Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2.tehnica Volei
2.tehnica Volei
Explicitări terminologice:
Activitatea educativă ce se realizează prin mijloace specifice sportului și mișcării
fizice are rolul asigurării unor indici funcționali optimali, însușirea cunoștințelor
teoretice, metodice și practice pentru a practica independent exercițiul fizic în scop
de agrement și sanogen.
Voleiul este un sport “de situaţie“, metodologia pregătirii jucătorilor şi echipei de volei fiind
determinată de scopul şi specificul jocului.
Poziţia fundamentală înaltă, medie şi joasă
Jocul de volei presupune deplasări specifice ale jucătorilor în teren pentru ocuparea locurilor
conform regulamentului de joc şi pentru pregătirea intervenţiilor la minge.
Deplasările la minge, sau întâmăinarea mingii au loc sub diverse forme de mers, alergare, sărituri
şi plonjoane.
Lovirea mingii are loc în condiţii statice, în variante de deplasare, din săritură sau din plonjon.
Din punct de vedere biomecanic poziţia de referinţă a corpului jucătorilor este aşa numita poziţie
„fundamentală” caracterizată astfel:
picioarele flexate;
picioarele depărtate la nivelul umerilor sau mai mult;
se recomandă ca piciorul dinspre tuşă să fie înaintea celuilalt, cu o talpă;
greutatea egal repartizată pe pingeaua ambelor picioare;
trunchiul aplecat înainte;
braţele înainte, aproape de orizontală, uşor îndoite din articulaţia cotului.
La poziţia fundamentală medie genunghii sunt îndoiţi la unghi de aproximativ 90 grade. De la
acest nivel se apreciază caracteristicile celorlalte poziţii.
Lovirea mingii în timpul jocului se face în condiţii diverse, această caracterizare a poziţiilor
are un rol didactic şi metodic.
Săriturile utilizate în volei sunt cele cu bătaie pe un picior şi săriturile pe două picioare
în doi timpi.
Plonjoanele
a) Plonjoane pe spate,
b) Plonjoane laterale,
c) Plonjoane înainte,
d) Plonjoane cu palma pe sol.
Mijloace pregătitoare sunt: fandări, rulări, rostogoliri şi alte exerciţii specificen gimnasticii
De multe ori se asistă la antrenamente care nu reconstituie jocul în nici cea mai mică măsură. În
cele ce urmează voi prezenta câteva exemplificări:
-Pasele în doi jucători pe lăţimea terenului nu corespund situaţiilor diverse din joc;
-Atacul şi apărarea ce se execută în cupluri, unul în faţa celuilalt, la circa 5 metri distanta,
cu nici un obstacol între jucători; în timpul meciului, mingea soşeste de la înălţimi şi de la
distanţe, din unghiuri complet diferite decât cele din exemplul propus.
-Aproape întotdeauna, între atacant şi apărare se găseşte ca obstacol, blocajul;
-Ridicarea se execută în urma unei primiri din serviciu sau a unei preluări din atac;
-Jocul de volei este unul de mare concentrare în situaţii de presiune;
Voleiul este unul dintre puţinele sporturi care nu presupun contact fizic. Nu trebuie însă
subestimată nici importanţa pregătirii fizice mai ales din pricina prevenirii accidentărilor.
Recomandăm ca toate mijloacele prezentate să fie critic gândite şi adaptate condiţiilor
concrete sub forma blocurilor operaţionale, sau a lucrului analitic pentru atingerea obiectivelor.
LOVIREA MINGII CU DOUĂ MÂINI DE SUS - PASA DE SUS
Lovirea mingii cu două mâini de sus, sau pasa de sus este acţiunea de joc cu care se începe
instruirea şi asigură ţinerea mingii în joc la nivel de amatori şi începători.
Pasa de sus înainte de pe sol îşi ia denumirea de la modalitatea de intervenţie la minge, direcţia
transmiterii mingii şi poziţia jucătorului faţă de sol. (fig. 4).
Terminologia întâlnită pentru a denumi această acţiune de joc diferă din multe considerente, dar
se referă la acelaşi lucru. Consider că este important contextul în care se foloseşte o denumire
sau alta pentru o corectă comunicare.
Acţiunea de joc şi poziţionarea mâinilor pe minge este prezentată grafic şi în figura de mai jos
unde se observă triunghiul format din degetele mari şi degetele arătătoare ale celor două mâini.
