Ministerul Educației, Culturii și Cercetării

Colegiul de Ecologie
Meteorogie

Portofoliu la
disciplina:
Drept Ecologic
A elaborat:
Cazacliu Mihaela
Coordonator:
Golban Aurelia

Chișinău, 2020
Tema: Locul și rolul dreptului ecologic în
cadrul sistemului ramurilor de drept
Tema:Caracteristicile raportului juridic de
Drept ecologic
Tema:Reglementarea juridică privind
proprietatea publică asupra obiectelor
naturii și resurselor naturale
Tema:Competențele organelor statale în
domeniul protecției mediului
Tema: Evaluarea impactului asupra mediului
in context transfrontalier
Tema: Expertiza ecologică obştească:
organizarea şi efectuarea ei
Tema: Infacțiunile și contravențiile ecologice
Tema: Drepturile proprietarilor, posesorilor,
beneficiarilor funciari și obligațiile acestora.
Tema: Drepturile și obligațiile beneficiarilor
subsolului
Tema:Reglementările legislative cu privire la
apa potabilă
 Tema:Participarea asociațiilor obștești și a
persoanelor fizice la realizarea măsurilor de
protecție a aerului atmospheric.
Tema:Cadastrul silvic de stat
 Tema:Răspunderea pentru încălcarea
legislației cu privire la protecția și folosirea
resurselor regnului animal.
Tema: Reglementarea juridică a zonei umede
Tema: Programul national pentru
gestionarea deșeurilor
  Locul dreptului mediului în sistemul de drept a R. M.

Pornind de la realitatea după care dreptul mediului are un obiect şi o metodă

de reglementare proprie, izvoare şi principii specifice, el reprezintă o ramură
autonomă şi complexă în sistemul de drept al R. M., alături de celelalte ramuri
juridice.
Poziţia distinctă a dreptului mediului în sistemul de drept este argumentată şi de:
 Importanţa socială, economică şi politică a relaţiilor sociale reglementate de
dispoziţiile constituţionale şi de normele juridice ale dreptului mediului;
 Puterea şi valoarea izvoarelor dreptului mediului;
 Importanţa luptei împotriva poluării mediului ambiant;
 Caracterul planetar al mediului înconjurător ce comportă o reglementare atît
internă, cît şi externă (internaţională).
În privinţa încadrării dreptului mediului în diviziuni fundamental-tradiţionale a
dreptului, în dreptul public şi cel privat, în literatura de specialitate, nu există o
opinie unică.
Astfel, unii autori apreciază că dreptul mediului cuprinde atît elemente de drept
administrativ, cît şi elemente de drept penal, civil, etc.
Alţi autori consideră că dreptul mediului se situează în domeniul dreptului public,
argumentînd în acest sens că prin întreaga activitate de protecţie a mediului se
urmăreşte ocrotirea unui interes public major, că normele juridice din domeniul
mediului au un caracter imperativ, iar persoanele se află în raporturi de
subordonare faţă de autorităţile publice centrale şi locale cu atribuţii în materia
respectivă.
Totuşi, pornind de la realitatea că scopul participanților la raporturile juridice de
mediu se bazează pe un interes propriu al fiecărui cetățean şi pe un scop comun,
adică acel de protecţie şi dezvoltare a mediului şi ca ramură de dreptul mediului,
are un caracter interdisciplinar, se consideră că este dificil o stabilire rigidă a
apartenenței acesteia la dreptul public.
În condiţiile divizării dreptului în tot mai multe ramuri juridice şi pe cale de
consecinţă a apariţiei unor ramuri juridice mixte şi în cadrul dreptului mediului se
regăsesc norme juridice aparţinînd la mai multe ramuri de drept.
Delimitarea dreptului mediului de alte ramuri este dificilă şi prezintă dinamicitate
pe măsura progresului social şi a evoluţiei fenomenului juridic. Această delimitare
este necesară însă pentru relevarea necesităţilor şi determinaţiilor acestei ramuri de
drept.
Corelaţia dreptului mediului cu celelalte ramuri de drept
a) Dreptul mediului cu dreptul constituţional
Normele juridice constituţionale, reglementînd relaţiile sociale fundamentale,
fixează şi pentru dreptul mediului cadrul general de manifestare a relaţiilor sociale.
Constituţia R. M. cuprinde norme care consacră principii ale dreptului mediului,
obligaţia statului de a ocroti şi a reface echilibrul ecologic, obligaţia respectării de
către proprietari a sarcinilor privind protecţia mediului şi garanţii juridice ale
dreptului mediului. De asemenea, Constituţia R. M., consacră dreptul fundamental
al omului la un mediu sănătos şi neprimejdios. În privinţa răspunderii juridice,
dreptul constituţional, creează cadrul în care trebuie să se manifeste şi răspunderea
juridică în dreptul mediului.
Persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi bunurilor
altor persoane ca urmare a unor contravenţii ecologice. Deşi între cele două ramuri
de drept există o serie de interferenţe, deosebirile dintre ele sunt evidente şi
planează asupra naturii obiectului supus reglementării.
b) Dreptul mediului şi dreptul civil
Dreptul civil cuprinde norme ce reglementează una din cele mai importante
instituţii juridice care este patrimoniul, adică proprietatea. În sfera de reglementare
a acestei instituții şi cu privire la aceasta se determină domeniul relaţiilor sociale de
mediu.
Interconexiunea dintre cele două ramuri de drept sunt determinate în primul rînd de
exercitarea dreptului de proprietate asupra factorilor de mediu protejaţi legal (sol,
subsol, ape, păduri, etc.). Diferenţele dintre dreptul civil şi cel al mediului sunt
determinate de obiectul şi metodele de reglementare specifice pentru fiecare dintre
aceste ramuri şi de calitate titularului drepturilor şi obligaţiilor în raporturile
juridice civile şi cele de mediu.
c) Dreptul mediului cu dreptul administrativ
Între aceste două ramuri există atît asemănări, cît şi deosebiri. Astfel, în raporturile
juridice administrative, cît şi în cele de mediu, subiecţii se află pe poziţii de
subordonare, unul dintre ei fiind de regulă un organ al administrației de stat.
Raporturile de drept administrativ se nasc în cadrul şi pentru realizarea activităţii
executive, pe cînd raporturile de dreptul mediului se nasc în scopul înfăptuirii
protecţiei, conservării şi dezvoltării mediului. Problema înfăptuirii şi aplicării unei
politici de mediu a determinat şi instituirea unei administraţii cu atribuţii specifice
organizată special în acest sens.
De asemenea, regulile aplicabile faptelor ce constituie contravenţii în domeniul
protecţiei mediului sunt stabilite prin norme juridice administrative şi
contravenţionale.
d) Dreptul mediului şi dreptul comercial
Dreptul comercial fixează regulile de bază în privinţa cadrului de exercitare în
concret a dreptului comercial, a săvîrşirii faptelor de comerţ, etc.
Activităţile cu caracter comercial trebuie să se desfăşoare în conformitate cu
legislaţia în vigoare, în aşa mod încît să nu aibă efect negativ asupra mediului
ambiant, cu respectarea normelor dreptului mediului.
e) Dreptul mediului şi dreptul penal
Anumite fapte pot aduce atingere gravă valorilor sociale ale mediului şi
obiectivelor politicii de mediu. Din acest motiv, legiuitorul a incriminat o serie de
fapte anti-sociale cu privire la mediu, prin norme juridice speciale (cap. XI, cod
penal R. M. – infracţiunile ecologice). De altfel, din punct de vedere istoric, se
remarcă faptul că normele juridice ce au reglementat relaţiile de mediu, la
începutul apariţiei acestora, au avut în marea lor parte, un caracter represiv.
f) Dreptul mediului şi dreptul internaţional
În ultimile decenii, odată cu diversificarea domeniilor în care au incidenţă normele
juridice de drept internaţional, s-a conturat tot mai clar ideea că în atingerea
obiectivelor de mediu, precum şi protecţia mediului este utilă şi necesară,
implicarea statelor pe plan internaţional în elaborarea politicii de mediu, precum şi
urmările realizării şi îndeplinirii măsurilor stabilite cu prilejul conferinţelor şi
întrunirilor la nivel internaţional.
Totodată, putem remarca că prin implicarea Republicii Moldova în ratificarea
tratatelor internaţionale în materia respectivă, sunt realizate şi obiectivele de
politică externă, fapt ce permite în acelaşi timp, o apreciere pozitivă a R. M. pe
plan mondial de către statele şi organismele internaţionale implicate în
monitorizarea mediului naţional şi mondial.
g) Dreptul mediului şi dreptul comparat
În toate statele lumii, obiectivele de bază ale politicii de mediu, sunt aceleaşi şi
vizează protecţia şi dezvoltarea mediului, gestionarea eficientă şi continuitatea
factorilor de mediu în scopul dezvoltării sale durabile.
Diferenţa între normele juridice cu privire la mediu de la un stat la altul, sunt
determinate în primul rînd de obiectivele economice ale fiecărui stat, dar ele pot fi
determinate şi de alţi factori, cum ar fi:
a) Poziţia geografică;
b) Regimul de politică;
c) Structura de stat;
d) Nivelul de dezvoltare, etc.
Pentru aceste considerente există norme juridice cu incidenţă în domeniul mediului
mai eficiente şi mai evoluat, mai necesare, sau dimpotrivă. Totuşi, în prezent, în
procesul de apropiere a legislaţiei naţionale cu reglementări comunitare ale
mediului, cu timpul se va ajunge la o uniformizare la nivel continental a acestor
norme de drept.
 5. Caracteristicile raportului juridicde Drept ecologic
Izvoarele dreptului mediului reprezintă formele de exprimare a normelor
juridice, care privesc comportamentul subiectelor raporturilor juridice de mediu,
respectiv actele juridice (normative) care reglementează relaţiile sociale de
protecţie şi conservare a mediului.
Izvoarele dreptului mediului pot fi specifice numai acestei ramuri de drept sau pot
fi generale, reprezentînd sursa juridică pentru diverse ramuri juridice. Majoritatea
autorilor de specialitate, atunci cînd enumeră izvoarele juridice, recurg la o
ierarhizare a acestora, în funcţie de forţa lor juridică, şi respectiv de sfera relaţiilor
reglementate.
Sarcinile dreptului mediului sunt sarcinile complexe ale protecţiei şi dezvoltării
mediului natural şi artificial. Sarcina fundamentală a dreptului mediului o
reprezintă reglementarea protecţiei mediului ambiant, a diferiţilor factori de mediu,
atît prin intermediul legii generale în materie, cît şi prin legile speciale. În acest
sens, dreptul mediului contribuie la gestionarea eficientă a mediului, la conservarea
şi ameliorarea sa.
Prin prescripţiile şi regulile sale juridice, dreptul mediului îndeplineşte o serie de
funcţii specifice în raport cu scopurile principale urmărite, şi anume:
a) ocrotirea şi dezvoltarea mediului înconjurător,
b) promovarea obiectivelor dezvoltării durabile internaţionale în materie, etc.
 Tema: Reglemantarea juridică privind proprietatea publică asupra
obiectelor naturii și resurselor naturale

1. Consideraţii generale. Există mai multe abordări ale formelor

dreptului de proprietate: a) în funcţie de subiectele dreptului de proprietate; b)
după modurile de dobândire; c) după distincţia dacă dreptul de proprietate nu
este sau este afectat de modalităţi; d) după existenţa unor regimuri juridice
diferite.

Principala distincţie a formelor de proprietate este după regimul juridic, unde

avem două forme: dreptul de proprietate publică şi dreptul de proprietate privată.
Aceste două forme ale dreptului de proprietate sunt enunţate expres in art. 135 pct.
2 din Constituţie, potrivit căruia: Proprietatea este publică sau privată ”.
 

2. Sediul materiei dreptului de proprietate publică. Acelaşi art. 135 din

Constituţie, în alin. 3 prevede că: ”Proprietatea publică aparţine statului sau
unităţilor administrativ-teritoriale”. În alineatele următoare sunt cuprinse
prevederi referitoare la principalele categorii de bunuri care alcătuiesc obiectul
dreptului de proprietate publică, exercitarea acestui drept şi titularii dreptului de
proprietate publică.

