Noțiuni juridice specifice fondului funciar

3.1 Dreptul de proprietate, fundamentul legislației privind fondul

funciar
Dreptul de proprietate reflectă din punctul de vedere al autorului cărţii, un
instrument juridico-economic pe care este grefată stabilitatea oricărei ordini statale,
indiferent de formă de guvernământ asumată de Constituţia acelui stat. Astfel,
constituantul român a reglementat dreptul de proprietate privată prin dispoziţiile
articolului 44, ca fiind un drept garantat şi ocrotit în mod egal prin lege indiferent de
titular, nimeni neputând fi expropriat decât într-o cauză de utilitate publică.
Prin urmare, sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în
proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenentei sociale, etnice, religioase,
politice sau de altă natură discriminatorie a titularului dreptului.
Această reglementare are strânsă legătură cu perioadă anterioară anilor 1990 şi
implicit a instituirii regimului socialist în România care a dus la o restricţionare a
regimului circulaţiei bunurilor imobile, dar şi la o instituire a proprietăţii sociale prin
confiscarea practicată la nivel naţional, cât şi prin constrângerile morale, manifestate în
acte de cedare de aparenta bună voie a unor bunuri către stat. Din această perspectivă
legea 18/1991 privind fondul funciar este o lege organică cu caracter reparatoriu, prin
care s-a urmărit retrocedarea terenurilor agricole date spre colectivizare. Ăn acelaşi
timp, legea 18/1991 în baza unui concept de o anumită echitate socială ca o
compensaţie pentru anii de muncă pentru membrii cooperatori, sau inginerii agronomi,
horticulturi, zootehnişti care au lucrat în C.A.P. şi I.A.S., acestora acordându-se câte 5
000 mp din rezerva Comisiilorcomunale de fond funciar.
Ca principii de drept, legea fondului funciar rămâne o lege care a urmărit
instituirea unei stabilităţi în ce priveşte dreptul de proprietate aspect care în practică nu a
putut fi realizat din mai multe considerente procedurale, erori umane şi lipsa de coerentă
a politicilor guvernamentale. Astfel pentru a beneficia de dispoziţiile legii fondului funciar,
persoana care se considera îndreptăţită la reconstituirea dreptului de proprietate, trebuia
să facă dovadă că el sau autorul sau a avut o suprafaţă de teren agricol (aspect dovedit
prin rolul agricol), pe care a cedat-o spre colectivizare. Nu era necesară parcurgerea
procedurii dezbaterii succesorale, calitatea de moştenitor putând fi făcută doar prin acte
de stare civilă (certificat deces autor, certificat de naştere moştenitor, respectiv căsătorie
dacă aceasta a generat schimbarea numelui, copie carte identitate). De asemenea, tot
ca o excepţie de la principiile dreptului succesoral românesc, puteau fi beneficiarii cererii
de constituire a dreptului de proprietate. Doar cei care au formulat cerere, moştenitorii
nepetiționari fiind decăzuţi din acest drept.
Dreptul de proprietate privată este definit în legislația românească de articolul 555
din actualul Cod Civil, ca fiind dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun
în mod explusiv, absolut și perpetuu în limitele stabilite de lege.
Prin prisma dispozițiile articolul 552 din Codul Civil coroborat cu articolul 156 alin.
1 din Consistuție, putem discuta de două forme ale dreptului de proprietate și anume
publică, respectiv privată, prin prima formă înțelegând proprietatea care aparține statului
sau unităților administrativ-teritoriale.
În prezenţa secțiune, ne propunem însă să tratăm doar dreptul de proprietate
privată, prin prisma reglementărilor din Codul Civil, și facem trimitere la Titlul 2, intitulat
Proprietatea privată (art. 555-562. Cod Civil), coroborat cu dispozițiile legii 18/1991
republicată cu modificările și completările ulterioare. Raportat la dispozițiile articolului
555 Cod Civil, dreptul de proprietate privată, ca și cel de proprietate publică, înglobează
în conținutul său 3 atribute: posesia (ius possidendi), folosința (ius utendi și ius fluendi)
și dispoziția (ius abutendi).
Plenitudinea dreptului de proprietate nu poate exista în afara celor trei atribute, în
caz contrar, titularul dreptului de proprietate așa cum reglementează și art. 1 alin. 1 din
Protocolul I, la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fiind lipsit însăși de conținutul
dreptului de proprietate. Prin urmare, orice imposibilitate procedurală care face
imposibilă înregistrarea dreptului de proprietate la Oficiul de Cadastru și Publicitate
Imobiliară, echivalează cu un neuz al dreptului în sensul celor reglementate de art. 555
din Cod Civil, respectiv art. 44 din Constituția României.
 Prin prisma caracterelor sale juridice, dreptul de proprietate are în primul rând un
caracter absolut care semnifică faptul că acesta este opozabil erga opnes tuturor
celorlalte subiecte de drept, obligate să respecte prerogative titularului dreptului.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate este strâns legat și de exercitarea să în
limitele stabilite de lege, cu respectarea celorlate raporturi juridice de bună vecinătate și
fără săvârșirea unui abuz de drept.

