Sunteți pe pagina 1din 25

Cuprins

ARGUMENT ....................................................................................................................... pag. 2

CAP. I. Generalităţi despre rezistoare ……......................................................................... pag. 4

CAP. II. Tipuri de rezistoare ………………........................................................................ pag. 7

CAP. III. Marcarea rezistoarelor …………………………….............................................. pag. 14

CAP. IV. Conectarea rezistoarelor în circuitele electrice .................................................... pag. 18

BIBLIOGRAFIE ................................................................................................................. pag. 22

ANEXA 1. ............................................................................................................................ pag. 24

ANEXA 2. ............................................................................................................................ pag. 25

1
Argument

Azi, ştiinţa şi tehnologia electronicii face ca ,computerele să funcţioneze”. Aceste aparate


execută calcule complexe în fracţiuni de secundă şi care ceva timp în urmă presupuneau ore întregi de
lucru cu cifrele. Pasul de la magnetism la electricitate şi electronică a fost uriaş. Această experimentare
ne-a permis nouă să lansam vehicule spaţiale care luau monstre despre planete depărtate şi ne
transmiteau imagini cu privire la luna lor. Aşa că noi putem spune că finalmente efectele
magnetismului ne-a îndreptat pe noi spre astre.
Busola:
Finalmente folosirea zăcământului (minereului) ca şi busola a devenit important: de exemplu poate fi
montat într-un vagon. Busola –minereu poate fi făcută să se întoarcă uşor cu precizie ca unul dintre
capete sa arate Nordul. Acest tip de material feros are polii permanenţi. Un capăt întotdeauna arată
nordul şi celălalt sudul. Mai târziu experimentele au arătat, că polii identici se resping si polii diferiţi
se atrag, acest concept stă la baza magnetismului.
Busolele au fost folosite de comandanţii militari in timpul Dinastiei Han, o grupare conducătoare care
a consolat China. Pietrele minereu nu au fost folosite în navigaţia vapoarelor. Abia în sec. al -XIII-lea
navigatorii chinezi au folosit busola pentru prima data. Ei până atunci descoperiseră că un ac poate fi
magnetizat şi folosit într-o busolă prin frecarea lui cu piatra minereu.
Navigatorii arabi au văzut avantajele busolei, le-au adaptat şi le-au adus în Europa. Aceasta a rezultat
în marea perioada de exploatare europeană. Pentru prima dată, marii navigatori au putut uşor să-şi
găsească calea pe mari fără să se ghideze de ţărm. Christofor Columb a folosit busola fără îndoială
când a părăsit Spania, încercând sa găsească o cale, o rută mai uşoară pentru a ajunge în India. Aceasta
a dus la descoperirea Americii.
William Gilbert:
Studiul efectelor magnetismului au continuat dar nu s-au făcut progrese remarcate până la William
Gilbert 1540-1603. El a trăit în Anglia in timpul lui Shakespeare şi a fost unul din doctorii reginei
Elisabeta. Ca şi mulţi alţi doctori ai vremii sale, Gillbert a fost deosebit de interesat de magnetism, el a
ajuns la concluzia că din timp ce magnetismul avea efecte asupra obiectelor , el putea avea puteri
vindecătoare şi pentru corpul uman.
El a descoperit ca multe substanţe alături de chihlimbar puteau atrage obiecte foarte uşoare dar nu toate
dintre ele puteau atrage obiecte în acelaşi grad . El a descoperit şi alte importante fapte în timpul
studiilor sale, şi că nu căldura degajată prin frecare făcea chihlimbarul să atragă obiecte foarte uşoare,
ci fricţiunea.
Ben Franklin:
În jurul anului 1746, un profesor din Europa şi-a extins lecturile pe tema electricităţii în coloniile
americane. Benjamin Franklin (1706-1790) era curios cu privire la orice. Se spune că a pornit prima
revistă în ţara sa. El a inventat cuptorul care-i poartă numele. El a pornit prima bibliotecă circulantă şi
prima societate ştiinţifică . El a fost de-asemenea ambasadorul Americii în Franta. Ca rezultatul
propriilor experimente, Franklin a concluzionat că există două tipuri de electricitate: pozitivă sau plus
(+) şi negativă sau minus (-). A spus că electricitatea nu a fost creată prin frecarea unui tub de sticla ci
era doar transferată. El a continuat cu afirmaţia că atunci când un obiect neelectrizat era frecat, făcea
unul dintre două lucruri. Ori câştigă electricitate şi ajungea la starea pozitivă, ori pierdea ceva din
fluidul electric, lăsând obiectul într-o stare negativă. Această idee, ca electricitatea putea fi creată sau
distrusă a fost foarte importantă.