Poziţia de bază
Fig.5
Genunchii şi coatele se întind simultan, trunchiul se ridică în timpul lovirii mingii. Privirea
jucătorului urmăreşte mingea eliberată din „cupă”.
Pentru execuţia unei pase înalte acţiunea braţelor este orientată înainte şi spre în sus.
Contactul cu mingea
Este făcut cu degetele celor două mâini, care formează o „cupă”, sau un „triunighi”. Greutatea
mingii este preluată de degetul mare, arătător şi mijlociu de la fiecare mână. Degetele inelarele
şi degetele mici ating mingea mai puţin, dar contribuie la direcţionarea ei.
Tripla extensie, urmare firească a lovirii mingii este urmată de deplasare spre direcţia de ridicare
pentru intrare în acţiunea ce urmează.
Greşeli de execuţie:
Pasa peste cap de pe sol este denumită astfel pentru că transmiterea mingii se face de către
executantul aflat cu picioarele pe sol în spatele acestuia (peste cap). (fig. 5).
Mecanismul de bază îşi menţine aceleaşi componente şi aceeaşi succesiune, ca la ridicarea înainte
de pe sol: poziţia iniţială; acţiunea picioarelor, trunchiului şi braţelor; contactul cu mingea;
acţiunea de după lovire.
Poziţia iniţială
Poziţia fundamentală nu diferă faţă de descrierea făcută anterior la procedeul ridicarea înainte de
pe sol. Spatele drept conferă posibilitatea de a trimite mingea surprinzător peste cap. Însuşirea
corectă a acetei posturi a corpului asigură posibilitatea practicării unui joc derutant, creativ, tactic
în voleiul de performanţă.
Contactul cu mingea
Trimiterea mingii peste cap presupune la începători o extensie a corpului, urmărirea mingii
cu privirea şi apoi întoarcere pentru a „intra în joc.”
Greşeli de execuţie:
Pasa sau ridicarea din săritură presupune un stadiu de pregătire avansat şi e ste denumită
astfel pentru că mingea este lovită din săritură. Jucătorul întâmpină mingea şi pasează din
săritură, adică este în aer în timpul lovirii mingii. Avantajul constă în derutarea adversarilor, sau
corectarea unor mingi de pe fileu. (fig. ).
Fig. . Ridicarea înainte, clin săritura (desene după Drăgan, A.,)
Mecanismul de bază are următoarele componente: poziţia iniţială; acţiunea braţelor; contactul cu
mingea; acţiunea de după lovire.
Poziţia iniţială
Poziţia iniţială este adoptată după o deplasare şi săritură la minge. Corpul se găseşte în aer,
orientat cu faţa spre direcţia de transmitere a mingii, braţele îndoite la nivelul coatelor.
Acţiunea braţelor este mai energică şi constă în întinderea acestora în momentul contactului cu
mingea. Acţiunea este făcută oblic spre înainte.
Contactul cu mingea
Este identic cu cel descris la procedeele anterioare. Punctul de lovire este mai înalt.
Greşeli de execuţie:
Ridicarea peste cap, din săritură este denumită astfel după direcţia mingii şi modalitatea de
execuţie. (fig. .).
Mecanismul de bază îşi menţine componentele şi succesiunea prezentată la ridicarea înainte din
săritură.
Poziţia iniţială
Poziţia iniţială este identică cu cea prezentată la ridicarea înainte din săritură.
Acţiunea braţelor
Este de întindere la nivelul coatelor. Direcţia de acţionare este spre în sus şi înapoi.
Contactul cu mingea
După lovirea mingii urmează o aterizare echilibrată pe timpul unu şi o întoarcere spre direcţia
care s-a transmis mingea pe timpul doi, pentru a putea continua intrarea într-o nouă acţiune.
Ridicarea peste cap din săritură (desene după Drăgan, A.,)
Greşeli de execuţie:
Consider că în stadiul de intruire în care se însuşesc pasele din săritură, antrenamentul capătă un
caracter tactic. Pasa nu mai are doar un rol neutru de trimitere a mingii către un coechipier,
conform regulamentului de joc ci capătă valenţe noi în cadrul tacticii colective în atac şi pentru
diferenţiere se poate numi ridicare pentru atac.
Exerciţiile sau mijloacele utilizate pot fi şi cele învăţate la execuţia pasei din sprijin pe sol, dar
varianta din săritură. Se impune un standard de calitate.
În acest mod profesorul antrenor asigură participarea conştientă a jucătorilor la propria pregătire.