Reglementările generale din Constituţie au valoarea de principiu şi forţa pe

care le-o dă legea fundamentală. Acest cadru de principiu al proprietăţii publice
este dezvoltat în diverse alte acte normative.
Legea organică este Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică şi
regimul juridic al acesteia. Ea reglementează regimul juridic general al acestei
proprietăţii. Această lege reprezintă sediul materiei în ce priveşte regimul general
al dreptului de proprietate publică aspect ce rezultă din art. 5 alin. (1): ”regimul
juridic al dreptului de proprietate publică, este reglementat de prezenta lege, dacă
prin legi speciale nu se dispune altfel”. Textul care aparţine unei legi organice nu
exclude ca şi alte legi speciale să cuprindă reglementări privind dreptul de
proprietate publică care să cuprindă unele particularităţi faţă de regimul juridic
general.
După 1989, primul act normativ care reglementează regimul juridic al
proprietăţii publice a fost Legea nr. 18/1991, care în art. 4 face referiri la terenurile
care intră în domeniul public, în raportare la titularii acestui drept,
anume ”domeniul public de interes naţional,” al cărui titular este statul,
şi  ”domeniul public de interes local” a1 cărui titular sunt unităţile administrativ-
teritoriale (comuna, oraşul,  municipiul, judeţul).
Legea stabileşte  in alin. 3 al art. 4 modalitatea de exercitare a dreptului de
proprietate publică, prin constituirea dreptului de administrare a bunurilor care
formează obiectul acesteia.
În art. 5 al legii se face o enumerare a imobilelor terenuri care aparţin
domeniului public, ”… care prin natura lor sunt de uz sau interes
public” observând din această înşirare că este folosit criteriul afectaţiunii.
Alte categorii de terenuri aparţinând  domeniului public sunt şi  terenurile
agricole proprietate de stat, administrate de instituţiile şi  staţiunile de cercetări
ştiinţifice destinate cercetării şi  producerii de seminţe şi  material săditor din
categorii biologice superioare şi  animale de rasă (art.35 alin.2 din lege), precum şi 
terenurile proprietate de stat folosite de unităţile de învăţământ cu profi1 agricol
sau silvic necesare desfăşurării activităţii didactice.
Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică locală cuprinde dispoziţii
referitoare la dreptu1 de proprietate publică, în raport cu titularii acestui drept, care
pot fi şi  sunt unităţile administrativ teritoriale, acestea în condiţiile art. 4 din lege
având personalitate juridică. În conformitate cu art. 79 din lege, constituie
patrimoniul unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile si imobile care aparţin
domeniului public de interes local, domeniul privat al acesteia, precum şi 
drepturile şi  obligaţiile cu caracter patrimonial. ”Aparţin domeniului public de
interes local toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura 1or, sunt afectate
unei utilităţi publice, sunt de uz sau de interes public şi  nu au fost declarate de
interes naţional ” (art. 80 din lege). În continuare, textu1 face o enumerare
exemplificativă, însemnând că pot aparţine si alte bunuri dobândite, în condiţii
legale. Reglementări ale domeniului public de interes local Legea nr. 63/1991, mai
cuprinde în art. 82, 84 şi  127, precum şi  H.G. nr. 113/1992, această hotărâre, care
fiind act administrativ stabileşte  măsura pentru defalcarea şi  trecerea acestor
bunuri sub autoritatea sau în administrarea autorităţilor administrative competente.
Alte texte legale cu referire la domeniul public sunt cele ale art. 475-478
Cod civil, folosindu-se expresia de ”domeniu public”. Textele vechi ale codului au
o calitate mai discutabilă, imprecizia reieşind din enunţarea ”bunuri care nu sunt
ale particularilor”. În doctrina interbelică li s-a dat noţiunea de bunuri domeniale
sau Domeniu al Statului, cuprinzând in mod generic toate bunurile proprietatea
statului. Doctrina veche face distincţie pe de o parte între domeniul civil şi 
domeniul administrativ, pe de altă parte, în cadrul domeniului administrativ, acesta
este de două feluri: domeniul public şi  domeniul privat, acestea din urmă ”sunt
destinate uzului public şi ca atare sunt în afară de comerţul civil” (art. 936, 1310,
1844 Cod civil). 1
 

3. Definiţia şi caracterele dreptului de proprietate publică.

                         3.1. Definiţie: Dreptul de proprietate publică

este dreptul de proprietate care aparţine exclusiv statului şi unităţilor
administrativ- teritoriale asupra bunurilor care fac parte din domeniul public şi
ale cărei prerogative se exercită în regim de drept public, acesta fiind inalienabil,
imprescriptibil şi insesizabil.
                         3.2. Caracterele juridice ale dreptului de proprietate
publică rezultă din însăşi definiţia dată, iar normativ se desprind din textul art. 135
(5) din Constituţie, art. 11 din Legea nr. 213/1998, art. 82 din Legea nr. 69/1991,
republicată, şi art. 5 din Legea nr. 18/1991, republicată.
                        Textul constituţional, preluat apoi de legile citate,
prevede că: ”Bunurile proprietate publică sunt inalienabile”. Potrivit art. 11 din
Legea nr. 213/1998, ”Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile
şi imprescriptibile ”.
Prevederea constituţională este preluată în conţinutul art. 11 din Legea nr.
213/1998, legea organică în materie, care prevede în alin. 1 că: ”Bunurile din
domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile”. După
enunţarea caracterelor juridice ale proprietăţii publice sunt definite fiecare dintre
ele.
În alin. 2 al art. 11 se arată că actele juridice încheiate cu încălcarea
regimului juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.
Se observă că sunt utilizate atât de legiuitor cât şi de doctrină noţiunile de
proprietate publică şi de domeniu public, care în limbajul practicienilor are acelaşi
interes, cele două terminologii sunt apreciate sinonime. Câteva explicaţii  mai sunt
necesare la noţiunea de domeniu public şi de domenialitate proprie din tradiţia
juridică. În evoluţia concepţiilor juridice asupra domeniului public, iniţial s-a
considerat că bunurile nu sunt susceptibile de proprietate; s-a negat ideea
proprietăţii, pentru că bunurile care fac obiectul său sunt inalienabile. Doctrina
modernă a sec. XX a impus în privinţa domeniului public acceptarea în favoarea
titularului a unui drept de proprietate, pe considerentul că sunt prezente cele trei
prerogative ale unui astfel de drept, concepţie care stă la baza Constituţiei din
1991. Este de subliniat faptu1 că noţiunea de proprietate publică trebuie desprinsă
de aceea de domeniu public.2
 Proprietatea publică reprezintă o entitate specifică din instituţia juridică a
dreptului de proprietate, o formă a acestui drept, care are regimul sau distinct în
cadru1 instituţiei proprietăţii.
Domeniul public este reflectarea materială a dreptului de proprietate publică,
care cuprinde totalitatea bunurilor apte sau afectate să facă obiectul proprietăţii
publice.
3.2.1. Dreptul de proprietate publică este inalienabil. Caracterul inalienabil
constă în aceea că bunurile care fac obiectul proprietăţii publice sunt scoase din
circuitul civi1 general, adică nu pot fi înstrăinate pe cale voluntară prin acte
juridice inter vivos sau mortis causa şi nici prin procedura de expropriere.
Interdicţia de înstrăinare priveşte şi imposibilitatea constituirii dezmembrămintelor
dreptului de proprietate: uzufructul, uzul, abitaţia, servituţile propriu-zise şi
superficia. Aceste bunuri pot fi însă afectate de servituţi naturale şi legale care nu
sunt servituţi propriu-zis veritabile, ci limitări normale ale dreptului de proprietate.
Limita anumitor servituţi trebuie înţeleasă că ea poate să meargă până acolo încât
să creeze o incompatibilitate cu afectaţiunea, uzul sau interesu1 public, analizată ca
o chestiune de fapt concretă. Actele de înstrăinare cu privire la bunurile care fac
obiectu1 proprietăţii publice sunt lovite de nulitate absolută, pentru că sunt în
afară de comerţ şi exceptate circuitului civil. Bunurile mobile şi imobile din
proprietatea publică sunt afectate fie uzului public, fie interesului public, şi ele
trebuie să-şi păstreze destinaţia şi scopul afectaţiunii. Ele sunt posibile în măsura în
care nu există nicidecum însuşirea unei alienări (ex. servitute prin fapta omului,
aceea de trecere) pentru că nu poate fi vorba de o excepţie, ci de existenţa
concomitentă atât a principiului inalienabilităţii cât şi a unui dezmembrământ fără
semnificaţie asupra acestui caracter.
Tot ca o concretizare a textului constituţiona1 art. 135(5), în art. 11 lit. a din
Legea nr. 213/1998 se prevede că bunurile proprietate publică: ”nu pot fi date
numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii”. În context
mai este de reţinut că nu pot fi constituite garanţii prin gajarea sau ipotecarea
acestor bunuri.
Inalienabilitatea proprietăţii publice duce în principiu la interdicţia
dobândirii lor de către particulari prin oricare dintre modurile prevăzute de lege. În
practică s-a decis că pentru terenurile aparţinând proprietăţii publice nu se pot
emite certificate de atestare a dreptului de proprietate societăţilor comerciale cu
capital de stat, în temeiul H.G. nr. 834/1991, iar asupra terenurilor agricole nu se
poate constitui sau reconstitui dreptu1 de proprietate după procedura Legii nr.
18/1991, republicată. În fine, conform art. 112 din Legea nr. 54/1998, terenurile nu
pot face obiectul schimbului.3
Problema se pune în aceiaşi termeni şi în aplicarea Legii nr. 112/1995
privind măsurile reparatorii pentru foştii proprietari şi moştenitorii lor care au
pierdut abuziv dreptul de proprietate în perioada anilor 1945-1989, precum şi
pentru imobilele preluate de stat şi afectate domeniului public conform art. 16 din
Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv de
stat. 4
Dacă afectaţiunea dată bunului preluat de stat nu mai subzistă sau dacă
revendicarea a fost solicitată pe calea dreptului comun, apreciem că, prin excepţie
strict si limitativ interpretată, prin retrocedare către vechiul proprietar se derogă de
la caracterul inalienabil.
Tot astfel, art. 45 şi 46 din Legea nr. 18/1991 dispun ca persoanele fizice sau
moştenitorii lor pe de o parte, şi foştii composesori sau moştenitorii lor, pot solicita
terenurile cu vegetaţie forestieră, pădurile, cuprinse în perimetre silvice prin acte
normative speciale.
 3.2.2. Dreptul de proprietate publică este
imprescriptibil. Imprescriptibilitatea este consecinţa inalienabilităţii bunurilor,
adică a împrejurării că sunt scoase din circuitul civil. Caracterul imprescriptibil
constă în aceea că dreptu1 de proprietate publică este imprescriptibil extinctiv, cât
şi achizitiv.
Imprescriptibilitatea sub aspect extinctiv face admisibilă oricând promovarea
unei acţiuni în revendicare, indiferent dacă este vorba despre bunuri imobile sau
mobile. Aşadar, dreptul la acţiune nu se stinge în timp, chiar dacă nu a fost
exercitat de autoritatea titulară a dreptului de proprietate publică asupra bunului
respectiv. Revendicarea este posibilă chiar şi în cazul adjudecării, pentru care art.
561 C.pr.civ. prevede un termen de 5 ani sau al avulsiunii terenurilor, caz pentru
care art. 498 C.civ. prevede că revendicarea se face în termen de 1 an.
Imprescriptibilitatea sub aspect achizitiv permite titularului dreptului de
proprietate publică asupra unui bun să se opună cu succes, să paralizeze, invocând
excepţia caracterului imprescriptibil, în faţa oricărei acţiuni înaintate de altă
persoană fizică sau juridică de drept privat, pentru constatarea uzucapiunii, în cazul
imobilelor, şi prin posesia de bună credinţă, în cazul mobilelor.
Această concluzie se desprinde din prevederile art. 1844 Cod civil: ”Nu se
poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor proprie sau printr-o
declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci sunt scoase afară din
comerţ ”. Conform art. 11 alin. 1 lit.c din Legea nr. 213/1998, bunurile imobile nu
pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune, iar bunurile mobile prin
posesia de bună credintă. În privinţa fructelor percepute de posesorul de bună
credinţă al bunului, considerăm că le păstrează, chiar dacă ulterior bunu1 reintră în
domeniul public.
                        3.2.3. Dreptul de proprietate publică este
insesizabil. Tot datorită caracterului puternic a1 inalienabilitaţii proprietăţii
publice, bunurile care formează obiectul acesteia sunt şi insesizabile, adică nu pot
fi urmărite de creditori pentru realizarea creanţelor lor. Insesizibilitatea
funcţionează şi în ipoteza că bunul se află la un alt deţinător decât titularul, în
cadrul exercitării unui drept de administrare, concesionare sau închiriere.
În conţinutul caracterului insesizabil intră şi interdicţia constituirii de
garanţii asupra bunurilor din domeniul public.
Legea nr. 18/1991, republicată, în art. 5 face o enumerare a terenurilor care
fac parte din domeniul public, iar în privinţa regimului juridic al celor incluse în
acest act normativ, face referire la caracterele pe care le prezintă, confirmând o
dată în plus tăria lor constituţională, respectiv: ”terenurile care fac parte din
domeniul public sunt scoase din circuit civil, dacă prin lege nu se prevede altfel;
dreptul de proprietate asupra lor este imprescriptibil ”.
 