Benjamin Franklin a fost un experimentator serios şi a făcut multe descoperiri valoroase . El s-a
făcut cel mai bine cunoscut pentru experimental sau cu zmeul de hârtie. În 1752 Franklin şi-a înălţat
zmeul într-o zi în care o furtună era pe cale sa izbucnească. În partea de sus a zmeului el a poziţionat
un cablu îndreptat spre cer. La celalalt capăt al aţei (frânghiei) el a legat o cheie metalică. Când a
început să plouă, aţa udă a început să conducă electricitatea. A fost un noroc pentru Franklin, că nu s-a
produs atunci şi fulgerul.
Bateria lui Volta:
2
Alecsandro Volta (1745-1827) profesor de fizică la Universitatea Italiană , a avut o idee diferită cu
privire la originea electricităţii. Volta este cunoscut ca şi inventatorul pilei voltaice, în mod obişnuit
cunoscută sub numele de baterie. Pe data de 20 martie 1800, Volta a trimis o scrisoare în societatea
regală din Londra, descriind descoperirea sa. El a creat un ansamblu din zinc şi discuri de cupru cu
hârtie sau discuri de piele între ele. Volta a umezit discul din mijloc într-o soluţie sărată sau acid uşor
precum oţetul sau sucul de lămâie. El a construit un ansamblu înalt alternând zincul, hârtia şi discurile
de cupru şi a demonstrat prezenta voltajului electric.
Coulomb şi Faraday:
Charles de Coulomb (1736-1806) a fost prima persoană care a măsurat cantitatea de electricitate şi
magnetism generate într-un circuit. Până atunci numai fluxul de electricitate nu şi cantitatea au putut fi
defectate. El a inventat câteva tipuri de instrumente pentru măsurarea cantităţilor electrice.
Michael Faraday (1791-1867) a fost la origine un constructor de instrumente. Când Faraday a ajuns
la vârsta de 29 de ani, el a început o serie de experimente în ce priveşte legătura dintre electricitate şi
magnetism. Munca lui de pionierat a constat în a înţelege cum funcţionează curenţii electrici.
Experimentele sale au stat la baza multor invenţii practice, precum motorul, generatorul ,
transformatorul , telegraful şi telefonul, dar acestea au apărut cu 50 până la 100 de ani mai târziu.
Faraday a creat cuvinte precum: electrod, anod, catod şi ion ca să descrie munca lui. Noi încă folosim
aceşti termini astăzi în electrotehnică şi electronică.
Tipurile principale de materiale conductoare utilizate în electronică sunt conductoarele metalice
(conductoarele cu conductivitate electronică).
Rezistivitatea materialelor metalice variază cu temperatura şi de asemenea sub influenţa solicitărilor
mecanice care duc la deformări ale reţelei cristaline. Dacă deformările sunt elastice variaţiile
amplitudinii de oscilaţie a nodurilor reţelei cristaline conduc la creşterea rezistivităţii în cazul întinderii
şi la scăderea rezistivităţii prin comprimare.
Pentru fabricarea rezistoarelor sunt necesare conductoare realizate din materiale cu rezistivitate
cât mai mare şi coeficientul de temperatură al rezistivităţii cât mai mic.
Manganinul este principalul aliaj folosit pentru rezistoare de precizie de putere mică. Se prelucrează
bine în fire. Pentru obţinerea unui coeficient mic de variaţie cu temperatura, manganinul este supus
unui tratament termic prin încălzire la 350…550oC urmată de răcire lentă şi păstrare îndelungată la
temperatura camerei.
Constantanul se prelucrează uşor. Încălzit rapid la 900oC şi răcit lent formează o peliculă de oxid cu
proprietăţi electroizolante bune, ceea ce permite bobinarea spiră lângă spiră fără măsuri suplimentare,
dacă tensiunea între 2 spire nu depăşeşte 1V. Aliajele crom-nichel lucrează la temperaturi foarte
ridicate (până la 1000oC).
Nikrothalul, aliaj al nichelului cu cromul, are o mai bună stabilitate a rezistivităţii cu temperatura,
dar la temperaturi relativ joase (230oC), este foarte prelucrabil comparativ cu celelalte aliaje cu
rezistivitate ridicată.
Rezistoarele sunt componentele pasive cel mai des întâlnite în aparatura electronică. Acestea
reprezintă aproximativ 30…40 % din numărul pieselor componente ale unui aparat electronic.
Rolul rezistoarelor în circuitele electrice si electronice este de a limita si modifica valorile
intensităţilor curenţilor electrici ce le străbat. Deoarece în funcţionarea lor se degajă căldură
rezistoarele pot fi folosite si la construcţia aparatelor electrice de încălzit.
Rezistorul este un dipol pentru care impedanţa are un caracter în special rezistiv. Parametrul principal
al rezistoarelor este rezistenţa electrică.
În practica industrială se utilizează o mare varietate de rezistoare. Clasificarea acestora se face
utilizând mai multe criterii si anume: din punct de vedere constructiv, din punctul de vedere al modului
de realizare a elementului rezistiv, după modul de variaţie al rezistenţei electrice, după valoarea
intensităţii curentului electric care le străbate, etc.