Sportivul devine responsabilizat şi poate înţelege cerinţele referitoare la calitatea execuţiilor
impuse de competiţie. Nu de către antrenor.
Antrenorul este cel care îl ajută pe sportiv în realizarea succesului.
LOVIREA MINGII CU DOUĂ MÂINI DE JOS
Invenţie a şcolii japoneze de volei lovirea mingii cu două mâini de jos se utilizează
preponderent la preluarea mingilor „tari” din serviciu şi loviturai de atac.
(fig.).
Poziţia iniţială
Jucătorul este orientat cu faţa pe direcţia jucătorului care serveşte. Trunchiul uşor înclinat în faţă
cu braţele oblic înainte jos, sau chiar orizontal pentru a primi mingea în dreptul corpului (planul
sagital). Picioarele în spijin pe pingea sunt uşor depărtate şi îndoite la nivelul genunchilor,
greutatea egal realizată pe ambele picioare astfel încât să permită o deplasare rapidă pe orice
direcţie.
Este o mişcare înlănţuită a celor trei segmente, mişcare care începe prin întinderea picioarelor,
îndreptarea trunchiului şi lovirea mingii cu antebraţele întinse şi în extensie. Se recomandă ca
traiectoria mingii din primire să aibă înălţimea 3-5m, orintată spre zona din care se ridică, la 1m
de fileu.
Lovirea mingii
După terminarea acţiunii jucătorul ia parte în continuare la jocul cu sau fără minge.
Greşeli de execuţie
- utilizarea unei variante nepotrivite de execuţie la nivelul de bază (de exemplu „tăierea” mingii,
sau amortizarea ei).
Exerciţii recomandate pentru însuşirea lovirii mingii cu două mâini de jos:
Exerciţii sau mijloace eficiente în pregătire se găsesc în cărţi şi mai ales pe internet, dar selecţia
lor este orientată pentru a rezolva sarcinile şi obiectivele lecţiei.
-învăţarea şi exersarea poziţiei şi a mişcării pentru preluarea cu două mâini de jos, fără
minge;
-din poziţie joasă, aruncarea mingii pe verticală cu ridicare şi prinderea ei tot în poziţie
joasă;
-din poziţie joasă, preluare de jos din minge aruncată pe manşetă de profesor de la
distanţă mică, 2 m şi medie 3 m -4 m;
-pe perechi, preluări de jos cu deplasări laterale spre stânga şi spre dreapta;
-pe perechi cu o minge, preluări de jos lungi şi scurte cu deplasarea înainte şi înapoi
alternativă a partenerilor;
-în coloană, la 3 m distanţă de perete, două- trei preluări de jos la perete şi trecere la
coada şirului;
-din alergare de pe linia de fund a terenului, preluare de jos spre zona ridicătorului, din
mingi aruncate de profesor în diferite direcţii;
-joc 1x1, cu 2 atingeri, pe teren de 2 m/2 m, preluare de jos, şi trecerea mingii peste fileu
cu 2 mâini de sus din săritură;
-joc 2x2, cu 3 atingeri, pe teren de 4 m/4 m, preluare de jos, ridicare şi trecerea mingii
peste fileu cu 2 mâini din săritură; -aceleaşi jocuri cu schimb de locuri;
-învăţarea aşezării în teren la primirea serviciului.
- câte un jucător în zonele 2 şi 4 ; câte doi jucători în zonele 1 şi respectiv 5 (fig.), se execută
preluare lungă din zona 1 spre zona 2, deplasare înainte şi preluare scurtă la jucătorul din zona 2
deplasare la coada şirului din zona 5; se lucrează identic şi pe partea stângă a terenului.
Exerciţiul se poate realiza în ambele terenuri fiind astfel angrenaţi toţi cei 12 coechipieri.
Fig. 1
- doi jucători cu câte o minge pe zonele 4 şi 2; alţi jucători, pe două coloane, în faţa lor, se
deplasează la minge şi pasează acestora.; la mijlocul distanţei execută 2-3 paşi lateral cu
atingerea unui obiect; când primul ajunge la mijlocul distanţei pleacă următorul (fig.).
Fig. Fig.
4
- doi jucători cu câte o minge în zona 1, două ajutoare pe zonele 2 şi 4: de la serviciu pasă în zona
2, deplasare lângă acesta, unde primeşte o pasă la 3-4 m, i-o înapoiază se deplasează cu spatele în
zona 5 unde primeşte o pasă de la 2 o pasează lui 4, care i-o înapoiază în zona 1, unde jucătorul
s-a deplasat lateral. (fig.).
