii;
- proces instructiv, în cadrul lecţiilor cu clase speciale de fotbal din şcoli cu
profil sportiv, activităţi sportive desfăşurate în afara orelor (reprezentativă
şcolară);
- fotbal competiţional, în cadrul activităţilor sportive desfăşurate independent
sau în cadru organizat.
123
 Practicarea fotbalului în cadrul orelor de educaţie fizică impune luarea unor
măsuri de protecţie şi evitarea accidentelor.
Conform reglementărilor în vigoare şi a directivelor privind securitatea şi
protecţia muncii, profesorul de educaţie fizică are obligaţia de a preveni şi evita
accidentele în cadrul orelor desfăşurate pe teren, în sală sau în orice altă locaţie.

► Profesorul are obligaţia de a verifica

nivelul de stabilitate al porţilor sau altor
materiale, fixe şi/sau mobile, utilizate în cadrul
lecţiei de educaţie fizică şi de a dispune luarea
tuturor măsurilor de reparaţie, reabilitare sau
schimbare, în funcţie de necesităţi;

Fig. 58 – Fixarea porţilor

► Profesorul verifică îmbrăcămintea, încălţămintea şi accesoriile

vestimentare ale elevilor luând măsurile necesare pentru evitarea eventualelor
accidente. Astfel, încălţămintea trebuie să asigure aderenţă, în funcţie de teren;
îmbrăcămintea trebuie să fie adecvată, în funcţie de anotimp şi starea vremii;
lănţişoarele, brăţările, inelele, piercing-urile trebuie îndepărtate.
► Mingile de fotbal nu trebuie umflate foarte mult deoarece, în acest caz, ele
devin tari şi pot provoca leziuni elevilor; în acelaşi timp, ele nu trebuie să fie moi,
deoarece, în acest caz, îşi pierd elasticitatea; nu sunt recomandate utilizarea
mingilor confecţionate 100% din cauciuc şi plastic.
► Profesorul trebuie să evite situaţiile de lovire cu mingea a elevilor sau a
altor persoane de pe marginea terenului, a celor aflaţi în spatele porţilor sau chiar
a elevilor care participă la oră. Astfel, în spatele porţilor se pot instala plase de
protecţie, sau se poate interzice trecerea sau staţionarea persoanelor în zonele
cele mai expuse şuturilor; disciplina elevilor la ore este esenţială pentru evitarea
unor astfel de accidente.
► Este interzisă atârnarea de bara transversală sau urcarea pe poarta de
fotbal;

124
 ► Profesorul nu trebuie să lase mingi pe teren sau să autorizeze jocul de
fotbal în pauzele dintre ore, decât în cazul în care el supraveghează aceste
activităţi.

Predarea fotbalului şi utilizarea mijloacelor specifice acestui sport în şcoală se

subordonează metodicii generale a educaţiei fizice şi sportive, contribuind la atingerea
obiectivelor de referinţă ale acesteia.

► Întărirea stării de sănătate a elevilor, creşterea rezistenţei organismului la

influenţele factorilor de mediu prin călire, sporirea capacităţii motrice şi intelectuale;
► Influenţarea creşterii normale şi dezvoltării fizice corecte şi armonioase;
perfecţionarea indicilor somato-funcţionali şi a prevenirii instalării atitudinilor fizice
deficiente, formarea şi menţinerea atitudinii corecte a corpului;
► Educarea esteticii corporale şi expresivităţii mişcărilor;
► Dezvoltarea calităţilor motrice de bază;
► Formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice de bază şi aplicative,
dezvoltarea capacităţii de a le valorifica în activităţi practice;
► Iniţiere în practica sportului de performanţă;
► Educarea trăsăturilor pozitive de caracter, morale şi de voinţă;
► Creşterea motivaţiei durabile pentru practicarea exerciţiilor fizice în mod
sistematic şi independent. 92

5.2. Fotbalul în învăţământul primar

Prin obiectivele specifice stabilite, educaţia fizică în învăţământul primar
urmăreşte cu precădere: întărirea stării de sănătate a copiilor, dezvoltarea fizică
armonioasă a acestora, dezvoltarea capacităţilor psiho-motrice şi educarea unor
trăsături de comportament favorabile activităţilor desfăşurate în grupuri stabile sau
constituite spontan.
Obiectivele cadru
1. Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea capacităţii de
adaptare a acestora la factorii de mediu.

Fiedler, P., 1994 – Metodica educaţiei fizice şi sportive. Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, p. 12.
92

125
 2. Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării abaterilor posibile
de la aceasta.
3. Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază, utilitar aplicative şi
sportive elementare şi dezvoltarea calităţilor motrice aferente.
4. Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a diferitelor sporturi.
5. Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de un sistem de
reguli acceptate.

