Ministerul Educației, Culturii și Cercetării

Universitatea de Stat ,,Dimitrie Cantemir”

Masterat: Globalizarea: istorii, politici și culturi europene

Recenzie: Ciocnirea
civilizațiilor și refacerea
ordinii mondiale de Samuel P.
Huntington

A elaborat:
Astafi Valentin

Chișinău, 2020
 Cartea ,,Ciocnirea civilizaţiilor” este bazată pe un faimos articol al autorului
publicat în Foreign Affairs în 1993 întitulat ,,Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea
ordinii mondiale”. Această carte reprezintă o analiza profetică asupra politicii
mondiale după căderea comunismului. Autorul explică modul în care civilizaţiile
au devenit o forţă motrice în politica mondială contemporană înlocuind naţiunile şi
ideologiile.
Cartea este structurată în 5 părţi fiecare cuprinzând capitole (în total 12) şi
subcapitole. Prima parte face referire la politica globală care este multipolară şi
multicivilizaţională: modernizarea fiind diferită de occidentalizare şa care nu ar
duce la producerea unei civilizaţii universale. În partea a doua este explicat
echilibrul de putere dintre civilizaţii, care se află într-o continuă schimbare:
influenţa Occidentului este în declin, puterea economică, militară şi politică a
civilizaţiilor asiatice creşte, civilizaţiile nonoccidentale îşi reafirmă valorile
propriilor culturi. În continuare autorul scrie despre o nouă ordine mondială bazată
pe civilizaţii: societăţi cu afinităţi culturale cooperează între ele. Ţările / statele se
grupează în jurul statelor nucleu sau conducătoarea a civilizaţiei lor (în afară de
statele islamice care nu au un stat nucleu).
Autorul sugerează idei şi cu privire la un nou conflict, motivele care ar putea
duce la acest conflict sunt îndeosebi pretenţiile universale ale Occidentului care îl
pun în contradicţie cu civilizaţiile islamică şi sinică. Iar în partea finală autorul
menţionează că supravieţuirea Occidentului depinde de reafirmarea de către
americani a identităţii lor occidentale şi de acceptarea de către occidentali a
faptului că civilizaţia lor este unică dar nu universală. Un război global ar putea fi
evitat dacă liderii politici vor recunoaşte caracterul multicivilizaţional al politicii
globale şi vor coopera pentru al menţine.
Cartea începe cu o mică introducere a autorului, urmată de primul capitol
întitulat ,,Noua eră în politica mondială”. Conflictele culturale se înmulţesc şi sunt
azi mai periculoase ca niciodată. Evoluţia societăţilor postcomuniste din Europa de
Est şi din fosta URSS este determinată de identitatea civilizaţională a fiecăreia.
Statele cu tradiţie creştin-occidentală fac progrese în planul dezvoltării economice,
perspectivele de dezvoltare economică şi politică ale ţărilor ortodoxe sunt incerte
iar ale republicilor musulmane – sumbre. Astfel acest capitol cuprinde schimbările
ce au survenit după războiul rece, lumea fiind formată din 7-8 mari civilizaţii cu
dorinţe de afirmare sau menţinere a puterii lor. Iar în această eră nouă, asemănările
şi deosebirile culturale determină interesele şi asocierile dintre state. În prezent
cele mai importante ţări ale lumii fac parte din civilizaţii diferite iar problemele
internaţionale cele mai importante implică diferenţe între civilizaţii. Echilibrul de
putere se află într-o continuă schimbare în defavoarea Occidentului, iar politica
globală devine multipolară şi multicivilizaţională.
Există mai multe paradigme cu privire la o viitoare lume existentă care se va
dezvolta pe parcursul a deceniilor următoare. Prima paradigmă: o singură lume:
euforie și armonie. Paradigma dată avea la bază premisa că Sfârșitul Războiului
Rece înseamnă sfârșitul conflictelor importante în politica globală și apariția unei
lumi noi, armonioase. Francis Fukuyama afirma ,,am putea asista la sfârșitul
evoluției ideologice a umanității și la universalizarea democrației liberale
occidentale”. Viitorul nu va fi marcat de lupte ideologice ci de rezolvarea unor
probleme economice și tehnice banale. Iluzia de armonie a fost spulberată de
înmulțirea conflictelor etnice.