3
CAP. I. Generalităţi despre rezistoare

Rezistoarele sunt componente pasive de bază în aparatura electronică, reprezentânt aproximativ


30-40% din numărul pieselor unui aparat electronic.
Rezistoarele sunt elemente pasive de circuit electric, a căror funcţionare se bazează pe
proprietatea tuturor materialelor conductoare de a opune o rezistenţă la trecerea curentului electric
printre ele.
Aceasta mărime electrică este definită prin legea lui Ohm:

R=U/I unde:

R – valoarea rezistenţei rezistorului măsurata în ohmi (Ω);

U – tensiunea electrică aplicată la bornele rezistorului, în volţi [V];

I – valoarea intensităţii curentului ce trece prin rezistor, în amperi [A].

Rezistenţa electrică se poate determina în funcţie de material:

l
R
S unde:

ρ - este rezistivitatea materialului;

l - este lungimea conductorului;

S - este secţiunea conductorului.

Rezistoarele se pot clasifica după mai multe criterii:


a) în funcţie de intensitatea curenţilor care le străbat:
- rezistoare pentru curenţi tari;
- rezistoare pentru curenţi slabi.
b) după tipul constructiv:
- rezistoare fixe, a căror rezistenţă este stabilită în procesul de fabricaţie şi rămâne constantă pe
întreaga peroadă de funcţionare;
- rezistoare variabile a căror rezistenţă poate fi modificată în anumite limite, în timpul funcţionării, în
vederea efectuării unor operaţii de reglaj.
c) după conductorul , care realizează funcţia de rezistor:
- pentru curenţi slabi: de volum, peliculare, bobinate;
- pentru curenţi tari, cu element rezistiv obţinut prin: turnare din fontă (grile din fontă), ştanţare din
tablă (tablă silicioasă), spiralizate (cu număr variabil de spire – din diverse materiale).
d) după destinaţie:
- profesionale;
- de uz general.

I.1. Parametrii uzuali ai rezistorului

1. Rezistenţa nominală Rn [Ω]


Reprezintă valoarea rezistenţei electrice marcată pe corpul rezistorului. În ideea de a reduce numărul
valorilor nominale de rezistenţe, pentru a le putea produce mai uşor, stoca şi echivala (între diverse
4
firme), s-au stabilit clase de valori preferate. În plus, în urma procesului de fabricaţie, se obţin valori
împrăştiate faţă de cea dorită.

2. Toleranţa t (%).
Este abaterea maxim admisă a valorii reale (măsurate) faţă de valoarea nominală marcată . Uzual, pe
corpul rezistorului se marchează Rn şi t în clar sau codificat. Marcarea în codul culorilor oferă
avantajul citirii uşoare a valorii, în orice poziţie de montare. Se mai utilizează marcarea literală.

3. Puterea disipată nominală Pn[W]


Reprezintă puterea electrică maximă, ce poate fi disipată de un rezistor, în regim de funcţionare
îndelungată, la o temperatură ambiantă dată (frecvent 70° C) , fără ca el să-şi modifice caracteristicile.
Stabilirea valorii Pn se face impunând ca temperatura la suprafaţa rezistorului să nu depăşească o
valoare maximă fixată. Rezistoarele la care se utilizează materiale organice (hârtie, răşini presate, şi
materiale plastice) au temperatura limită între 120 °C şi 150 °C; cele pe bază de materiale organice
(ceară , sticlă , metal) pot suporta temperaturi mari (50 °C şi chiar 500 °C).

4. Tensiunea nominală limită Vlim [V]


Reprezintă valoarea maximă a tensiunii continui (sau a valorii efective alternative) ce se poate aplica
rezistorului, la temperatura mediului ambiant, fără a avea loc transformări ireversibile ale acestuia.
Pentru un anumit tip de rezistor, există o singură valoare a rezistenţei căreia i se poate aplica lim V în
timp ce disipă Pn , numită rezistenţă critică. Pentru valorile de rezistoare mai mici decât rezistenţa
critică, valoarea tensiunii aplicate trebuie limitată deoarece se depăşeşte puterea disipată maximă
admisă (limitare termică), iar pentru valorile rezistoarelor mai mari decât rezistenţa critică se limitează
tensiunea datorită pericolului de străpungere (de fapt se limitează puterea disipată pentru a nu se depăşi
lim V de catalog).

5. Tensiunea electromotoare de zgomot


Reprezintă rădăcina pătratică a valorii medii pătratice a tensiunii de zgomot ce apare la bornele
rezistorului (se mai numeşte şi valoare medie efectivă). În toate rezistoarele liniare pasive există un
tip de zgomot numit zgomot termic, determinat de agitaţia termică aleatoare a electronilor, şi care nu
depinde de prezenţa sau absenţa unui curent continuu prin rezistor, deoarece viteza termică este
mult mai mare decât viteza imprimată electronilor din conductor de către câmpul electric ce acţionează
asupra acestora.

6. Rigiditatea dielectrică
Este valoarea tensiunii continue care, aplicată timp de un minut între terminalele rezistorului şi corpul
său, nu produce străpungeri sau alte defecte.

7. Rezistenţa de izolaţie Riz [Ω]


Este raportul dintre valoarea tensiunii de izolaţie aplicată între terminale şi corpul său şi curentul
rezultat (după un interval de timp şi la o temperatură specificate).

8. Categoria climatică
Se indică în România printr-un grup de trei numere, de exemplu 40/200/21, cu semnificaţia:
- domeniul de temperatură, de la -40°C la +200°C
- numărul de zile de încercare la căldură umedă 21 zile.

9. Stabilitatea rezistorului
Se precizează prin procentul de modificare al rezistenţei în timp, în condiţii de stocare sau de
exploatare precizate. Stabilitatea nu trebuie confundată cu precizia.

10. Fiabilitatea rezistorului


Se determină pe baza parametrului λ , intensitate medie de defectare. Fiabilitatea este probabilitatea de
bună funcţionare pentru o perioadă de timp şi condiţii de lucru precizate. În catalog se dau intensităţile

5
de defectare în condiţii nominale de solicitare, în realitate intensităţile de defectare fiind mult mai mici
(în cazul rezistoarelor).

I.2. Simbolizarea rezistoarelor

Simbolurile grafice uzuale ale rezistoarelor sunt date în fig.1. Simbolurile folosite pentru
rezistoarele liniare sunt date în fig.1.a, rezistoarele neliniare au simbolurile din fig.1.b., iar simbolurile
pentru rezistoarele variabile sunt date în fig.1.c.
Rezistoarele sunt reprezentate conventional printr-o serie de simboluri, care sunt ilustrate în
figura de mai jos.

