Sunteți pe pagina 1din 8

INTRODUCERE

Problemele privind conţinutul dreptului de autor în anumite ţări europene


(Franţa, Germania) sunt axate în jurul dreptului moral (creaţia doctrinei şi
jurisprudenţei franceze şi preluat de legislaţia mai multor ţări). Influenţa dreptului
moral este atât de puternică încât înlătură aplicarea regulilor de drept comun.
H.Desbois în lucrarea sa „Le droit d’auteur en France” evidenţiază trăsăturile
esenţiale ale dreptului moral şi anume faptul că el precede drepturile patrimoniale în
viaţa juridică, le supraveghează şi exercită asupra lor o influenţă permanentă prin
dreptul de retractare.
Faptul că dreptul de autor se bazează în exclusivitate pe dreptul moral este
explicabil prin specificul operei de a fi emanaţia personalităţii autorului.
Dreptul moral are caracter perpetuu, inalienabil şi inprescriptibil, iar prin
derogare de la dreptul comun este considerat transmisibil „mortis causa” în anumite
limite.
Dreptul moral are un conţinut pozitiv şi unul negativ. Conţinutul pozitiv este
alcătuit din dreptul de divulgare şi dreptul de retractare, în timp ce conţinutul negativ
este alcătuit din dreptul la paternitatea operei şi la inviolabilitatea acesteia.
În cazul transmisiunii succesorale, unele prerogative vor dispare, dintre cele
pozitive supravieţuind doar dreptul de divulgare. Această prerogativă se va exercita
de către succesori în unicul scop de a executa voinţa postumă a autorului.
Problema se pune în cazul în care autorul şi-a manifestat dorinţa într-un sens
sau altul.
Sistemul francez este caracterizat prin instituirea unui sistem de control al
exerciţiului dreptului moral după moartea autorului. Este vorba despre un control
judiciar în caz de abuz manifestat în exercitarea acestui drept, instanţa putând fi
sesizată, în cazul operelor postume, de Ministerul Culturii.
În dreptul francez primează nu interesul general, ci interesul operei şi al
personalităţii autorului, , dreptul moral fiind net separat de drepturile patrimoniale.
În dreptul german, dreptul moral este un element al dreptului de autor, cu
acelaşi titlu ca şi drepturile patrimoniale, cu care are o durată egală.
Legea germană nu organizează un control al exerciţiului dreptului moral după
moartea autorului, în persoana succesorului, dreptul moral rămânând acelaşi drept
absolut şi discreţionar ca şi în persoana autorului.

4.2 DREPTURI PERSONALE NEPATRIMONIALE


Dreptul subiectiv al autorului presupune următoarele prerogative cu caracter
personal nepatrimonial:
 dreptul de divulgare sau dreptul de a aduce opera la cunoştinţă pentru
prima oară
 dreptul de retractare
 dreptul la paternitatea operei sau dreptul la calitatea de autor
 dreptul la respectul integrităţii operei sau la inviolabilitatea acesteia

Dreptul de divulgare – H.Desbois consideră că dreptul autorului de a-şi


aduce opera la cunoştinţa publicului „apare ca un atribut de ordin moral şi intelectual
prin excelenţă, pentru că-i permite – este aspectul moral propriu-zis să păstreze
manuscrisul, pe care nu l-a redactat decât pentru el, sau – aspectul intelectual, să
nu-l publice cât timp opera nu i se va părea corespunzătoare idealului şi aşteptărilor
sale”1.
Acelaşi autor consideră că acest drept are o influenţă hotărâtoare asupra
naşterii drepturilor patrimoniale, care prin exercitarea dreptului de divulgare devin
drepturi propriu-zise.
Dreptul de divulgare, ca drept personal nepatrimonial, este intransmisibil prin
acte între vii. Problema lui, în ceea ce priveşte transmisiunea, după moartea autorului
se pune numai în cazul operelor postume.

Dreptul de retractare – reprezintă contraponderea dreptului de divulgare şi


consecinţa directă a caracterului absolut şi discreţionar al acestuia. Este totuşi un
drept distinct, soarta sa nefiind legată indisolubil de cea a dreptului de divulgare,
ceea ce se observă mai ales în cazul operelor postume.

