CURS DE LIMBA LATINĂ – TEOLOGIE

Curs I

1. Prezentarea fişei bibliografice

2. Evoluţia limbii latine
Următorul tabel prezintă genealogia a două rădăcini lexicale pentru a exprima sensul
“a şti”:

- Latinii, ca grecii aparţin unei familii indo-europene.

- Familia indo-europeană cuprinde popoarele care erau deja răspândite în Europa şi în
Asia în urmă cu două mii de ani a.Chr. (indo-iranienii, balto-slavii, germanii, celţii,
grecii şi italioţii)
- Italioţii s-au împărţit în două: umbro-sabelinii (samniţi, sabini şi umbrii) şi latinii.
- Latinii au construit cetăţi de apărare împotriva celor din jur întrucât populau zone de
câmpie, fără puncte naturale de apărare.
- Roma quadrata a fost o cetate de apărare, la origine.
- Limba latină este o limbă indo-europeană şi face parte din grupa limbilor italice care
mai cuprinde limbile oscă şi umbrică. (osca- vorbită în sud: Samnium, Campania;
umbriana vorbită în nord-estul Latium-ului)
- În peninsula italică se mai vorbea: mesapica (în sud-est), înlocuită de greacă la
sfârşitul sec. VIII a.Chr., după colonizarea Siciliei şi Italiei meridionale şi etrusca (la
nord de Roma).
- În zonele cucerite, latina s-a raspândit în nordul Africii, în Spania, în sudul Galiei,
sudul Dunării, puţin în Britannia; nu a reuşit să se impună în Grecia şi în Asia Mică.
Doar un dialect la origine, latina s-a impus datorită împrejurărilor politice –
expansiunii militare.
- Limba latină a continuat să fie scrisă şi vorbită şi după destrămarea unităţii politice
şi administrative din teritoriile romane. Forme evoluate ale limbii latine populare sunt
limbile neolatine sau romanice.

3. Fonetica: Alfabetul şi pronunţia latină

A. Alfabetul latin cuprinde, la origine 21 de litere, apoi 23 de litere. (prezentarea fişei

– alfabetul). A fost împrumutat de la etrusci (popor în regiunea centrală a Italiei) care
l-au împrumutat la rândul lor de la grecii din sudul Italiei (cetatea Chalcis).
Observaţii: literele Z şi Y au fost introduse mai târziu şi erau folosite pentru cuvinte
străine: Zephirus, Zama, Aegyptus. Z latin redă un z puternic, ca în zale. Litera z latin
a dispărut o dată cu sunetul pe care îl reprezenta în sec.IV I.Chr. A fost reluat in sec. I
pentru a reda grecescul z. Y reda sunetul u.
Litera K se întâlneşte doar în cuvântul Kalendae (prima zi a fiecărei luni).
Litera v se folosea pentru a arăta sunetul u, ca în cuvântul multum, şi pe v din video.
Litera C a redat la început sunetele c şi g. Se scria Caius, Cnaeus dar se pronunţa
Gaius, Gnaeus. Ulterior s-a introdus litera g, iar c s-a citit g doar în numele
menţionate. Deci, Cicero se citea Cicero, Germanus – Germanus.
Pronunţia: spre a unifica pronunţarea actuală a limbii latine, Asociaţia internaţională
Conventus omnium gentium ac nationum Latinis litteris linguaeque fovendis a luat
hotărârea să adopte aceeaşi pronunţare a limbii latine de către toţi latiniştii de
pretutindeni; această pronunţare este cea presupusă a fi fost în vigoare aproximativ în
secolul I î.Chr. (Cicero=Chichero, cecini=chechini, reliquunt=relicunt, etiam=etiam,
silvae=silvai sau silvae, aurum=aurum, coepit=coipit sau coepit, causa=causa
B. Scrierea latină: La început, romanii scriau numai cu majuscule; mai târziu s-a
scris cu minuscule (prezentarea fişei Vergilius Vaticanus)
Exerciţiu de lectură: (capitalis quadrata – din textul Eneidei)
4. Noţiuni de gramatică:
Noţiuni de fonetică. Clasificarea sunetelor:
Vocale: a,e,i,o,u;
Diftongi:ae,au,oe,ei,eu,ui.
Silaba e formată dintr-unul sau mai mule sunete cu o singură emisiune a vocii.
Cantitatea silabelor: lungi sau scurte:
a. Silaba lungă prin natură conţine o vocală lungă sau un diftong: au-dio, ma-ter, ma-
ne-re, ti-me-re etc.
b. Silaba lungă prin poziţie conţine o vocală urmată de două consoane: fac-tus, Mar-
tis, ma-gis-tra.
c. Silaba scurtă prin natură conţine o vocală scurtă: cre-de-re, pro-xi-ma, ho-mi-nem.
d. Silaba scurtă prin poziţie conţine o vocală care este urmaă de altă vocală: facio,
capio, proprius, pius etc.
Regulile de accentuare:
Accentul: prin accent se înţelege forţa de xpiraţie şi vibraţia mai mare a coardelor
vocale în pronunţarea unei silabe.
Reguli:
- În cuvintele bisilabice, accentul se află pe penultima silabă (indiferent de
cantitatea acesteia): hábet, vénit;
- În cuvintele de trei sau mai multe silabe (plurisilabice), accentul se află pe
penultima silabă cu condiţia ca aceasta să fie lungă: a-mí-cus
- Dacă silaba penultimă a cuvântului plurisilabic este scurtă, accentul va sta pe
antepenultima silabă: cón-fĕ-ro.
5. Citiţi şi traduceţi: