ELEVA: NEAGU LIVIA FLORENTINA

BFK II

CUPRINS

1
Introducere………………………………………………………………………….…….pag.3

Reacţiile organismului în condiţiile lipsei de mişcare…………………………………....pag.4

Scăderea activităţii metabolice musculare şi hipotrofia musculară de repaus....................pag.6

Demineralizarea osoasă.......................................................................................................pag.6

 Osteoporoza
 Hipercalcemia
Angrenarea marilor funcţiuni……………………………………………….……………pag.7

Evaluarea potenţialului psihomotric albolnavului……………………………………….pag.7

 Motricitatea
 Coordonarea mişcărilor
 Sensibilitatea
Tehnici de manevrare şi mobilizare a bolnavilor în kinetoterapie……………………….pag.10
 Poziţionările - Poziţia fundamentală de decubit…………………...…………….pag.11
- Poziţia fundamentală în aşezat
- Poziţia fundamentală cu sprijin în mâini
- Poziţia fundamentală în ortostatism
 Întoarcerile - Întoarcerea din decubit dorsal în decubit lateral.............................pag15
- Întoarcerea din decubit dorsal în decubit ventral
 Ridicările şi deplasările - Ridicare şi deplasare cu tracţiune..................................pag.17
- Ridicare şi deplasare cu ajutor simplu
- Ridicarea şi deplasarea cu două ajutoare
- Ridicare şi deplasare laterală
- Ridicare în şezut la marginea patului
- Ridicare din şezut la marginea patului, în ortostatism
 Transferul...............................................................................................................pag.24
 Posturările..............................................................................................................pag.25

Mobilizarea pasivă – pură asistată.....................................................................................pag.26

Efectele mobilizării pasive.................................................................................................pag.26

Indicaţii pentru realizarea corectă a mobilizărilor pasive..................................................pag.27

Tehnica de aplicare a mobilizării pasive – pură asistată....................................................pag.28

Introducere

2
 În accepţiunea sa cea mai largă, kinetoterapia aduce în discuţie mişcarea, sistematizată sub
formă de exerciţii fizice, având ca obiectiv un scop terapeutic.

Sfera de cuprindere a specialităţilor medicale care beneficiază de aportul kinetoterapiei, vizând

restabilirea menţinerii stării de sănătate, este extrem de largă, contraindicaţiile interesând doar
bolile sau cazurile în care pacientul este în situaţie de risc vital.

Mişcarea, sub aspectul teoretic şi al formelor în care este inclusă în programul de tratament, se
diferenţiază în funcţie de forma prescrisă pacientului: activă sau pasivă.

Din punctul de vedere al al problematicii sale, kinetoterapia activă se remarcă prin faptul că
pacientul are la dispoziţia sa mişcarea într-un context bine definit de motricitate, de la mişcările
cele mai grosiere până la abilităţile gestuale, incluzând şi funcţia de echilibru.

Kinetoterapia pasivă se află într-o situaţie diametral opusă, în sensul că fie nu are la dispoziţie
resursele biologioce care să comande şi să execute mişcarea, fie există contraindicaţii absolute,
ce nu permit executarea mişcării de către pacient, deşi restantul funcţional întruneşte condiţiile.

Domeniile de patologie pentru care kinetoterapia pasivă are indicaţii terapeutice majore sunt, în
primul rând, cele ce aparţin aparatului locomotor, la care se adaugă cele ale aparatului
cardiovascular şi respirator, toate într-un context de integrare psihomotrică.

Este necesară şi precizarea că kinetoterapia nu înseamnă numai mişcare. Acestui profil de

activitate medicală îi sunt atribuite, într-un cadru metodologic bine definit, toate prestaţiile
medicinei fizice. Această gamă largă de mijloace terapeutice ce stau la dispoziţia
kinetoterapeutului reclamă din partea lui cunoştinţe temeinice de anatomie şi biomecanică,
neurofiziologie şi mai ales de fiziopatologie, la care se adaugă cele de tehnicitate, necesare
cunoaşterii limitelor la care aparatura de fizioterapie poate fi solicitată.

Aparent simplă, kinetoterapia impune reguli stricte de aplicare, ce ţin, în caelaşi timp şi de
pacient şi de kinetoterapeut. În tot ce înseamnă kinetoterapie, pe primul plan se pune problema
poziţiei pacientului, care trebuie să fie comodă, pentru a fi menţinută timp îndelungat.

Aceleaşi probleme se pun şi în cazul kinetoterapeutului, care pe lângă confortul său, trebuie să
dispună de toate condiţiile pentru a conduce într-un mod cât mai eficient activitatea de
kinetoterapie.

De importanţă capitală, s-ar putea spune, este respectarea regulii non –durerii, care, dacă nu
poate fi stăpânită, exclude mişcarea, chiar dacă este prescrisă numai în limite pasive.

Relaţia pacient – kinetoterapeut se regăseşte şi în ceea ce înseamnă dozare şi gradare a

efortului, ca un principiu de bază al practicii kinetoterapeutice.