A doua paradigmă: două lumi, noi și ei. Experții americani au împărțit lumea
în ,,zone de pace” și ,,zone de război”. Primele includeau Occidentul și Japonia (15
% din populația mondială). Altă împărțire ar fi: țări bogate și țări sărace sau mai
bine zis împărțirea economică: Orient și Occident. A treia paradigmă: 184 de state,
mai mult sau mai puțin. Statele își definesc interesele în funcție de putere. Statele
se aliază cu state cu o cultură similară sau comună. Deși statele rămân principalii
actori în afacerile internaționale ele își pierd din putere. Instituțiile internaționale
și-au asumat prerogative importante care aparținuse-ră statelor. Granițele statale au
devenit din ce în ce mai permeabile. Mulți consideră că statul se apropie de
sfârșitul existenței și că apare o ordine internațională diversă, complexă.
O altă paradigmă: Haos pur. Slăbirea statelor și apariția ,,statelor eșuate”
duce la o lume în anarhie. Această paradigmă accentuează: declinul autorității
guvernamentale; scindarea unor state; intensificarea conflictelor etnice; creșterea
numărului de refugiați; răspândirea terorismului. Această lume a fost prezentată în
două lucrări: ,,Out of control” de Brzezinski și ,,Pandemoniu” de Daniel
Moynihan.
În capitolul II se face o comparație între tipurile de civilizații existente în
trecut și cele din prezent. Ideea de civilizație a fost introdusă de gânditorii francezi
din secolul al XVIII-lea pentru al opune termenului de ,,barbarie”. În prezent există
cel puțin șapte mari civilizații: civilizația sinică, japoneză, hindusă, islamică,
ortodoxă, occidentală, latino-americană și posibil africană. Doar Fernand Braudel
recunoaște civilizația africană, în rest nimeni.
Capitolul III începe cu sensurile termenilor de civilizație și cultură,
continuând cu posibilitatea unei civilizației universale. Civilizația universală ar
putea fi folosită ca termen pentru desemnarea a ceea ce au în comun civilizațiile.
Elementele fundamentale ale oricărei culturi și civilizații sunt limba și religia.
Limba lumii este engleza declara redactorul-șef de la Wall Street Journal. Datele
arată o creștere a limbilor din Asia și o scădere a limbii engleze de 9,8 % în 1958,
la 7,6 % în 1992. Engleza fiind o limbă care este străină pentru 92 % din populație
nu poate fi limba lumii. Astfel engleza poate fi principala limbă de circulație cum
era latina. Engleza este modul internațional de comunicare interculturală ceea ce
presupune existența mai multor culturi.
Un alt element fundamental este religia. Probabilitatea apariției unei religii
universale este puțin mai crescută decât cea a apariției unei limbi universale. Cel
mai probabil va urma o luptă între creștinism și islam. Totuși pe termen lung cel
mai probabil va câștiga Mahomed, deoarece creștinismul se răspândește prin
convertire, iar islamul prin convertire și reproducere naturală a populației.
Procentul creștinismului în 1980 a atins 30% din populație, acum e în scădere.
Până în 2025 proporția musulmanilor va fi de 30 % a creștinilor de 25%.
Teza cu privire la o civilizație universală se bazează pe 3 argumente: 1-
prăbușirea comunismului a însemnat victoria democrației liberale. Lumea bipolară
din timpul războiului rece nu mai există însă omenirea e divizată prin rasă, religie,
etnie, civilizație. 2 – intensificarea interacțiunilor dintre popoare – prin comerț,
turism, presă generază o cultură mondială comună. 3 – rezultatul amplelor procese
de modernizare începute din secolul XVIII. Factorii care deosebesc civilizația
occidentală de celelalte sunt: Moștenirea clasică, catolicism și protestantism,
limbile europene, germanice și romanice, separația între Biserică și Stat, pluralism
social, adunări reprezentative, individualism. Faptul care face civilizația
occidentală de celelalte este combinația acestor factori.