Vârsta elevului din ciclul primar corespunde cu faza de iniţiere în jocul de fotbal,
fapt care recomandă utilizarea acestui sport ca mijloc al eduecaţiei fizice şi sportive.
Desigur, fotbalul nu poate asigura îndeplinirea tuturor obiectivelor lecţiei specifice
acestei categorii de elevi, el reprezentând doar un mijloc alături de toate celelalte
discipline sportive recomandate la acest nivel, cum ar fi: atletism, gimnastică, handbal,
baschet, volei etc.
Mijloacele iniţieirii specifice jocului de fotbal şi metodica folosirii acestora trebuie
să contribuie la dezvoltarea corectă şi armonioasă a elevilor, a deprinderilor motricităţii
generale şi a celor specifice practicării jocului, la creşterea nivelului de orientare în
spaţiu, în general, la atingerea obiectivelor educaţiei fizice şi sportive. 93
Utilizarea mijloacelor din fotbal la elevii din ciclul primar trebuie să se bazeze pe
următoarele elemente:
► mijloace pentru dezvoltarea simţului mingii;
► învăţarea unor elemente şi procedee tehnice de bază;
► jocurile de mişcare cu conţinut şi caracter ludic.
Emulaţia creată de practicarea jocului de fotbal în lecţia de educaţie fizică asigură
participarea activă a elevilor, fotbalul fiind, în general, un sport iubit de către copii.
Profesorul poate utiliza, în funcţie de spaţiu şi dotarea materială, exersarea frontală,
globală sau pe ateliere.
Mijloacele selecţionate pentru dezvoltarea îndemânării necesare manevrării
mingii trebuie să se adreseze în principal spre următoarele elemente tehnico-tactice:
- lovirea şi conducerea mingii cu piciorul;
- oprirea şi preluarea mingii;

93
Ciolcă, S., Grigore, G., Palade, T., 2011 - Repere privind motricitatea la nivelul unei echipe de fotbal 7-8 ani. The
International Congres of Physical Education, Sports and Kinetotherapy, UNEFS, Bucureşti.

126
 - aruncarea mingii de la margine;
- demarcarea;
- fentele şi mişcările înşelătoare. 94
Formaţiile de lucru trebuie să fie diversificate şi să ofere elevilor posibilitatea de a
exersa procedeele tehnice din mers şi alergare, la punct fix sau mobil, în linie dreaptă,
şerpuită, cu sau fără obstacole, prin ştafete, trasee sau jocuri dinamice.
Deşi comodă pentru profesor şi îndrăgită de către elevi, nu este recomandată
folosirea exclusivă a metodei jocului bilateral deoarece ea nu asigură atingerea
obiectivelor specifice lecţiei.
La această vârstă, fără a fi acumulat
anterior un minim de cunoştinţe tehnico-
tactice, cu entuziasmul caracteristic
copilăriei, elevii vor transforma jocul într-o
aglomerare continuă în jurul mingii, în care
nu există colaborare, lucru care nu va
permite învăţarea corectă a elementelor
tehnice de bază şi va contribui, uneori
decisiv, la pierderea plăcerii de a practica
acest sport.
Fig.59 – Jocul de fotbal, la elevii mici 95
În acest sens, se recomandă exersarea separată a elementelor şi procedeelor
tehnice de bază, individual, pe perechi sau în grupuri mici de elevi, sub forma exerciţiilor
statice, uşor dinamice, a ştafetelor şi traseelor cu diferite grade de complexitate, în
funcţie de nivelul elevilor.
Jocurile cu mingea trebuie să completeze aceste mijloace, să aibă reguli
simplificate şi un caracter predominant ludic. 96 Programa şcolară prevede, la această
categorie de vârstă, adică la clasele I – IV, practicarea, ca joc bilateral, a minifotbalului.
Minifotbalul se practică pe teren redus, dimensiunile terenului de handbal, sau chiar mai
mici, regulile jocului fiind simplificate.

Cojocaru, V., 2002 – Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii. ANEFS, Bucureşti, p. 66.
94
95
Artes, R., Sberro, F., Letessier, G., Delamarche, P., 2004 – Education physique et sportive à l`école. Football à
l`école. Ministere de l`éducation natioanale, de la recherche et de la technologie. Editions Revues EPS, Paris, p. 30.
Dragu, M., Gheorghiu, G., 2011 – Consideraţii teoretice şi metodice privind predarea jocurilor de mişcare la elevii
96

din ciclul gimnazial. Analele Universităţii ˝Dunărea de Jos˝, Physical Education and Sport Management, Nr. 1/2011,
Galaţi University Press.