4. Subiectele dreptului de proprietate publică. Actele normative care

reglementează dreptul de proprietate publică, prevăd şi care sunt titularii săi în mod
limitativ. În afara acestora, de regulă entităţi sau autorităţi publice, nici o altă
persoană fizică sau juridică nu poate să fie titular al dreptului de proprietate
publică.

În acest sens, art. 135 alin. 3 din Constituţie statuează că: ”proprietatea

publică aparţine statului şi unităţilor administrativ- teritoriale”. Tot astfel, art. 1
din Legea nr. 213/1998 dispune că dreptul de proprietate publică aparţine statului
sau unitătilor administrativ- teritoriale. Cu referire la terenurile proprietate publică,
art. 4 alin. (2) din Legea nr. 18/1991, republicată, dispune că: ”domeniul public
poate fi de interes naţional, caz în care proprietatea asupra sa, în regim de drept
public, aparţine statului, sau de interes local, caz în care proprietatea, de
asemenea în regim de drept public, aparţine oraşelor, comunelor, municipiilor sau
judeţelor”.
 Din aceste texte legale rezultă că titulari ai dreptului de proprietate publică
sunt: a) statul, asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional şi, b)
unităţile administrativ-teritoriale – comuna, oraşul, municipiul, judeţul – definite
astfel ca având personalitate juridică de art. 2 şi 4 din Legea nr. 69/1991, pentru
bunurile din domeniu1 public de interes 1ocal, aparţinând unităţilor administrativ-
teritoriale ca persoane juridice de drept public sunt titulare ale acestui drept de
proprietate. Ele exercită în condiţiile art. 2 din Legea nr. 213/1998, ”posesia,
fo1osinţa şi dispoziţia asupra bunurilor care alcătuiesc domeniul public în limitele
şi în condiţiile legii.” Aşadar exercitarea prerogativelor de către titulari nu este
discreţionară, potenţarea caracterelor juridice specifice nu este posibilă decât în
conformitate cu interesu1 general al acestei forme a dreptului de proprietate şi al
regimului juridic pe care îl oferă.
În acest context, este de subliniat că nici un alt subiect de drept public sau de
drept privat nu poate să fie titular a1 dreptului de proprietate asupra bunurilor din
domeniul public. Aceste persoane juridice, dobândesc, tot în cadrul oferit de lege,
un drept de administrare sau de concesionare asupra bunurilor din domeniul public,
care sunt altceva decât dreptul real de proprietate. Ele sunt simple modalităţi de
exercitare ale acestui drept, care nu pot fi confundate cu exercitarea atributelor
dreptului de proprietate publică.
 

5. Delimitarea domeniului public al statului faţă de domeniul public de

interes local. Între cele două categorii ale domeniului public trebuie făcută o
delimitare, criteriile acesteia fiind stabilite de art. 3, alin. 3-5 din Legea privind
proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Rezultă astfel că:

– domeniul public al statului este alcătuit din bunurile enumerate de art. 135
alin. 4 din Constituţie: ”Bogăţiile de orice natură ale subsolului, căile de
comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce
pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale
zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de
lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice.” Din conciziunea textului
constituţional reiese exclusivitatea acestui drept, însă face trimitere că şi alte
bunuri pot forma obiectu1 proprietăţii publice, sens în care aceste bunuri sunt
prevăzute în anexa I, a legii citate.
– domeniul public al judeţelor, considerat astfel, este alcătuit din bunurile
prevăzute la pct. II din Anexa Legii nr. 213/1998, precum şi din alte bunuri de uz
sau de interes public judeţean, declarate ca atare, în condiţii legale,prin hotărâre a
consiliului judeţean;
– domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor în alcătuirea
căruia intră bunurile prevăzute de pct. III din anexa legii organice, la care se
adauga şi alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare în condiţii
legale, prin hotărâre a consiliului local.
Prin lege, sunt stabilite reguli privind evidenţa inventarului şi delimitarea
domeniului public al statului, judeţului, comunei sau oraşului, precum şi cu privire
la soluţionarea litigiilor în derularea acestor proceduri.5
Pentru aplicarea legii s-a stabilit în sarcina Guvernului elaborarea de norme
tehnice si metodologice pentru inventarierea şi evidenţierea bunurilor care
alcătuiesc domeniul public al statului şi respectiv cele de interes local. Prin
hotărâre de guvern se atestă apartenenţa bunurilor la domeniul public de interes
national sau loca1. Legea mai prevede că litigiile cu privire la delimitarea
domeniului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ,
adică fiind aplicabilă procedura de cenzurare a actelor administrative potrivit Legii
nr. 29/1991, privind contenciosul administrativ.
 

6. Dobândirea dreptului de proprietate publică. Actul normativ care

reglementează principial dreptul de proprietate publică şi alcătuirea domeniului
public este Legea nr. 213/1998, care este lege organică şi devenită dreptul comun
în această privinţă. În art. 7 al acestei legi este prevăzut că formarea domeniului
public are loc în următoarele modălităţi:

6. pe cale naturală;

6. b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;

6. prin expropriere pentru cauză de utilitate publică;

6. prin acte de donaţie sau legate acceptate de guvern, consiliul

judeţean sau consiliul local, după caz, dacă bunu1 în cauză intră în domeniul
public;

6. prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau

unităţilor administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză
de utilitate publică;
 6. f) prin alte moduri prevăzute de lege.

Includerea în domeniul public se poate face datorită naturii bunurilor prin

mijloace de drept civi1, administrativ sau penal.
Mijloacele specifice domeniilor dreptului civil, administrativ sau penal pot
să fie, pe lângă cele arătate expres la Legea nr. 213/1998, confiscarea, trecerea în
proprietatea statului a bunurilor fără stăpân şia celor abandonate; rechiziţia,
comoara sau tezaurul, succesiunile vacante; amenzile, impozitele şi taxele de
timbru; impozite şi taxe datorate prin legi speciale; confiscarea bunurilor potrivit
Legii nr. 115/1996; achiziţionarea unor bunuri precum şi realizarea de investiţii;
terenurile dobândite de străini sau apatrizi prin moştenire şi pe care nu le-au
înstrăinat în timp de un an în condiţiile art. 68(2) din Legea nr. 18/1991,
republicată.
Este de reţinut că depinde de natura bunurilor respective sau de afectaţiunea
care li se dă, distincţie după care ele pot să intre fie în domeniul public, fie în
domeniul privat al statului sau unităţilor administrative teritoriale.
În ce priveşte modalitatea prevăzută de art. 7 lit.c din lege, trecerea în
proprietatea publică se poate face numai dacă statul sau unitatea administrativ-
teritorială au în proprietate bunuri care să le transmită în proprietatea publică. Dacă
un imobil a intrat în proprietatea unei societăţi comerciale ca urmare a
reorganizării dispuse prin Legea nr. 15/1990, indiferent că în structura capitalului
este deţinător şi statul, sau, ca urmare a privatizării deţinători de capital sunt
persoane fizice sau juridice, societatea comercială respectivă este o persoană
juridică de drept privat. În atare situaţie, singura modalitate de trecere în
proprietate publică o constituie exproprierea, în condiţiile legii.
 

7. Exercitarea dreptului de proprietate publică. Finalitatea urmărită în

exercitarea dreptului de proprietate publică este satisfacerea interesului general.
Acest deziderat se indeplineşte prin administrarea generală a bunurilor care
constituie obiectul proprietăţii publice.6 Prin lege, acest drept aparţine autorităţilor
centrale ale puterii executive cu privire la bunurile din domeniul public naţional, şi
autorităţilor publice judeţene sau locale, cu privire la bunurile din domeniul public
judeţean sau local. Titularii acestui drept şi-l exercită în virtutea unor prerogative
administrative, care sunt conţinute de normele de drept administrativ, ramură a
dreptului public ce îndeplineşte acest rol în interesul general al societăţii. Regimul
de drept administrativ este exercitat în virtutea unor acte de putere. Deşi aceste
autorităţi au şi personalitate juridică de drept civil, în actele de administrare a
domeniului public apar în calitate de subiecte de drept administrativ asupra
bunurilor şi au în consecinţă atribuţii care intră în conţinutul actului propriu-zis de
administrare şi foarte rar în calitate de subiecte de drept civil.

Dreptul de proprietate publică se exercită, în planu1 dreptului civil, direct şi

nemijlocit de către autorităţile publice competente, în calitate de titulari ai
dreptului, fie se realizează prin intermediu1 unor alte subiecte de drept. Atunci
când se realizează prin această ultima modalitate, bunurile sunt încredinţate, prin
acte de putere administrativă sau prin contract unor persoane juridice înfiinţate în
acest scop, cum sunt regiile autonome, sau altor persoane juridice sau persoane
fizice, cu scopul punerii în valoare potrivit destinaţiei acestor bunuri.
Exercitarea atributelor dreptului de proprietate publică sau a unora din
atributele dreptului de proprietate se realizează ca atare prin intermediul unor
subiecte de drept civil.
Avem aşadar, pe de o parte, dreptul de administrare care este constituit în
favoarea unor persoane juridice de drept public ca principală modalitate de
exercitare a dreptului de proprietate publică şi, pe de altă parte, o altă modalitate de
exercitare a acestui drept o constituie concesionarea sau închirierea bunurilor către
alte subiecte de drept civil.
În acest sens, art. 135 alin. 5 din Constituţie, prevede că, în condiţiile legii,
bunurile proprietate publică pot fi date în administrare regiilor autonome ori
instituţiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate. Textul constituţional este
reluat in art. 84 alin. 1 din Legea nr. 69/1991, privind administraţia publică 1ocală
şi art. 12 alin. 1 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul
juridic al acesteia. Dreptul de administrare va lua naştere prin hotărâre de Guvern
sau a consiliului judeţean, respectiv consiliul loca1, după cum bunul face parte din
domeniu1 public al statului sau al unităţilor teritoriale.
Din analiza textelor legale, rezultă că se pot constitui două categorii de
drepturi, una de drept administrativ, constând din dreptu1 de administrare al
regiilor autonome sau instituţiilor publice, şi alta de drept civil, constând din
dreptul de concesionare şi dreptul de folosinţă (închiriere) asupra unui bun, de
regulă imobile.
7.1. Dreptul de administrare aparţine, cum am arătat, regiilor autonome şi
instituţiilor publice asupra bunurilor proprietate publică. Reglementarea de
principiu rezultă din art. 135 alin. 1 din Constituţie preluat şi dezvoltat de art. 12
din Legea nr. 213/1998.
 Dreptul de administrare are ca izvor un act administrativ, care poate fi o
hotărâre de guvern sau a consiliului judeţean, după cum bunul face parte din
domeniul public de interes naţional, judeţean sau local.
Titulari ai dreptului de administrare pot fi: regiile autonome, instituţiile
publice de interes naţional, judeţean sau local, prefecturile şi autorităţile publice
centrale sau locale.
Regiile autonome sunt persoane juridice a căror organizare şi funcţionare
este reglementată de art. 2 din Legea nr. 15/1990. Conform textului, regiile
autonome sunt de interes naţional sau care se înfiinţează prin hotărârea consiliului
judeţean, sau, după caz, a consiliului local municipal. Bunurile proprietate publică
le sunt date în administrare pentru îndeplinirea scopului pentru care au fost
înfiinţate. Regiile autonome sunt subordonate autorităţilor care le-au înfiinţat,
dreptul de administrare care le aparţine se constituie ca o modalitate de exercitare a
dreptului de proprietate publică, în regim de drept administrativ.
Dreptul de administrare este un drept real principal, derivat din dreptul de
proprietate publică. E1 este opozabi1 celorlalte subiecte de drept, persoane fizice şi
juridice, însă devine inopozabil titularilor dreptului de proprietate publică,
respectiv statului şi unităţilor administrativ-teritoriale. Aceste din urmă autorităţi
pot să-1 retragă, să-l modifice şi să-l revoce, prerogative care aparţin titularului, ca
autoritate publică competentă. Titularul dreptului de administrare poate apăra
dreptul său prin mijloace de drept administrativ, actu1 administrativ poate fi
cenzurat pe calea acţiunii în contencios administrativ, potrivit Legii nr. 29/1990.
Modalitatea de exercitare a dreptului este de drept civil chiar şi atunci când
se produce o tulburare de drept din partea titularului. La fel şi faţă de terţi, dreptul
de administrare fiind un drept real, el devine opozabil erga omnes, apărarea lui se
realizează prin mijloace de drept civil.
 Caracterele juridice ale dreptului de administrare derivă din dreptul de
proprietate publică, care la rândul său are aceleaşi caractere, respectiv este
inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
7.2. Concesionarea şi închirierea bunurilor proprietate publică. După anul
1990 noţiunea şi regimul juridic al concesionării au făcut obiectul unor
reglementări succesive. În prezent, regimul juridic al concesionărilor este
reglementat prin Legea nr. 219/1998. Concesiunea este atribuită pe bază de
contract definit de art. 1 alin. 2 al legii, ca fiind acel contract, prin care o
persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult
49 de ani, unei alte persoane, numite concesionar, care acţionează pe riscul şi pe
răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi, sau
a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe.
 