Notă de subsol:
Posesia este un atribut a dreptului de proprietate constând în apropierea și
stăpânirea lucrului ca o stare de drept, putând fi exercitată în mod direct de proprietarul
bunului, sau indirect cu acordul său, de către o altă persoană (Curs de Drept Civil,
drepturi reale principale – ediția a II-a revizuită și adăugită, Autor: G. Boroi, C.A.
Anghelescu, B. Nazat, Ed. Amangiu, 2012, București, pp. 17-20)
Folosința reflectă dreptul proprietarului de a uza de lucrul său cu posibilitatea de
a-l pune în valoare prin exploatarea acestuia în interesul propriului patrimoniu. Reflexul
valorii atributului folosinței este dat de posibilitatea efectivă a titularului dreptului de a
culege fructele civile. În strânsă legătură cu acest atribut, titularul de proprietate poate
încheia contracte translative a acestui atribut, care au ca obiect dreptul de uzufruct,
titularul dreptului rămând un nut proprietar. (Curs de Drept Civil, drepturi reale principale
– ediția a II-a revizuită și adăugită, Autor: G. Boroi, C.A. Anghelescu, B. Nazat, Ed.
Hamangiu, 2012, București, pp. 18 și C. Bârsan – Drept civil, drepturi reale principale,
Ed. Hamangiu, Bucureși, 2008)
Dispoziția reprezintă perogativativa titularului de proprietate de a dispune de
bunul său dintr-o dublă perspectivă materială și juridică. Prin dispoziție materială, se
înțelege posibilitatea titularului dreptului de proprietate de a face acte efective, materiale
cu privire la substanța bunului aflat în proprietate, el fiind singurul în măsură să
transforme, să consume, să distrugă bunul cu respectarea dispozițiile legale în materie).
Dispoziția juridică reprezintă abilitarea titularului de a realiza acte juridice cu privire la
bunul respectiv, în sens încheierii unor acte de comodat, de închiriere, de arendă și nu
în ultimul rând, acte translative, de drepturi reale în favoarea altor persoane, precum
contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donație, etc.

Caracterul exclusiv este legat de exercitarea acestuia de titularul dreptului de

proprietate cu excluderea tuturor celorlalte persoane care au obligația de a nu face nimic
din ceea ce ar aduce atingere dreptului titularului. Cu toate că în doctrină sunt păreri pro
și contra, cu privire la caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, cu trimitere de
exemplu la bunul fugifer, aflat în posesia unei terți de bună credință cu referire la art.
948, Cod Civil, sau la dreptul de trecere reglementat de art. 717 și următoarele Cod
Civil, apreciem că este vorba de o limitare relativă și apartă.
Caracterul perpetuu este legat de faptul că acesta nu are o durată limită în timp,
pe de o parte, iar pe de altă parte, nu se stinge prin neuzul dreptului.

3.2 Mijloace juridice privind transmiterea dreptului de proprietate

3.3 Intabularea dreptului de proprietate

Prin intabulare se înțelege operațiunea juridică de înregistrare a dreptului de
proprietate la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară.