127
 5.3. Fotbalul în învăţământul gimnazial
Disciplina Educaţie fizică este prevăzută, la nivelul ciclului gimnazial, conform
planului de învăţământ, în aria curriculară Educaţie fizică şi sport şi are menirea să-şi
aducă contribuţia specifică la realizarea dezvoltării complexe a personalităţii autonome
şi creative a elevilor – finalitate prevăzută în Legea Învăţământului. Această disciplină
beneficiază de două ore pe săptămână în trunchiul comun, cu posibilitatea alocării încă
unei ore destinate extinderii şi/sau predării unei discipline sportive opţionale.

Obiectivele cadru stabilite pentru ciclul gimnazial sunt următoarele:

1. Favorizarea întreţinerii/ îmbunătăţirii stării de sănătate şi asigurarea
evoluţiei armonioase a dezvoltării fizice, conform particularităţilor de vârstă
şi de sex.
2. Dezvoltarea trăsăturilor de personalitate favorabile integrării sociale.
3. Dezvoltarea capacităţii motrice generale.
4. Asimilarea procedeelor tehnice de bază şi a acţiunilor tactice individuale şi
colective elementare, necesare practicării în condiţii regulamentare a unor
discipline sportive, în şcoală şi în afara acesteia. 97
Predarea fotbalului şi folosirea mijloacelor specifice acestui sport în lecţia de
educaţie fizică trebuie să urmărească atingerea şi îndeplinirea obiectivelor cadru, prin
mijloace specifice. Astfel, fotbalul poate avea o contribuţie importantă la realizarea
obiectivelor educaţiei fizice şi sportive specifice vârstei şcolarului din ciclul gimnazial
prin:
- dezvoltarea calităţilor şi deprinderilor motrice de bază;
- însuşirea procedeelor tehnico-tactice de bază ale jocului de fotbal şi
aplicarea lor cu eficienţă în jocul bilateral;
- educarea obişnuinţei de a practica jocul în mod independent şi sistematic
ca mijloc pentru întărirea sănătăţii;
- cultivarea unui comportament civilizat în colectiv şi societate, respectarea
regulilor şi a tuturor persoanelor implicate în joc;

M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul preuniversitar – Programme şcolare
97

pentru învăţământul gimnazial. Anexa nr.3.01. la Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr.
4700/07.07.20.

128
 - dezvoltarea capacităţii de orientare şi decizie, a creativităţii, imaginaţiei şi
spontaneităţii.
Pentru atingerea obiectivelor enunţate, implicarea profesorului trebuie să fie
totală, începând cu planificarea lecţiei şi alegerea metodelor şi mijloacelor de lucru,
modul de intervenţie în cadrul acesteia, modalităţile de comunicare cu elevii, pe scurt,
pasiune şi profesionalism.

Programa şcolară prevede, pentru fiecare an de studiu, elementele şi procedeele

tehnice, acţiunile tactice şi noţiunile teoretice care trebuie exersate şi însuşite de elevi în
cadrul orei de educaţie fizică.
Programa nu prevede însă stadiul instruirii (învăţare, consolidare, perfecţionare)
şi nici metodele şi mijloacele care trebuie utilizate în vederea atingerii obiectivelor
generale şi de referinţă. Profesorul este cel care stabileşte stadiul instruirii, în funcţie de
nivelul elevilor, şi alege metodele şi mijloacele necesare, în funcţie de necesităţile
didactice, cadru de lucru, baza materială etc.
Prevederile programei şcolare pentru fotbal la clasa a V-a 98

- lovirea mingii cu interiorul labei piciorului, de pe loc şi din deplasare;

- şutul la poartă, de pe loc şi din deplasare;
- preluarea mingii cu interiorul labei piciorului;
- conducerea mingii;
- repunerea mingii în joc de la margine;
- * lovirea mingii cu capul, de pe loc;
- deposedarea adversarului de minge din faţă;
- procedee tehnice specifice portarului;
- marcajul şi demarcajul;
- depăşirea;
- * intercepţia;
- variante de joc cu temă;
- cunoştinţe teoretice privind regulile jocului de fotbal pe teren redus: henţ,
fault, repunere din lateral.
Conţinuturile marcate cu asterisc (*) se predau în cadrul orelor de extindere.

M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul preuniversitar. Anexa nr.3.01. la Ordinul
98

ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 4700/07.07.2008.

129
 Prevederile programei şcolare pentru fotbal la clasa a VI-a 99
şi a VII-a 100

- lovirea mingii cu şiretul plin, cu şiretul interior şi *cu şiretul exterior;

- conducerea mingii în relaţie cu un adversar;
- lovirea mingii cu capul, de pe loc şi *din deplasare;
- preluarea mingii cu laba piciorului şi *cu pieptul;
- repunerea mingii în joc de la colţul terenului (corner);
- * deposedarea adversarului de minge din faţă şi din lateral;
- marcajul adversarului cu minge şi fără minge şi demarcajul;
- pătrunderea;
- acţiunea tactică „un-doi”;
- intercepţia;
- procedee tehnice specifice portarului;
- apărarea „om la om” cu respectarea zonelor specifice posturilor;
- variante de joc cu temă;
- cunoştinţe teoretice privind regulile de joc: corner, schimbarea de jucători;
- loviturile de penalizare;
- informaţii sportive.
Conţinuturile marcate cu asterisc (*) se predau în cadrul orelor de extindere.