Concesiunile sunt calificate în funcţie de obiectul lor. Avem astfel:   a)
concesiunea de bunuri; b) concesiunea de servicii publice; c) concesiunea de
activităţi economice.
                        Închirierea bunurilor care fac parte din domeniul public
este reglementată de art. 30-31 din Legea nr. 15/1990. Contractul de închiriere se
încheie pe bază de licitaţie şi în mod obligatoriu se va include clauza exploatării
bunului închiriat în conformitate cu specificu1 şi destinaţia acestuia. Calitatea de
locator o are autoritatea titulară a dreptului de proprietate publică sau cea care
exercită dreptul de administrare, iar calitatea de locatar poate să o aibă orice
persoană fizică sau juridică, română sau străină.
Pentru validitatea contractului, trebuie respectată cerinţa legii, ca locatarul să
fie desemnat în urma organizării unei licitaţii publice a închirierii unor astfel de
bunuri. Scoaterea la licitaţie se face prin act administrativ emis de titularul
dreptului.
 
                        7.3. Darea în folosinţă gratuită a bunurilor din
domeniul public. Un alt mod de exercitare a dreptului de proprietate publică este
darea în folosinţă gratuită, reglementat succesiv de art. 86 din Legea nr. 69/1991 şi
art. 17 din Legea nr. 213/1998. Textele legale nu fac o distincţie între bunurile care
fac parte din domeniul public şi cele care fac parte din domeniul privat al statului;
însă este evident că şi bunurile proprietate publică pot constitui obiect al dării în
folosinţă gratuită, textul art. 17 din Legea nr. 213/1998 făcând referire la ”pot da
imobile din patrimoniul lor în  folosinţă gratuită”. În cadrul acestui drept, după
cum rezultă din interpretarea textelor legale enunţate, se îmbină raportul juridic de
drept administrativ cu raportu1 juridic de drept civil, îmbrăcând astfel un conţinut
mixt.
În literatura juridică dreptul de folosinţă este definit ca acel drept real
principal, esenţialmente temporar, asupra unor bunuri imobile proprietate
publică, constituit prin acte administrative individuale, cu titlu gratuit, în favoarea
unei persoane juridice fără scop lucrativ.7 Beneficiarii sunt persoane juridice fără
scop lucrativ (asociaţii, fundaţii etc.) care desfaşoară activităţi filantropice, de
binefacere, de utilitate publică.
 
 8. Stingerea dreptului de proprietate publică. Stingerea dreptului de
administrare publică apare în mod firesc ca o simetrie a modului de naştere, care
acţionează ca un principiu în actele şi faptele juridice.  

În acest sens, art. 478 Cod civil reglementează reintrarea în circuitul civil a
unei categorii de bunuri care nu mai servesc uzului public.
În legislaţia apărută după anul 1990, sunt prevăzute reglementări privind
trecerea unor bunuri din domeniu1 public în domeniul privat.
Astfel de reglementări sunt cuprinse în art. 5 din Legea nr. 18/1991, care
prevede că terenurile proprietate publică ”nu pot fi introduse în circuitul civil
decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public”; art. 10 din Legea
nr. 213/1998, care de principiu, statuează că ”dreptul de proprietate publică
încetează dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat ”. Modalitatea de
trecere a bunurilor în domeniul privat este de natură administrativă, respectiv prin
acte juridice de drept administrativ, care sunt hotărârile guvernului, hotărârile
consiliilor judeţene sau locale, care reprezintă autorităţile administrative titulare,
după caz.
Introducerea în circuitul civil se realizează şi în virtutea legii, respectiv
situaţiile de constituire şi reconstituire a dreptului de proprietate asupra terenurilor
agricole din intravilanul şi extravilanul localităţilor, a pădurilor şi terenurilor cu
vegetaţie forestieră, prevăzute de art. 45, 46, 47, 48 din Legea nr. 18/1991, privind
fondul funciar.
Tema 4. Competențele organelor statale în domeniul protecției mediului
Potrivit art. 107 al Constituţiei R. M., organele centrale de specialitate ale
statului sunt ministerele. Ele traduc în viaţă, în temeiul legii, politica Guvernului R.
M., hotărîrile şi dispoziţiile lui, conduc domeniile încredinţate şi sunt responsabile
de activitatea lor.
Ministerul Mediului este organul central de specialitate ale administraţiei
publice, care, potrivit exigenţelor actuale, îşi exercită funcţiile în monitoringul
calităţii componentelor de mediu, asigurarea protecţiei mediului înconjurător şi
reglementarea folosirii resurselor naturale. În activitatea sa, Ministerul se conduce
de Constituţia R. M., legile statale, hotărîrile Parlamentului R. M., decretele
Preşedintelui, ordonanţele, hotărîrile şi dispoziţiile Guvernului, precum şi
acordurile internaţionale, la care R. M. este parte.
Ministerul este persoană juridică, dispune de ştampilă de stat şi denumire
respectivă, precum şi de cont trezorerial. Ministerul este condus de ministru, numit
în funcţie şi eliberat din funcţie, în conformitate cu Constituţia R. M. şi Legea cu
privire la Guvern. Ministrul are 2 vice-miniştri, numiţi în funcţie şi eliberaţi din
funcţie de Guvern, la propunerea ministrului. Ministrul, la rîndul său:

1. Poartă răspundere pentru realizarea sarcinilor şi funcţiilor atribuite

ministerului şi asigură executarea actelor normative în domeniu;
2. Distribuie obligaţiile şi stabileşte responsabilităţile vice-ministrului, şefilor
de direcţii ale Ministerului şi şefilor instituţiilor din subordinea acestora;
3. Aprobă schema de încadrare şi operează modificări în statele aparatului
central a Ministerului, în cadrul efectivului şi al structurii organizatorice,
aprobate de Guvernul R. M.;
4. Poartă răspundere personală pentru folosirea raţională a mijloacelor
financiare a Ministerului, integritatea bunurilor materiale, şi autenticitatea
indicilor economici;
5. Aprobă regulamentele subdiviziunilor din cadrul aparatului central al
Ministerului şi statutele instituţiilor din subordine;
6. Numeşte în funcţie, prin concurs şi eliberează din funcţie funcţionarii publici
şi alţi salariaţi ai ministerului;
7. Numeşte şi destituie, în modul stabilit, conducătorii instituţiilor de stat,
subordonate obligatoriu;
8. Emite ordine care ţin de competenţa Ministerului Mediului pe care, în lipsa
lui le emite şi semnează vice-miniştrii şi prezidează şedinţele Ministerului;
9. Aprobă planurile tematice de perspectivă şi anuale ale lucrărilor de cercetări
ştiinţifice;
 10. Aprobă programele şi planurile tematice anuale de elaborare a
documentelor, în domeniul protecţiei mediului înconjurător, finanţate din
fondurile speciale extra-bugetare;
11. Reprezintă interesele Ministerului în relaţiile cu organele de stat, cu
persoanele fizice şi juridice din R. M. şi din alte state, cu autorităţile şi
organismele internaţionale şi cu formaţiuni similare din alte ţări;
12. Aprobă, în comun cu alte Ministere, regulamente, norme, instrucţiuni şi alte
acte în domeniul protecţiei mediului înconjurător, activităţii hidro-
meteorologice, etc.

Cheltuielile de întreţinere a aparatului Ministerului se acoperă din mijloacele

bugetului de stat.  Aparatul central al Ministerului Mediului şi subdiviziunile sale
au obligaţiunea:

1. Să ţină evidenţa contabilă a patrimoniului său şi a activităţii economice pe

baza etalonului natural în expresie bănească, generalizată prin reflectarea lor
compactă, neîntreruptă, documentată şi legată reciproc;
2. Să asigure controlul asupra normelor existente şi a circulaţiei lor, utilizării
resurselor materiale, financiare şi umane în conformitate cu normele aprobate;
3. Să furnizeze informaţii complete şi autentice despre procesele economice şi
rezultatele activităţii subdiviziunilor necesare pentru conducerea operativă,
precum şi pentru utilizarea ei de către organele fiscale şi bancare, furnizori şi
cumpărători.

Atribuţiie Ministerului mediului

Ministerul Mediului efectuează următoarele atribuții:

 Elaborează şi promovează politicile şi strategiile statului în domeniul

protecției mediului, utilizării raționale a resurselor naturale, conservării
biodiversității, participă la elaborarea compartimentului ministerului în
pronosticurile ce țin de dezvoltarea socială economică a ţării;
 Identifică problemele prioritare, elaborează şi promovează programe şi
planuri naționale de acțiuni în domeniile sale de activitate, coordonează
acțiunile ministerelor, departamentelor şi ale autorităților administrației
publice locale în vederea elaborării programelor şi implementării programelor,
planurilor naționale, ramurale şi locale în domeniul protecției mediului şi
exercită controlul asupra realizării lor în viaţă;
 Promovează reforma organizatorică şi economică în domeniile sale de
activitate;
 Integrează politica de protecție a mediului în procesele social economice şi
în compartimentele politice sectoriale în baza principiilor dezvoltării durabile
şi armonizează actele normative din domeniul protecției mediului cu
prevederile legislaţiei U.E.
  Elaborează şi avizează proiectele ce ţin de competenţa Ministerului,
organizează şi exercită controlul asupra realizării acestora şi asupra respectării
legislaţiei în vigoare, vizînd domeniile sale de activitate;
 Monitorizează şi prezintă organelor ierahic superioare, informaţii privind
executarea actelor normative, planurilor, programelor, convenţiilor şi
acordurilor internaţionale;
 Asigură susţinerea metodologică a procesului investiţional, stabileşte
principiile de bază ale politicii investiţionale în domeniile sale de activitate şi
înfiinţează, precum şi iniţiază atragerea investiţiilor pentru realizarea
programelor şi planurilor de acţiuni la nivel naţional, coordonează asistenţa
tehnică;
 Avizează proiectele programului anual de lucrări publice finanţate din
bugetul de stat şi din creditele externe contractate de stat;
 Participă la promovarea politicii de stat în sfera de creditare/dezvoltare,
înaintează propuneri vizînd direcţiile prioritare, programele de stat şi
proiectele de cercetare/dezvoltare din domeniile sale de activitate;
 Organizează şi coordonează realizarea programelor de cercetare în domeniul
protecţiei mediului, conservării bio-diversităţii şi utilizării resurselor naturale;
 Promovează implementarea noilor tehnologii echivalente şi aparataje în
domeniile sale de activitate;
 Coordonează activităţile privind pregătirea, perfecţionarea şi atestarea
cadrelor din domeniu;
 Reprezintă statul în calitate de coordonator în proiectele de îndeplinire a
angajamentelor ţării faţă de convenţiile şi acordurile internaţionale de mediu
şi alte documente importante, etc.