1
H.Desbois – Le droit d’auteur en France, Ed.II, Paris Dalloz - 1966
În cadrul Comunităţii Europene, ţările membre fie au adoptat o reglementare
expresă a acestui drept, fie această problemă se rezolvă potrivit dreptului comun al
contractelor.
Legea franceză recunoaşte autorului dreptul absolut şi discreţionar de
retractare, care nu-şi găsea o limită decât în abuzul de drept din partea autorului, în
timp ce legea germană şi cea italiană subordonează exerciţiul dreptului de retractare
existenţei unor raţiuni morale justificate. În Franţa şi Italia dreptul de retractare după
moartea autorului este intransmisibil, pe când în Germania exerciţiul său este limitat,
moştenitorii neputându-l exercita decât dacă dovedesc că a fost voinţa autorului.
Exercitarea dreptului de retractare în cazul coautoratului ridică unele probleme
în sensul că acesta intră în conflict cu dreptul de divulgare al celorlalţi coautori, pe
de-o parte, iar pe de altă parte cu principiul forţei obligatorii a contractelor. Soluţia
propusă este cea a subordonării dreptului de retractare existenţei unor motive
justificate, care în caz de conflict vor fi apreciate de către instanţele judecătoreşti.
În cazul operelor colective, luând exemplu opera cinematografică, H.Desbois
consideră că exerciţiul retractării este condiţionat de caracterul ei circumstanţial şi
motivat. În realizarea unui film se întâlnesc două faze – faza de elaborare şi faza de
exploatare.
În prima fază anumite concesiuni pot fi impuse coautorilor pentru a ajunge la
terminarea filmului, dar în momentul în care filmul este terminat el devine o operă
intangibilă în dublu sens – pe de-o parte este prea târziu pentru coautori să mai
ceară vreo modificare, iar pe de altă parte este prea târziu pentru producător să mai
ceară vreo modificare sau vreo suprimare.
Doctrina este de acord că fiecare dintre participanţi îşi conservă în perioada
de exploatare doar dreptul la paternitatea şi inviolabilitatea operei, căci în momentul
terminării filmului2, dispare dreptul la retractare.
În ceea ce priveşte soarta dreptului de retractare după moartea autorului,
doctrina consideră că spre deosebire de alte prerogative personale nepatrimoniale,
acest drept dispare cu încetarea din viaţă a autorului.

2
când prima copie standard a fost stabilită şi montată de comun acord între coautor şi producător
Dreptul la paternitatea operei – se bazează pe legătura dintre creator şi
opera sa, având un aspect pozitiv ce constă în dreptul autorului de a-şi revendica
oricând calitatea de autor, şi un aspect negativ – dreptul de a se opune la orice act
de contestare a acestei calităţi din partea unor terţi.
Aspectul pozitiv implică şi dreptul autorului la nume, adică dreptul de a decide
dacă opera va fi făcută cunoscută sub numele său, sub un pseudonim sau fără
indice de nume.
Când autorul s-a decis să publice opera sub numele său, acest nume trebuie
să apară pe respectiva operă.
În cazul operelor derivate este obligatorie şi indicarea numelui autorului operei
originare.
Când un terţ publică o operă proprie sub un alt nume (un autor cunoscut) nu
va fi vorba de o încălcare a dreptului la calitatea de autor, ci de o încălcare a
dreptului personal nepatrimonial la nume.
Dreptul la calitatea de autor nu intră în compunerea dreptului de autor pe care
legea îl recunoaşte persoanelor juridice, fiind incompatibil cu natura acestora.
Dreptul la paternitatea operei face parte din categoria prerogativelor a căror
supravieţuire după moartea autorului este necontestată.