Prevederile programei şcolare pentru fotbal la clasa a VIII-a 101

- acţiuni tehnico-tactice specifice sistemului de atac cunoscut;

- acţiuni tehnico-tactice specifice sistemului de apărare cunoscut;
- variante de joc cu temă, de joc cu efectiv redus, pe teren redus;
- integrarea acţiunilor tehnico-tactice în jocul bilateral, în condiţii
regulamentare;
- cunoştinţe teoretice despre arbitraj, organizare şi conducere a jocului de
fotbal;
- informaţii sportive.

99 78
Idem index .
100 78
Idem index .
M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul preuniversitar. Anexa nr.3.01. la Ordinul
101

ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 4700/07.07.2008.

130
 5.4. Fotbalul în învăţământul liceal
Obiectivul general al disciplinei educaţie fizică constă în dezvoltarea aptitudinilor
bio-psiho-motrice şi formarea capacităţii elevilor de a acţiona asupra acestora, în
vederea menţinerii permanente a stării optime de sănătate, asigurării unei dezvoltări
fizice armonioase şi manifestării unei capacităţi motrice favorabile inserţiei profesionale
şi sociale. Disciplina educaţie fizică contribuie, în general, prin cunoştinţele, abilităţile şi
atitudinile specifice, la toate domeniile de competenţe cheie şi cu precădere la cele care
vizează domeniile: a învăţa să înveţi, competenţe interpersonale, interculturale, sociale
şi civice.

Obiectivele cadru stabilite pentru ciclul liceal sunt următoarele:

1. Integrarea cunoştinţelor şi a tehnicilor specifice educaţiei fizice în
acţiuni de optimizare a dezvoltării fizice şi a capacităţii motrice
proprii.
2. Valorificarea cunoştinţelor şi a deprinderilor sportive dobândite, în
organizarea şi în practicarea competiţională şi/sau necompetiţională
a disciplinelor sportive.
3. Analiza şi evaluarea concursurilor sportive, din perspectiva
spectatorului.
Valori şi atitudini integrate în obiectivele cadru:
- Responsabilitatea faţă de propria sănătate şi dezvoltare fizică;
- Dorinţa de autoperfecţionare şi perseverenţă în atingerea obiectivelor
prestabilite;
- Spirit competitiv;
- Respect faţă de: reguli, parteneri, adversari, arbitri, spectatori;
- Disponibilitate pentru colaborare şi pentru iniţierea şi menţinerea relaţiilor
interumane;
- Interes constant pentru fenomenul sportiv;
- Opţiunea pentru o viaţă sănătoasă şi echilibrată, prin adoptarea unui regim
de activitate care să îmbine armonios efortul fizic cu cel intelectual,
solicitarea cu refacerea, timpul ocupat cu timpul liber.

131
 Prevederile programei şcolare pentru fotbal la clasa a IX-a 102

Procedee tehnice folosite în atac:

- lovirea mingii cu laba piciorului şi cu capul, de pe loc şi din deplasare;
- preluarea mingii cu piciorul şi pe piept;
- oprirea mingii;
- conducerea mingii, liber şi în prezenţa adversarului.
Procedee tehnice folosite în apărare:
- deposedarea din faţă şi din lateral;
- respingerea mingii cu capul şi cu piciorul;
- jocul portarului.
Acţiuni tactice folosite în atac:
- demarcajul;
- pătrunderea;
- depăşirea;
- „un-doi”-ul;
- încrucişarea;
- aşezarea pe posturi în atac;
Acţiuni tactice folosite în apărare:
- marcajul adversarului cu şi fără minge;
- intercepţia;
- sistem de apărare om la om;
Joc bilateral
- pe teren redus şi/sau normal.
Regulile jocului:
- fault, henţ, auturile laterale şi de poartă, repunerea mingii în joc,
semnalizările arbitrilor.
Informaţii din fotbal

M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul preuniversitar – Programme şcolare
102

pentru învăţământul liceal. Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 3458 / 09.03.2004.

132
 Prevederile programei şcolare pentru fotbal la clasa a X-a 103

- Procedee tehnice folosite în atac;

- Procedee tehnice folosite în apărare;
- Acţiuni tactice individuale şi colective simple, folosite în atac;
- Acţiuni tactice individuale şi între doi jucători, folosite în apărare;
- Un sistem de joc în atac;
- Un sistem de joc în apărare;
- Regulamentul de joc;
- Informaţii locale, naţionale şi internaţionale, din fotbal.

