Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Fascismul a apărut în Italia şi a îmbrăcat forma corporatistă. Acesta preconiza o societate organizată în grupuri
profesionale, numite corporaţii. Pe plan politic corporatismul urmărea înlocuirea Parlamentului cu o Adunare a delegaţiilor
corporaţiilor, noua organizare urmând, în concepţia iniţiatorilor ei, să asigure prosperitatea tuturor categoriilor
sociale.
Fasciştii au pus mare accent pe naţionalism si pe promisiunile de restaurare a "onoarei naţionale". Ei
considerau ca statul naţiune avea viaţa sa proprie, diferită de vieţile fiinţelor umane care-1 compuneau. Regimul
fascist a fost instaurat în Italia de Benito Mussolini. Deceptionată în privinţa ambiţiilor sale teritoriale,
zguduită de ample mişcări sociale, provocate si susţinute de stânga socialistă, care ameninţa cu instaurarea dictaturii
proletariatului, democraţia liberală italiană a devenit incapabilă să rezolve problemele ţării. In faţa acestor primejdii
fascismul a apărut ca singurul capabil să apare ordinea în stat.
Fasciştii organizează „marşul asupra Romei”, determinându-l pe regele Victor Emanuel al III-lea, care se
temea de tulburări sociale, să demită guvernul si sa accepte numirea lui Mussolini ca prim-ministru la 29 octombrie
1922. O lună mai târziu Parlamentul îi acordă puteri depline, iar în urma alegerilor din 6 aprilie 1924 Camera
Deputaţilor devine majoritar fascistă, asigurându-i lui Mussolini toate pârghiile puterii.
Mussolini a organizat statul după principiile corporatismului. Activitatea sindicatelor a fost redusa la
tăcere, libertarea presei a fost suprimată, activitatea partidelor politice a fost interzisă. Adversarii politici ai regimului
au avut de înfruntat represiunea miliţiilor fasciste "Ovra" si rigorile Tribunalului special înfiinţat în 1925, care
stabilea ani grei de închisoare împotriva adversarilor politici.
Propaganda fascistă susţinea că a luat naştere "statul corporatist" care asigura prosperitatea tuturor
categoriilor sociale. Pentru atragerea maselor „Il Duce” a impus adoptarea unor masuri si programe care s-au bucurat de
susţinere populară: a încercat sa controleze marele capital, sa stăvilească abuzurile si corupţia, a luat masuri împotriva
Mafiei. Printr-o propagandă abila fasciştii au urmărit să redeştepte în sufletul italienilor mândria de a fi demni urmaşi ai
Romei.
Antrenarea Italiei in agresiuni externe si in al doilea razboi mondial a determinat scaderea popularităţii
lui Mussolini si retragerea sprijinului popular. A fost înlaturat de la putere in iulie 1943.
Nazismul ca ideologie a fost fundament de Adolf Hitler in lucrarea “Mein Kampf”. La baza acestei
ideologii au stat naţionalismul exacerbat, rasismul si antisemitismul.
Nazismul a aparut intr-o perioada dificila pentru natiunea germana. Germania care fusese învinsă in primul
razboi mondial s-a considerat umilită prin prevederile Tratatului de Pace de la Versailles. Germanii considerau ca li s-a
impus un "dictat". Nazistii au pus un mare accent pe nationalism si pe promisiunile de restaurare a onoarei naţionale.
Hitler considera vinovat pentru problemele economice si sociale ale Germaniei, sistemul democraţiei parlamentare.
Singura soluţie pe care o sustinea Hitler era dictatura unui singur partid condus de un lider providential care să
supună naţiunea în numele binelui general. El urmărea crearea unui imperiu (reich) care sa-i cuprinda pe toţi
germanii. Justifica expansiunea germana prin nevoia de "spaţiu vital" pentru rasa ariană, considerată superioară.
Spre deosebire de Mussolini, Hitler a făcut din rasism si in special din antisemitism, o componentă esenţială a
programului său. Evreii erau găsiţi vinovaţi de toate relele societăţii germane si de aceea naziştii susţineau
eliminarea lor prin exterminare.