Există mai multe reacții cu privire la Occidentalizarea și Modernizare:
1. Respingerea. Japonia a respins constant influența occidentală. Astfel Japonia
poate fi numită extremistă, deoarece doar extremiștii resping ambele
variante.
2. Kemalismul. Acceptarea ambelor variante. Modernizarea oportună și
necesară, iar societatea trebuie să se modernizeze prin occidentalizare.
3. Reformismul. Combinarea modernizării cu păstrarea valorilor și tradițiilor
locale.
Modernizarea consolidează aceste culturi și reduce puterea relativă a
Occidentului.
Partea a doua este împărțită în 2 capitole care descriu declinul Occidentului
cât și economia, demografia și civilizațiile Challenger. Există 2 perspective asupra
puterii Occidentului în raport cu alte civilizații: 1 – de dominație copleșitoare,
triumfătoare, aproape totală a Occidentului; 2 – Occidentul în declin, a cărui putere
scade.
Declinul Occidentului are trei caracteristici:
1) Proces lent. Ascensiunea a durat 400 de ani, declinul poate dura la fel de mult.
2) Acest declin nu urmează o linie dreaptă.
3) Puterea este capacitatea unei persoane sau grup de a schimba comportamentul
altei persoane sau a altui grup, ceea ce încearcă să facă Occidentul cu alte
civilizații.
 În economie, ponderea produsului economic al Occidentului în produsul
economic global a atins nivelul maxim în 1920 și a scăzut evident după al doilea
război mondial.
Dezvoltarea economică a Asiei de Est modifică echilibrul de putere dintre
Asia și Occident. Are loc revenirea la tradițiile și cultura proprie Asiei. Această
atitudine cuprinde 4 componente. Mai întâi asiaticii cred că Asia de Est va
continua să se dezvolte și va depăși ca produs economic Occidentul. Creșterea
economică stimulează sentimentul puterii și afirmarea capacității de a înfrunta
Occidentul. În al doilea rând asiaticii cred că succesul lor economic se datorează
culturii asiatice, superioare Occidentului. În al treilea rând, deși recunosc
diferențele dintre societățile și civilizațiile asiatice, ei susțin că au și puncte
comune – sistemul de valori confucianist. Dezvoltarea și valorile asiatice sunt
modele pe care alte societăți ar trebui să le urmeze pentru a ajunge Occidentul.
Musulmanii se întorc spre islam ca sursă de identitate și legitimitate.
,,Islamul este soluția”. Renașterea islamică este o mișcare intelectuală, socială și
politică care sa extins în toată lumea islamă. Un element esențial al islamizării este
apariția organizațiilor sociale islamice. Nucleul mișcărilor este format din studenți
și intelectuali. Apoi urmează orășenii din clasa de mijloc și apoi oamenii mutați
recent la oraș. Creșterea demografică din țările islamice este un factor care
contribuie la conflicte. Presiunea demografică favorizează și emigrația spre
Occident, imigrația devenind o problemă în societățile respective.
A treia parte a cărții se referă la o nouă ordine a civilizațiilor. Popoarele și
țările care au culturi asemănătoare se apropie. Comunitățile culturale înlocuiesc
blocurile din timpul Războiului Rece. Există patru niveluri de asociere economică
dintre țări sunt: - zona de comerț liber; uniunea vamală; piață comună și uniunea
economică. Pentru ca o civilizație să progreseze este nevoie de un nucleu, o țară
nucleu. De-a lungul istoriei Occidentul a avut mai multe nuclee, acum are 2: SUA
și nucleul franco-german. Procesul de redefinire a identității este îndelungat,
dureros din punct de vedere politic, social, internațional și cultural. Până în acest
moment Rusia e o țară sfâșiată dar și nucleu al civilizației ortodoxe. Relații Rusiei
cu Occidentul au cunoscut 4 etape: - până la domnia lui Petru cel Mare, Rusia
Kieveană și Marele Cnezat al Moscovei au avut puține contacte cu Occidentul; a
doua – de la Petru cel Mare la revoluția bolșevică. Următoarea etapă e inaugurată
de revoluția bolșevică și cuprinde perioada sovietică.