Drepturile Ministerului Mediului

Ministerul Mediului are următoarele drepturi:

1. Să elaboreze, să aprobe, sa emită, sa modifice şi să anuleze în limitele

competenţei sale, acte normative, să emită instrucțiuni în domeniile sale de
activitate, executorii, persoanele fizice şi juridice cu orice tip de proprietate şi
formă de organizare juridică, să efectueze expertiza proiectelor ecologice şi
atestarea specialiștilor conform prevederilor legale;
2. Să efectueze expertiza ecologică de stat şi să elibereze autorizații în
domeniile sale de activitate, permise, certificate în conformitate cu legislația
în vigoare şi convențiile internaționale la care R.M este parte;
3. Să avizeze actele normative departamentale ale Ministerelor şi
Departamentelor în probleme vizând domeniile sale de activitate, să înainteze
propuneri privind suspendarea acțiunilor cu impact negativ asupra mediului
sau anularea acestora în cazul abaterii de la normele şi standardele în vigoare;
4. Să controleze respectarea legislației în vigoare, vizând domeniile sale de
activitate;
5. Să prezinte propuneri în vederea suspendării deciziilor autorităților
administrației publice care contravin acelor normative privind domeniile sale
de activitate;
6. Să sisteze prin organele sale de control în cazul constatării unor abateri de la
prevederile normative, proiectarea, construcția şi recepția obiectivelor
finalizate, fabricarea producției şi să aplice sancțiunile prevăzute de legislația
în vigoare;
7. Să antreneze în modul stabilit la examinarea problemelor ce ţin de
competenta sa specialiști din administrația publica, instituții de cercetare,
agenți economici etc.;
8. Să organizeze licitații privind proiectarea şi executarea investițiilor publice;
9. Să instituie in cadrul Ministerului grupuri de lucru, Consilii Științifice şi
Economice, oficii pentru elaborarea, promovarea şi implementarea
proiectelor, să convoace consfătuiri inter-departamentale în problemele ce ţin
de competenţele sale;
10. Să negocieze şi conform împuternicirilor să încheie contracte şi acorduri cu
autoritățile publice, cu persoanele fizice şi juridice din ţară şi din străinătate
pentru soluționarea problemelor atribuite în sarcina sa;
11. Să creeze cu acordul Guvernului în modul stabilit, întreprinderi de stat, sale
reorganizeze şi sale lichideze conform legii;
12. Să instituie potrivit competenţelor sale Comisii de Stat pentru recepția
obiectelor finalizate şi să aprobe actele corespunzătoare.
13. Domeniile de activitate ale Direcțiilor Ministerului
Tema 5. Evaluarea impactului asupra mediului in context transfrontalier
Ministerul Mediului în calitate de autoritate competentă a procedurii de
evaluare a impactului asupra mediului, coordonează inclusiv în context
transfrontalier procedura de reglementare, dacă pe teritoriul Republicii Moldova
este prevăzută realizarea unor activități planificate cu impact transfrontalier sau
dacă o activitate planificată a altor state poate avea un impact semnificativ asupra
mediului din Republica Moldova.
În cazul când Republica Moldova aplică procedura de evaluare a impactului
asupra mediului în context transfrontalieră, aceasta coordonează și prezintă
informația aferentă altor state, în conformitate cu cerințele Convenției privind
evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier (Convenția Espoo)
cât și în conformitate cu restricțiile legislației Republicii Moldova (Legea nr.86 din
29.05.2014 privind evaluarea impactului asupra mediului).
În acest sens, când Republica Moldova este parte de origine sau parte
afectată în procedura de evaluare a impactului asupra mediului în context
transfrontalier, Ministerul Mediului asigură respectarea principiului transparenței și
accesibilității informației în conformitate cu legislația privind transparența
procesului decizional, cât și a actelor emise în procedura de reglementare în
conformitate cu cerințele legislației privind evaluarea impactului asupra mediului.
Astfel, în conformitate cu art.16, aliniat (2), litera a) din Legea privind
evaluarea impactului asupra mediului Republica Moldova în calitate de parte
afectată plasează notificarea părții de origine pentru consultarea publicului
interesat și prezentarea opiniei privind activitatea planificată de către alt stat.
 Tema 6.
Expertiza ecologică obştească: organizarea şi efectuarea ei
Expertiza ecologică obştească se organizează şi se efectuează din iniţiativa
asociaţilor obşeşti oficial înregistrate, care au profilul protecţiei mediului
înconjurător şi al căror statut prevede efectuarea expertizei ecologice obşteşti.
Expertiza ecologică obştească poate fi efectuată pentru toate proiectele,
documentele şi activităţile economice preconizate, cu excepţia proiectelor sau a
unor părţi a acestora ce ţin de domeniul securităţii statului şi/sau conţin secrete de
stat comerciale şi/sau alte secrete apărate de lege.
Expertiza ecologică obştească poate fi efectuată înainte de expertiza
ecologică de stat sau concomitent cu aceasta. Cetăţenii şi asociaţiile obşteşti au
dreptul:

1. Să înainteze organelor sistemelor expertizei ecologice de stat propuneri şi

obiecţii privind proiectele obiectelor economice concrete, noile activităţi şi
tehnologii;
2. Să solicite organelor sistemului expertizei ecologice de stat informaţii
privind rezultatele expertizării noilor obiecte şi activităţi economice
preconizate;
3. Să organizeze expertiza ecologică obştească a documentaţiei de proiect şi
planificare, pentru obiectele economice noi şi potenţial periculoase pentru
mediul înconjurător.

Asociaţiile obşteşti care efectuează expertiza ecologică obştească au dreptul:

1. să primească de la beneficiar, în volum deplin documentaţia de proiect şi

documentaţia privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător, iar
în cazul în care aceasta conţine secrete comerciale şi/sau alte secrete apărate
de lege (cu excepţia secretelor de stat), în volumul care nu permite divulgarea
acestor secrete;
2. să ia cunoştinţă de documentaţia tehnico-normativă cu privire la efectuarea
expertizei ecologice de stat;
3. să participe, prin reprezentaţii săi, la şedinţele comisiilor de experţi, la care
se i-au în dezbatere avizele expertizei ecologice obşteşti.

Înregistrarea cererii de efectuare a expertizei ecologice  obștești  poate fi respinsă

sau refuzată  numai în cazul în care:

1. Expertiza ecologică obștească a fost efectuată anterior de 2 ori și ulterior în

proiect nu au fost introduse schimbări esenț
2. Se intenționează să se expertizeze documentația de proiect și planificarea
pentru obiectele legate de securitatea statului și sau informații  despre care
constituie secret de stat , secret comercial , sau alt secret apărat de lege.
3. Statutul asociației obștești nu prevede acest gen de activitate.
 4. Se încalcă cerințele de prezentare a cererii prevăzute anterior.

Persoanele cu funcții de răspundere din organele administrației publice

locale  poartă răspundere pentru refuzul neîntemeiat  de a înregistra cererile  de
efectuare a expertizei ecologice obștești. Avizul expertizei ecologice obștești are
caracter de recomandare și poate avea putere juridică  numai după aprobarea lui de
organele sistemului expertizei ecologice de stat. De asemenea el poate fi obligat ,
remis organelor  administrației publice locale , ministerelor , departamentelor ,
beneficiarilor proiectelor expertizate și organelor sistemului expertizei ecologice
de stat.
 Tema 7. Infracțiunile și contravențiile ecologice
Pot fi trase la răspundere juridică orice persoane fizice sau juridice care nu
respectă legislaţia mediului. Persoanele care răspund juridic se pot afla în situaţii
de agenţi poluanţi (când prin faptele lor poluează efectiv mediul) sau de agenţi
nepoluanţi (când prin faptele lor ilicite nu poluează mediul propriu-zis dar acestea
sunt sancţionabile după normele de dreptul mediului).

Răspunderea juridică pentru faptele poluante3

Prin faptele poluante se poluează mediul, se cauzează un prejudiciu ecologic.
Răspunderea juridică pentru faptele poluante este o răspundere specială, de dreptul
mediului, ce presupune existenţa unui element special- poluarea factorilor de
mediu.
Poluarea mediului poate fi rezultatul acţiunii umane dar şi rezultatul unor
fenomene naturale, prin care agenţii poluanţi intoxică, poluează factorii de mediu.
Poluarea factorilor de mediu (sol, subsol, păduri, ape, atmosferă) prin fapte
poluante atrage răspunderea juridică.

. Răspunderea juridică pentru faptele nepoluante

Normele de dreptul mediului, reglementează şi acele fapte care deşi nu
poluează în mod direct mediul, sunt sancţionabile în condiţiile stipulate prin
acestea şi atrag răspunderea juridică.
Reglementarea – cadru în materie, dar şi alte reglementări speciale prevăd
astfel de fapte, cum ar fi: schimbarea categoriei de folosinţă a terenurilor agricole
sau forestiere fără aprobare; refuzul de prezentare autorităţilor pentru mediu a
datelor privitoare la emisiile de poluanţi; prezentarea de date sau informaţii false în
studiile de impact asupra mediului etc.
 