Privind cu obiectivitate kinetoterapia, trebuie să admitem că delimitarea celor două domenii de

activitate, activă şi pasivă, nu se regăseşte şi în aplicaţiile ei practice, deoarece, trecerea de la o
3
formă la alta se face treptat, fie dintr-un sens, fie în celălalt. Acceptând această realitate, trebuie
admisă şi concepţia conform căreia între aceste două mari domenii de activitate se situează o
perioadă de tranziţie, în care mişcarea pasivă este pregătită să predea ştafeta mişcării active.

Fără a fi întru totul inovatoare, ideea de a asocia mobilizărilor pasive ale membrelor superioare
sau inferioare deficitare, pe cele ale membrelor sănătoase, s-a dovedit a fi de o reală eficienţă,
luându-se în calcul antrenarea mecanismelor ce mobilizează sinergismele musculare, atât pe
orizontală, cât şi pe verticală.

Efectuând, atât cât se poate, un program cu actiuni ce apelează la efecte adiţionale, care
introduc în motricitatea controlată reflexul Magnus (reflexul poziţiei de spadasin (reflexul lui
Magnus şi Klein ): nou născutul este în decubit dorsal, i se intoarce uşor capul într-o parte, el
îşi va ridica membrul superior de partea facială cu antebratul în extensie pe braţ şi mâna în
pronaţie, membrul superior de partea occipitală este mai ridicat decat cel de pe partea facială
cu antebratul în flexie pe braţ si mâna în flexie pe antebraţ, membrul inferior de partea facială
este în flexie, iar membrul inferior de partea occipitală este în extensie), şi mecanismele
sinergice, pacientul va reuşi să perceapă mai uşor mişcarea şi să dobândească acea senzaţie de
execuţie mai facilă a mişcării, consecinţă nemijlocită < a bătătorii > căilor nervoase, ce vor
retrasa nouă engramă motorie.

Trecerea de la mobilizările pasive la acţiunile pasivo – active, trebuie să se constituie într-un

sistem metodic de lucru, pe care atât pacientul cât şi kinetoterapeutul trebuie să-l conştientizeze,
pe tor parcursul procesului de recuperare.

I. REACŢIILE ORGANISMULUI ÎN CONDIŢIILE LIPSEI DE

MIṢCARE

Lipsa de mişcare este întâlnită la persoanele sedentare, cărora nu le place să meargă pe jos sau
să facă mişcare.
Această situaţie se întâlneşte în două circumstanţe mai deosebite, prima dintre ele fiind
comoditatea personei care nu agreează efortul fizic (motivele fiind variate), iar a doua,
incapacitatea persoanei de a răspunde la solicitări fizice mai deosebite, din cauza unor motive de
sănătate.
Cu referire la kinetoterapie, lipsa de mişcare se poate prezenta într-o gamă ce are la o
extremitate imobilismul total, impus de anumite situaţii în care un bolnav se află în risc vital, iar
în cealaltă extremitate, mici restricţii, care se impun numai atunci când solicitarea la effort
depăşeşte nivelul mediu de adaptare a organismului.
Din punct de vedere mecanic, mişcarea poate fi definită drept < o schimbare în timp a poziţiei
unui corp în raport cu alt corp, ales ca sistem de referinţă.>

4
 Dintre parametrii cinematici ce caracterizează mişcarea, cei mai importanţi sunt traiectoria şi
viteza. După forma traiectoriei, mişcarea poate fi rectilinie, circulară, de translaţie sau de rotaţie,
iar după viteză, poate fi uniformă sau variată.
În ultimă instanţă, mişcarea reprezintă forma de existenţă a materiei, care nu poate fi concepută
în absenţa mişcării, după cum nici mişcarea nu poate exista în absenţa materiei ( Calais –
Germain şi Lamotte, 1990 ).
Deplasarea corpului omenesc în spaţiu începe încă din viaţa intrauterină şi se continuă pe toată
durata vieţii, ca atribut esenţial ala acesteia. Limitarea cadrului de mişcare, până la stadiul de
imobilizare sau imobilism prelungit, este un atribut al stărilor patologice şi pot interesa
segmentar sau global organismul, pe o durată de timp variabilă.
În acest context patologic, se remarcă sechelele motorii consecutive unor afecţiuni
posttraumatice, în care lipsa mişcării este impusă pe durate mai scurte de timp, în vreme ce
sechelele motorii ale afecţiunilor neurologice pot rămâne definitive.
În toate aceste cazuri de imobilism, mai mult sau mai puţin prelungit, în organism scăderea
activităţii musculare are consecinţe nefavorabile, ce se caracterizează prin:
1. Scăderea activităţii metabolice musculare şi hipotrofia musculară de repaus
2. Demineralizare osoasă
3. Angrenarea în acest proces a marilor funcţiuni ( fig.1)

Fig.1 Efectele generale ale reducerii mişcării ( Whaley şi Wing, 1987 )