Dreptul la inviolabilitatea operei – este denumit în doctrină şi „dreptul la


respectul sau integritatea operei”. Prin acest drept se înţelege prerogativa autorului
de a face cunoscută opera în forma hotărâtă de el, neadmiţându-se vreo suprimare,
modificare sau completare fără acordul său.
Legislaţiile naţionale europene asigură prin consacrarea acestui drept
protecţia operei împotriva oricăror modificări care ar constitui o atingere adusă
reputaţiei, onoarei sau oricăror alte interese ale autorului.
Legea belgiană şi cea franceză garantează în această privinţă autorului o
protecţie absolută.
Realizarea operelor comune sau a celor colective implică acceptarea
colaborării, ceea ce duce şi la acceptarea unei coordonări a contribuţiilor individuale.
Chiar şi-n legislaţiile care atribuie un caracter absolut dreptului la inviolabilitatea
operei, în cazul operelor cinematografice, doctrina consideră că „exerciţiul anarhic” al
unor prerogative morale individuale este incompatibil cu natura operei.
În cazul adaptării unor opere preexistente în cinematografie, s-au formulat
unele reguli şi anume – autorul cedând dreptul de adaptare cinematografică a operei
sale, se presupune că a consimţit la toate modificările impuse de nevoile tehnice ale
cinematografiei; orice modificare a operei va trebui să fie supusă aprobării autorului,
înainte de terminarea filmului, autorul păstrând dreptul de a se opune la modificările
prejudiciabile onoarei şi reputaţiei sale.
Convenţia de la Berna, prin introducerea art.6 privitor la dreptul moral al
autorului, prevede la pct.1 că autorul, chiar după cedarea drepturilor sale
patrimoniale, păstrează dreptul de ase opune oricărei modificări, deformări sau
mutilări ale operei sale sau oricărei atingeri aduse integrităţii acesteia, păgubitoare
onoarei sau reputaţiei autorului.
Soluţia Convenţiei de la Berna a fost adoptată de majoritatea legislaţiilor.

4.2.1 Inalienabilitatea drepturilor personale nepatrimoniale


Dreptul moral de autor protejează pe autor împotriva atingerilor aduse operei
indiferent de faptul că aceste atingeri sunt sau nu prejudiciabile onoarei sau
reputaţiei acestuia.
O analiză a diferitelor legislaţii va scoate la iveală o serie de derogări care
există cu privire la dreptul de inviolabilitate al operei şi chiar cu privire la dreptul şi
paternitatea acesteia.
Cât priveşte primul aspect se poate menţiona că:
- modificările acceptate de autor după efectuarea lor şi chiar cele acceptate
anticipat, cu condiţia de a nu fi prejudiciate reputaţia sau onoarea
scriitorului;
- modificările impuse de buna-credinţă;
- operele colective cu privire la care acceptarea anticipată a oricăror
modificări este valabilă;
- operele de arhitectură, al căror autor nu se poate opune la modificările
necesare în cursul realizării operei;
- operele cinematografice cu privire la care se recunoaşte producătorului
dreptul de a proceda la modificările necesare adaptării cinematografice
Cu privire la inalienabilitatea dreptului la paternitatea operei există unele
derogări, ca de exemplu:
- în cazul operelor colective se consideră valabilă acceptarea anonimatului
prin renunţarea definitivă la numele de autor, iar în cazul redactorilor de
ziare, anonimatul este chiar impus de anumite legislaţii (Italia);
- în unele ţări se recunoaşte anumitor organizaţii un drept originar asupra
operelor publicate de ele, fără indicarea adevăratului autor;
- jurisprudenţa unor ţări declară valabile contractele de comandă prin care o
persoană încredinţează alteia crearea unei opere, care să fie publicată
sub numele celui ce a făcut comanda.

4.3 DREPTURILE PATRIMONIALE


C.Stătescu deosebeşte trei prerogative patrimoniale ale dreptului de autor şi
anume:
 dreptul de a folosi opera prin reproducere, difuzare, reprezentare,
executare sau orice alt mod licit;
 dreptul de a trage foloase patrimoniale prin reproducerea şi difuzare,
reprezentarea, executarea sau alte moduri de folosire licită a operei;
 dreptul de reparaţie patrimonială în caz de folosire fără drept a operei.