Formele răspunderii juridice în dreptul mediului. Prezentare

Răspunderea juridică ca formă a răspunderii sociale, este o categorie juridică
specifică tuturor ramurilor de drept, ce sugerează ideea de sancţiune juridică
deoarece intervine în cazul încălcării prevederilor legale şi are ca efect aplicarea de
sancţiuni legale. În funcţie de specificul normei juridice încălcate, răspunderea
juridică îmbracă o serie de forme concrete, cum ar fi: răspunderea civilă,
răspunderea represivă (contravenţională şi penală), răspunderea disciplinară.
 Legea nr.137/1995 republicată, stabileşte în art.82 doar trei forme
fundamentale ale răspunderii juridice ce intervine ca urmare a încălcării
prevederilor sale, respectiv: răspunderea civilă, contravenţională sau penală.
Situaţiile în care intervine răspunderea civilă
Când prin fapta poluantă s-a cauzat un prejudiciu patrimonial unei persoane,
intervine răspunderea juridică civilă (delictuală sau contractuală). În cadrul
răspunderii juridice civile se sancţionează, în general, o conduită antisocială a
subiectelor de drept, care prin faptele lor ilicite produc pagube anumitor factori de
mediu.
De regulă, răspunderea civilă are un caracter subiectiv (este dependentă de
culpa autorului); când însă, legea prevede expres, poate interveni şi o răspundere
obiectivă, independentă de culpa autorului.
În literatura de specialitate4 există o preocupare continuă pentru stabilirea şi
identificarea pagubelor ecologice precum şi pentru stabilirea modalităţilor de
reparare a acestora.
Răspunderea civilă delictuală în dreptul mediului, intervine în situaţia în care
se întrunesc cumulativ, următoarele condiţii:
–          săvârşirea unei fapte ilicite (acţiune-inacţiune);
–          cauzarea unui prejudiciu (daună) ecologic;
–          existenţa unui raport de cauzalitate;
–          capacitatea delictuală a autorului în momentul săvârşirii faptei ilicite;
–          culpa autorului faptei ilicite nu este necesar a fi dovedită, dat fiind
caracterul obiectiv al răspunderii civile de mediu.
 Noţiunea de “daună ecologică” depoluator şi de „victimă a prejudiciului”5
“Daună ecologică” este considerată ca fiind acea vătămare care aduce
atingere tuturor factorilor de mediu, sub o formă sau alta, cu efecte ireversibile şi
cu consecinţe greu de stabilit. Noţiunea de daună ecologică include prejudiciile
cauzate mediului natural şi artificial, protejate din punct de vedere juridic.
Cu privire la victima daunei ecologice în literatura juridică de
specialitate6 au existat controverse, respectiv, dacă victima unei asemenea daune
este mediul sau este omul. Există opinii după care mediul este considerat cauza
poluării şi nicidecum victima pagubelor; alţi autori consideră că dauna ecologică
este provocată mediului de către om.
 Daunele ecologice chiar dacă nu sunt cauzate direct persoanelor umane, sunt
cauzate mediului care le înconjoară, factorilor de mediu şi implicit şi deţinătorilor
acestora, cărora le revine sarcina probei (pagubei ecologice, poluatorului şi
raportului de cauzalitate).
Victima prejudiciului ecologic, se apreciază că este mediul7, deoarece
specificul răspunderii civile în dreptul mediului constă în faptul că prejudiciul este
cauzat mediului, deoarece dacă prejudiciul ecologic ar fi creat omului şi bunurilor
sale s-ar angaja instituţia răspunderii civile delictuale proprie dreptului civil, fără
particularităţi. Deşi daunele ecologice se răsfrâng în cele din urmă asupra omului,
raportul de cauzalitate este cel dintre fapta ilicită şi modificarea adusă mediului,
indiferent dacă aceasta a condus sau nu la prejudicierea unor persoane. Tocmai în
aceasta constă specificul răspunderii pentru prejudiciile cauzate mediului.
Prejudiciile ecologice pot fi cauzate factorilor naturali sau artificiali, şi în
funcţie de gravitatea lor se grupează în: deteriorări ale mediului şi dezastre
ecologice.
Victimă a poluării este titularul unui drept sau interes, care reclamă o
vătămare a integrităţii sale fizice, a unui interes de natură patrimonială sau care
acţionează ca gestionari sau apărători a unor elemente de mediu (O.N.G.)
Victima poluării are dreptul la repararea integrală a prejudiciului ecologic
suferit, ceea ce implică o echivalenţă între paguba cauzată şi repararea acesteia.
Poluatorul mediului poate fi, în termeni generali, orice persoană fizică sau
juridică, precum şi natura. În termeni juridici, poluator al mediului este acea
persoană care a cauzat prejudiciu mediului şi care răspunde juridic pentru
consecinţele negative ale faptelor sale (acţiuni-inacţiuni) produse mediului. Ca
subiect al raportului juridic de mediu, poluatorul este acea persoană care răspunde
atât pentru pagubele cauzate prin poluare (în calitate de poluator) cât şi pentru
faptele de încălcare a normelor juridice de mediu fără consecinţa poluării (în
calitate de subiect de drept).

Evaluarea şi repararea daunelor ecologice

În practica judiciară străină s-au conturat următoarele căi fundamentale de
evaluare a daunelor ecologice:
–          evaluarea pagubelor ecologice cauzate integrităţii persoanelor şi
bunurilor lor sau activităţilor comerciale;
–          evaluarea pagubelor aflate în afara circuitului civil;
 –          evaluarea daunelor ecologice prin negocierea acestora dintre
reprezentanţii statului, poluatorului, victimelor, etc.
Repararea pagubelor ecologice este o operaţiune dificilă şi complexă ce nu
se poate asigura de fiecare dată complet şi perfect deoarece:
–          prejudiciul nu este reparabil întotdeauna în natură;
–          sursa poluării este de multe ori imprecisă şi din acest motiv autorul
poluării nu se poate identifica;
Repararea daunelor ecologice presupune în prealabil:
–          stabilirea responsabilului (persoană fizică sau juridică, instituţie sau
autoritate publică);
–          identificarea victimei poluării;
–          stabilirea modalităţii de reparare a prejudiciului ecologic cauzat.
Stabilirea unei legături de cauzalitate între poluare şi paguba rezultată este
dificilă, deoarece de cele mai multe ori paguba, vătămarea se produce mai târziu,
fapt pentru care, în acest sens se instituie o prezumţie a probabilităţii legăturii
cauzale. Legătura de cauzalitate este dificil de stabilit adesea şi datorită pluralităţii
surselor potenţiale de prejudiciu ecologic şi mai ales datorită caracterului acestora.
Astfel, problema cauzalităţii şi respectiv, cea a determinării poluatorului este
dificilă şi pentru că paguba ecologică poate fi consecinţa mai multor fapte ale
aceleiaşi persoane, sau poate fi consecinţa unui sistem de acţiuni-inacţiuni
exercitate de mai multe persoane, caz în care se pune problema identificării şi
individualizării acestora. Când poluatorul nu poate fi identificat sau atunci când
poluarea este rezultatul unui fenomen natural, repararea prejudiciului se face dintr-
un fond special, extrabugetar.8
În cazul activităţilor generatoare de risc major, este obligatorie asigurarea
pentru daune, situaţie în care obligaţia de reparare a prejudiciului ecologic revine
societăţii de asigurări căreia poluatorul îi plăteşte asigurarea respectivă.
În literatura şi practica judiciară străină s-au stabilit, în scopul determinării
legăturii de cauzalitate, următoarele sisteme:
–          sistemul echivalenţei condiţiilor (consideră drept cauză a poluării,
toate faptele care au precedat apariţia prejudiciului);
–          sistemul cauzei proxime (propune din multitudinea cauzelor care au
precedat prejudiciul pe ultima care a înglobat şi efectul celorlalte);
 –          sistemul cauzei adecvate (consideră drept cauză doar pe aceea care în
mod obişnuit este tipică pentru producerea acelui tip de prejudiciu ecologic).
Modalitatea cea mai privilegiată şi mai corectă de reparare a prejudiciului
ecologic este repararea în natură însă, distrugerea fizică face dauna ireversibilă de
cele mai multe ori, situaţie în care se impune reparaţia prin echivalent.
Pentru a interveni răspunderea civilă în dreptul mediului, prejudiciul trebuie
să întrunească următoarele condiţii:
–          să fie patrimoniale (să aibă un efect cuantificat în cost al daunelor);
–          să fie cert (să existe; sunt certe atât prejudiciile actuale cât şi cele
viitoare dacă există certitudinea că ele se vor produce);
–          să fie determinat ca întindere, ca valoare (pe bază de expertize
judiciare).
Deoarece evaluarea exactă a prejudiciului nu este posibilă întotdeauna,
Legea mediului prevede obligaţia poluatorului de a repara prejudiciul cauzat şi de a
reface cadrul natural deteriorat, încercând o restabilire a condiţiilor anterioare
producerii prejudiciului, urmărindu-se prin aceasta o “restitutio in integrum” în
dreptul mediului.
Există prejudicii ecologice cauzate prin fapta ilicită a unei singure persoane
dar există prejudicii ecologice cauzate prin fapta ilicită a mai multor persoane.
 
 Tema 8. Drepturile proprietarilor, posesorilor, beneficiarilor funciari și
obligațiile acestora.