Primirea din serviciu este legată de execuţia serviciului şi în general se folosesc aceleaşi mijloace
de pregătire.
SERVICIUL
Tehnica, sau biomecanica execuţiei reprezintă descrierea din punct de vedere anatomic a
execuţiei model.
Varianta de execuţie este denumită astfel pentru că mingea este lovită de jos şi din faţa celui
care încearcă să o trimită peste fileu, în terenul advers (fig. ).
Prezentarea acţiunii de joc pe etape are rolul de a forma viitorul profesor, de a-i înlesni
priceperea de a surprinde calitatea execuţiilor şi de a şti zona de intervenţie.
Structura prezentării mişcărilor va fi următoarea:
- poziţia iniţială,
- lansarea mingii,
- lovirea mingii,
Poziţia iniţială
Jucătorul este orientat cu faţa către terenul advers, picioarele uşor depărtate la o distanţă
convenabilă pentru fiecare executant şi uşor îndoite la nivelul genunchilor, piciorul opus mâinii
cu care se loveşte mingea este aşezat cu o talpă, sau o jumătate de talpă în faţa celuilalt, greutatea
egal repartizată pe ambele picioare sau uşor pe piciorul din faţă, trunchiul uşor aplecat înainte.
Mingea este ţinută în sprijin în mâna opusă celei cu care se loveşte, la nivelul şoldului, braţul
puţin îndoit la nivelul cotului. Braţul care loveşte, iniţial poate sprijini mingea, sau poate să
acţioneze din poziţia înapoi oblic jos.
Trunchiul uşor înclinat se ridică prin balans la nivelul genunchilor, cu păşire sau fără şi braţul
îndemânatic loveşte mingea.
Lansarea mingii
Lovirea mingii
Lovirea se execută cu braţul îndemânatic după ce acesta a făcut avântarea spre înainte şi a
depăşit nivelul trunchiului. Lovirea este făcută cu podul palmei, cu palma sau cu pumnul. În
momentul lovirii mingii, braţul este întins. Mingea este lovită de jos în sus şi dinapoi înainte în aşa
fel încât să poată ajunge în terenul advers.
Greşeli de execuţie:
Serviciul plutitor presupune că mingea este lovită în aşa fel încât traiectoria ei este derutantă şi
surprinde jucătorul din primire într-o poziţie mai puţin prielnică. Biomecanica execuţiei este
prezentată pentru dreptaci (fig 2).
În desenul de mai jos se pot surprinde mici diferenţe la exectuţia serviciului. Acest lucru des
întâlnit în modelul de execuţie se datorează particularităţilor individuale sau caracteristicilor
diferitelor şcoli la nivel mondial sau local.
Poziţia iniţială
Jucătorul este orientat cu faţa către teren, picioarele uşor depărtate, la acelaşi nivel. Mingea
este ţinută în sprijin la nivelul pieptului cu mâna stângă, mâna dreaptă pe minge, privirea spre
terenul advers.
Fig. . Serviciul de sus din faţă plutitor (planat) (desene după Drăgan, A.,)
Aruncarea mingii
Se păşeşte cu piciorul stâng şi în acest moment mingea este oferită oblic sus înainte aproximativ
la 1m deasupra capului, iar braţul cu care se loveşte îndoit din cot se duce înapoia capului,
palma orientată în sus.
Lovirea ming ii
Cu articulaţia mâinii blocată lovirea mingii se face cu podul palmei, în planul transversal al
corpului. Lovirea are loc cu 2 cm sub axa orizontală a mingii. Mâna „trece” prin minge 15-20
cm după care acţiunea braţului se opreşte.
Greşeli de execuţie:
- mingea este aruncată prea sus, prea înainte, prea înapoi sau în lateral,
- mingea lovită cu palma şi nu primeşte efect, având o traiectorie previzibilă,
- lovirea mingii are loc deasupra, în lateral, sau sub ea.
- jucătorul nu priveşte mingea în momentul lovirii ei.
Denumirea acestei variante de serviciu exprimă parametri de înălţime, poziţie, forţă cu care are
loc execuţia. Se mizează pe forţa imprimată mingii, care poate avea efect devastator. (fig. 3).