Preluarea puterii de către nazişti are loc in ianuarie 1933 când, pe baza rezultatelor alegerilor din 1932,
preşedintele Hindenburg 1-a numit cancelar al Germaniei pe Adolf Hitler, conducătorul Partidului Naţional Socialist al
Muncitorilor din Germania. Având majoritatea in Parlament, Hitler a obţinut puteri dictatoriale, in martie 1933. Acest
fapt semnifica sfârşitul republicii de la Weimar si instaurarea dictaturii naziste in Germania. Primele măsuri luate de
Hitler i-a vizat pe adversarii politici: toate partidele au fost scoase in afara legii cu excepţia Partidului Naţional
Socialist, mişcarea sindicală a fost distrusă, au fost eliminaţi adversarii din propriul partid. In anul 1934, după
moartea preşedintelui Hindenburg, a preluat si atribuţiile acestuia proclamându-se "Fuhrer ".
De la început evreii au fost ţinta predilectă a persecuţiilor naziste. Până la sfârşitul anului 1934 cei mai mulţi
avocaţi, medici, profesori si funcţionari evrei si-au pierdut slujbele sau dreptul de a-si practica meseriile. Prin Legile de
la Nurenberg, din 1935 evreilor le-au fost retrase toate drepturile civile in cadrul statului german.
Cultura a fost subordonata scopurilor regimului. Tineretul era educat in spiritul unui devotament fanatic faţă
de regim si înregimentat în organizaţii precum "tineretul hitlerist".
Controlul regimului a fost instituit si asupra bisericii. Aceasta a fost supusă persecuţiilor din cauza valorilor
promovate de creştinism - iubire şi respect faţă de aproapele tau - care constituiau contrariul valorilor promovate de
naţional-socialişti.
Comunismul îşi are originea în operele lui Marx care a fundamental teoria "luptei de clasă". El susţinea că
societatea comunistă se va edifica mai întâi în ţările dezvoltate în care proletariatul va prelua pe cale revoluţionară
puterea de la burghezie. Lenin a dezvoltat teoria marxistă, susţinând că revoluţia proletară poate să iasă victorioasă şi
îtr-un stat mai puţin dezvoltat cum era Rusia.
In concepţia lui Lenin comuniştii reprezentau "avangarda" proletariatului. Ideologia comunista promitea
oamenilor o schimbare totala a modului de viata prin realizarea unei societati fara clase, in care sa fie instaurate
egalitatea si dreptatea. Teoria marxista sustinea ca in prima etapa, cea a construirii socialismului, era necesara
mentinerea statului, ca instrument al “dictaturi proletariatului”, necesar reprimarii oricarei forme de rezistenta a
dusmanilor clasei muncitoare.
Primul regim comunist s-a instalat in Rusia, in octombrie 1917, sub conducerea lui Lenin. Reformele
adoptate de bolşevici au fost: naţionalizarea fabricilor si băncilor, naţionalizarea pământului, proclamarea dreptului la
autodeterminare a naţiunilor. Intre anii 1918-1921 s-a desfăşurat un război civil între partizanii vechiului regim
(albii) si susţinătorii bolşevicilor (roşii). Mai multe state europene au intervenit militar împotriva Rusiei Sovietice.
Bolşevicii au dezlănţuit teroarea: au înfiinţat poliţia secretă (CEKA) cu misiunea de a-i lichida pe toţi cei care se
opuneau noului regim, a fost suprimata libertatea presei, ţăranilor le-a fost rechiziţionată recolta, a fost decretată munca
obligatorie, a fost înfiinţată Armata Roşie. Cu ajutorul acesteia s-a asigurat ordinea interna si a fost respinsa intervenţia
străină. In 1922 s-a format Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste (URSS).
Totalitarismul si teroarea s-au consolidat in timpul conducerii lui Stalin. Economia URSS a inregistrat unele
progrese mai ales in domeniile: energetic, metalurgic, constructiilor de masini. S-a lichidat analfabetismul, au fost adoptate
unele masuri de protectie sociala. Activitatea culturala a fost insa treptat subordonata slăvirii lui Stalin, intr-un cult al
personalităţii de proporţii nemaiîntâlnite.
După al doilea război mondial, comunismul s-a aflat in ascensiune devenind mondial, dar in ultimul deceniu
al secolului al XX-lea el s-a prăbuşit, iar statele respective au optat pentru democraţie.
După 1918 viaţa politică românească a cunoscut o accentuată dezvoltare democratică fundamentată pe
introducerea votului universal în 1918 si pe adoptarea în 1923 a noii Constituţii. In articolul 5 erau prevazute drepturile
si libertăţile cetăţeneşti specifice unui stat democratic.
Constituţia din 1923 la articolul 33 prevedea: "Toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate
exercita decât numai prin delegaţiune si după principiile si regulile aşezate de Constituţiunea de faţă". Ea avea la
baza principiul separării puterilor in stat: puterea legislativa, puterea executiva si puterea judecatoreasca.