Fig. 1. Simbolurile grafice ale rezistoarelor

a: rezistor, semn general;


b: rezistor, semn tolerat;
c: rezistor, semn nestandardizat;
d: rezistor cu rezistenta variabilă ;
e: rezistor cu contact mobil;
f: rezistor cu contact mobil cu poziţie de întrerupere;
g: potenţiometru cu contact mobil;
h: potenţiometru cu contact mobil, semn general;
i: potenţiometru cu ajustare predeterminată;
j: rezistenţă cu două prize fixe
k: şunt;
l: element de încălzire;
m: rezistor cu rezistenţă neliniară dependentă de temperatură (termistor);
n: rezistor cu rezistenţă neliniară dependentă de temperatură, semn tolerat (termistor);
o: rezistor cu rezistenţă neliniară dependentă de tensiune (varistor);
p: rezistor cu rezistenţă neliniară dependentă de tensiune, semn tolerat (varistor).

6
CAP. II. Tipuri de rezistoare

1. Rezistorul de volum

Este realizat dintr-un amestec presat de materiale sub formă granulară: un material cu rezistivitate
mică (grafit, negru de fum), un amestec de materiale de rezistivitate mare (bioxid de titan, bioxid de
zirconiu, caolin, etc.) şi un liant (răşină formaldehidică). Ultimele două componente cresc rezistenţa
mecanică, modifică rezistivitatea amestecului total şi îmbunătăţesc stabilitatea termică şi la umiditate a
rezistenţei.
Acest tip de rezistoare se remarcă prin:
- sunt ieftine, robuste, au dimensiuni reduse însă parametrii electrici sunt puţin performanţi,
- sunt utilizate în aplicaţii de uz general (în produse de larg consum). Au fost produse în
cantităţi mari dar, actualmente, volumul de fabricaţie este neglijabil comparativ cu alte tipuri (din
cauza performanţelor electrice scăzute),
- au coeficient de variaţie a rezistenţei cu tensiunea de valoare mare ( minimum 15 ppm/V).
Acest efect este determinat de variaţia rezistenţei de contact dintre granulele de carbon, efectul fiind
mai accentuat la concentraţii mai mici de carbon (valori mari ale rezistenţei nominale) unde
rezistenţele de contact determină în mare măsură rezistenţa totală,
- au dispersie tehnologică mai mare decât a celorlalte tipuri, fapt ce determină selectarea în clase
de precizie 20%, 10%, 5%,
- au stabilitatea rezistenţei pe termen lung acceptabilă (5 până la 20%) pentru aplicaţiile în care
sunt utilizate,
- Pn poate ajunge la 2W şi mai rar până la 5W,
- au schema echivalentă mai complicată datorită structurii granulare care determină rezistenţe şi
capacităţi parazite suplimentare,
- pentru valori de rezistenţă sub 10K se comportă aproximativ ideal până la câţiva MHz după care
se simte pregnant efectul capacitiv determinat de liantul dielectric dintre granule,
- efectul inductiv este neglijabil până la 100MHz,
- zgomotul de licărire are valori importante, factorul de zgomot crescând cu creşterea rezistenţei
(zgomotul este invers proporţional cu conţinutul de carbon),
- αR este mai mare decât la celelalte tipuri de rezistoare, dar această valoare mare se datorează
parţial histerezisului termic care tinde să mascheze efectul coeficientului de temperatură,
- suportă tensiuni mai mari decât celelalte tipuri de rezistoare.

2. Rezistorul cu peliculă de carbon

Este realizat prin depunerea unei pelicule rezistive subţiri (cca. 0,1 μm) pe un suport dielectric
cilindric, prin piroliza (descompunerea termică) unei hidrocarburi saturate (metan, benzen, heptan) în
vid sau în atmosferă inertă. După depunere şi uscare se protejează pelicula cu un lac protector şi apoi
se ajustează tehnologic valoarea rezistenţei prin filetare (spiralizare). Pentru protejarea rezistorului,
corpul său se acoperă cu un lac dielectric sau cu răşini, de diverse culori.
Au următoarele proprietăţi:
- sunt ieftine, au dimensiuni mici, stabilitate mai bună ca a celor de volum, dar nu suportă tensiuni
mari din cauza distanţei mici dintre spire,
- Pn poate ajunge până la 5W. Pot fi utilizate la frecvenţe mari (efectul spiralizării fiind
nesemnificativ până la 50MHz),
- se fabrică curent cu precizii de 1% sau 2% în gama 5Ω la 2MΩ şi se pot obţine în tehnologii mai
pretenţioase precizii de 0,1%,
- în România sunt codificate RCG (rezistoare cu peliculă de carbon de uz general) şi se fabrică în
toleranţe ±2,5%, ±5%(J), ±10%(K), ±20%(M) şi puteri nominale de 0,25W, 0,5W, 1W, 2W.