Prevederile programei şcolare pentru fotbal la clasa a XI-a şi a XII-a 104

- variante de procedee tehnice de lovire a mingii şi de finalizare;

- variante de acţiuni tactice individuale şi colective, de atac şi de apărare
- sistemul de apărare om la om;
- sistemul de atac cu două vârfuri;
- regulamentul de joc;
- informaţii locale, naţionale şi internaţionale, din fotbal.

5.5. Fotbalul în şcolile cu filieră vocaţională, profil sportiv 105

Programa de Pregătire sportivă practică pentru şcolile cu filieră vocaţională, profil

sportiv, a fost concepută pe cele trei grupe de nivel valoric, începători, avansaţi şi
performanţă, precizând, pentru fiecare grupă, obiectivele de referinţă şi conţinuturile
aferente, corespunzător vârstei optime a elevilor şi stadiului de pregătire în aceeaşi
grupă, specific disciplinei fotbal.

M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul preuniversitar. Anexa nr. 1 la Ordinul
103

ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 3458 / 09.03.2004.

M.E.C., consiliul naţional pentru curriculum – Programe şcolare pentru ciclul superior al liceului. Anexa 2 la Ordinul
104

ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3252 / 13.02.2006.

M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul preuniversitar. Anexa nr.2.11. la Ordinul
105

ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 4700/07.07.2008.

133
Obiective cadru:
1. Dezvoltarea capacităţii motrice generale şi specifice disciplinei
sportive, în concordanţă cu particularităţile de vârstă, de sex şi de
nivel de pregătire.
2. Învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea procedeelor tehnice şi a
acţiunilor tactice specifice disciplinei sportive, în conformitate cu
stadiul de pregătire.
3. Valorificarea în întreceri, concursuri şi competiţii sportive a
potenţialului bio-motric, tehnico-tactic şi psihic.
4. Întărirea motivaţiei pentru practicarea sportului de performanţă şi
dezvoltarea spiritului competitiv.
5. Manifestarea constantă a unui comportament bazat pe respect faţă
de reguli, adversari, organizatori, arbitri şi spectatori.

Obiective de referinţă – nivel începători:

- Îmbunătăţirea deprinderilor motrice de bază/utilitar-aplicative necesare
practicării disciplinei sportive;
- Creşterea indicilor de manifestare a calităţilor motrice de bază şi a celor
specifice, potrivit vârstei;
- Învăţarea procedeelor tehnice de bază, specifice disciplinei sportive;
- Însuşirea acţiunilor tactice individuale/colective elementare, specifice
disciplinei sportive (fotbal);
- Consolidarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice însuşite;
- Aplicarea, în întreceri şi concursuri sportive, a potenţialului motric şi
tehnico-tactic dobândit;
- Învingerea emoţiilor negative şi valorificarea optimă a potenţialului motric şi
tehnico-tactic, în întreceri şi concursuri;
- Manifestarea interesului pentru practicarea sportului de performanţă;
- Dezvoltarea aptitudinilor de comunicare şi a sentimentului de apartenenţă
la un grup.

134
Obiective de referinţă – nivel avansaţi
- Extinderea priceperilor de a utiliza deprinderile motrice de bază /
utilitaraplicative solicitate de practicarea disciplinei sportive;
- Creşterea indicilor de manifestare a calităţilor motrice de bază şi a celor
specifice disciplinei/ probei sportive, potrivit vârstei;
- Învăţarea unor procedee tehnice noi şi consolidarea celor însuşite în
stadiul anterior de pregătire;
- Consolidarea acţiunilor tactice individuale / colective elementare însuşite
în stadiul anterior de pregătire şi învăţarea de acţiuni tactice noi;
- Perfecţionarea, după caz, a procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice
însuşite;
- Valorificarea potenţialului bio-motric, tehnico-tactic şi psihic, în concursuri
şi competiţii sportive;
- Valorificarea potenţialului bio-motric, tehnico-tactic şi psihic dobândit, în
condiţii variate de desfăşurare a concursurilor şi competiţiilor sportive;
- Manifestarea constantă a interesului pentru practicarea sportului de
performanţă;
- Dezvoltarea dorinţei de afirmare în disciplina sportivă practicată;
- Favorizarea relaţionărilor interpersonale, în concordanţă cu
comportamentele acceptate şi cu cele interzise.

