Într-adevăr, am zis, avem o înrudire cu frumosul, pentru că el este în natura

noastră. Când – după iniţierea tainică a sufletului nostru din timpul unei slujbe
bisericeşti, în care duhul nostru mânecă dimineaţa către Dumnezeu – vedem, pe
neaşteptate, o imagine naturală frumoasă, un apus de soare de pe o coasta a mării,
mijirea zorilor cu insolitul fascicolelor de lumină albe-albăstrii când ascultăm o
simfonie muzicală, ritmul stalactitei, o privighetoare cu cântecul ei dulce, când
vedem o biserică frumos pictată, ceva simetric, un ritm bine ajustat, simţim sufletul
nostru cutremurat şi parcă zicând: O, vă recunosc pajişti cu verdele vostru
sărbătoresc al culorilor voastre, prea frumoasă podoabă a florilor, mări liniştite,
apusuri care înflăcăraţi cerul albastru, chiparoşi rugători, arbori gânditori cu armonia
pururea grăitoare a tăcerii voastre! V-am ascultat din copilăria mea, v-am simţit
înainte de a vă înţelege. Ritmuri dorice austere, biserici bizantine în lumini şi umbre,
cu feţele cucernice şi dematerializate ale cuvioşilor voştri zugrăviţi pe pereţi; v-am
adus din lumi necunoscute. Coloane dumnezeieşti de Partenoane, ca şi cum v-ar fi
cioplit dalta mea mai înainte de a vă fi conceput geniul lui Fidias! ...Spun înţelepţii că
lumea e frumoasă. într-adevăr! Este o nesfârşită podoabă cu o diversitate de ritmuri
şi forme, „ca o carte scrisă, care arată slava lui Dumnezeu”. Arta s-a născut din
frumos. Diferitele arte reprezintă formele de reflectare ale frumosului. Unul o
imaginează pe aceasta, altul pe aceea.

Creştinismul stă „faţă în faţă” cu Frumosul şi contemplă prin credinţă ceea ce

lumea precreştină vedea numai prin oglindăîn ghicitură” (cf. I Cor. 13, 12). Expresia
cea mai înaltă a spiritului artistic clasic a fost cultul frumosului în umbre, forme şi
ritmuri. Nu concepea nimic altceva, nimic mai profund. Ca un spirit miop ce era nu
putea să „străvadă”. Frumuseţea din lume şi-a pierdut valoarea pentru creştinism.
Ceea ce e pământesc, grosolan, a fost considerat o umbră înşelătoare...