7
Fig. 2. Construcţia rezistorului cu peliculă de carbon

3. Rezistorul bobinat

Se obţine prin înfăşurarea unui conductor de rezistivitate mare (constantan, kanthal, nickrothal,
manganină, crom-nichel) pe un suport izolator (fibră de sticlă sau ceramică). Rezistorul este protejat
prin lăcuire (θ°< 125°C), vitrificare (θ°=275°- 400°C) sau prin tropicalizare.
Au următoarele proprietăţi:
- au rezistenţa nominală cuprinsă între 0,1Ω şi sute kΩ,
- se pot obţine uzual cu toleranţe de ±0,25%. Îngrijit se obţin şi toleranţe de 0,01%. Toleranţa scade
în timp, cu 0.003% pe an în regim de solicitare uşoară şi scade puternic la solicitare termică ridicată,
- prin bobinare anti-inductivă se reduce inductivitatea parazită însă la frecvenţe mari efectul
capacitiv, determinat de suport şi de dielectricii de protecţie, devine deranjant,
- au stabilitatea de 1% la 2% şi acoperă o gamă de puteri de la 1W la 500W, în timpul funcţionării
corpul acestor rezistoare putând atinge temperaturi de sute de grade Celsius.

Fig. 3. Construcţia rezistorului bobinat

4. Rezistorul cu peliculă metalică

Se realizează prin depunerea unei pelicule de metal, aliaj metalic, oxizi metalici sau cermeturi
(amestec din metale şi materiale de mare rezistivitate) pe un suport izolator din sticlă sau ceramică (în
cazul peliculelor subţiri) şi alumină în cazul peliculelor groase.
Cele mai utilizate materiale pentru pelicule sunt:
- nichelul pentru rezistenţe mici, Ni-Cr , Ni-Cu, oxizi metalici (bioxidul de staniu sau cloruri ale
staniului) pentru rezistenţe de valori medii şi cermeturi pentru rezistenţe de valori mari. Suportul
cilindric poate fi cilindric (permite operaţia de spiralizare pentru ajustarea valorii rezistenţei) sau plat
(ajustarea valorii se face prin decupare cu laser),
- au coeficient de temperatură scăzut,
8
- stabilitate foarte bună (< 0,5%),
- Pn este de maximum 5W pentru tipul cu peliculă metalică şi maximum 10W pentru cele din oxizi
metalici,
- toleranţa minimă este de 0,1%,
- coeficient redus de variaţie a rezistenţei cu tensiunea (0,05·10-6/V).
În România se fabrică două tipuri de rezistoare cu peliculă metalică: tip 2 cu peliculă de nichel
depusă pe suport cilindric pentru valori mici ale rezistenţei nominale (1Ω la 330Ω şi codificate RMG)
şi tip 1 din oxizi metalici (sau aliaj metalic) depuşi pe suport plan din alumină. Acestea sunt codificate
RPM (rezistoare cu peliculă metalică de uz profesional), se fabrica pentru gama de valori nominale de
la 10Ω la 2MΩ şi se găsesc uzual în toleranţele ±0.25%(c), ±0,5%(d), ±1%(f), ±2%(g), ±5%(J) şi
puterile nominale 0,125W, 0,25W, 0,5W, 1W. Aceste rezistoare, RPM, sunt acoperite pentru protecţie
cu o răşină termodură.

Fig. 4. Construcţia rezistorului cu peliculă metalică

Atenţie: în cea ce priveşte rezistoarele cu peliculă metalică fabricate în România, trebuie reţinute
diferenţele dintre cele două categorii existente:
- rezistoare cu peliculă metalică de tip 2 sau de uz general, care se codifică RMG, se fabrică în
domeniul de valori de la 1Ω la 330Ω si al căror aspect exterior este
identic cu al rezistoarelor cu peliculă de carbon (RCG),
- rezistoare cu peliculă metalică de tip 1 sau de uz profesional, care se codifică RPM, se fabrică
pentru toata gama de valori uzuale şi care se prezintă sub forma de plachetă, asemănător unor tipuri de
condensatoare ceramice.

5. Rezistorul termotropic

Este un rezistor realizat dintr-un complex de materiale care asigură proprietatea de autocorecţie a
stabilităţii termice. Modificarea temperaturii determină modificarea rezistenţei faţă de valoarea dorită;
în momentul când devierea valorii atinge o valoare limită, mecanismul de autocorecţie determină
inversarea sensului de variaţie (a semnului coeficientului de temperatură) în vederea restabilirii valorii
dorite. Deci modificarea în continuare a temperaturii, care la rezistoarele obişnuite determină
variaţia rezistenţei, va determina în cazul rezistorului termotropic activarea mecanismului de
autocorecţie a valorii rezistenţei.
Încă din anul 1981 firma Vishay avea disponibile două tipuri de rezistoare termotropice, unul axat
pe dreapta orizontală şi altul cu panta de ±1ppm/°C (panta dreptei de referinţă putând fi executată la
comanda utilizatorului).
Neliniaritatea maximă, în toată gama de temperatură, este de 30 ppm şi este
atinsă în vecinătatea temperaturilor 25°C, 60°C, 100°C.

9
6. Rezistoarele reglabile (potenţiometre)

Potenţiometrul este un divizor de tensiune.

Fig. 5. Construcţia potenţiometrului

Unul dintre dispozitivele folosite frecvent ca şi divizor de tensiune este potenţiometrul,


un rezistor cu un element mobil poziţionat cu ajutorul unei manete. Elementul mobil, denumit şi perie,
face contact cu un material rezistiv dezizolat, în oricare dintre punctele selectate manual.