Alte state care ar putea să devină nuclee ale civilizațiilor sunt: Turcia -
începând cu Mustafa Kemal Ataturk, Turcia sa orientat spre Occident însă după
eșecurile de a deveni membru deplin al Uniunii Europene, conducerea Turciei sa
întors spre Caucaz și Asia Centrală; Mexic – avea o cultură nonoccidentală. În anii
198 a fost inițiată o redefinire a obiectivelor. Reformele au fost menite să schimbe
Mexicul dintr-o țară latino-americană în una nord-americană. În prezent se atestă o
rezistență a mexicanilor de a fi nord-americani; Australia – de la origini a fost o
civilizație occidentală. La începutul anilor 1990 liderii politici ustralieni au decis
că țara lor trebuie să se orienteze spre Asia. Această orientare avea la bază
economia. Însă acestei orientări ăi era ostilă propria populație a Australiei. De
asemenea elitele asiatice au fost puțin receptite la avansurile Australiei.
Concluzionăm că societățile nonoccidentale trebuie să se modernizeze dar
trebuie să facă în felul lor nu după cum a făcut-o Occidentul sprijininduse pe
tradiții, instituții și valori proprii. Elementele culturii occidentale nu pot schimba
elementele fundamentale ale culturii indigene.
În noua politică globală, statele nucleu ale marilor civilizații înlocuiesc cele
2 superputeri din timpul Războiului Rece. După Războiul Rece a apărut problema
ce este UE? Și care sunt granițele sale. Aceste granițe au fost stabilite pe baza
frontierelor istorice ce delimitau lumea catolică de ceilalți. Succesorul imperiilor
țarist și comunist este un bloc civilizațional asemănător celui occidental. Nucleul
său fiind Rusia. Rusia construiește un bloc având în centru un teritoriu ortodox
înconjurat de o zonă tampon formată din state islamice relativ slabe. Ucraina și
Rusia vor deveni pentru ortodoxie ceea ce este Franța și Germania pentru
Occident. În 1950 China sa definit ca aliat al URSS. După ruptura chino-sovietică
țara s-a autodefinit ca lider al lumii a treia. Chian poate deveni un nucleu pentru
counitățile chineze. ,,Marea Chină” nu e un concept abstract ci o realitate
economică și culturală.
În o altă civilizație mondială, este respins statul islamic în favoarea unității
Islamului. În 1969 conducătorii Arabiei Saudite au organizat primul summit
islamic la Raat. A fost creată Organizația Conferinței Islamice, fondată oficial în
1972 cu sediul la Jeddah. Nu există state-nucleu, există 6 state menționate ca lideri
ai Islamului: Indonezia – cea mai mare țară musulmană dar se află la periferia
lumii islamice; Egiptul – țară arabă cu poziție geografică centrală însă săracă și
dependentă de SUA; Iranul – mărime și poziție centrală, treadiții și economie
dezvoltată însă 90 % din musulmani sunt sunniți, iar Iranul este șiit, limba lor fiind
persana nu araba; Pakistanul – are mărimea, populația și puterea militară necesară
dar este sărac și se confruntă cu serioase conflicte etnice interne; Arabia Saudită –
limba ei este limba Islamului, ea fiind leagănul Islamului, însă populația ei e puțin
numeroasă și are o poziție geografică vulnerabilă ce o face independentă de
Occident; Turcia – are istorie, populație, nivel mediu de dezvoltare economică,
tradiție și competență militară necesare pentru a fi nucleul Islamului. Cu toate
acestea Turcia a tins să devină membru al UE și a devenit o societate laică. Dacă ea
ar renunța la moștenirea lăsată de Ataturk atunci ea și-ar relua rolul istoric având
un conducător la fel de puternic care să aibă legitimitate politică și religioasă
pentru a transforma Turcia într-un stat nucleu.
În partea a patra este redactată o viitoare ciocnire a civilizațiilor. În viitor
ciocnirile periculoase vor apărea din interacțiunea dintre aroganța occidentală,
intoleranță islamică și ambiția de afirmare sinică. Există 2 tipuri de conflicte: la
nivel local (conflicte da falie) și global (conflicte dintre state nucleu). Asia
reprezintă foacarul acestor războaie. Numai în Asia de Est există țări care fac parte
de 6 civilizații – japoneză, sinică, ortodoxă, budistă, musulmană, și occidentală.