1. Scăderea activităţii metabolice musculare şi hipotrofia musculară de repaus:
Reducerea activităţii musculare şi hipotrofia de repaus se însoţesc de apariţia unor tulburări
severe la nivelul sistemului muscular şi cardiovascular, ilustrate prin accentuarea proceselor de
catabolism şi reducerea necesarului de oxigen, după cum urmează:

5
 a.scăderea activităţii metabolice musculare - scăderea metabolismului duce la accentuarea
proceselor de catabolism şi la reducerea nivelului de oxigen
- accentuarea proceselor de catabolism – anabolismul este o etapă a metabolismului în
care substanţele nutritive se transformă în substanţe proprii organismului, se
descompun în substanţe mai simple, din acest proces rezultând energie
- reducerea necesarului de oxigen – în condiţiile mişcării apare o scădere a necesarului
energetic al organismului. La procesul generator de energie participă atât factori
nutritivi calorigeni, cât şi oxigenul. Deoarece necesarul energetic scade, apare o
reducere a oxigenului, însoţită de producerea unei cantităţi mai mici de bioxid de
carbon. În acest caz, este perturbată ventilaţia pulmonară şi apar condiţii favorabile de
stază a secreţiilor bronşice.
b. Hipotrofia musculară – se manifestă prin scăderea diametrului miofibrilelor, în care
structura lor nu se modifică. Hipotrofia musculară se înscrie în evoluţie cu tulburări trofice
reversibile, în timp ce atrofia musculară are consecinţe de tip degenerativ, ireversibile, care
afectează drastic valoarea lor funcţională, până la stadiul de paralizie totală. Cert este însă
faptul că lipsa contracţiei musculare, priveazã fibrele musculare de alungirea sau scurtarea
lor, cu repercursiuni negative asupra troficităţii musculare.

2. Demineralizarea osoasă
Demineralizarea osoasă se însoţeşte de osteoporoză şi hipercalcemie.
 Osteoporoza – reprezintă o scădere a ţesutului osos mineralizat, care se află la originea
acestei adevărate ,, atrofii osoase „. Demineralizarea osoasă apare ca urmare a reducerii
programului de mişcare, care reacţionează negativ la procesele ce stau la baza elaborării
unui ţesut osos mai dur şi mai rezistent. Mişcarea favorizează aşadar atât dezvoltarea
muşchilor, cât şi creşterea osului.Creşterea respectă legea lui Delpech, şi anume : < Acolo
unde cartilajul articular transmite o presiune anormal scăzută, cartilajul de conjugare
vecin intră în activitate şi invers.> De asemenea, osul plasat într-o poziţie anormală are o
creştere anormală şi se deformează cu uşurinţă. Acest aspect este aplicabil tuturor oaselor
scheletului, dar în special oaselor membrelor inferioare, care trebuie să suporte greutatea
corporală.
Scheletul se deformează mai uşor atunci când osificarea este insuficientă, adică în
rahitism ( la copil ) şi osteoporoză ( la adult ).
În afecţiunile neurologice, osteoporoza se asociază şi cu reducerea circulaţiei la nivelul
osului, care, nemaiprimind elementele nutritive necesare, devine sensibil la acţiunea
factorilor mecanici, prezentând un risc mai mare pentru fracturi, comparativ cu oasele
sănătoase.
Cea mai bună metodă de prevenire o reprezintă mobilizarea pasivă a segmentelor în
cauză, efectuată de câteva ori pe zi, iniţial de kinetoterapeut, ulterior de către un membru
al familiei, în aşa fel încât repetarea lor să se facă de 2-3 ori pe zi.

 Hipercalcemia – este o consecinţă a mobilizării calciului în oase. Excesul de calciu din

sânge se elimină pe cale renală.
Hipercalcemia poate fi periculoasă, deoarece calciul intervine şi în coagularea sângelui,
catalizând transformarea protrombinei în trombină. Acest fenomen, alături de staza
venoasă şi de scăderea hematocritului, prin deshidratare, creează condiţii favorabile
creării cheagurilor sanguine.

6
 Calciul participă la transmiterea influxului nervos şi la reglarea coordonării dintre muşchi
şi nervi. Hipercalcemia determină scăderea excitabilităţii nervoase şi diminuarea
tonusului muscular.
Excesul de calciu este incriminat şi în apariţia litiazei reno-vezicale.
Lipsa de mişcare, în condiţii de moblism prelungit sau imobilizare fortuită, trebuie
în mod obligatoriu compesată prin mobilizarea pasivă a tuturor segmentelor
corpului, cu deosebire a membelor, chiar dacă leziunea pacientului este
ireversibilă şi şanse de vindecare nu mai există. ( Fröhlih, 1993 ).
Kinetoterapia psivă, în interferenţă cu participarea activă a pacientului, în limitele
restantului său funcţional, se constituie ca o necesitate pentru bolnav, în viziune
profilactică şi o datorie pentru kinetoterapeut şi familie, în viziune socială.