Obiective de referinţă – nivel performanţă

- Combinarea adecvată a deprinderilor motrice de bază / utilitar-aplicative în
funcţie de specificul disciplinei sportive;
- Creşterea indicilor de manifestare a calităţilor motrice combinate, potrivit
specificului disciplinei/ probei/ postului, corespunzător vârstei;
- Consolidarea/ perfecţionarea procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice
specifice disciplinei/ probei/ postului;
- Adaptarea procedeelor tehnice la calităţile morfologice şi motrice
individuale tactice noi;
- Perfecţionarea, după caz, a procedeelor tehnice şi a acţiunilor tactice
corespunzător specializării sportivilor;

135
 - Valorificarea maximă a potenţialului biomotric, tehnico-tactic şi psihic, în
concursuri şi competiţii sportive;
- Adoptarea şi aplicarea în concursuri şi competiţii sportive a tacticii stabilite;
- Menţinerea la nivelul cel mai înalt a interesului pentru practicarea sportului
de performanţă;
- Menţinerea dorinţei de afirmare în disciplina sportivă practicată;
- Aplicarea în concursuri / competiţii a prevederilor regulamentare referitoare
la relaţionarea cu toţi factorii implicaţi în desfăşurarea acestora.
Timp de lucru (recomandat) 2 ore

Rezumat Fotbalul face parte din categoria mijloacelor educaţiei fizice şi sportive
impuse de către programa şcolară, aşa cum se întâmplă în ciclul gimnazial
şi liceal, sau opţionale, în cazul învăţământului primar, superior sau a
orelor sportiv-recreative din afara curriculei şcolare, principalele forme sub
care se regăseşte fiind: proces didactic, în cadrul orelor de educaţie fizică
şi sportivă cu elevii; proces instructiv, în cadrul lecţiilor cu clase speciale
de fotbal din şcoli cu profil sportiv, activităţi sportive desfăşurate în afara
orelor (reprezentativă şcolară); fotbal competiţional, în cadrul activităţilor
sportive desfăşurate independent sau în cadru organizat.
Prin obiectivele specifice stabilite, educaţia fizică urmăreşte cu precădere:
întărirea stării de sănătate a copiilor, dezvoltarea fizică armonioasă a
acestora, dezvoltarea capacităţilor psiho-motrice şi educarea unor trăsături
de comportament favorabile activităţilor desfăşurate în grupuri stabile sau
constituite spontan.
Concluzii Fotbalul, mijloc important al educaţiei fizice, este prezent la toate nivelele
acesteia, aducându-şi contribuţia, alături de celelalte discipline sportive din
planul de învăţământ la instruirea şi educarea elevilor.
Predarea fotbalului şi utilizarea mijloacelor specifice acestui sport în şcoală
se subordonează metodicii generale a educaţiei fizice şi sportive,
contribuind la atingerea obiectivelor de referinţă ale acesteia.
Programa de învăţământ prevede, pentru fiecare ciclu şcolar, obiective
cadru şi obiective de referinţă, în concordanţă cu vârsta şi nivelul elevilor.

1. Care sunt obiectivele predării fotbalului în şcoală, la ciclul primar, gimnazial

Teste de autocontrol şi liceal?
2. Ce mijloace de predare poate utiliza un profesor, care are planificate teme
de învăţare a procedeelor tehnice din fotbal, dar care nu poate demonstra
corect execuţia acestora?
3. Realizaţi un plan de lecţie cu mijloace din fotbal, pentru ciclul primar,
gimnazial şi liceal.
Surse bibliografice 1. Cârstea, Ghe., 1992 – Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Editura
Universul, Bucureşti.
2. Fiedler, P., 1994 – Metodica educaţiei fizice şi sportive. Editura Universităţii
“Alexandru Ioan Cuza” Iaşi
3. M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul
preuniversitar. Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr.
3458 / 09.03.2004.
4. M.E.C.T, consiliul naţional pentru curriculum – Programe şcolare pentru ciclul superior
al liceului. Anexa 2 la Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3252 / 13.02.2006.
5. M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul
preuniversitar. Anexa nr.2.11. la Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr.
4700/07.07.2008.