Prevederile Constituţiei din 1923 au constituit baza democraţiei româneşti interbelice.
In sistemul politic din Romania interbelica partidele politice aveau un rol esential. Legea fundamentală prevedea
anumite drepturi si libertati care pentru a putea fi exercitate, presupunea existenta partidelor politice.
Scena politica interbelica a fost dominata de doua partide: Partidul National Liberal si Partidul National Taranesc
care au guvernat tara in cea mai mare parte a perioadei interbelice.
Liberalismul punea in centru societatii individul, teorie care a fost sustinuta pana la primul razboi mondial.
Dupa razboi au loc modificari in ideologia liberala, aparand neoliberalismul care pune accentul pe interventia statului,
apreciind ca interesul general prima asupra celui individual. Aceasta conceptie a fost dezvoltata de personalitati de marca,
precum: Ştefan Zeletin, Mihail Manolescu, Vintilă Brătianu, Victor Slăvescu ş.a. Ei au adus importante contributii la
teoria si practica industrializarii, punctul esential al doctrinei neoliberale Ei au accentual rolul industriei si au
întrevăzut o strânsă legatura intre industrializare, modernizare si consolidarea independentei politice.
Reprezentanţii neoliberalismului au dezvoltat teoria privind ,,protecţionismul”, concretizată in formula "prin
noi înşine" prin care se putea asigura o valorificare superioara a resurselor naţionale, in primul rând prin forţe proprii.
Deviza "prin noi înşine" nu trebuie interpretată ca o atitudine exclusivistă, de înlăturare a capitalului străin, ci ca o
colaborare cu acesta in condiţii mai avantajoase ca până atunci.
Ţărănismul a fost cea de-a doua concepţie cu un impact deosebit in societatea românească. Aceasta
concepţie a fost promovata de Constantin Stere, Virgil Madgearu, Ion Mihalache, Gh. Zane ş.a. Ei susţin că România -
ca si celelalte state agrare - evolua pe o cale necapitalistă, întemeindu-se pe mica proprietate ţărănească. Spre
deosebire de poziţia pro-industrială, puternic susţinută în plan politic de Partidul Naţional Liberal - care considera
problema agrară rezolvată, în linii generale, prin aplicarea reformei agrare după primul război mondial - Partidul
Ţărănesc si, apoi Partidul Naţional Ţărănesc, au acordat o atenţie sporită gospodăriei ţărăneşti şi agriculturii.
Ţărănismul susţinea primatul ţărănimii, ca o clasă omogena si independentă, cu un rol deosebit in evolutia
ulterioara a societatii romanesti. Taranistii sustineau cresterea rolului statului in economie, considerand-o chiar o
necesitate. Pornind de la conceptia ca Romania trebuie sa ramana un stat preponderent agrar, reprezentantii
taranismului n-au negat necesitatea dezvoltarii unor ramuri industriale, in mod special a celor care valorificau
produsele agricole si bogatiile subsolului. In schimb ei se impotriveau protectionismului vamal ridicat, sustinut de
liberali.
Reprezentanţii ţărănismului apreciau ca România nu dispunea de suficient capital pentru susţinerea
dezvoltării economiei si se pronunţau pentru politica "porţilor deschise" faţă de capitalul străin.
In perioada interbelica s-a inregistrat o mare instabilitate guvernamentala; in cei 20 de ani ai perioadei
interbelice s-au perindat la cârma ţării 30 de guverne si au avut loc 10 alegeri generale.
Primul deceniu interbelic a fost dominat de liberali. Guvernele liberale, punând in aplicare politica "prin noi
înşine" au urmărit, prin măsurile luate, valorificarea bogăţiilor ţării si emanciparea economiei ţării de sub dependenţa
capitalului străin. A fost adoptată noua Constituţie în 1923; au fost adoptate legi privind comercializarea si controlul
întreprinderilor statului (1924), legea minelor, legea energiei (1924) legea pentru organizarea si exploatarea căilor
ferate (1925) etc.
Cel de-al doilea deceniu interbelic are ca trăsătură alternanţa la guvernare a naţional-ţărăniştilor si liberalilor.
Taranistii au guvernat in intervalele 1928-1931 si 1932-1933 punând in practică politica economica a "portilor
deschise". Reveniti la guveraare, in 1933, liberalii au promovat măsuri de incurajare a industriei nationale si de
creştere a rolului statului in economie. Datorită unui complex de factori interni, dar şi pe un fond internaţional
caracterizat prin ofensiva forţelor de extremă dreaptă, regimul democratic stabilit prin Constitutia din 1923 a început sa
funcţioneze tot mai defectuos şi a eşuat in urma alegerilor parlamentare din 1937.