3. Angrenarea marilor funcţiuni

Lipsa de mişcare antrenează o reducere apreciabilă a activităţilor marilor funcţiuni, cele
mai afectate fiind aparatele cardiovascular şi respirator.
a. Tulburările la nivel cardiovascular – sunt consecinţa directă a limitării activităţii
musculare şi reducerea tonusului venos periferic. Clinic, aceste probleme se manifestă
prin reducerea activităţii cardiace, hipotensiune ortostatică şi stază venoasă însoţită de
edeme şi risc tromboflebitic.
b. Hipotensiunea arterială – presiunea arterială normală este rezultatul capacităţii de
acomodare a patului vascular la volumul de sânge circulant. La realizarea acestui
echilibru participă în primul rând, volemia, tonusul vascular şi eficienţa pompei
cardiace.
În condiţiile trecerii de la clino la ortostatism, apare o tendinţă de acumulare a sângelui
în partea declivă a corpului, determinând instalarea hipotensiunii de ortostatism. La
început, timp de câteva secunde, se constată o uşoară scădere tensională, care apoi este
controlată datorită unui reflex presor.
Sincopele ortostatice funcţionale, apar frecvent la persoanele cu hipotonie musculară,
ca urmare a unui clinostatism prelungit sau în condiţii de ortostatism prelungit. Aceste
fenomene trebuie cunoscute de specialistul recuoperator, care trebuie să recurgă cât
mai rapid la mobilizări pasive, încercând astfel să reducă din gravitatea tulburărilor.

II. EVALUAREA POTENŢIALULUI PSIHOMOTRIC AL BOLNAVULUI

Examenul general şi stabilirea diagnosticului unui bolnav aparţine medicului, în timp ce

kinetoterapeutului îi revine obligaţia de a evalua eventualul restant funcţional, dacă există, prin
prisma profesiunii sale. Această evaluare, mai exact, bilanţul mio-neuro-artro-kinetic, este
indispensabilă, deoarece se constituie ca element de referinţă al calităţii prestaţiilor balneo-fizio-
maso-kinetoterapeutice de care va beneficia bolnavul.
Medicina recuperatorie, mai mult decât în orice altă ramură a medicinei, se bazează pe
cooperarea pacientului, despre care se poate afirma, fără a greşi, că este artizanul propriei sale
recuperări.
Pe parcursul efectuării bilanţului mio-neuro-artro-kinetic (MNAK), kinetoterapeutul trebuie să
fie calm, amabil, chiar prietenos cu bolnavul, care trebuie chestionat şi examinat cu competenţă,
la obiect, cum se mai spune, pentru a putea obţine toate datele necesare întocmirii unui plan
terapeutic adecvat acelui moment din evoluţia efecţiunii ce a stat la originea invalidării sale.

7
 Dacă pacientul este un copil, este indispensabilă prezenţa unui membru al familiei, atunci
când se efectuează bilanţul.
În ansambltu, evaluarea potenţialului psihomotric al unui bolnav vizează următoarele
componente: motricitatea, coordonarea mişcărilor, sensibilitatea, comunicarea ( limbajul ),
precum şi eventualele tulburări gnozice sau praxice.

1. Motricitatea – prin definiţie, motricitatea reprezintă calitatea activităţii nervoase

superioare care permite trecerea rapidă de la un proces de excitaţiela altul, de la un
stereotip dinamic la altul, în condiţiile unei comenzi date. Din acest punct de vedere, se
poate spune că şi ortostatismul aparţine tot motriciţăţii, dacă se ia în calcul faptul că în
discuţie sunt două forţe musculare egale, puse în balanţă de musculatura antagonistă, ca o
contrapondere la cea antagonistă. ( Constantinovici şi Adam, 1997 ).
a. Testarea ortostatismului – pentru a realiza acest obiectiv, kinetoterapeutul se plasează
în faţa pacientului sau în lateral, pentru a putea observa particularităţile de atitudine
ale acestuia, aflat încă în pat, în decubit dorsal. În continuare, se solicită pacientului
să se ridice din pat şi se observă dacă prezintă dificultăţide ridicare în poziţie şezând
şi în continuar, la trecerea în poziţia stând. Cât priveşte poziţia corpului în stând, se va
acorda o atenţie deosebită suprafeţei de sprijin, ilustrată de poligonul de susţinere,
stabilităţii posturale şi eventualelor asimetrii sau disproporţii segmentare. Existenţa
unor mişcări necontrolate, care parazitează funcţia de echilibru, sunt de natură să
afecteze negativ procesul de recuperare. Studierea poziţiei trunchiului în ortostatism,
în plan frontal şi sagital, permite evidenţierea deficienţelor fizice ale coloanei
vertebrale ( cifoza,lordoza, scolioza sau spatele plan ).
Poziţia ortostatică – pacientul fiind cu picioarele apropiate, permite kinetoterapeutului
să evalueze funcţia de echilibru, care se testează în două variante, sub denumirea de <
proba Romberg >, cu ochii deschişi sau închişi şi cu spijin pe ambele picioare sau pe
unul singur. Asocierea mişcărilor membrelor superioare pe parcursul testării este în
măsură să aducă informaţii suplimentare cu privire la calitatea funcţiei de echilibru.