136
Bibliografie
Alexe, N., 2002 – Teoria şi metodica antrenamentului sportiv modern. Editura Fundaţiei
“România de Mâine”, Bucureşti.
Artes, R., Sberro, F., Letessier, G., Delamarche, P., 2004 – Education physique et sportive à
l`école. Football à l`école. Ministere de l`éducation natioanale, de la recherche et de la
technologie. Editions Revues EPS, Paris.
Avram, S., 1980 – Fotbal, exerciţii pentru pregătirea fizică şi tactică. Editura Sport-Turism,
Bucureşti.
Benigni, A., Ferrari, M., Gandin, M., Kuk, A., 1999 – Guia para jugar al futbol. Editorial de
Vecchi, Barcelona.
Bonacorso, S., 1999 - Calcio: allenare el settore giovanile : la programmazione dell'allenamento
tecnico e tattico per la fasce di età dai 10 ai 15 anni. Societa Correre, Roma.
Buşe, I., Ogodescu, D.S., 1982 – Fotbalul sinergetic. Editura Facla, Bucureşti.
Buzărin, A., Paraschivescu, R., 2002 - Larousse. Enciclopedia fotbalului. Ed. RAO, Bucureşti.
Carr, T., Ferdinand, R., 2006 - How to Coach a Soccer Team: Professional Advice on Training
Plans, Skill Drills, and Tactical Analysis. Edit by Sterling Publishing House.
Cattenoy, C., Gil, F., 2011 - Ecole de football, eveil et initiation. Editions Amphora, Paris.
Cernăianu, C., 1978 – Fotbalul modern. Editura Sport-Turism, Bucureşti.
Cernăianu, C., 1997 – Fotbal, teoria şi practica jocului şi antrenamentului modern. Editura
Fundaţiei România de Mâine , Bucureşti.
Cojocaru, V., 1995 – Jocul de fotbal. Elemente de strategie şi tactică. Editura Topaz, Bucureşti.
Cojocaru, V., 2001 – Fotbal – Noţiuni generale. Editura Axis Mundi, Bucureşti.
Cojocaru, V., 2002 – Fotbal de la 6 la 18 ani. Metodica pregătirii. ANEFS, Bucureşti.
Cojocaru, V., 2007 – Fotbal. Aspecte teoretice şi metodice. Editura Cartea Universitară,
Bucureşti.
Comăniţă, P., Marinof, L., 2003 – Fotbal la copii şi juniori. Editura Nautica. Constanţa.
Conn, D., 1997 – The Football Bussiness. Edinburgh Mainstream Edition.
Constantinescu, D., 1995 – Fotbal, curs de bază – tehnica şi tactica jocului. Editura Universităţii
˝Alexandru Ioan Cuza˝, Iaşi.
Constantinescu, D., Honceriu, C., Enache, P., 2004 – Fotbal, teoria jocului. Editura Cantes, Iaşi.
Cox, R.W., Russell, D., Vamplew, W., 2002 - Encyclopedia of British Football. Routledge Edition,
London.
Cristofor, A., 1992 - Ripensia, nostalgii fotbalistice. Editura Helicun, Timişoara.
Di Iorio, L., Ferretti, F., 2005 - Goalkeeper Training Manual: Fundamental Drills to Improve
Goalkeeping Technique. Edition Reedswain Inc.
Donskoi, D., 1973 – Biomecanica, bazele tehnicii sportive. Editura Stadion, Bucureşti.

137
Doucet, C., 2005 – Football – Perfectionnement tactique, principes généraux. Edition Amphora,
Paris.
Doucet, C., 2007 – Football. Psychomotricité du jeune joueur, de l`éveil a la préformation.
Editions Amphora, Paris.
Dragnea, A., 1996 – Antrenamentul sportiv. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
Dragnea, A., Teodorescu S., 2002 – Teoria Sportului. FEST, Bucureşti.
Drăgan, A., Ploieşteanu, C., Creţu, M., 2011 – The implementation of the methodology
concerning the selection and training of the young players in football. Analele Universităţii
˝Dunărea de Jos˝, Physical Education and Sport Management, Nr. 1/2011, Galaţi University
Press.
Dudaş, I., 1971 - Timişoara, leagănul fotbalului românesc. Consiliul Judeţean pentru Educaţie
Fizică şi Sport Timiş, Timişoara.
Dufour, W., 1989 – Les techniques d`observation du comportement moteur. Revue EPS. Nr.
217, Paris.
Economu, V., 1965 – Sistemul cu patru fundaşi, Editura Sport Turism, Bucureşti.
Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F., 2001 – Psihologia sportului de performanţă. Editura
FEST, Bucureşti.
Fiedler, P., 1994 – Metodica educaţiei fizice şi sportive. Editura Universităţii “Alexandru Ioan
Cuza”, Iaşi.
Galvin, R., 2008 – The football hall of fame – the official guide to the greatest footballing legends
of all time. National football museum. Anova Books, London.
Gandin, M., 1999 – Lecciones de futbol – tecnica – sistemas y esquemas de juego. Editorial de
Vecchi, Barcelona.
Gerhard, W., 1979 - Football: l’historique de ses origines à nos jours. Articol în FIFA News.
Gauge, C., 2004 – Le tir au football. Maîtrise STAPS – entraînement sportif. Faculté du Sport de
Nancy.
Gil, F., Seguin, C., 2010 – Football, initiation et perfectionement des jeunes. Editions Amphora,
Paris.
Goldblatt, D., 2008 - The Ball Is Round: A Global History of Soccer. Riverhead Books - Edition
illustrated.
Ionescu, I., 1995 – Football, tehnica şi tactica jocului. Editura Helicon, Timişoara.
Ionescu, I., Dinu, C., 1982 – Fotbal – concepţia de joc. Editura Sport-Turism, Bucureşti.
Ionescu, M., Tudoran, M., 1984 – Fotbal de la A la Z. Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Jurcă, C., 2005 – Drumul spre sistemul 4-4-2. Revista Antrenorul, Editura Şcolii Federale de
Antrenori a FRT, Bucureşti.