Noțiuni introductive despre cadastru, carte funciară și bun imobil

Așa cum reiese din Art. 1 al legii 7/1996,cadastrul şi cartea funciară alcătuiesc un
sistem unitar şi obligatoriu de evidenţă tehnică, economică şi juridică ce prezintă o
importanţă naţională, pentru toate imobilele de pe întregul teritoriu al ţării. Acest sistem
are scopul de a determina informaţiilor tehnice, economice şi juridice referitoare la
imobile; de a asigura publicitatea drepturilor reale imobiliare, a drepturilor personale, a
actelor şi faptelor juridice, precum şi a oricăror altor raporturi juridice, prin cartea
funciară; de a furniza date instituţiilor publice ale statului, necesare sistemului de
impozitare şi pieţei imobiliare și de asemenea de a contribui la asigurarea securităţii
tranzacţiilor imobiliare şi la facilitarea creditului ipotecar.
 Astfel putem afirma că princadastru înţelegem sistemul prin care se realizează
identificarea, măsurarea, descrierea şi înregistrarea imobilelor în documentele
cadastrale şi reprezentarea acestora pe hărţi şi planuri cadastrale.
Cartea funciară se poate defini prin descrierea imobilelor şi înscrierile referitoare
la drepturile reale imobiliare, la drepturile personale, la actele, faptele sau la raporturile
juridice care au legătură cu imobilele.
Autorităţile administraţiei publice locale sunt obligate să acorde sprijin
informaţional, tehnic şi de altă natură, în limitele competenţelor, la crearea şi
actualizarea sistemului de cadastru şi carte funciară.
Imobilul, așa cum reiese din textul legii 7/1996, reprezintă terenul, ce are sau nu
construcţii, cu un teritoriu în cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale și aparţine unui
sau mai multor proprietar. Acesta se identifică printr-un număr cadastral unic. Imobilul
definit se înscrie într-o carte funciară.
În articolul 2, din legea 7/1996 se menționează faptul că la nivelul unităților
administrativ-teritoriale, cadastrul este realizat de sectoare cadastrale, ce reprezintă
unități de suprafață delimitate prin anumite elemente liniare stabile în timp, cum ar fi
șosele, ape, canale, diguri, căi ferate, etc.
Elementele care sunt realizate prin sistemul de cadastru și carte funciară sunt
următoarele:
 Identificarea, descrierea și înregistrarea în documentele cadastrale a
imobilelor, ținând cont de natura lor, dimensiuni și reprezentarea lor pe hărți și planuri;
 Identificarea şi înregistrarea proprietarilor, a altor deţinători legali de imobile şi
a posesorilor;
 Livrarea unor baze de date necesare sistemului de impozite şi taxe;
 Menținerea unei publicități imobiliară.
Prin planul cadastral se înțelege reprezentarea grafică a delimitărilor imobilelor
dintr-o unitate administrativ-teritorială, ce este înscrisă în cartea funciară, precum şi
numerele cadastrale ale acestora. Acesta se actualizează ținând cont de expansiunea
imobiliară.
 În cel de al treilea articol al legii în cauză se specifică faptul că Agenţia Naţională
de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, denumită Agenţia Naţională, se organizează ca
instituţie publică cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului şi în coordonarea
Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice.
La nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti se înfiinţează oficiile de cadastru
şi publicitate imobiliară, denumite în continuare oficii teritoriale, ca unităţi cu
personalitate juridică în subordinea Agenţiei Naţionale, prin reorganizarea actualelor
oficii judeţene de cadastru, geodezie şi cartografie şi al municipiului Bucureşti şi a
birourilor de carte funciară.
La nivelul fiecărei circumscripţii judecătoreşti se va constitui şi va funcţiona cel
puţin un birou de cadastru şi publicitate imobiliară, denumit în continuare birou teritorial,
sau, după caz, un birou de relaţii cu publicul, ca unităţi fără personalitate juridică, în
subordinea oficiilor teritoriale.
Pentru a asigura o bun [colaborare între instituții, Agenţia Naţională organizează
întâlniri periodice de lucru, în vederea identificării modalităţii de îmbunătăţire a serviciilor
prestate de instituţie.
Îndeplinirea sarcinilor de lucru în cadrul instituţiilor publice, notarii publici, experţii
judiciari, persoanele autorizate să realizeze lucrări de cadastru, geodezie, cartografie şi
fotogrammetrie şi executorii judecătoreşti se va face având acces direct, permanent,
personal sau prin reprezentant ori on-line la conţinutul cărţilor funciare în format
electronic, în vederea consultării cărţii funciare şi obţinerii pe cale electronică a
extraselor de carte funciară şi transmiterii actelor instrumentate în vederea înscrierii
acestora în cartea funciară.
În subordinea Agenţiei Naţionale funcţionează Centrul Naţional de Cartografie, ca
instituţie cu personalitate juridică, care preia întreg patrimoniul şi personalul Centrului
Naţional de Geodezie, Cartografie, Fotogrammetrie şi Teledetecţie.
La conducerea Agenţiei Naţionale se află un consiliu de administraţie de este
format din 9 membri, incluzând reprezentanţi din sectorul public şi privat. Aceștia sunt
numiţi pe criterii de competenţă profesională, dintre care unul este directorul general al
Agenţiei Naţionale şi preşedinte al consiliului de administraţie.
 Prin decizia prim-ministrului, la propunerea ministrului dezvoltării regionale și
administrației publice, membrii consiliului de administraţie şi directorul general sunt
numiţi şi revocaţi din funcție.
Anual este elaborat un raport de activitate detaliat şi un raport financiar privind
veniturile şi cheltuielile din anul bugetar precedent, astfel identificându-se modul în care
activităţile şi rezultatele financiare ale Agenţiei Naţionale au respectat bugetul anual de
venituri şi cheltuieli aprobat, precum şi prevederile Programului naţional de cadastru şi
carte funciară.