b. Testarea mersului – această deprindere este testată atât cu ochii deschişi, cât şi cu
ochii închişi. Se cere pacientului să se deplaseze pe vârfuri în linie dreaptă, înainte şi
înapoi, să ocolească masa, să se deplaseze pe vârfuri, pe călcâie, pe partea internă şi
externă a labei piciorului, să păşească cu călcâiul unui picior la vârful celuilalt, să
execute naveta 10 paşi înainte, întoarcere scurtă, 10 paşi revenire, 10 paşi cu spatele.
De asemenea, se mai verifică, dacă poate să alerge sau să urce şi să coboare scările.

c. Lateralitatea – se oferă pacientului un obiect ( carte, ziar ) şi se observă cu ce mână

apucă obiectul respectiv, iar dacă i se cere să încrucişeze braţele, se observă care braţ
este în faţă. Edificatoare pentru stabilirea dominanţei emisferice este preferinţa
manuală pentru a apuca ciocanul sau foarfecele.

d. Motricitatea voluntară – pune în evidenţă, capacitatea pacientului de mobiliyare a

grupelor musculare în vederea realiyării unui efort fizic. În acest scop, se analizează,
modul în care pacientul reuşeşte să acţioneze pentru a asigura mişcării finalitatea
utilitară propusă. ( Wallon, 1964 ).

8
 2. Coordonarea mişcărilor
Coordonarea evidenţiază capacitatea de organizare şi reglare a mişcării, pusă în valoare
prin economia gestului, ceea ce favorizează precizia şi siguranţa în execuţie a actului motric.
Combinarea permanentă a factorilor motoricu cei senzoriali conduce la apariţia mişcărilor
voluntare, la baya cărora se află trei sisteme: sistemul informaţional, reprezentat de
aferenţele senzitivo-senzoriale care intervin în elaborarea deciziei şi a schemei de mişcare;
sistemul reglator spinal şi supraspinal, de legătură cu al treilea sistem, cel efector.
Ansamblul coordonării de către kinetoterapeut îi permite acestuia să aprecieze modul în
care pacientul este în măsură să răspundă ( sau nu ) la unele solicitări din cadrul programului
recuperator. De fapt, coordonarea nu cuprinde altceva decât o gamă largă de acţiuni, utile
pacientului în vederea inserţiei sale în viaţa de familie şi în societate.
Observaţiile sunt diferenţiate în funcţie de vârsta pacientului, pornind de la copilul mic,
cu care comunicarea este imposibilă, continuând cu perioada de comunicare ( preşcolară şi
şcolară ) şi încheind cu perioada vârstei adulte.
O dată cu vâsta, dificultatea exerciţiilor va fi crescută treptat.

3. Sensibilitatea
În condiţii normale, sensibilitatea somatică este o manifestare a organismului aflată sub
un permanent control nervos, dar numai o parte a acestui proces este conştient şi poate fi
controlat, sub formele prin care se manifestă: dureroasă, termică şi tactilă. Aceste modele
de sensibilitate au un mod de percepţie propriu, având receptori diferenţiaţi, într-o
distribuţie topografică extrem de precisă.
Evaluarea potenţialului psihosomatic al bolnavului nu poate ignora existenţa unor
tulburări de sensibilitate, interpretarea lor fiind diferită în funcţie de vârsta pacientului, de
capacitatea lui de a corela acest simptom la tabloul clinic general.
Sensibilitatea dureroasă poate să parcurgă întreaga ei gamă, de la situaţia de anestezie,
spre hipoestezie şi normoestezie, pentru a culmina cu hiperestezia. Separat de această
suită de tulburări de sensibilitate se înscrie parestezia, care este considerată o anomalie
senzitivă, în afara oricărei cauze aparente.
Deşi, evaluarea tulburărilor de sensibilitate nu revine în întregime kinetoterapeutului,
acesta trebuie să ţină cont de existenţa lor, deoarece afectează negativ calitatea procesului
de recuperare, de apartenenţă neuromotorie.
Investigarea tulburărilor de sensibilitate se sprijină pe date subiective şi obiective,
primele fiind cele furnizate de către pacient, iar celelalte, considerate obiective, fiin cele
pe care le constată examinatorul.
Evaluarea sensibilităţii trebuie considerată ca o acţiune ce incumbă o mare doză de
subiectivism, ce aparţine atât bolnavului, cât şi examinatorului.

III. TEHNICI DE MANEVRARE ṢI MOBILIZARE A BOLNAVILOR ÎN

KINETOTERAPIE

Activitatea de recuperare medicală se bazează pe cunoaşterea morfo-funcţională a aparatului

lomotor, fapt pus în evidenţă prin testarea neuro-mio-artro-kineticăn a pacientului. În practică,
sunt aplicate mijloace şi metode care conduc la obţinerea unor rezultate funcţionale ce vor reda

9
pacientului posibilitatea de a se reintegra în societate. Ansamblul mijloacelor orientate spre
recuperare recurge, printre altele şi la elemente de kinetoterapie pasivă şi activă. Planul
terapeutic poate fi înfăptuit în condiţiile în care pacientul este plasat într-o poziţie favorabilă
aplicării mijloacelor corective.