Poziţia iniţială
Jucătorul este orientat cu faţa către teren, picioarele uşor depărtate şi uşor flexate la nivelul
genunchilor, piciorul opus mâinii cu care se execută aşezat în faţa celuilalt, greutatea egal
repartizată pe amândouă picioarele sau uşor pe piciorul din faţă, trunchiul puţin aplecat
înainte. Mingea este ţinută la nivelul abdomenului, în sprijin, cu mâna opusă celei care
loveşte, braţul fiind îndoit la nivelul cotului. Bratul îndemânatic este şi el îndoit din cot, pregătit
pentru a-şi incepe elanul, sau poate sprijini şi el mingea.
Fig. 3. Serviciul de sus din faţă în forţă (desene după Drăgan, A.,)
Lansarea mingii
Considerată pregătirea loviturii, lansarea mingii deasupra şi înaintea jucătorului se face cu ambele
braţe sau cu braţul care loveşte. Înălţimea la care se aruncă mingea este în funcţie de
particularităţile jucătorului, însă suficient de înalt pentru a permite execuţia.
Extensia trunchiului începe odată cu aruncarea mingii în sus şi ducerea simultană a braţelor
oblic sus spre înainte. Braţul cu care se loveşte contiună mişcarea, se duce înapoia capului cu
cotul îndoit lângă ureche, antebraţul spre înapoi, palma orientată în sus.
În timpul execuţiei se păşeşte înainte cu piciorul stâng, trunchiul se îndreaptă, greutatea corpului
este trecută pe piciorul din faţă (pentru dreptaci, invers pentru stângaci). Odată cu coborârea
mingii spre înălţimea optimă de execuţie, coboară şi braţul stâng, îndoit din cot cu palma prin
dreptul trunchiului. Când palma stângă ajunge în dreptul bazinului începe acţiunea de lovire cu
braţul drept.
Lovirea mingii
În momentul acţionării asupra mingii braţul care loveşte este întins la nivelul articulaţiei cotului.
Mingea este lovită cu palma dinapoi spre înainte „acoperită” şi i se imprimă o rotaţie în direcţia de
deplasare. Dacă mâna cu care s-a servit şi-ar continua mişcarea în jos ar trebui să ajungă pe coapsa
piciorului corespunzător mâinii. În aceste condiţii jucătorul la serviciu îşi asigură direcţia mingii pe
planul sagital al corpului.
Greşeli de execuţie
-în momentul lovirii, palma nu "acoperă" suficient mingea pentru a-i imprima o
traiectorie „rotundă”.
-piciorul drept este înaintea celui stâng în momentul lovirii mingii.
Se cuvine să amintesc că există mai multe tipuri de serviciu, care vor fi studiate la nivelul
„aprofundarea cunoştinţelor”.
-pe perechi, la distanţă de 8-9 m, aruncarea mingii între parteneri, de deasupra umărului;
- din şezând, serviciu de sus spre un partener, care prinde mingea şi apoi execută aceeaşi
acţiune;
- din pe genunchi, serviciu de sus spre un partener, care prinde mingea şi apoi execută
aceeaşi acţiune;
-lovirea mingii oblic în jos spre perete, cu articulaţia pumnului blocată, de la 4-5 m
distanţă;
-câte 3 jucători la o minge, serviciu peste fileu, preluare şi prinderea sau ridicarea mingii;
1. Jucătorul 1 va servi spre jucătorul L, zona 1, care efectuează preluare spre jucătorul 2.
L
2. Jucătorul 1 va servi spre jucătorul L aflat în zona 6, acesta efectuează preluare spre
jucătorul 2 aflat între zonele 2 şi 3.
3. Jucătorul 1 va servi spre L aflat în zona 5, acesta efectuează preluare spre jucătorul 2 în zona
3-4.
5. Jucătorii 1 şi 2 vor executa servicii spre jucătorul L care se va deplasa să efectueze preluare
din zonele 1 şi 5 spre jucătorul 3.
L
Pentru perfecţionarea tacticii colective a primirii, se vor folosi exerciţii pe linii, pe cupluri de
jucători şi în formaţie cu rotarea jucătorilor.
LOVITURA DE ATAC
Orice acţiune care direcţionează mingea înspre spaţiul de joc advers, cu excepţia serviciului şi
blocajului, este considerată o lovitură de atac. O lovitură de atac devine efectivă în momentul în
care a depăşit cu toată circumferinţa planul vertical al fileului. Se consideră greşeală lovitura de
atac executată de deasupra planului vertical al fileului de către un jucător din linia a doua aflat în
zona de atac (Regulamentul oficial de joc, 2009, FRV).
