Sunteți pe pagina 1din 2

Constantin Ţoiu, romancier şi memorialist

        de Nicolae Manolescu

(Din „Istoria Critică a Literaturii Române“)


Cel mai vîrstnic dintre prozatorii care au debutat în anii ’60, Constantin Ţoiu este şi cel din urmă
care a cunoscut consacrarea. Primele lui cărţi au trecut aproape neobservate. Dacă nuvelele
din Duminica muţilor erau doar lipsite de originalitate, deşi bine scrise, romanul Moartea în
pădure  reprezenta un debut cu stîngul care putea compromite cariera unui scriitor cult şi talentat.
Ignorarea de către critică s-a dovedit profitabilă. Tema romanului nu era nouă. Moartea în
pădure  era un remake, în 1965, al Vînătorii de lupi, odioasa nuvelă care l-a lansat pe Petru
Dumitriu cu un deceniu şi jumătate mai devreme, zugrăvind eroismul comuniştilor în bătălia cu
oamenii munţilor din aceeaşi perspectivă realist-socialistă pe care o regăsim la Radu Theodoru,
în romanul în două volume Muntele, apărut cam o dată cu al lui Ţoiu, şi, cu o abia vizibilă
amendare, chiar şi la Buzura, zece ani mai tîrziu, în Feţele tăcerii. Se prea poate, în altă ordine
de idei, ca procesul de conştiinţă pe care Ţoiu îl va intenta în 1999 în Barbarius protagonistului
său (un fost procuror care slujise credincios justiţia regimului Dej, cuprins ulterior de remuşcări)
să fie o timidă încercare de recunoaştere a păcatului de tinereţe. Norocul ca acel prim volum să
fie uitat,

Ţoiu l-a datorat succesului neaşteptat al Galeriei cu viţă sălbatică (1976), considerat de mulţi
drept adevăratul debut al unui scriitor al cărui nume circula în lumea literară de prin anii ’50, în
legătură cu cîteva stilizări de opere traduse din rusă şi chineză, şi totodată cu o publicistică foarte
personală, strînsă în două volume, care a inaugurat
seria Pretextelor  şi Prepeleacului din România literară. Tema Galeriei era „obsedantul
deceniu“, în alt mediu însă decît acela ţărănesc sau industrial frecventat de majoritatea
romancierilor, de la Preda la Ivasiuc. Ţoiu e atras de mediul artistic şi deopotrivă de acela al
„foştilor“ din familiile bune, deposedate de comunism şi azvîrlite în închisoare. Original este de
pe acum romancierul şi prin nivelul intelectual al prozei, prin stilul elegant, de care nu mulţi
contemporani sînt capabili. Dacă admitem că un Radu Petrescu, un Mircea Ciobanu şi alţi cîţiva
cu o scriitură nobilă şi subtilă nu au avut o cotă literară pe măsură, trebuie să recunoaştem că la
modă era în epocă o altfel de proză, cenuşie, primitivă, cînd nu rudimentară ca expresie, şi al
cărei merit era directeţea mesajului politic şi istoric. Galeria e un roman admirabil scris, într-o
limbă curată, de modă veche, deloc în linia romanului realist interbelic care antipatiza calofilia,
mai degrabă în aceea clasică a prozei scurte a lui Negruzzi, Ghica, Odobescu, Caragiale, tatăl şi
fiul, ţinuţi toţi la mare preţ de autorul Pretextelor. G. Dimisianu a remarcat protocolul stilistic
(numindu-l ceremonial). Alex Ştefănescu a vorbit de „boierie“. Galeria e totodată un roman
spiritual, plin de vervă, de o voioşie incomparabilă a observaţiei şi ideilor, ludic şi aproape frivol,
în raport cu subiectul, însă în fond serios, cum nu sunt de obicei romanele româneşti, dar care ne
face să ne gîndim la acelea ale unor Aldous Huxley ori Saul Bellow. Protagonistul Galeriei este
tînărul Chiril Merişor, angajat pe un post modest într-o editură de stat (singura prin anii ’57-’58