Sunt situaţii în care pacientul nu are capacitatea de a acţiona oluntar pentru a se plasa într-o
poziţie favorabilă, ceea ce în determină pe kinetoterapeut să intervină pentru a-l poziţiona şi
astfel să-i asigure condiţii optime pentru aplicarea planului terapeutic.

Manevrele reprezintă suma acţiunilor executate de către kinetoterapeut, prin care poziţionează
pacientul în corcondanţă cu scopul terapeutic urmărit. În acest sens, manevrele au ca obiectiv:

- Pregătirea pacientului pentru acţiuni pe plan psihic şi comportamental;

- Adaptarea poziţiei corpului şi a segmentelor la cerinţele planului terapeutic;
- Asigurarea comunicării şi cooperării dintre kinetoterapeut şi pacient în timpul aplicării
terapiei prin mişcare.
Dacă pacientul prezintă unele particularităţi: exces ponderal, sechele posttraumatice, aparat
gipsat, etc… Kinetoterapeutul trebuie să solicite ajutor din partea unui coleg pentru a efectua o
manevră corectă, eficientă şi sigură pentru pacient, dar şi pentru sine.
Valoarea unei manevre corecteşi sigure este pusă în evidenţă prin:
 informarea pacientului asupra modului în care urmează să se acţioneze global asupra
corpului sau numai segmentar;
 utilizarea tipurilor de prize şi contraprize corespunzătoare acţiunilor planificate;
 plasarea kinetoterapeutului în funcţie de acţiunile ce urmează să fie efectuateîmpreună cu
pacientul;
 pregătirea corespunzătoare a locului de efectuare a manevrelor.

Selecţia judicioasă a manevrelor asigură obţinerea unor poziţii ale corpului sau ale
segmentelor care vor facilita acţiunile pe care kinetoterapeutul îşi propune să le efectueze.
Orice acţiune începe dintr-o poziţie care permite concentrarea atenţiei asupra realizării
structurii actului motric în corcondanţă cu scopul urmărit.
Poziţia reprezintă aliniamentul corpului şi segmentelor sale în raport cu linia mediană; este o
atitudine statică pe care corpul şi segmentele sale o pot lua pentru a asigura condiţii optime de
executare a mişcării în funcţie de scopul urmărit.
Poziţia este un termen frecvent utilizat atât în procesul de educaţie fizică, cât şi în cel de
recuperare. Este o acţiune pe care subiectul o adoptă în mod voluntar şi pe care o adaptează la
structura actului motric ce urmează a fi efectuat. În procesul de recuperare, pe lângă sensul
prezentat, poziţia mai dobândeşte, încă două forme de bază, impuse de particularităţile pe care le
prezintă pacienţii, dar şi de scopul urmărit în cadrul terapiei prin mişcare: poziţionarea şi
posturarea.

10
 Poziţionarea se regăseşte în acţiunea kinetoterapeutului de a aşeza corpul şi segmentele
pacientului într-o poziţie corespunzătoare, care să faciliteze executarea exerciţiului terapeutc
propus.
Posturarea se constituie într-un mijloc de tratament prin care se impun corpului sau unor părţi
ale acestuia, poziţii corective, chiar hipercorective, pe durate limitate de timp. Având în vedere
obiectivele urmărite în cadrul acestei teme, este necesar ca aceste două noţiuni de bază să fie
analizate separat, întrucât scopul urmărit, sistemul de acţionare, modalităţile de angajare a
pacientului în acţiune, cât şi efectele obţinute sunt diferite, ceea ce motivează pe deplin
orientarea aleasă.
1. Poziţionările:
Poziţionarea reprezintă acţiunea prin care KT asigură pacientului un aliniament adecvat al
corpului şi segmentelor sale, pentru a îndeplini planul propus.
În procesul de recuperare medicală sunt situaţii când pacientul nu poate să adopte o poziţie
corespunzătoare, ceea ce îl determină pe KT să acţioneze în direcţia poziţionării corpului şi
segmentelor sale în acord cu structura motrică ce urmează a fi realizată.
Poziţionarea corectă se bazează pe asigurarea unor condiţii optime pentru pacient. În acest
sens se are în vedere:
 asigurarea unei poziţii confortabile;
 menţinerea poziţiei să se realizeze fără ca pacientul să depună efort;
 în timpul mobilizării unui segment să nu fie angrenate şi alte segmente ale corpului;
 prizele şi contraprizele să nu fie aplicate prea strâns, pentru a nu jena circulaţia
sanguină;
 să permită ca mişcarea de la nivelul articulaţiei să poată fi executată către limita sa
maximă de amplitudine;
 mişcările să fie corect direcţionate, pentru a evita favorizarea instalării unor mişcări
parazitare.
Poziţionarea are o valoare deosebită pentru iniţierea mişcărilor cu caracter corectiv, atât în
timpul programului de recuperare medicală, căt şi pe parcursul zilei.
În cadrul procesului de recuperare, poziţionarea asigură:
 mobilizarea corectă a segmentelor afectate;
 combaterea poziţiilor vicioase;
 formarea reprezentării corecte despre mişcare;
 posibilitatea de a urmări reacţiile pacientului la acţiunile întreprinse de către KT.
În timpul zilei, poziţionarea corectă trebuie să permită pacientului să adopte şi unele atitudini
autocorective, prin:
orientarea corectă în spaţiu, ca urmare a modificărilor relaţiiloe spaţiale dintre corp şi
mediul înconjurător;
adoptarea unor poziţii cât mai corecte, evitând astfel instalarea unor tulburări de
motricitate;