Fig. 6. Principiul de funcţionare

Pe măsură ce contactul periei se apropie de terminalul 1 şi se îndepărtează de terminalul


2, rezistenţaspre terminalul 1 scade iar cea către terminalul 2 creşte. Dacă apropiem contactul de
terminalul 2, vom obţine efectul contrar. Rezistenţa între cele două puncte (1 şi 2) este constantă
indiferent de poziţia contactului periei.
Mai jos sunt ilustrate două tipuri de potenţiometre, rotative şi liniare:

a b
Fig. 7. Tipuri de potenţiometre: a) potenţiometru rotativ, b) potenţiometru liniar

10
Fig. 8. Principiul de funcţionare

Dacă aplicăm o tensiune constantă între cei doi terminali de la extremităţi, poziţia periei va „lua”
doar o fracţiune din tensiunea aplicată, măsurată între contactul periei şi oricare dintre ceilalţi doi
terminali. Valoarea acestei fracţii depinde în întregime de poziţia fizică a periei.
Ca şi în cazul unui divizor de tensiune fix, coeficientul de divizare este strict o funcţie de
rezistenţă şi nu depinde de valoarea tensiunii aplicate. Cu alte cuvinte, dacă maneta potenţiometrului
este deplasată la exact jumătatea distanţei dintre cei doi terminali externi, căderea de tensiune între
perie şi oricare dintre cei doi terminali este exact jumătate (1/2) din valoarea tensiunii aplicate,
indiferent de valoarea acesteia sau de rezistenţa totală a potenţiometrului.
Cu alte cuvinte, un potenţiometru acţionează precum un divizor variabil de tensiune, iar
coeficientul de diviziune este stabilit de poziţia periei.

Fig. 9. Obţinerea unei tensiuni variabile cu ajutorul unei surse fixe de tensiune

Această aplicaţie a potenţiometrului este una foarte folositoare pentru obţinerea unei tensiuni
variabile cu ajutorul unei surse fixe de tensiune precum bateria. Dacă circuitul ce-l construim necesită
o anumită valoare a tensiunii mai mică decât valoarea tensiunii la bornele bateriei, putem conecta
terminalii externi ai potenţiometrului la baterie iar sarcina (bec, de exemplu) o conectăm între
terminalul periei şi oricare dintre cei doi terminali externi (vezi şi exemplul de mai jos):

7. Termistorul

Valoarea rezistenţei electrice se modifică semnificativ în funcţie de temperatura


Este utilizat ca traductor de temperatură.
11
Util în sistemele electronice de monitorizare a valorii temperaturii: termometre digitale, sisteme de
alarmă

Fig.10. Caracteristica de funcţionare (exemplu)

8. Reţele rezistive

În prezent mai mult de jumătate din rezistoarele fixe, liniare, se fabrică sub formă de reţele rezistive.
Acestea constau dintr-o structură de rezistoare, de valori egale sau nu, independente sau interconectate
(după necesităţile utilizatorului) şi încapsulate împreună.
Reţelele rezistive se fabrică:
a. - în tehnologia straturilor subţiri,
b. - în tehnologia straturilor groase ( peste 90%),
c. - cu folie metalică.

a. Se realizează prin depunerea prin evaporare sau implantare ionică a unei pelicule subţiri
(<1μm) metalice (aliaj Ni-Cr, nitrură de tantal) pe un suport de sticlă sau ceramică. Pentru desenul
traseelor conductoare (depunere de aur) şi a celor rezistive se utilizează tehnici fotolitografice. Reţelele
rezistive se ermetizează în capsule asemănătoare celor utilizate pentru circuite integrate. Aceste reţele
se recomandă acolo unde primează cerinţe de precizie şi stabilitate (de exemplu în cazul
conversiei analog digitale).
Tipul a. este caracterizat de:
- toleranţe între ±0,01% până la ±2% pentru valori de rezistenţă de la 1Ω la 10MΩ,
- dimensiuni reduse, împerechere mai bună de 0.005% şi coeficient de temperatură între
±5ppm/°C şi ±25ppm/°C, pentru temperaturi între 0°C şi 60°C,
- coeficient de variaţie a rezistenţei cu tensiunea de la 0,1ppm/V la 0,5ppm/V. Pentru straturi
foarte subţiri (unimoleculare) acest parametru devine extrem de mare.
- puterea disipată de numai 0,25W pe întreaga capsulă (mai puţin de 50mW pe fiecare element)
este un handicap serios .
b. Se realizează prin depunerea pe o placă de bază (substrat ceramic costituit din alumină 96%) a
unei pelicule de pastă rezistivă (amestec de metale şi un liant pe bază de sticlă) prin tehnologii
serigrafice. După tratamente termice, se acoperă elementul rezistiv cu o glazură care asigură protecţie
antihigroscopică şi rigidizare mecanică.
Valoarea rezistenţei unui rezistor al reţelei este dictată de grosimea şi rezistivitatea pastei rezistive
şi de geometria rezistorului.
Aceste reţele sunt caracterizate de;
- toleranţă tipică individuală de ±5% pentru valori între 100KΩ şi 500MΩ .
- toleranţa scade la scăderii valorii rezistenţei (până la 0,1% pentru valori sub 1KΩ),
- împerecherea tipică este de ±2% (mai rar de ±0,1%),
- coeficient de temperatură tipic 100ppm/°C (mai rar 50ppm/°C),
- coeficientul de variaţie cu tensiunea tipic 50ppm/V,
- se utilizează cu precădere în aplicaţii numerice.
12
c. Sunt realizate prin lipirea cu un adeziv, pe un substrat din alumină, a unei folii
rezistive (din aliaj Cr-Ni de grosime cca 25000°A). Extremităţile elementului rezistiv sunt conectate
prin fire foarte subţiri în configuraţia dorită sau la terminalele de ieşire din capsulă. Structura este de
asemenea ermetizată prin încapsulare. În capsulă există azot sub formă de gaz uscat. Aliajul, substratul
şi adezivul sunt alese cu grijă pentru a se obţine autocorecţia variaţiei rezistenţei cu temperatura.
Valorile individuale de rezistenţă au o abatere cu temperatura între 1ppm/°C şi 10ppm/°C. Stabilitatea
în timp este remarcabilă ca şi fiabilitatea însă evident sunt mult mai scumpe decât celelalte tipuri.