Francisc Deack şi Stanciu Cărpenaru consideră ca prerogative patrimoniale


următoarele:
 dreptul de reproducere şi difuzare, reprezentare, de executare sau folosire
licită în alt mod al operei, cu consecinţa sa firească, care este dreptul la
foloasele patrimoniale corespunzătoare;
 dreptul la reparaţia patrimonială, în caz de folosire fără drept a operei.

Dreptul la reparaţie în caz de folosire fără drept a operei nu este o prerogativă


în compunerea dreptului de autor, ci o regulă de răspundere civilă care intervine în
toate cazurile de încălcare a unor drepturi recunoscute de lege.
Dreptul de valorificare al operei – în unele legislaţii acest drept este numit
drept exclusiv de exploatare a operei.
Acest drept se exercită prin:
- reproducere şi difuzare;
- reprezentare, executare;
- orice alt mod de folosire a operei.

Reproducerea este fixarea materială a operei prin orice procedee care permit
comunicarea ei publicului în mod indirect, spre deosebire de reprezentare sau
executare, care este un mod de comunicare directă a operei.
Doctrina germană consideră că autorul îşi poate valorifica opera fie sub formă
corporală – reproducere, punere în circulaţie şi expunere – fie sub o formă
incorporală – recitare, executare, reprezentare, prezentare.
Reproducerea este subordonată consimţământului autorului, independent de
procedeul utilizat şi de scopul patrimonial sau nepatrimonial urmărit.
Autorizarea reproducerii printr-un anumit mijloc nu implică şi autorizarea de
reproducere în alt mod. Unele legislaţii interpretează restrictiv noţiunea de
reproducere, reglementând separat dreptul autorului de a autoriza traducerile şi
diferitele adaptări, în timp ce alte legislaţii – daneză, olandeză – prevăd că dreptul
de reproducere include şi traducerile, adaptările pentru scenă şi, în general, toate
adaptările integrale sau parţiale, precum imitările.
Prin difuzare se înţelege punerea în circulaţie a operei reproduse, prin orice
mijloc – cuvinte, sunete sau imagini.
Difuzarea se referă exclusiv la operele fixate pe un suport material şi deci are
ca obiect nu opera, ci suportul material multiplicat în care este încorporată opera.
Reglementările recente fac referire separată la dreptul de reproducere şi la
dreptul de difuzare sau de punere în circulaţie a operei, în scopul de a permite
autorului să se opună punerii în circulaţie a operei sale – chiar atunci când
reproducerea este licită – într-o ţară în care dreptul de autor nu este protejat.
Aplicarea acestei reguli este atenuată prin teoria „epuizării dreptului de punere
în circulaţie”. În dreptul german se admite că titularul de brevet îşi pierde
prerogativele exclusive în care produsul brevetat a fost comercializat de el sau cu
consimţământul său.
Dreptul exclusiv de punere în circulaţie nu este expres consacrat decât în
legislaţiile germană, daneză, olandeză, italiană, portugheză şi spaniolă. În alte
legislaţii, cum ar fi cea engleză sau irlandeză, dreptul de distribuţie face parte, într-o
anumită măsură din dreptul de a aduce opera la cunoştinţa publicului.
Dreptul de punere în circulaţie apare şi-n cazul bibliotecilor de împrumut. În
Germania şi Danemarca s-a reglementat aşa-numita redevenţă, datorată de
biblioteci, care se varsă la un fond special al scriitorilor.
În ceea ce priveşte dreptul la valorificarea operei în legislaţiile recente apare
regula potrivit căreia transmisiunea dreptului autorului este subordonată condiţiei ca
fiecare dintre drepturile cedate să facă obiectul unei menţiuni distincte în actul de
cesiune, şi domeniul de exploatare a drepturilor cedate să fie definit în ceea ce
priveşte întinderea şi destinaţia, locul şi durata.

4.3.1 Dreptul de suită


Este un drept special, care apare în unele legislaţii cum ar fi cea franceză,
belgiană, portugheză, italiană, austriacă, şi prin care se recunoaşte artistului, care a
transmis cu titlu oneros originalul operei, sub forma unui drept de creanţă „dreptul
pecuniar la un partaj echitabil”, care reprezintă o fracţiune din preţul de vânzare al
operei împotriva oricărui dobânditor ulterior al acestuia.