Denumită astfel pentru că direcţia pe care este trimisă mingea corespunde direcţiei pe care s-a
efectuat elanul, bătaia, lovirea mingii şi aterizarea (fig. ).
Urmărind sumara definiţie prezentată, putem deduce care sunt componentele mecanismului de bază
al acestui procedeu, adică: elanul, bătaia, săritura, lovirea mingii, aterizarea şi acţiunea de după
aterizare.
Elanul
Este acţiunea prin care jucătorul acumulează o anumită viteză pe orizontală pe care ulterior o va
transforma într-o desprindere (săritură) pe verticală.
Elanul se poate executa prin efectuarea mai multor paşi. De regulă, numărul acestor paşi este
determinat de zona pe care acţionează jucătorul: centrul terenului (zona 3) sau marginea acestuia
(zona 4 şi 2). Pentru jucătorii centrali, elanul este de 1-2 paşi, iar pentru cei de margine, acesta
poate fi de trei sau mai mulţi paşi. Este necesar de ştiut că primul şi următorii paşi sunt mai mici,
pe când ultimul este mai lung şi mai îngenuncheat, având rolul de a frâna deplasarea pe orizontală
şi transformarea vitezei obţinute într-o desprindere pe verticală.
Bătaia pentru elan se face pe ambele picioare şi este specifică jocului de volei.
Săritura
Imediat după contactul cu solul şi începerea rulării pe labele celor două picioare, de la călcâi spre
vârf, picioarele se extind puternic, iar braţele şi trunchiul fac o mişcare de avântare spre
verticală. În continuare acţiunea braţelor este identică cu cea de la serviciul de sus în forţă.
Lovirea mingii
Execuţia începe prin mişcarea de flexie a trunchiului şi coborârea braţului care nu loveşte. Braţul
de atac se întinde spre un punct înalt de lovire, iar palma printr-o flexie palmară „acoperă” mingea
îi conferă viteză şi direcţie.
Aterizarea
Imediat după lovire începe momentul de aterizare prin coborârea braţelor şi echilibrarea
corpului. Aterizarea se face pe un picior sau pe ambele picioare, care prin îndoire vor amortiza
contactul cu solul.
După aterizare începe o acţiune de intrare a celui ce a atacat într-o nouă fază de joc.
Greşeli de execuţie
Verificarea cunoştinţelor
1. Lovitura de atac este acţiunea de punere a mingii în joc? Nu…Da
2. Lovitura de atac devine efectivă în momentul lovirii mingii? Nu…Da
3. Bătaia la lovitura de atac studiată se face în doi timpi sau într-un timp?
4. Ultimul pas de elan este scurt sau lung?
5. În momentul lovirii mingii mâinile coboară simultan? Da Nu
6. Mingea se loveşte tare cât mai aproape de fileu Da Nu
7. După execuţie atacantul priveşte jocul? Da Nu
8. Mecanismul de bază cuprinde în ordine: bătaia, lovirea mingii, elanul, aterizarea, privirea
meciului. Da…Cum? Care?
9. Bătaia cu picioarele întinse se datorează numai lipsei tehnicii? Da Nu.
10. Ultimul pas de elan este scurt şi energic? Da Nu.
Preluarea din atac
Preluarea din atac este acţiunea de joc specifică apărării prin care jucătorul aflat în
defensivă intervine pe traiectoria loviturii de atac, pentru a împiedica mingea să atingă
solul, sau să iasă afară din teren după ce a atins un coechipier şi a trimite mingea prin
ricoşeu spre ridicător. (fig. ).
Preluarea din atac cu două mâini de jos în figura A la mingile care vin jos.
Preluare şi cu o mână deasupra capului la figura A1. Această lovire a mingii este mai mult de
autoapărare. Lovirea nu are precizie, însă prin ea se pot salva mingi importante în evoluţia
scorului.
Genunchii sunt îndoiţi, centrul de greutate aproape de sol, braţele semiîntinse spre înainte.
Acţiunea braţelor
Lovirea mingii
Mingea nu este lovită ci amortizată din anterbraţe sau porţiunea de braţ cu care este lovită.