13
CAP. III. Marcarea rezistoarelor

Orice rezistor este marcat în clar sau codificat, conform recomandarii CEI-62, sau prin simboluri
alfa-numerice nominalizate internaţional sau ,uneori, specifice unui anumit producător.
Indiferent de modalitatea adoptată pentru marcarea şi codificarea unui rezistor ,caracteristicile ce
se înscriu pe corpul său sunt:
a) în mod obligatoriu, pe orice tip de rezistor:
- rezistenţa nominală (Rn) cu unitatea ei de masură, în clar , în cod literar sau de culori;
- toleranţa valorii nominale, în clar [%] , în cod literar sau de culori.

b) în mod obligatoriu, pe unele tipuri de rezistoare :


- puterea disipată nominală ,Pdn - în clar;
- coeficientul de temperatura al rezistentei KT- în cod literal sau de culori;
- tensiunea nominală limitată, Un lim –în clar sau în cod literal;

Marcarea rezistoarelor poate fi realizată prin mai multe metode :


- cu ajutorul unui cod format din mai multebenzi colorate (codul culorilor);
- cu ajutorul literelor;
- cu ajutorul unui cod alphanumeric.

Rezstoarele pentru curenţi slabi se pot marca cu:

- codul de culori: cuprinde patru benzi de culori, primele trei benzi reprezentând
valoarea rezistenţei, iar a patra - toleranţa.
- Codul de litere şi cifre: cuprinde trei sau patru caractere, două cifre şi o literă
sau trei cifre şi o literă; literele folosite sunt: R, k, M, G, T care reprezintă
coeficienţii de multiplicare: R-x1, k-x10³.

Rezistoarele pentru curenţi tari se marchează cu valori:


- rezistenţa nominală,
- curentul de sarcină maxim,
- tensiunea nominală.

Codul culorilor pentru rezistoare

Codul culorilor se utilizează pentru marcarea mărimii rezistenţei nominale şi a toleranţei pe


rezistoarele în miniatură, pe care aceste mărimi nu se pot scrie în clar.

Fig.11. Modul de utilizare a codului culorilor


14
a) Rezistoarele marcate cu 4 culori
 
banda 1 - prima cifră semnificativă
banda 2 - a doua cifră semnificativă
banda 3 - ordinul de multiplicare
banda 4 - toleranţa

Tabelul 1.

 culoarea banda 1 banda 2 banda 3 banda 4


Negru 0 0  x 1  
Maro 1 1  x 10  
Rosu 2 2  x 100  
Portocaliu 3 3  x 1,000  
Galben 4 4 x 10,000  
x
Verde 5 5  
100,000
Albastru 6 6 x 10^6  
Violet 7 7 x 10^7  
Gri 8 8 x 10^8  
Alb 9 9 x 10^9  
Auriu     x 0.1 5%
Argintiu     x 0.01 10%
fără
      20%
culoare

15
OBS:
1) pentru toleranta de 20% exista practic doar trei inele colorate marcate pe rezistor.
2) citirea se face începând cu banda cea mai apropiata de unul dintre terminale.

Exemple de rezistoare marcate cu 4 inele colorate:


Tabelul 2.

rezistor
banda 1 [ gri ] -> 8
82 Ω,
banda 2 [roşu] -> 2
tolerant
banda 3 [negru] -> x1  => valoarea 82x1 = 82 ohm
a 5%
banda 4 [auriu] ->  toleranta 5%

rezistor banda 1 [portocaliu] -> 3


330 kΩ, banda 2 [portocaliu] -> 3
tolerant banda 3 [galben] -> x10,000 => valoarea 33x10,000
a 5% =330 kohm
banda 4 [maro] -> toleranta 5%

16
b) Rezistoare marcate cu 5 culori

banda 1 - prima cifră semnificativă;


banda 2 - a doua cifră semnificativă;
banda 3 - a treia cifră semnificativă;
banda 4 - ordinul de multiplicare;
banda 5 – toleranţa.
Tabelul 3.

culoarea banda 1 banda 2 banda 3 banda 4 banda 5


Negru 0 0 0  x 1  
Maro 1 1 1  x 10 1%
Roşu 2 2 2  x 100 2%
Portocaliu 3 3 3  x 1,000  
Galben 4 4 4 x 10,000  
x
Verde 5 5 5 0.50%
100,000
Albastru 6 6 6 x 10^6 0.25%
Violet 7 7 7 x 10^7 0.10%
Gri 8 8 8 x 10^8 0.05%
Alb 9 9 9 x 10^9  
Auriu       x 0.1 5%
Argintiu       x 0.01 10%

Exemple de rezistoare marcate cu 5 inele colorate


Tabelul 4.