Extremismul. Alături de cele două concepţii - liberalismul si ţărănismul - in perioada interbelica au apărut si
curente extremiste de dreapta si de stânga. Cea mai importanta grupare extremistă de dreapta a fost cea a lui
Corneliu Zelea Codreanu care, in 1927, se desprinde din Liga Apărării Naţionale Creştine şi întemeiază Legiunea
Arhanghelul Mihail, iar in 1930 îşi constituie o secţie politică numită Garda de Fier.
Doctrina legionară se proclamă, înainte de toate, creştină, element menit sa sublinieze atât orientarea antisemită,
cât si condamnarea morală a oamenilor politici din partidele democratice acuzaţi de materialism, de lipsă de credinţă în
Dumnezeu. Legionarii au lansat teoria purificării prin moarte, exacerbând misticismul, promovând ura, intoleranţa si
apologia morţii. In viziunea lor democraţia parlamentara era condamnata la pieire, fiind socotita vinovata de scindarea
natiunii prin lupta dintre partide, de slabirea autoritatii statului, saracirea populatiei, lipsa de moralitate, facilitarea
acapararii avutiei tarii de catre politicieni si evrei si subordonarea Romaniei marii finanţe internationale evreieşti. In
locul sistemului democratic de alegere a conducătorilor ţării, legionarii sustineau teoria elitelor. In planul politicii
externe mişcarea legionara a acţionat pentru alianţa României cu Germania si Italia afirmând că şeful lor, Corneliu
Zelea Codreanu va face din România „ o ţară mândră ca soarele de pe cer". Legionarii au ajuns la putere in
septembrie 1940. Ei au instaurat un regim dictatorial, au promovat o politica profund antidemocratica, de teroare.
Extrema stângă din România este reprezentată de Partidul Comunist, înfiinţat in 1921 care a aderat la
Internaţionala a III-a comunistă. Concepţia comunista (marxist-leninistă) aprecia că orânduirea capitalistă e perimată
din punct de vedere istoric si trebuia lichidată pe calea revoluţiei. Esenţa doctrinei comuniste se afla in documentele
Partidului Comunist, care apreciau ca România era o "veriga slabă a lanţului imperialist" şi că de aceea trebuia
pregătită revoluţia in vederea înlăturării de la putere a burgheziei si moşierimii, instaurării puterii proletariatului,
naţionalizării principalelor mijloace de producţie in scopul edificării societăţii socialiste.
In anul 1923 comuniştii români au adoptat si susţinut teza cominternistă privind dreptul popoarelor la
autodeterminare, mergând până la despărţirea de stat. Astfel România era considerată "stat multinaţional",
creaţie a "imperialismului apusean" si trebuia dezmembrată. Orientarea antinaţională a P.C.R. a dus la scoaterea lui în
afara legii, in anul 1924. In august 1944, în condiţiile înlăturării regimului antonescian, PCR participa la guvernare şi
treptat reuşeşete să preia întreaga putere.
ROMANIA POSTBELICA
FOLOSIREA CENZURII: - scopul- scoaterea din circuitul public a oricărei informaţii, cărţi sau idei care ar fi
putut să contrazică orientarea oficială.
RUSIFICAREA CULTURII
- Regimul a sprijinit o noua orientare culturala numita proletcultism (cultura proletara). Aceasta presupunea
crearea de opere artistice, care sa respecte linia ideologica a marxism-leninismului si sa idealizeze viata
proletariatului (muncitori+tarani).
- Campania activă de rusificare - revizuirea completă a trecutului ţării, a ideii naţionale, a conceptului de
patriotism în lucrarea lui Mihail Roller „Istoria României”; limba rusa devine materie obligatorie in scoli; se
interzice predarea religiei.
- Transformă cultura română într-o anexă a culturii sovietice, sunt înfiinţate edituri, biblioteci, muzee cu
profil româno-rus.
- Metode folosite: teroarea difuza, care s-a manifestat prin impunerea domiciliului obligatoriu, supravegherea
foştilor deţinuţi politici, a foştilor membri ai partidelor democratice, internarea opozantilor in azile si spitale
de psihiatrie, ascultarea convorbirilor telefonice, dosarul personal, interzicerea pentru cetatenii romani de a
avea legaturi cu strainii intrati in tara fara a anunta autoritatile.