Statele nucleu a 4 civilizații: Japonia, China, Rusia și SUA sunt actori principali în
Asia de Est. La sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990 relațiile dintre SUA și
țările asiatice au devenit din ce în ce mai încordate. Cauza conflictelor vor fi
divergențele cu privire la viitorul echilibru de putere din Asia de Est. În viitor
China își va recupera rolul de hegemon regional în Asia iar Japonia va fi nevoită să
se adapteze noii situații sau să se alieze cu SUA. Cel mai probabil Japonia va alege
China deoarece influența SUA scade tot mai mult în Asia de Sud-Est. Conflictele
se produc adesea din cauza religiei, musulmani și nonmusulmani. Unii factori sunt:
echilibrul demografic. Creșterea numerică a unui grup generează presiuni politice,
economice și sociale asupra altor grupuri. Factorii care implică musulmanii în
conflicte sunt: islamul este o religie a sabiei care glorifică virtuțile militare;
musulmanii au cucerit teritorii însă populațiile cucerite nu întotdeauna au fost
asimilate; imposibilitatea asimilării musulmanilor; absența unui stat nucleu al
Islamului care ar fi o forță directoare centrală care să acționeze autoritar în numele
Islamului pentru a rezolva conflictele.
Războaiele de falie trec prin procese de intensificare, extindere, limitare
întrerupere și rareori soluționare. Cele mai importante războaie de falie au fost
războaiele din Asia Centrală, dintre Armenia și Azerbaijan, războiul dus de Rusia
împotriva Ceceniei și războaiele din fosta Iugoslavie între sârbi și musulmani.
Ultima parte a cărții se referă la un viitor al civilizațiilor. Viitorul SUA și
viitorul Occidentului depind de reafirmarea loialității americanilor față de
civilizația occidentală. O lume în care identitățile culturale – etnică, națională,
religioasă și civilizațională – sunt esențiale iar diferențele culturale determină
alianțele și politicile statelor au trei mari implicații pentru Occident în general și
pentru SUA în particular. Astfel pentru a salva Occidentul care se află în declin
este în interesul SUA:
- Să realizeze o mai mare integrare politică economică și militară.
- Să încorporeze în UE și NATO statele occidentale din Europa
Occidentală.
- Să încurajeze occidentalizarea Americii Latine.
- Să frâneze dezvoltarea puterii militare convenționale și neconvenționale a
țărilor islamice și sinice.
- Să încetinească îndepărtarea Japoniei de Occident.
- Să accepte Rusia ca stat nuceleu al ortodoxiei.
 Astfel cartea: Ciocnirea civilizațiilor fiind bazzată pe un articol al autorului
din 1993 reprezintă o analiză asupra aspectului politic mondial după căderea
comunismului. Autorul analizează și explică modul în care civilizațiile au devenit
forța dominantă în politica mondială contemporană diminuând sau înlocuind
națiunile și statele. Problemele politice care apar în secolul XXI pt fi soluționate
doar pe baza unei colaborări internaționale a statelor nucleu ale civilizațiilor.
Măreția Occidentul va persista doar dacă SUA și statele nucleu din Europa ale
acestei civilizații vor renunța la orgoliul de a promova propriile valori în restul
lumii și vor accepta cultura și istoria altor civilizații ale căror state nucleu sunt în
continuă dezvoltare și activă căutare de parteneri strateici pentru un eventual
conflict la scară globală, sau la o eventuală reîmpărțire a sferelor de influență.
Centrul de greutate în politica contemporană îl vor obține civilizațiile, prim-
planul revenindu-le statelor nucleu. Clasificarea statelor în funcție de gradul lor de
dezvoltare își pierde importanța, fiind mai actuală clasificarea statelor în funcție de
apartenența lor la o civilizație anume. În epoca pe cale să înceapă, ciocnirile
civilizațiilor reprezintă cea mai mare amenințare pentru pacea mondială, iar o
ordine internațională bazată pe civilizații este cea mai sigură păvază împotriva unui
război mondial.