banda 1 [ portocaliu ] -> 3


rezistor 30
banda 2 [negru] -> 0
kΩ,
banda 3 [negru] -> 0
toleranţa
banda 4 [roşu] -> x100   => valoarea 300x100 = 30,000
1%
ohm ( 30 kohm )
banda 5 [maro] -> toleranta 1%

banda 1 [maro] -> 1


rezistor
banda 2 [alb] -> 9
1.96 kΩ,
banda
17 3 [albastru] -> 6
toleranţa
banda 4 [maro] -> x10 => valoarea 196x10 =1960 ohm
1%
=  1.96 kohm
banda 5 [maro] -> toleranta1%
CAP. IV. Conectarea rezistoarelor în circuitele electrice

Orice porţiune a unui circuit electric comunică cu restul circuitului printr-un număr oarecare de
borne. Cea mai simplă situaţie este cazul în care porţiunea de circuit este un dipol. Dacă dipolul este
pasiv (nu conţine generatoare), fiind format numai din rezistoare, atunci el poate fi înlocuit cu un
singur rezistor, numit rezistor echivalent, astfel încât restul circuitului să nu "simtă" înlocuirea.

Un rezistor este echivalent unei grupări de rezistoare dacă, la aplicarea aceleiaşi tensiuni la
bornele rezistorului echivalent ca şi la bornele grupării, circulă un curent electric cu aceeaşi
intensitate.

Conectarea rezistoarelor  în circuit se poate face în mai multe feluri :

- in serie ,

- paralel

- mixt .

Pentru fiecare dintre aceste conexiuni ale rezistoarelor se va rezulta o rezistentă echivalentă, care
va fi calculată în mod diferit pentru fiecare tip de conexiune .

a) Conectarea în serie

Două sau mai multe rezistoare sunt conectate în serie dacă aparţin aceleiaşi ramuri dintr-o
reţea electrică. Rezistoarele grupate în serie sunt parcurse de acelaşi curent electric.

Fig. 12. Conectarea în serie


Considerând un grup de trei rezistori conectaţi în seie, la bornele fiecărui rezistur se va regăsi câte
o tensiune U1; U2 şi U3 încât se poate scrie:

U=U1+U2+U3
Pe baza legii lui Ohm pe fiecare rezistor rezultă:

U=IR1+IR2+IR3

sau U=I(R1+R2+R3)

Aplicăm aceeaşi lege la circuitul echivalent:

U=IRs

Rezultă următoarea relaţie: Rs=R1+R2+R3

În cazul general, când sunt conectate n rezistoare în serie

Rezistenţa echivalentă Rs este întotdeauna mai mare decât oricare dintre rezistenţele Rk.

b) Conectarea în paralel

Două sau mai multe rezistoare sunt grupate în paralel, dacă sunt conectate între aceleaşi două
noduri.

Fig. 13. Conectarea în paralel

Rezistoarele grupate în paralel au aceeaşi tensiune la borne. Conform legii I a lui Kirchhoff

I=I1+I2+I3

19
sau 

şi 

Pentru circuitul echivalent  

De unde rezultă:

Sau în cazul în care sunt conectaţi în paralel n rezistori

Rezistenţa echivalentă Rp este întotdeauna mai mică decât oricare din rezistanţele Rk. Pentru cazul
în care sunt conectate doar două rezistoare în paralel este comod de calculat rezistenţa echivalentă
folosind relaţia:

c) Transformarea stea-triunghi

Dacă o porţiune de circuit comunică cu restul circuitului prin trei borne, structurile cele mai simple
sunt: gruparea în triunghi şi gruparea stea.

Fig. 14. Gruparea în triunghi şi gruparea stea

20
Se poate demonstra că cele două grupări sunt echivalente dacă şi numai dacă ele sunt echivalente
în raport cu oricare două dintre borne, a treia fiind neconectată ("în aer"). Pentru gruparea triunghi, în
raport cu bornele A şi B, rezistanţa echivalentă este:

 în care R23 = R2 + R3

deci: 
La gruparea stea, în raport cu bornele A şi B (cu borna C neconectată) rezistenţa echivalentă este:

Impunând condiţia de echivalenţă a celor două circuite:

rezultă:

Relaţiile corespunzătoare celorlalte perechi de puncte: B şi C apoi C şi A.

Rezolvăm  sistemul de ecuaţii în raport cu rezistenţele R1', R2' şi R3'


Obţinem:

21
Bibliografie

1. C. CRUCERU, s.a.- ELECTROTEHNICA ŞI INSTALAŢII ELECTRICE ÎN


METALURGIE - Note de curs - Universitatea "Dunarea de jos " din Galaţi, 1994.

2. D. CALUIANU s. a. – Electrotehnică şi maşini electrice – EDP, Bucureşti, 1983.

3. I. C. Mocanu - Teoria câmpului electromagnetic – EDP, Bucureşti, 1980.

4. M. PREDA s.a. – Electrotehnică, EDP, Bucureşti, 1974.

5. T. MUNTEANU şi M. CULEA – COMPONENTE ELECTRONICE PASIVE- Note de curs


- Universitatea "Dunarea de jos " din Galati, 2001.

6. C. CRUCERU – Măsurări electrice, electronice, magnetice şi traductoare, Universitatea din


Galaţi, 1980.

7. A.MILEA – Măsurări electrice. Principii si metode - Ed. Tehnică, Bucureşti, 1980.

8. C. ILIESCU s.a. – Măsurări electrice şi electronice –EDP, Bucuresti, 1983.

22
Anexe

23
Clasificarea rezistoarelor

Marcarea rezistoarelor

Anexa 1

24
Rezistoare reglabile

Anexa 2
25