1
cînd se petrece acţiunea), după ce a fost exclus din partid la verificările de la începutul deceniului
6. Întîmplarea face să uite într-o cabină de probă de la un magazin de confecţii un caiet de
însemnări zilnice. Încăput, pe o cale sau alta, pe mîna Securităţii, caietul cu coperţi albastre (ce
anticipare stranie a Caietului albastru al lui N. Balotă, datînd din aceiaşi ani şi uitat cu intenţie în
tren, tocmai ca să nu fie interceptat de Securitate, publicat o jumătate de secol mai tîrziu!) devine
probă în procesul politic intentat autorului lui. Condamnat, Chiril Merişor se spînzură în
închisoare. Pe un pachet de ţigări restituit familiei după moartea lui, împreună cu cîteva lucruri
personale, deţinutul scrisese: indestructibil. La apariţia romanului, cuvîntul n-a scăpat nimănui.
El era încărcat de un mesaj pozitiv şi optimist, de tipul acelora romantic-revoluţionare ale lui
Gorki şi ale altor scriitori realişti-socialişti, care însă se refereau deobicei la o istorie mai puţin
destructivă. Acest aspect n-a părut important, deşi tocmai el face echivoc cuvîntul. Îndefinitiv,
care este mesajul adevărat în condiţiile în care protagonistul romanului, împreună cu alte zeci de
mii de „politici“, piere într-o temniţă comunistă? Mesajul sugerat în roman este acela că
vremurile se vor schimba şi că abuzurile nu se vor mai repeta. Obligat ori nu de Cenzură (nu
există nicio informaţie în această privinţă, Ţoiu dezvăluind, în Barbarius, doar faptul că a izbutit
să obţină, după o întîlnire cu Cenzorul Şef, să nu fie eliminată sinuciderea lui Chiril),
romancierul a introdus forţat în desfăşurarea evenimentelor (limitate la doi ani din „obsedantul
deceniu“) un plan de referinţă ulterior. Două pasaje, atribuite naratorului omniscient, se oferă
explicit la Congresul al IX-lea al PCR şi la înscăunarea lui N. Ceauşescu, unul prilejuit de un
cortegiu funerar în care se află şi tînărul secretar general, mergînd pe jos, aproape neglijent, cu
banderola neagră de pe braţ pe jumătate desprinsă (suntem în 1967 la înmormîntarea lui Arghezi,
aşa dar după zece ani de la sinuciderea lui), altul, în final, cînd o ploaie zdravănă curăţă aerul de
tot praful acumulat în trecut. „Tragem o linie“ de la care viaţa „începe de la capăt“, notează
autorul. Ce e drept, perspectiva ulterioară nu lipseşte din niciunul dintre romanele „obsedantului
deceniu“.

Sintagma lui Preda (nu contează că a fost greşit interpretată) tocmai această linie despărţitoare o
consfinţea: între o epocă tragică şi o alta în care devenea posibilă în literatură obsesia şi
aprecierea tragediei. Ideea se ivise la Congresul al IX-lea evocat de Ţoiu, odată cu despărţirea
(tactică, ştim astăzi, nu ideologică) a lui Ceauşescu de moştenirea lui Dej. Inedită şi curajoasă era
în Galeria absenţa acestui element de transcendere a epocii, care ar fi sugerat că nu era vorba de
o metamorfoză reală a regimului, ci doar de o schimbare la faţă. Mai grav este că, nejustificate de
timpul acţiunii, introduse din exterior, pasajele cu pricina (acela din final, îndeosebi) creează
impresia cît se poate de netă că optimismul lor e tras direct din documentele de
partid. Indestructibilul fiinţei umane pare cu atît mai mult o tristă ironie, cu cît, doar douăzeci de
pagini separă unul dintre pasaje de cea mai radicală analiză a sistemului comunist din întreg
romanul contemporan