Greşeli de execuţie
-Preluare pe digonale;
-Preluare pe culoar;
-Preluarea atacului din zona 4 cu minge ridicată din zona 3, de aceeaşi parte a fileului;
Mijloacele de instruire sunt regăsite în mare parte în structurile de joc. Jocul este sursa
mijloacelor de pregătire. Adaptarea lor se face în funcţie de posibilităţile jucătorilor.
La antrenarea începătorilor deseori tema preluare din atac nu este realizată din cauza volumului
mic de loviri ale mingii în apărare. În aceste condiţii se schimbă exerciţiile, se adaugă sarcini
speciale, etc., ca jucătorii să aibă intervenţii efective la minge.
BLOCAJUL INDIVIDUAL
Blocajul este acţiunea prin care un jucător încearcă prin interpunerea palmelor peste nivelul
superior al fileului, între minge şi terenul propriu, să respingă în terenul advers sau să reţină în
terenul propriu, mingea care vine de la adversar, de regulă, dintr-o lovitură de atac (fig. 11).
Mecanismul de bază al blocajului are următoarele componente: poziţia iniţială, elanul, bătaia,
săritura şi trecerea palmelor peste nivelul superior al fileului, acţiunea de blocare, aterizarea,
acţiunea de după aterizare.
Poziţia iniţială
Este o poziţie mai înaltă, picioarele uşor depărtate, cu greutatea egală repartizată pe acestea,
genunchii uşor îndoiţi, braţele îndoite la nivelul coatelor cu palmele la înălţimea umerilor,
privirea urmăreşte terenul advers.
Elanul
Este scurt, de cele mai multe ori de un singur pas şi orientat lateral sau oblic înainte.
Deplasarea pentru elan se face, cu paşi adăugat, paşi încrucişaţi, combinaţie a acestora sau
alergare. Pe toată durata elanului, braţele se află îndoite din coate, cu palmele la nivelul
pieptului.
Bătaia respectă aproximativ aceleaşi caracteristici ca la lovitura de atac. Este făcută pe ambele
picioare, contactul cu solul facându-se pe călcâi, după care se rulează pe toată talpa. În momentul
bătăii, picioarele se află îndoite la nivelul genunchilor, braţele îndoite din coate, palmele la
nivelul pieptului sau puţin mai jos, privirea îndreptată către atacant.
La atacul din zona 4 braţul drept al jucătorului din apărare se situează în dreptul braţului de lovire
al atacantului. Palma dreaptă la minge va fi orientată spre centrul terenului, iar stânga paralelă cu
fileul.
La atacul din zona doi se pune mâna stângă la minge orientată spre centrul terenului şi dreapta
lânga ea paralelă cu fileul.
De regulă blocajul individual acoperă zona 6 şi devine reper al apărării în linia a doua.
Săritura
Săritura şi trecerea palmelor peste nivelul superior al fileului reprezintă o singura acţiune. Săritura
trebuie să fie înaltă pentru a permite trecerea palmelor cât mai mult peste fileu. Palmele sunt una
lângă alta, degetele răsfirate şi încordate ca să acopere o zonă cât mai mare.
Blocajul
Acţiunea este efectuată cu palmele la minge sau chiar cu antebraţele apropiate de fileu astfel încât
mingea să nu poată trece printre ele şi fileu.
Aterizarea
Se face, de regulă, pe ambele picioare şi trebuie să fie cât mai elastică şi echilibrată pentru a
înlesni acţiunea ce urmează.
După blocaj jucătorul îşi pregăteşte participarea la o nouă acţiune ce poate urma.
Greşeli de execuţie
- blocaj apărare.
PLONJONUL
Plonjonul lateral
Plonjonul lateral este o acţiune specifă apărării. Are ca scop preluarea unor mingi situate departe
de jucător şi care în timpul execuţiei scot jucătorul mult din suprafaţa de sprijin.
Cu toate acestea plonjonul lateral şi lovirea mingii cu două mâini de sus este utilizat şi în
ridicarea mingii pentru atac.
Întâmpinarea mingii
Execuţia este precedată de o deplasare, o fandare laterală amplă şi pivotare pe piciorul avansat,
care orientează jucătorul pe direcţia mingii.
Lovirea mingii
Momentul în care se realizează lovirea mingii este urmat de contactul cu solul, printr-o rulare
coapsă, fese, spate.
Pentru mingile care trebuie salvate mai departe de poligonul de susţinere al jucătorului, lovirea
se face cu o mână, însoţită de plonjonul lateral. Contactul cu mingea se realizează cu antebraţul,
pumnul sau palma braţului corespunzător direcţiei plonjonului.
