‘‘O scrisoare pierdută’’-I.L.

Caragiale
Ex1. Titlul unei opere literare sugerează ideea centrală sau tema abordată, făcând referire, printr-o
expresie concentrată, la conținutul de idei și de sentimente al textului.
„O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale este o operă dramatică, mai exact, o comedie realistă
de moravuri politice și sociale, bazată pe conflicte dramatice. Comedia pune accentul pe contrastul
dintre esență și aparență, prin participarea personajelor ridicole, care sunt puse în situații comice.
Scopul acestei creații este de a satiriza și de a corecta anumite defecte omenești. Astfel, prin elementele
de compoziție specifice unui text dramatic și prezente în această comedie, Caragiale face referiri la
prostie, incultură, demagogie, fiind de părere că satirizarea defectelor umane are ca efect corectarea
lor.
Titlul este ales în mod special de autor pentru a anticipa intriga piesei de teatru și motivul
izbucnirii conflictelor dintre personaje. Acesta este de tip analitic, alcătuit dintr-un substantiv comun,
simplu: „O scrisoare”, care ar putea fi orice scrisoare, și adjectivul „pierdută”. Din punctul de vedere al
compoziției comediei, tehnica „bulgărelui de zăpadă” dirijează acțiunea piesei grupată în patru acte și
amplifică, treptat, începând încă din titlu, conflictele dintre personaje. Astfe ca, titlul operei
desemneaza “obiectul buclucas”(G.Calinescu),generator de conflict,autorul avand o predilectie pentru
misive secrete,scoase la iveala pe neasteptate.
S-a spus de multe ori ca personajul principal al piesei este chiar “scrisoarea pierduta” intrucat are
numeroase roluri: indeparteaza masca onorabilitatii personajelor ce ravnesc la intaietate politica;
reprezinta o oportunitate,un mijloc de a ajunge in frunte (instrument al santajului);este declansator de
incertitudini,de teama sau de speranta. Aceasta apare in doua ipostaze in opera ca arma de santaj: a lui
Catavencu(de la Tipatescu pentru Zoe) si a lui Dandanache.
De asemenea, opera "O scrisoare pierduta" ilustreaza simetria clasica a piesei, sintetizand, totodata,
intriga subiectului. Scrisoarea de amor, trimisa de Tipatescu Zoei, este pierduta de aceasta, gasita de
Cetateanul turmentat, care o "pierde" pentru ca i-o fura Catavencu, iar acesta o pierde - la randul lui -
si o gaseste din nou Cetateanul turmentat, care o inapoiaza "andrisantei", inchizand astfel cercul.
Cealalta "scrisorica de amor" este a unei doamne din inalta societate bucuresteana catre o "persoana
insemnata da becher" si gasita de Dandanache in buzunarul paltonului acestuia, care-i fusese musafir.
De data aceasta "scrisorica" este pierduta definitiv de becherul bucurestean, care nu o mai primeste
inapoi, pentru ca "mai trebuie s-aldata". Scrisoarea de amor este totodata si o arma politica, deoarece,
tocmai pentru ca este pierduta de persoane influente in viata politica si gasita de oameni politici
dornici de a parveni, devine obiectul de santaj cel mai eficient si singura cale pentru a-si asigura
victoria in alegeri, astfel ca titlul pune în evidenţă contrastul comic dintre esenţă şi aparenţă.
Pretinsa luptă pentru putere politică se realizează, de fapt, prin lupta de culise, având ca instrument
al şantajului politic „o scrisoare pierdută”, pretext dramatic al comediei. Articolul nehotărât „o” indică
atât banalitatea întâmplării, cât şi repetabilitatea ei.
Pe de alta parte, titlul operei anticipeaza tema acesteia, ce constituie satirizarea societatii burheze
si a lumii politice de la mijlocul secolului al 19-lea. Opera are un caracter de generalitate prin tema,
fapt evidentiat si de reperele spatio-temporale “In capitala unui judet de munte, in zilele noastre.”
Opera cuprinde 4 acte in care conflictul dramatic se cumuleaza prin tehnica bulgarelui de zapada,
conflicte secundare acumulandu-se in cel principal, scotandu-se astfel in evidenta amplificarea
treptata a conflictului.
Având în vedere aceste caracteristici, titlul comediei “O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale este în
perfectă concordanţă cu tema operei, ilustrând simetria clasica a piesei şi totodată intriga subiectului,
scrisoarea devenind un istrument de şantaj, pretext dramatic al comediei.

2.Autorul precizează la începutul piesei lista de „persoane”, nu de personaje. Cum

justificați acest fapt?
 Indicatiile scenice conturează indirect personajele, prin semnificaţia în plan morla sau
intenţional, a gesturilor şi a mimicii. Dat in lista cu Personele de la începutul piesei, se
precizează, alături de numele semnificative, statutul social, ocupaţia personajelor, ceea ce
sugerează apartenenţa la o tipologie şi poate constitui punctul de plecare în caracterizare :
• Tipătescu, ‘‘prefectul judeţului’’ (este unul dintre stâlpii puterii locale, orgoliosul şi
amorezul; are gândire de stăpân medieval, transformându-l pe funcţionarul public,
poliţaiul oraşului, în sluga personală);
• Dandanache, ‘‘ vechi luptător de la 48’’, (politicianul decrepit şi amnezic, ‘‘mai prost ca
Farfuridi şi mai canalie decât Caţavencu’’; produce o dandana, considerând şantajul o
formă de diplomaţie);
• Trahaneche, prezidentul tuturor ‘‘ comitetelor şi comiţiilor’’ din judeţ (alt stâlp al
puterii locale, care şi-a consolidat poziţia şi prin ‘‘prietenia de familie’’ cu prefectul,
politicianul abil si venerabil);
• Farfuridi, ‘‘ avocat, membru al acestor comitete şi comiţii’’ (o umbră de voinţă politică,
o copie degradată a şefului Trahanache, aspirant mereu amânat de alte interese la
mandatul de deputat; tipul politicianului incult şi impulsiv; prostul fudul);
• Caţavencu, ‘‘ avocat, director-proprietar al ziarului ‘‘Răcnetul Carpaţilor’’. Prezident-
fundator al Societăţii enciclopedice-cooperative ‘‘Aurora economică română’’ ’’ (tipul
demagogului, al parvenitului politic; face parte din opoziţie şi, neavând funcţii politice,
îşi creează instrumente prin care să le obţină sau să le substituie; numele ziarului
sugerează frazeologia liberală/ comentariile acuzatoare la adresa puteii, interesul
pentru ştirile de scandal, demagogia patriotardă/ patriotismul local; numele societăţii
sugereaza pretenţia de cultură enciclopedică anulată de intenţia câştigului cooperativ;
ambiţios fără tenacitate, cu o evoluţie inversă faţă de momentul iniţial);
• Ionescu, ‘‘institutor, colaborator la acel ziar şi membru al acestei societăţi’’
(reprezentant al opoziţiei din gruparea lui Caţavencu, cu o copie palidă a acestuia);
• Popescu, ‘‘institutor, asemenea’’ (o copie a copiei);
• Ghiţă Pristanda, ‘‘poliţaiul oraşului’’ (funcţionar public, servil, de o viclenie
rudimentară, transformat în sluga personală a şefilor);
• Un cetăţean turmentat (anonim, dar reprezentant pentru o întreagă categorie; vicios,
turmentat de băutură şi de tergiversarea fruntaşilor politici care amână să-i
‘‘îndrume’’/ manipuleze votul);
• Zoe Trahanache, ‘‘soţia celui de sus’’ (femeie voluntară, cea de-a doua soţie a
fruntaşului politic menţionat; singura femeie într-o piesă despre viaţa politică a unui
judeţ, în vremea votului cenzitar, ea neavând drept de vot, îi promite lui Caţavencu :
‘‘Eu te aleg, eu şi cu bărbatul meu’’ , afirmaţie care sugerează puterea de convingere,
capacitatea de a influenţa deciziile bărbaţilor care conduc; plasarea numelui la sfârşitul
listei cu Persoanele nu sugerează lipsa puterii într-o lume a bărbaţilor, ci capacitatea de
a-i manipula asemenea unui păpuşar marionetele).

3. Acțiunea piesei are loc „în capitala unui județ de munte, în zilele noastre”. Comentați acest aspect,
în minimum 100 de caractere, punându-l în relație cu încadrarea în realism a textului. 

Destinată reprezentării scenice, creaţia dramatică impune anumite limite privind

concentrarea acţiunii, atât ca durată, cât şi ca spaţialitate, este o notă specifică acestui tip de
text, dar şi o notă a curentului realist. Acţiunea comediei ‘‘O scrisoare pierdită’’ scrisă de Ion
Luca Caragiale, este plasată ‘‘în capitala unui judeţ de munte, în zilele noastre’’ . Reperul
spaţial vag are efect de generalizare, adică evenimentele se pot petrece oriunde în ţară,
intenţionat autorul nu precizează numele localităţii, sugerând astfel că farsa alegerilor este
acelaşi peste tot; timpul precizat este sfărşitul secolului al XIX-lea, în perioada campaniei
electorale, în interval de trei zile, ca în teatrul clasic.
Dar totodată, ironia din indicaţia referitoare la timp, în didascalia autonoma : ‘‘în zilele
noastre’’, este o sintagma cu rol de relativizare a timpului dramatic, de eternizare a unei
situaţii care se actualizează ori de câte ori textul este citi sau jucat pe scenă.

Elev: Olaru Teodora-Gabriela

Clasa: a X-a B