138
Kae, O., 1988 – L`entraînement physico-technique, les principes d`organization. Mémoire pour
le diplôme de l`INSEP, Paris.
Luchide, O., Gaţu, P., Mihăilescu, I., 1968 – Anuarul fotbalului românesc, editat de Federaţia
Română de Fotbal, Bucureşti.
Mombaerts, E., 1991 – De l`analyse du jeu à la formation du joueur. Editions Actio, Paris.
Mombaerts, E., 1996 – Entraînement et performance collective en football. Edition Vigot,
Collection Sport et Enseignement, Paris.
Monroche, A., 1976 – Football, entraînement et surveillence medicale. Edition Medicales et
Universitaires, Paris.
Motroc, I., 1994 – Fotbal de la teorie la practică. Editura Rodos, Bcureşti.
M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul preuniversitar –
Programme şcolare pentru învăţământul gimnazial. Anexa nr.3.01. la Ordinul ministrului
educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 4700/07.07.2008.
M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul preuniversitar. Anexa
nr. 1 la Ordinul ministrului educaţiei, cercetării şi tineretului nr. 3458 / 09.03.2004.
M.E.C., consiliul naţional pentru curriculum – Programe şcolare pentru ciclul superior al liceului.
Anexa 2 la Ordinul ministrului educaţiei şi cercetării nr. 3252 / 13.02.2006.
M.E.C.T., Consiliul naţional pentru curriculum şi evaluare în învăţământul preuniversitar –
Programme şcolare pentru învăţământul liceal. Anexa nr. 1 la Ordinul ministrului educaţiei,
cercetării şi tineretului nr. 3458 / 09.03.2004.
Mishel, A., 1995 – Football, les sistemes de jeu – les grandes equipes de 1860 a nos jours.
Editions Chiron, Paris.
Mitroi, G., 1970 – Cronicile microbistului, Editura Sport Turism, Bucureşti.
Neţa, G., 2005 – Bazele jocului de fotbal. Editura Risoprint, Cluj-Napoca.
Pekka, L., 1997 – Analyse biomecanique du football. Conference of International Society of
Biomechanics in Sports.
Pereni, A., Di Cesare, M., 1997 – Il manuale tecnico e tattico dell'allenatore: metodología,
didattica, schemi, esercitazioni, programmi di allenamento e diario. Sport Italia, Roma.
Pickard, S., 2007 – Les Anglais. Le Cavalier Bleu Edition, London.
Ploeşteanu, C., 2003 – Fotbal, curs de bază. Editura Universităţii “Dunărea de Jos”, Galaţi.
Ploeşteanu, C., 2003 – Fotbal, caiet de lucrări practice. Editura Universităţii “Dunărea de Jos”,
Galaţi.
Popescu, L., 1989 – Istoria educaţiei fizice şi sportului – sinteze şi note de curs. Editura
Fundaţiei ˝Chemarea˝, Iaşi.
Popescu, L., 2009 – Fotbal, bazele tehnicii şi tacticii. Curs IFR. Editura Universităţii ˝Alexandru
Ioan Cuza˝ Iaşi.

139
Puxel, C., Lawniczak, J.M., 2002 – Guide pratique de l`entraînement du gardien de but. Edition
Amphora, Paris.
Rădulescu, M., Cojocaru, V., 2003 – Ghidul antrenorului de fotbal – copii şi juniori. Editura Axis
Mundi – Şcoala Federală de Antrenori, Bucureşti.
Sberro, F., Baconnais, M., 2010 – Une annee d΄EPS a l΄ecole. Editions Amphora, Paris.
Stănculescu, V., 1982 – Ghidul antrenorului de fotbal. Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Taelman, R., 1995 – Football – Le gardien de but, entraînement specifique. Edition Amphora,
Paris.
Telemac, S., 1981 – Fluierul final. Editura Sport – Turism, Bucureşti.
Turon, D., 2007 - Football - Préparation et entraînement du gardien du but – 3 niveaux
techniques – 182 situations progressives. Edition Amphora, Paris.
Turpin, B., 2002 – Préparation et entraînement du footballeur. Tome 1, Editions Amphora, Paris.
Vermeulen, H., 2004 – Football – l`entraînement à la zone. Edition Amphora.
Walker J., 1992 - The sacroiliac joint : a critical review. Physical therapy, vol. 72 n°12.
Vanlerberghe, C., 2011 – Football, 360 exercises et jeux pour tous. Editions Amphora, Paris.

140