Rolul Agenție Naționale de Cadastru

Principalele atribuțiile Agenţia Naţională, așa cum sunt prezentate în articolul 4
din legea 7/1996, sunt următoarele:
A) coordonează şi controlează executarea lucrărilor de cadastru şi asigură
înscrierea imobilelor în registrul de publicitate imobiliară la nivelul întregii ţări;
B) controlează executarea lucrărilor de cartografie, topografie, geodezie,
fotogrammetrie şi teledetecţie la nivelul întregii ţări;
C) elaborează regulamente şi norme, promovează tehnici, procedee şi
metodologii de specialitate compatibile cu cele ale Uniunii Europene, conform
progreselor ştiinţifice şi tehnice în domeniul cadastrului, geodeziei, cartografiei şi
publicităţii imobiliare;
D) autorizează persoanele fizice şi juridice care pot executa lucrări de specialitate
din domeniile cadastrului, geodeziei şi cartografiei, pe teritoriul României, în condiţiile
legii speciale care reglementează înfiinţarea uniunii profesionale a acestora;
E) organizează şi administrează fondul naţional de geodezie şi cartografie,
precum şi baza de date a sistemului integrat de cadastru şi carte funciară;
F) asigură, în condiţiile legii, executarea, completarea, modernizarea şi
menţinerea în stare de utilizare a reţelei geodezice naţionale;
G) asigură executarea şi actualizarea hărţilor oficiale;
H) avizează conţinutul topografic al hărţilor, planurilor, atlaselor, ghidurilor şi al
altor documente cartografice destinate uzului public;
 I) pune la dispoziţia autorităţilor publice şi a altor instituţii interesate, în condiţiile
legii, situaţii statistice de sinteză privind terenurile şi construcţiile;
J) îndeplineşte sarcinile ce rezultă din angajamentele internaţionale în domeniul
său de activitate;
K) participă la organizarea şi coordonarea măsurătorilor în vederea aplicării
legilor funciare;
L) avizează tehnic expertizele efectuate de către experţii judiciari în specialitatea
topografie, geodezie şi cadastru cu privire la corectitudinea datelor topografice utilizate,
la solicitarea instanţelor de judecată. Avizele menţionate mai sus vor fi date de oficiul
teritorial în baza unui regulament comun, elaborat de Agenţia Naţională şi Ministerul
Justiţiei;
M) asigură înscrierea drepturilor reale ce se constituie, se transmit, se modifică
sau se sting, la cererea notarului public sau a titularului dreptului ori a celorlalte
persoane interesate;
N) asigură înscrierea căilor de atac împotriva înregistrărilor de carte funciară;
O) asigură înscrierea altor raporturi juridice, drepturi personale, interdicţii,
incapacităţi şi litigii judiciare în legătură cu bunul imobil;
P) asigură formarea profesională continuă şi pregătirea personalului prin
intermediul Centrului de Pregătire Profesională al Agenţiei Naţionale, instituţie fără
personalitate juridică, prin Institutul Notarial Român sau prin alte entităţi abilitate;
Q) realizează, actualizează şi administrează registrul electronic naţional al
nomenclaturilor stradale;
R) realizează şi întreţine geoportalul INSPIRE al României şi asigură
compatibilitatea acestuia cu geoportalul INSPIRE al Uniunii Europene, îndeplineşte alte
atribuţii care îi revin prin Ordonanţa Guvernului nr. 4/2010 privind instituirea
Infrastructurii naţionale pentru informaţii spaţiale în România, republicată;
S) îndeplineşte şi alte atribuţii ce au legătură cu activitatea specifică.