11
 realizarea unei cât mai bune coordonări între segmente, cu scopul redobândirii şi
perfecţionării capacităţii de autoconservare;
ameliorarea funcţiei respiratorii a apasientului.
Poziţionarea include în sfera sa componente, care, de fapt, vin să concretizeze modalităţile
prin care corpul şi segmentele sale pot fi situate în spaţiu, direcţionând astfel influenţele şi
amplificând efectele.
În acest sens, trebuie precizat faptul că poziţiile pot fi: fundamentale ( de bază sau de plecare )
şi derivate.
Poziţia fundamentală este o noţiune generală care precizează modalităţile prin care corpul si
segmetele sae vin în contact cu suprafaţa de sprijin de pe sol sau de pe aparate. Poziţia
fundamentală prezintă cadrul general în care corpul şi segmentele sale se pot plasa, în funcţie de
caracterul suprafeţei de sprijin.
În recuperarea medicală sunt utilizate 6 poziţii fundamentale :
-ortostatism, decubit, pe genunchi, asezat, în sprijin şi atârnat.
Poziţia fundamentală are drept scop asigurarea unei distribuţii segmentare, pentru demararea
sistemului de mişcări ce urmează a fi efectuat. Ea are avantajul că îi oferă kinetoterapeutului
posibilitatea de a iniţia mişcarea pornind dintr-o dispunere segmentară, care nu solicită un effort
deosebit din partea pacientului.
Ca urmare a celor relatate mai sus, se poate considera că poziţia fundamentală este o noţiune
dominantă stabilită convenţional, care prezintă caracteristica de bază a atitudinii corpului în
raport cu suprafaţa de sprijin. În fapt, corpul şi segmentele sale sunt într-o continuă adaptare,
ceea ce conduce nemijlocit la evidenţierea unor poziţii derivate din poziţia fundamentală.
Poziţiile derivate – reprezintă modalităţile de punere în practică a poziţiilor fubdamentale,
întrucât oferă condiţii de adoptare a unei mari varietăţi de poziţionare a corpului şi segmentelor
sale, ceea ce favorizează derularea mişcărilor în funcţie de scopul urmărit.
 Poziţia fundamentală de decubit ( prezintă următoare derivate: decubit dorsal,
decubit ventral, decubit lateral; aceste poziţii asigură cea mai mare stabilitate, întrucât
acţiunea gravitaţiei este în sensul poziţiei ); în timpul manevrelor, în funcţie de scopul
urmărit, membrele superioare ale pacientului pot fi poziţionate astfel:
- Cu braţele încrucişate în faţă ( poziţie ce permite o manevrare corectă a bolnavului
pentru a fi ridicat, întors sau transportat din poziţia de decubit dorsal ).Fig2

12
 Fig.2
- Cu braţle întinse şi cu degetele încleştate ( utilizată pentru ridicarea şi transportarea
pacientului ); Fig.3

Fig.3

- Apucat cu o mână la nivelul pumnului ( procedeul utilizat de persoanele care nu pot

încrucişa braţele, folosit la ridicarea şi transportul pacientului ). Fig.4

13
 Fig.4

 Poziţia fundamentală în aşezat

Caracteristica de bază a acestei poziţii se referă la faptul că trunchiul, coapsele,
gambele şi labele picioarelor formează între ele un unghi de 90˚.
Această poziţie asigură condiţii bune de sprijin şi stabilitate a trunchiului concretizate
prin: - reducerea riscului instalarii unor deformări la nivelul coloanei vertebrale;
-posibilităţi mai bune de folosire ale braţelor;
-dispunerea simetrică a greutăţii corporale;
- posibilitatea menţinerii capului şi trunchiului pe verticală cu mai multă uşurinţă.
Poziţia fundamentală în şezut poate fi utilizată cu următoarele derivate : poziţia aşezat
cu picioarele întinse, poziţia aşezat cu genunchii flexie, poziţia aşezat cu pisioarele
încrucişate, poziţia aşezat cu picioarele în W, poziţia aşezat la marginea patului.