Articolul 27. Drepturile proprietarilor funciari

Proprietarii funciari au dreptul:
- să gospodărească de sine stătător terenul;
- să fie proprietarii producţiei obţinute şi a veniturilor din realizarea ei;
- să folosească în modul stabilit de lege zăcămintele, pădurile, apele şi alte bogăţii
ale pămîntului;
- să construiască în modul stabilit de lege case, clădiri de producţie, edificii cu
destinaţie social-culturală şi cu altă destinaţie;
- să dea terenul sau o parte din el în folosinţă prin arendă sau sub altă formă;
- să primească, în caz de retragere a terenului pentru nevoile statului şi a societăţii,
compensarea deplină a cheltuielilor şi pierderilor, inclusiv a avantajului ratat;
- să lase ca moştenire terenul şi să-l înstrăineze în conformitate cu legea.
Articolul 28. Drepturile posesorilor şi ale beneficiarilor funciari
Posesorii şi beneficiarii au dreptul:
- să folosească terenurile potrivit condiţiilor de atribuire;
- să fie proprietarii producţiei obţinute;
- să folosească în modul stabilit de lege zăcămintele, pădurile, apele şi alte bogăţii
ale pămîntului;
- să primească, în caz de stingere a dreptului de posesiune sau beneficiere,
compensarea cheltuielilor legate de ameliorarea terenului.
Articolul 29. Obligaţiile deţinătorilor de terenuri
Deţinătorii de terenuri sînt obligaţi:
- să folosească terenurile în conformitate cu destinaţia lor;
- să respecte, conform recomandărilor agrotehnice, condiţiile de exploatare a
terenurilor, structura asolamentelor, să nu admită folosirea abuzivă a
îngrăşămintelor chimice şi a preparatelor de fitosanitărie;
- să achite la timp impozitul funciar şi alte plăţi pentru folosirea terenurilor;
- să ia măsuri de prevenire şi combatere a eroziunilor, a compactării solului, a
alunecărilor de teren, a salinizării sau înmlăştinirii secundare, să asigure atît
obţinerea unei producţii calitative, cît şi protecţia solului şi sporirea fertilităţii lui;
- să respecte drepturile altor deţinători de terenuri;
- să păstreze bornele de hotar şi punctele reţelei geodezice de stat din teren;
- să respecte proiectul de organizare a teritoriului;
- să prezinte la timp autorităţilor administraţiei publice locale informaţiile stabilite
prin legislaţie, privitoare la starea şi folosirea terenului.
Articolul 30. Apărarea drepturilor deţinătorilor de terenuri
Amestecul din partea organelor şi organizaţiilor de stat, economice şi de altă natură
în activitatea deţinătorilor de terenuri este interzis, cu excepţia cazurilor în care
ultimii încalcă legislaţia. Drepturile încălcate ale deţinătorilor de terenuri urmează
să fie restabilite, iar daunele pricinuite prin încălcarea drepturilor să fie reparate
integral.
Articolul 31. Neadmiterea acţiunilor negative asupra terenurilor agricole, asupra
pădurilor şi altor terenuri din afara hotarelor terenurilor atribuite în proprietate,
posesiune şi în folosinţă.
Proprietarii funciari, întreprinderile, instituţiile, organizaţiile, alţi posesori şi
beneficiari, care exploatează bogăţii minerale sau efectuează alte lucrări cu acţiune
negativă asupra terenurilor agricole, pădurilor şi altor terenuri situate în afara
hotarelor terenurilor atribuite lor sînt obligaţi să prevadă şi să ia măsuri pentru
neadmiterea acţiunilor negative.
Tema 9. DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE BENEFICIARILOR SUBSOLULUI
Articolul 38. Drepturile beneficiarilor subsolului
Beneficiarii subsolului au dreptul:
a) să folosească sectoarele de subsol atribuite în conformitate cu scopurile şi
clauzele prevăzute în contract;
b) să folosească rezultatele activităţii lor, inclusiv materia primă minerală extrasă şi
deşeurile producţiei extractive miniere, după cum găsesc de cuviinţă în cazul în
care contractul nu prevede altfel;
c) să sisteze ridicarea construcţiilor pe suprafeţele cu zăcăminte de substanţe
minerale utile în limita perimetrelor miniere , prin organele abilitate ale
administraţiei publice centrale şi locale;
d) să efectueze, fără autorizaţie suplimentară, cercetarea geologică a subsolului din
contul mijloacelor proprii, în limitele perimetrelor miniere atribuite, cu
înregistrarea cercetării în Fondul de stat de informaţii privind subsolul;
e) să antreneze subantreprenori pentru executarea unor tipuri de lurări legate de
folosirea subsolului;
f) să solicite prelungirea termenului de folosire temporară a sectoarelor de subsol;
g) să se adreseze autorităţilor care au acordat dreptul de folosinţă asupra sectorului
de subsol, inclusiv în condiţii de concesiune, pentru revizuirea condiţiilor de
folosire a sectoarelor de subsol în cazul apariţiei unor circumstanţe care se
deosebesc în mod substanţial de cele în care a fost încheiat contractul;
h) să-şi înceteze activitatea în conformitate cu condiţiile determinate de prezentul
cod sau de contract.
Articolul 39. Obligaţiile beneficiarilor subsolului
Beneficiarii subsolului sînt obligaţi:
a) să respecte cerinţele legislaţiei, precum şi ale standardelor, normelor şi
regulilor, privind tehnologiile de efectuare a lucrărilor legate de folosirea
subsolului şi de prelucrarea primară a materiei prime minerale;
b) să folosească sectoarele de subsol numai în scopurile pentru care au fost
atribuite
c) să achite la timp şi integral plăţile pentru folosirea subsolului;
d) să respecte cerinţele proiectelor tehnice, schemelor şi planurilor de dezvoltare a
lucrărilor miniere, limitelor şi normelor; să nu admită pierderi supranormative,
diluarea şi extragerea selectivă a substanţelor minerale utile;
e) să ţină şi să perfecteze documentaţia geologică, de topografie minieră şi de altă
natură în procesul folosiri subsolului; să asigure integritatea acesteia; să elaboreze
planuri anuale de dezvoltare a lucrărilor miniere;
f) să prezinte informaţia geologică Fondului de stat de informaţii privind subsolul;
g) să prezinte Fondului de stat de informaţii privind subsolul, precum şi
autorităţilor publice, în conformitate cu competenţele acestora, date veridice despre
rezervele de substanţe minerale explorate, extrase şi rămase în subsol,
componentele conţinute în ele (despre mişcarea rezervelor), despre folosirea
subsolului în scopuri nelegate de extragerea substanţelor minerale utile;
h) să păstreze excavaţiile miniere de explorare şi sondele de foraj care pot fi
folosite la exploatarea zăcămintelor de substanţe minerale utile sau în alte scopuri;
i) să 1ichideze, în modul stabilit, excavaţiile miniere şi sondele de foraj ce nu vor fi
folosite în continuare;
j) să asigure securitatea efectuării lucrărilor legate de folosirea subsolului conform
art.77;
k) să respecte cerinţele actelor normative care reglementează condiţiile de folosire
şi protecţie a subsolului, protecţie a aerului atmosferic, terenurilor, pădurilor,
apelor, precum şi a clădirilor şi construcţiilor de impactul dăunător al lucrărilor
legate de folosirea subsolului;
l) să informeze neîntîrziat autorităţile administraţiei publice despre crearea
situaţiilor periculoase pentru viaţa şi sănătatea populaţiei, mediul înconjurător;
m) să decoperteze stratul de sol fertil şi să-l păstreze în tot volumul iniţial în stare
utilă pentru recultivarea terenurilor degradate;
n) să aducă, potrivit prevederilor actelor normative şi cerinţelor proiectelor tehnice,
terenurile, alte obiective naturale, clădirile şi construcţiile distruse în timpul
folosirii subsolului într-o stare bună pentru utilizarea lor ulterioară conform
destinaţiei;
o) în cazul descoperirii unor obiective unice naturale şi cultura1- istorice, să sisteze
1ucrările care pot distruge integritatea obiectivelor menţionate şi să înştiinţeze
despre aceste descoperiri autorităţile administraţiei publice centrale şi instituţiile
ştiinţifice;
p) să asigure respectarea regulilor de comercializare a substanţelor minerale utile
solide, stabilite de Guvern.
Tema 10. CONDIȚIILE DE CALITATE A APEI POTABILE
Articolul 4. Obligații generale
(1) Apa potabilă trebuie să fie sanogenă și curată, îndeplinind următoarele condiții:
a) să fie lipsită de microorganisme, paraziți sau substanțe care, prin număr sau
concentrație, constituie un pericol potențial pentru sănătatea umană;
b) să întrunească cerințele minime prevăzute în tabelele 1A, 1B, 2 și 3 din anexă;
c) să corespundă cerințelor prevăzute la art. 5–7, 9 și 11.
(2) Măsurile de aplicare a prezentei legi nu trebuie să conducă, direct sau indirect,
la deteriorarea calității apei potabile, care să afecteze sănătatea umană, ori la
creșterea gradului de poluare a apelor utilizate pentru obținerea apei potabile.
Articolul 5. Calitatea apei potabile
(1) Calitatea apei potabile (inclusiv a apei calde) trebuie să corespundă valorilor
stabilite pentru parametrii prevăzuți în anexă. Valorile parametrilor indicatori
prevăzuți în tabelul 3 din anexă sînt stabilite în scopul evaluării calității apei
potabile în programele de monitorizare și al îndeplinirii obligațiilor prevăzute de
prezenta lege.
(2) Guvernul aprobă valori pentru parametrii suplimentari, care nu sînt incluși în
anexă, în cazurile în care o impun măsurile de protecție a sănătății publice. Valorile
aprobate trebuie să respecte condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) lit. a).
Articolul 6. Punctul de conformitate
(1) Calitatea apei potabile este conformă dacă valorile stabilite pentru parametrii de
calitate corespund celor prevăzute în anexă în următoarele puncte de prelevare a
probelor:
a) la robinetul consumatorului, în punctul de intrare în clădire și la cișmelele
stradale, în cazul apei potabile furnizate prin rețeaua de distribuție;
b) în punctul de curgere a apei din rezervor/cisternă, în cazul apei potabile
furnizate în acest mod;
c) în punctul în care apa se îmbuteliază în sticle sau alte recipiente destinate
comercializării, în cazul apei potabile îmbuteliate;
d) în punctul din care apa este preluată în procesul de producere la întreprinderile
alimentare.
(2) Dacă, în situația prevăzută la alin. (1) lit. a), se constată că valorile parametrilor
nu se încadrează în valorile stabilite în anexă din cauza sistemului casnic de
distribuție sau a modului de întreținere a acestuia, se consideră că au fost
îndeplinite obligațiile ce revin producătorului de apă potabilă, respectiv,
operatorului, cu excepția situației în care apa este furnizată direct consumatorului,
iar producătorul, respectiv, operatorul este responsabil și de întreținerea rețelelor
interioare.
(3) În cazul constatării situației prevăzute la alin. (2):
a) operatorii notifică autoritățile administrației publice locale și/sau proprietarii
despre măsurile adecvate de remediere și întreținere a rețelei sau despre tehnicile
adecvate de tratare ce trebuie aplicate pentru a reduce sau a elimina riscul de
neconformare la parametrii de calitate ai apei potabile, informînd simultan Agenția
Națională pentru Sănătate Publică;
b) Agenția Națională pentru Sănătate Publică notifică consumatorii vizați despre
măsurile suplimentare ce trebuie adoptate pentru prevenirea îmbolnăvirilor, dacă
acestea se impun.
Capitolul III
SUPRAVEGHERE ȘI MONITORIZARE
Articolul 7. Controlul calității apei potabile
(1) Monitorizarea calității apei potabile se asigură de către producător, operator și
autorități publice după cum urmează:
a) producătorii de apă potabilă și operatorii asigură monitorizarea operațională,
conformarea la parametrii de calitate și finanțarea monitorizării de audit și de
control al calității apei potabile;
b) Agenția Națională pentru Sănătate Publică, inclusiv prin subdiviziunile sale
teritoriale, asigură monitorizarea de audit a calității apei potabile la orice etapă de
producere a apei (extragere, tratare, înmagazinare, distribuire) și a calității surselor
de apă destinate îmbutelierii, precum și a calității apelor potabile îmbuteliate
înainte de plasarea lor pe piață, cu scopul de a verifica conformitatea apei care
urmează a fi distribuită consumatorului cu cerințele de calitate și de a preveni
riscurile pentru sănătatea publică;
c) Agenția Națională privind Siguranța Alimentelor asigură supravegherea calității
apei potabile utilizate de întreprinderile alimentare și supravegherea pe piață a apei
potabile îmbuteliate.
(2) Ministerul Sănătății, Muncii și Protecției Sociale va lua toate măsurile în scopul
asigurării capacităților de laborator și a calificării personalului Agenției Naționale
pentru Sănătate Publică pentru realizarea monitorizării de audit a calității apei
potabile, în vederea prevenirii riscurilor pentru sănătatea publică.
(3) Producătorii de apă potabilă sau operatorii, prin sistem public ori individual,
prin îmbuteliere în sticle sau în alte recipiente pentru industria alimentară, vor
asigura monitorizarea operațională, de control al apei potabile, conform unui
program care va cuprinde controlul eficienței tehnologiei de tratare, îndeosebi a
dezinfecției, și controlul calității apei potabile produse și furnizate.
(4) Procedurile pentru monitorizarea prevăzută la alin. (3) se stabilesc în
conformitate cu Regulamentul sanitar privind supravegherea și monitorizarea
calității apei potabile, iar programul de monitorizare se aprobă de către Agenția
Națională pentru Sănătate Publică.
(5) Laboratoarele care efectuează încercări ale calității apei potabile, indiferent de
tipul de proprietate și forma de organizare juridică, vor respecta specificațiile
referitoare la metoda de analiză a parametrilor stabiliți conform Regulamentului
sanitar privind supravegherea și monitorizarea calității apei potabile. Agenția
Națională pentru Sănătate Publică plasează anual pe pagina web oficială lista
laboratoarelor care efectuează încercări ale calității apei potabile.
(6) Pentru evaluarea calității apei potabile se pot utiliza și alte metode de analiză
aprobate de organismul național de standardizare. Laboratoarele care recurg la
metode alternative prezintă toate informațiile de validare a acestora.
(7) Agenția Națională pentru Sănătate Publică este în drept să decidă efectuarea
unei monitorizări suplimentare dacă există dovezi ce atestă prezența în apă a unor
substanțe sau microorganisme care nu au fost stabilite ca parametri conform
tabelului 3 din anexă și care constituie un potențial pericol pentru sănătatea umană.
Monitorizarea suplimentară se realizează individual pentru fiecare substanță sau
microorganism în cauză.
Articolul 8. Proceduri de analiză a calității apei potabile
(1) Sursele ce asigură apa potabilă în mediul rural – fîntînile, puțurile de adîncime
mică și captările de apă – se verifică de către subdiviziunile teritoriale ale Agenției
Naționale pentru Sănătate Publică, la solicitarea autorității publice locale sau a
deținătorului sursei de apă, la un interval de 3 ani, la parametrii chimici, și anual, la
cei microbiologici, prin prelevare a probelor de apă și analize de laborator.
(2) Starea de apă potabilă sau apă nepotabilă, constatată, în baza analizelor, de
către un laborator abilitat, se consemnează pe o plăcuță aplicată la vedere pe sursa
de apă sau în vecinătatea ei.
(3) În cazul în care analizele de laborator arată că apa nu îndeplinește condițiile de
potabilitate, se interzice utilizarea acesteia pentru consumul uman, al animalelor și
pentru irigații.
(4) Deținătorii surselor de apă și operatorii rețelelor de alimentare cu apă asigură
accesul organelor de control la sursele de apă și la rețelele de alimentare pentru
prelevarea de probe și protejarea acestora împotriva contaminărilor de orice fel.
(5) Costurile de prelevare și analiză a probelor de apă prelevate se suportă de către
deținătorul sursei de apă, respectiv, operatorul rețelei de alimentare cu apă,
conform listei și tarifelor pentru serviciile contra cost prestate în sfera sănătății
publice pentru persoanele fizice și juridice, aprobate de Guvern.
Tema 11.-Participarea asociațiilor obștești și a persoanelor fizice la realizarea
măsurilor de protecție a aerului atmospheric.
Articolul 8. Modul de participare a asociațiilor obstești și a persoanelor fizice la
realizarea măsurilor de protecție a aerului atmosferic.
Asociațiile obștești și persoanele fizice pot să participe la realizarea măsurilor de
protecție a atmosferei, la elaborarea și examinarea proiectelor de programe
ecologice, de scheme regionale complexe, de alte documente, pot să solicite și să
primească informația necesară privind starea aerului atmosferic.
Asociațiile obștești și persoanele fizice poartă răspundere în conformitate cu
legislația privind protecția mediului, precum și cu statutele și regulamentele
organizațiilor menționate, pentru neonorarea obligațiunilor asumate privind
protecția aerului atmosferic.
Autoritățile publice sânt obligate să țină cont de propunerile asociațiilor obștești și
ale persoanelor fizice la elaborarea și realizarea măsurilor de protecție a aerului
atmosferic.
Tema 12 Cadastrul silvic de stat
Ţinerea evidenţei de stat a fondului forestier şi a cadastrului silvic de stat are drept
scop organizarea folosirii raţionale a fondului forestier, regenerării, pazei şi
protecţiei eficiente a pădurilor, exercitarea controlului sistematic al schimbărilor
calitative şi cantitative ale pădurilor, asigurarea autorităţilor administraţiei publice
locale, întreprinderilor, instituţiilor, organizaţiilor şi cetăţenilor interesaţi cu
informaţii despre fondul forestier. (art. 74 CS)
Cadastrul silvic de stat conţine un sistem de informaţii despre regimul juridic al
fondului forestier, clasificarea pădurilor pe grupe şi categorii funcţionale,
aprecierea lor sub raport economic, altă informaţie necesară pentru gospodărirea
fondului forestier şi evaluarea rezultatelor activităţii economice în fondul forestier.
Ţinerea evidenţei de stat a fondului forestier şi a cadastrului silvic de stat se
efectuează de către organele silvice de stat pe baza amenajamentelor silvice,
inventarierilor şi cercetărilor fondului forestier, conform unui sistem unic.
Materialele evidenţei de stat a fondului forestier sînt correlate cu datele din
cadastrul funciar.
Amenajamentul silvic include un sistem de măsuri pentru asigurarea gospodăririi
raţionale a terenurilor din fondul forestier şi realizării folosinţelor silvice,
regenerarea eficientă, paza şi protecţia pădurilor promovarea unei politici tehnico-
ştiinţifice unice, bazate pe concepţia de dezvoltare durabilă a pădurilor şi
silviculturii. (art. 71 CS)
Amenajamentul silvic include:
a) delimitarea hotarelor şi organizarea internă a teritoriilor întreprinderilor,
instituţiilor şi organizaţiilor, în gestiunea cărora se află terenuri din fondul
forestier;
b) executarea de lucrări topografico-geodezice şi de cartografiere specială a
pădurilor;
c) inventarierea fondului forestier prin determinarea compoziţiei şi vîrstei
arboreturilor, stării lor, caracteristicilor calitative şi cantitative ale resurselor
silvice;
d) stabilirea terenurilor din fondul forestier, care necesită efectuarea tăierilor de
îngrijire, de igienă, de reconstrucţie, a măsurilor de regenerare, împădurire,
ameliorare, pază şi protecţie a pădurilor şi a altor măsuri, precum şi determinarea
ordinii şi modalităţilor de executare a lor;
e) argumentarea divizării pădurilor pe grupe şi categorii funcţionale, prezentarea de
propuneri privind schimbarea grupelor sau categoriilor funcţionale ale pădurilor;
f) determinarea posibilităţii de recoltare a masei lemnoase prin tăieri de produse
principale, a volumului tăierilor de reconstrucţie, de conservare, de îngrijire, de
igienă şi a altor tipuri de folosinţe silvice;
g) stabilirea volumului de măsuri destinate regenerării pădurilor, protecţiei
pădurilor împotriva incendiilor, dăunătorilor şi bolilor, precum şi a volumelor altor
măsuri silvice;
h) cercetări şi explorări biologice ale pădurilor;
i) controlul asupra executării proiectelor elaborate în cadrul amenajamentului
silvic, precum şi a altor măsuri de amenajare a pădurilor.
Amenajarea pădurilor se efectuează de către serviciul de stat de amenajament
silvic, conform unui sistem unic, o dată la 10 ani.