Art. 5 din lege, stabilește faptul că nomenclatura stradală se aprobă prin hotărâre
a consiliului local, se organizează pe fiecare localitate şi reprezintă evidenţa primară
unitară care serveşte la atribuirea denumirii străzii şi a numărului administrativ.
 Registrul electronic naţional al nomenclaturilor stradale reprezintă sistemul unic
de referinţă la nivel naţional, în care sunt înscrise nomenclaturile stradale de la nivelul
comunelor, oraşelor şi al municipiilor. Registrul este obligatoriu de utilizat de instituţiile şi
autorităţile administraţiei publice centrale şi locale în activitatea specifică. Agenţia
Naţională asigură instituţiilor şi autorităţilor publice, precum şi notarilor publici accesul
liber şi gratuit la registru.
Autorităţile administraţiei publice locale au obligaţia de a furniza şi actualiza
datele cu privire la nomenclatura stradală proprie din registrul electronic al
nomenclaturilor stradale.
Modificarea adresei administrative a imobilului se notează în cartea funciară. Prin
excepţie de la prevederile art. 31 alin. (1), încheierea prin care se dispune notarea
modificării adresei administrative se comunică numai la cererea persoanei interesate.

3.4 Aspecte practice specifice: modalități de apărare a dreptului de

proprietate, acțiuni juridice specifice în materia intabulării dreptului de
proprietate

Acțiunea de revendicare reprezintă acțiunea prin care reclamantul, ce pretinde a

fi proprietarul unui bun pretinzând că a pierdut posesia, solicită obligarea pârâtului, care
deține bunul respectiv, să îi recunoască dreptul de proprietate și să îl restituie.
În doctrina de specialitate, acțiunea de revendicare este prezentată ca fiind
acțiunea prin care proprietarul neposesor pretinde restituirea bunului de la posesorul
neproprietar, însă această afirmație intră în contradicție cu art. 563 alin. (1) C. civ., ce
enunță faptul că acțiunea de revenidicare poate fi exercitată împotriva posesorului sau
oricărei alte persoane care deține bunul.
Acțiunea de revendicare este o acțiune reală, adică poate fi exercitată împotriva
oricărei persoane ce deține bunul său acțiunea urmărește bunul, dar nu persoana și de
asemenea acțiune de revendicare este o acțiune petitorie, pentru că prin intermediul ei
se urmărește însăși apărarea dreptului real.