Revenirea după execuţie
Revenirea într-o postură propice jocului se face prin revenirea din rularea pe spate în ghemuit,
sau cu balansulalternativ al picioarelor se ajunge direct în poziţie fundamentală joasă.
Greşeli de execuţie
a. În momentul iniţial
Plonjonul lateral cu revenire prin rostogolire este o acţiune întâlnită iniţial la echipele japoneze şi
asigură reintrarea rapidă „în joc” a apărătorului.
Lovirea mingii
Executantul loveşte mingea cu o mână, ia contact cu solul cu coapsa piciorului fandat, apoi cu
umărul membrului superior cu care a lovit mingea şi cu spatele. Mişcarea se continuă cu o
rostogolire peste acest umăr şi revenire în ghemuit.
Din poziţia ghemuit jucătorul reintră în poziţia iniţială şi participă la jocul fără minge.
Greşeală de execuţie
- specifică este rostogolirea peste celălalt umăr.
Plonjonul înainte
Plonjonul înainte permite menţinerea în joc a unor mingi plasate de atacanţii adverşi sau ricoşate
din blocajul propriu, la distanţe mari (2-4 m) înainte sau oblic faţă de apărător.
Precizia acţiunii este mai puţin evidentă, dar se pot salva mingi aproape pierdute.
Întâmpinarea mingii
Declanşarea acţiunii presupune o poziţie accentuat înclinată, pe sensul deplasării spre minge şi
printr-un impuls dat de piciorul de bătaie, corpul este proiectat spre înainte ajungând în poziţie
paralelă cu solul, în fază de zbor.
Lovirea mingii
Mingea se loveşte din plutire cu dosul palmei sau cu ambele mâini ca la lovirea de jos.
Aterizarea
Aterizarea are loc prin contactul mâinilor cu solul pe suprafaţa palmară. Printr-o mişcare de
cedare a braţelor se aşează pieptul pe sol, se continuă cu o rulare pe piept, pe abdomen şi coapse,
timp în care trunchiul şi corpul se află într-o uşoară extensie.
Greşeli de execuţie
a. În momentul iniţial
preluarea mingilor din atacuri liftate (“puse” peste blocaj), mingi care se găsesc în cădere liberă.
Jucătorul apărător nu mai are timp de deplasare şi din poziţia joasă în care se găseşte, se “culcă”
înainte, sprijinindu-se mai întâi pe braţul neîndemânatic şi apoi pe abdomen şi piept, odată cu
începe mai de sus (datorită înălţimii blocajului), iar viteza ei în momentul contactului cu mâna va
fi mai mare şi, deci, va sări înapoi, din mâna fixată pe sol, mai înalt, creându-se posibilităţi mai
Această variantă de execuţie este folosită în situaţiile când mingea se află înaintea jucătorului la
mare distanţă.
Mecanismul de bază este format din elan; desprindere şi ofază de zbor; lovirea mingii şi
aterizare; ridicare şi participare la joc.
Faza de desprindere
Piciorul de desprindere la început este flexat pentru acumularea de energie, după care începe să
se întindă, trunchiul să se încline spre înainte, imprimând corpului o direcţie spre înainte şi spre
podea. Impulsia este asigurată de către grupele musculare ale triplei extensii, care la desprindere
depun cele mai intense eforturi pentru creşterea vitezei iniţiale de desprindere. Piciorul oscilant
contribuie la menţinerea echilibrului în faza de zbor.
Zborul se caracterizează prin lipsa contactului cu solul şi prin lovirea mingii cât mai aproape de
sol cu partea dorsală a mâinii, cu pumnul sau prin aşezarea palmei pe podea.
- natura desprinderii,
In timpul zborului activitatea musculară este redusă, iar traiectoria corpului nu mai poate fi
modificată.
Faza de aterizare
Aterizarea reprezintă efectul gravitaţiei. Jucătorul ia contact cu solul prin intermediul palmelor,
pieptului, coapselor având ca scop evitarea accidentărilor.
Faza de aterizare se încheie printr-o uşoară alunecare înainte a corpului pe podea iar revenirea
din plonjon asigură revenirea în poziţie fundamentală.
BIBLIOGRAFIE
Todea S, F. (2001), Univ Spiru Haret, Facultatea de educție fizică și sport, Editura
Fundației România de Mâine, București, ISBN 973-582-351-9.