Monitoringul forestier reprezintă un sistem de observaţii şi prognozări pentru

relevarea schimbărilor stării pădurilor, descoperirea şi prevenirea proceselor şi
tendinţelor negative din păduri. (art. 76 CS)
 Tema 13. Răspunderea pentru încălcarea legislației cu privire la protecția și
folosirea resurselor regnului animal.
Articolul 40. Răspunderea pentru încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia şi
folosirea resurselor regnului animal
Persoanele fizice şi juridice vinovate de:
a) încălcarea regulilor vînatului, pescuitului şi a altor modalităţi de folosire
a resurselor regnului animal;
b) încălcarea regulilor de protecţie a habitatului, condiţiilor de reproducere
şi căilor de migraţie a animalelor;
c) incendierea vegetaţiei uscate pe terenurile habitate de animale;
d) utilizarea neautorizată a resurselor regnului animal;
e) scoaterea ilicită a animalelor din mediul lor de trai;
f) transmiterea neautorizată a dreptului de folosinţă a resurselor regnului
animal;
g) strămutarea, aclimatizarea şi încrucişarea neautorizată a animalelor;
h) comportarea crudă cu animalele;
i) încălcarea regulilor de aplicare a mijloacelor de protecţie a plantelor, a
pesticidelor, îngrăşămintelor minerale, microelementelor şi altor preparate ce pot
cauza pagube regnului animal;
j) păstrarea materialelor şi deşeurilor de producţie fără respectarea
măsurilor stabilite pentru prevenirea pieirii animalelor;
k) încălcarea regulilor de expediere şi comerţ cu colecţii de animale din
fauna sălbatică precum şi cu obiecte separate ale regnului animal;
l) construirea de obiective fără respectarea măsurilor de protecţie a regnului
animal şi a habitatului lor şi fără efectuarea expertizei ecologice de stat a
proiectelor acestor obiective sau fără respectarea cerinţelor ei;
m) neinformarea la timp a organelor controlului de stat despre starea şi
efectivul animalelor, despre schimbările observate;
n) neîndeplinirea măsurilor de protecţie, precum şi a indicaţiilor organelor
controlului de stat privind protecţia regnului animal;
o) nerepararea tuturor pagubelor cauzate şi nealocarea de mijloace pentru
restabilirea efectivului de animale sau a habitatului lor;
p) practicarea fără autorizaţie a genurilor de activitate legate de întreţinerea,
reproducerea, dobîndirea şi comercializarea animalelor poartă răspundere penală,
administrativă, materială şi disciplinară, în modul şi cuantumurile stabilite de
legislaţie.
Articolul 41. Repararea pagubelor cauzate prin încălcarea legislaţiei cu privire la
protecţia şi folosirea resurselor regnului animal
Persoanele fizice şi juridice sînt obligate să repare pagubele cauzate prin
încălcarea legislaţiei cu privire la protecţia şi folosirea resurselor regnului animal,
precum şi să recupereze profitul ratat, în modul şi cuantumurile stabilite de
legislaţie.
Articolul 42. Plata pentru utilizarea substanţelor toxice cu efecte dăunătoare asupra
regnului animal
Pentru utilizarea în agricultură şi în alte scopuri a substanţelor toxice, ce
dăunează animalelor folositoare, se prevede o plată de despăgubire, în modul şi
cuantumurile stabilite de legislaţie.
Articolul 43. Soluţionarea litigiilor cu privire la protecţia şi folosirea resurselor
regnului animal
Litigiile în domeniul protecţiei şi folosirii resurselor regnului animal, care
nu pot fi rezolvate în condiţiile unei concilieri amiabile între părţile interesate, sînt
supuse spre rezolvare instanţelor judecătoreşti conform legislaţiei.
Tema 14. Reglementarea juridică a zonei umede
Categoriile de arii naturale protejate
Obiectele şi complexele naturale, pentru care se instiuie regimul de arie naturală
protejată, se încadrează în următoarele categorii :
a) de importanţă internaţională, naţională şi locală;
b) de nivel naţional - stabilite prin Legea nr. 1538–XIII din 25 februarie 1998,
conform clasificării Uniunii Internaţionale pentru Conservarea Naturii (în
continuare – U.I.C.N.), inclusiv: rezervaţie ştiinţifică; parc naţional; monument al
naturii; rezervaţie naturală; rezervaţie peisagistică ( de peisaj geographic);
rezervaţie de resurse; arie cu management multifuncţional; rezervaţie a biosferei;
c) de nivel naţional - stabilite prin Legea nr. 1538–XIII din 25 februarie 1998,
altele decît cele specificate conform clasificării U.I.C.N.: grădină botanică; grădină
dendrologică; monument de arhitectură peisageră; grădină zoologică;
d) stabilite prin reglementări internaţionale:
zonă umedă de importanţă internaţională (Convenţia Ramsar);
zonă de interes special pentru conservare (Convenţia Berna).

Pentru zonele umede de importanţă internaţională

Zonele umede de importanţă internaţională sînt arii naturale protejate ale căror
obiective sînt protecţia şi conservarea siturilor naturale cu diversitatea biologică
specifică zonelor umede.
Managementul acestor zone se realizează în scopul conservării lor şi al utilizării
raţionale a resurselor biologice pe care le generează, în conformitate cu prevederile
Convenţiei privind conservarea zonelor umede de importanţă internaţională, în
special ca habitat al păsărilor acvatice (Ramsar, 1971).
Tema 15. Programul national pentru gestionarea deșeurilor
ÎNDEPLINIREA OBIECTIVELOR ASUMATE PENTRU DEȘEURILE
MUNICIPALE
Pregatire pentru reutilizare și reciclare a deșeurilor municipale - minimum 50%
până la sfârșitul anului 2020 (raportat la deșeurile reciclabile)
Pregătire pentru reutilizare și reciclare a deșeurilor municipale - minimum 50%
până la sfârșitul anului 2025 (raportat la deșeurile municipale)
Reducerea cantității deșeuri biodegradabile municipale depozitate - la 35% din
cantitatea de deseuri biodegradabile municipale generata in anul 1995, până la
sfârșitul anului 2020
ÎNDEPLINIREA OBIECTIVELOR ASUMATE
Depozitarea numai a deșeurilor supuse în prealabil unor operații de tratare – 2025
Creșterea gradului de valorificare energetică - la minim 15%, până la sfârșitul
anului 2025
ÎNDEPLINIREA CONDIȚIONALITĂȚILOR STABILITE
Gradul de detaliu al documentului să permită stabilirea de investiții la nivel
județean
Propunerea de instrumente economice eficiente (inclusiv revizuirea celor existente)
ALTE ASPECTE
Utilizarea instalațiilor de tratare a deșeurilor construite prin proiectele SMID
Tratarea deșeurilor la nivel local, în județul în care au fost generate
Obiective
Cresterea gradului de acoperire cu serviciu de salubrizare la 100%- 2018
Reducerea cantității de deșeuri menajere și similare generate pe locuitor în anul
2025 cu cel puțin 10% raportat la anul 2017;
Atingerea gradului de pregătire pentru reutilizare și reciclare prin aplicarea
ierarhiei de gestionare a deșeurilor cf Legii nr. 211/2011
Colectarea separată și tratarea corespunzătoare a deșeurilor periculoase menajere
Colectarea separată și tratarea corespunzătoare a deșeurilor voluminoase
Încurajarea utilizării în agricultură a materialelor rezultate de la tratarea
biodeșeurilor (compostare și digestie anaerobă)
Finalizarea, punerea în funcțiune și utilizarea instalațiilor de tratare a deșeurilor
construite prin proiectele SMID
Reducerea cantității deșeuri biodegradabile municipale depozitate - la 35% din
cantitatea de deseuri biodegradabile municipale generata in anul 1995, până la
sfârșitul anului 2020  Depozitarea numai a deșeurilor supuse în prealabil unor
operații de tratare- - procesele fizice, termice, chimice sau biologice, inclusiv
sortarea, care schimbă caracteristicile deșeurilor pentru a reduce volumul sau
natura periculoasă a acestora, pentru a facilita manevrarea lor sau pentru a crește
gradul de recuperare (Directiva 1999/31/CE privind depozitele de deșeuri, art.2
Masuri/Actiuni legislative, instituționale, organizaționale, financiare, de
preventie, de informare
Extinderea sistemului de colectare separată a deșeurilor reciclabile a biodeșeurilor,
a deșeurilor verzi
Extinderea capacităților de sortare Construirea de instalații de compostare,
instalații de digestie anaerobă de tratare mecano-biologică cu biouscare Integrarea
instalațiilor de tratare a deșeurilor existente
Închiderea tuturor depozitelor neconforme Construirea de depozite conforme în
județele în care nu au fost încă implementate proiecte SMID și extinderea
capacităților de depozitare existente
Imbunatatirea cadrului legislativ existent Intarirea capacitatii institutionale
Monitorizarea și controlul activitatilor ce presupun managementul deseurilor
Campanii de informare constientizare