Delimitarea acțiunii în revendicare de alte acțiuni

 1. Acțiunea în revendicare și acțiunea posesorie
Prin admiterea acțiunii de revendicare, reclamantul redobândește posesia asupra
unui bun revendicat, însă este vorba doar de efectul admiterii acțiunii de revendicare.
Din această cauză, acțiune de revendicare este confundată cu acțiune posesorie, prin
care reclamantul urmărește păstrarea sau redobândirea posesiei.
2. Acțiunea în revendicare și acțiunea confesorie
Prin acțiunea confesorie, se înțelege acțiunea prin carese urmărește apărarea
unui dezmembrământ al dreptului de proprietate (privată), fiind solicitată obligarea
pârâtului să permită reclamantului exercitarea deplină și netulburată a dreptului real
principal.
3. Acțiunea în revendicare și acțiunea negatorie
„Proprietarul poate intenta acțiunea negatorie contra oricărei persoane care
pretinde că este titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului
său”, așa cum reiese din articolul 564 alin. (1) C.civ.
Așadar, prin acțiunea negatorie se înțelege acțiunea prin care se contestă
existența unei dezmembrământ al dreptului de proprietate, ceea ce înseamnă, indirect,
că prin intermediul ei se apără și dreptul de proprietate.
4. Acțiunea în revendicare și acțiunea de grănițuire
Articolul 560 C.civ prevede faptul că „proprietarii terenurilr învecinate sunt obligați
să contribuie la grănițuire prin reconstituirea hotarului și fixarea semnelor
corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionale de aceasta”.
Așadar, acțiunea de grănițuire (în hotărnicire) este acțiunea prin care se solicită
instanței determinarea, prin semne exterioare, a liniei despărțitare dintre două fonduri
vecine.
5. Acțiunea în revendicare și petiția de ereditate
„Moștenitorul cu vocația universală sau cu titlu universal poate obține oricând
recunoașterea calității sale de moștenitor contra oricărei persoane care, pretinzând că
se întemeiază pe titlul de moștenitor, posedă toate sau parte din bunurile din patrimoniul
succesoral” așa cum prevede articolul 1130 C.civ.
 Prin urmare, putem defini acțiunea de ereditare ca acea acțiune în justiție prin
care reclamantul solicită recunoașterea să ca moștenitor universal sau cu titlu universal,
precum și obligarea paratului să restituie bunurile succesorale pe care le deține.
6. Acțiunea în revendicare și acțiunea în evacuare
În materie imobiliară, se poate afirma faptul că revendicarea implică și evacuare,
având în vedere faptul că prin acțiunea în revendicare, se urmărește nu numai obligarea
pârâtului să recunoască dreptul de proprietate, ci și predarea bunului.
Prin urmare, dacă se admite acțiunea de revendicare nu este necesar să fie
formulată cu acțiunea în evacuare.
7. Acțiunea în revendicare și acțiunea în constatare
Prin acțiunea în constatare, ce este reglementată în art. 35 C. proc. Civ.,
reclamantul solicită numai să se constate existența drepului subiectiv ori inexistența unui
dept subiectiv al pârâtului împotriva să, deci reclamantul nu are scopul de a obține
obligarea pârâtului să efectueze o prestație către el.

Calitatea procesuală
În cazul acțiunii în revendicare, această calitate aparține proprietarului. Dar așa
cum reiese din art. 1560 C.civ., acțiunea de revendicare poate fi exercitată și de
creditorii proprietarului, pe calea acțiunii oblice.
În revendicarea unui bun proprietate publică, calitatea procesuală aparține
statului sau unității administrativ-teritoriale, potrivit art. 865 alin. (1) C.civ.

Efectele admiterii acțiunii în revendicare

Indiferent dacă bunul revendicat este mobil sau imobil, efectele acțiunii în
revendicare sunt aceleași.
Aspecte care sunt vizate de efectele admiterii acțiunii în revendicare sunt
următoarele:
 Restituirea lucrului;
 Restituirea productelor și a fructelor produse de lucrul revendicat în intervalul
de timp în care proprietarul a fost lipsit de stăpânirea acestuia;
  Suportarea cheltuielilor făcute de către posesorul nepropritar cu privire la
bunul revendicat.

În articolul 563 alin (4) C.civ, este menționat faptul că, hotărârea judecătorească
prin care s-a admis acțiunea de revendicare este opozabilă și poate fi executată și
împotriva terțului dobânditor, în condițiile Codului de procedură civilă”.
În cazul admiterii acţiunii în revendicare, i se va recunoaşte reclamantului dreptul
de proprietate asupra lucrurului revendicat, astfel pârâtul fiind obligat să îl restituie.
Resulto iure dantis resolvitur ius accipientis, maxima ce poate fi tradusă prin
bunul este readus în patrimonial proprietarului liber de eventualele sarcini cu care
fusese grevat de către posesorul neproprietar.
În articolul 566 alin. (1) C.civ., este anunţată situaţia în care restituirea lucrului în
natură nu este posibilă, din cauza pieirii lucrului sau lucrul a fost înstrăinat de către
accesta, obligaţia de restituire fiind înlocuită cu obligaţia de dezdăunare, astfel instanţa
obligând pârâtul la plata unei sume debani cu titlu de despăgubire, fiind evaluate în
raport cu momentul restituirii lucrului.