 Poziţia fundamentală în genunchi:

Constituie o etapă importantă în drumul pacientului către ortostatism. Baza de
susţinere este asigurată pe genunchi şi oe vârful degetelor, laba piciorului fiind în
dorsiflexie. Centrul de greutate este uşor de menţinut în interiorul acestui poligon de
susţinere. Membrele superioare sunt relaxate şi întinse pe lângă corp. În procesul de
recuperare, cel mai frecvent utilizate poziţiile derivate, cum ar fi: cvadrupedia, în
genunchi, şezând pe călcâie, aşezat.

 Poziţia fundamentală cu sprijin în mâini

Repartizarea greităţii corpului se face pe mâini şi pe degetele de la picioare. Aceastã
poziţie este mai puţin utilizată în kinetoterapie, întrucât solicită un nivel mai ridicat de
forţă, mai rar disponibil la un pacient cu tulburări motorii. Utilizarea acestei poziţii
este apreciată doar ca un moment de trecere dintr-o poziţie cvatrupedică la cea de
decubit ventral.

14
  Poziţia fundamentală în ortostatism
Acestei poziţii i se acordă o atenţie deosebită, deoarece asigură premisele pentru
autonomia de deplasare. Avantajele acestei poziţii sunt:
- Asigură normalizarea tonusului postural, mai ales prin stimularea musculaturii
bazinului, gambelor şi labelor picioarelor, trunchiului şi braţelor
- Stimulează extensia bazinului şi aliniamentul trunchiului, oferind condiţii optime
pentru mers
- Asigură formarea imaginii corporale în condiţii statice şi dinamice, întărind încrederea
în forţele proprii
- Lărgeşte orizontul vizual asupra mediului înconjurător.

 Poziţia fundamentală atârnat

- În această poziţie, de lanţ cinematic deschis, corpul este susţinut de către mâini, în
contact direct cu dispozitivul de susţinere; în kinetoterapie este frecvent utilizată poziţia
derivată atârnat la scară fixă sau oblic atârnat la bară, cu picioarele pe sol, la fel ca şi
planul înclinat pe bancheta de gimnastică medicală.
Marea varietate de mişcări ce pot fi executate din derivatele poziţiei atârnat, conduc la
concluzia că deficienţele de coloană beneficiază din plin de aceste poziţii.
Kinetoterapeutul trebuie să acorde atenţie securităţii pacientului, precum menţinerea
prizei cu aparatul care îi asigură susţinerea.

2. Întoarcerile
Sunt manevre efectuate de către kinetoterapeut numai atunci când pacientul nu le poate
executa singur. ( Autisser, 1996 ).
Întoarcerea din decubit dorsal în decubit lateral
-Pacientul: în decubit dorsal, cu braţele încrucişate pe trunchi, genuncghiul stâng flectat, cu
planta pe pat
-KT este plasat în lateral, P. Pe fesa stângă, CP cuprinde umărul drept
Acţiunea: tracţiunea simultană a bazinului şi a umărului până ce pacientul ajunge în
decubit lateral, cu genunchiul stâng pe suprafaţa patului. Fig.5,6

15
 Fig.5,6

Întoarcerea din decubit dorsal în decubit ventral

- Pacientul: în decubit dorsal, cu braţul stâng aşezat pe piept şi mâna dreaptă pe ceafã,
cotul mult ridicat, piciorul stâng în adducţie aşezat peste cel drept.
- KT este plasat în lateral, P pe fesa stângă, CP cuprinde umărul stâng.
Acţiunea se desfăşoară în două etape:
a. Se aduce pacientul în decubit lateral, moment în care piciorul stâng ia contact cu
patul, se întinde şi se depărtează de piciorul drept; în acelaşi timp, braţul stâng se
plasează pe pat, dus uşor în lateral, iar braţul drept se întinde în prelungirea
corpului.
b. Se continuă întoarcerea până se ajunge în decubit ventral, braţul drept se duce
prin lateral lângă corp, iar capul se răsuceşte în direcţia kinetoterapeutului.
Fig.7,8

16
 Fig.7,8

3. Ridicările şi deplasările
Sunt procedee de manevrare a bolnavilor, în mod involuntar, au alunecat pe planul patului
spre partea de jos sau după ce au fost ajutaţi să se aşeze pe masa de lucru sau pe banchetă şi
trebuie ajutaţi să se ridice şi să se deplaseze, pentru a obţine o poziţie mai bună pentru
executarea mibilizărilor pasive.
Ridicările şi deplasările pot fi executate, după caz, ce către unul sau doi kinetoterapeuţi.
Ridicare şi deplasare cu tracţiune
-Pacientul: în decubit dorsal, genunchii flectaţi, plantele pe suprafaţa de sprijin, braţele îl
cuprind pe kinetoterapeut astfel: un braţ sub axilă, plsat pe spate, iar celălalt prin faţă,
este plasat pe umăr, degetele sunt încleştate la nivelul gâtului în regiunea cervicală.
KT – este plasat în lateral, uşor aplecat spre înainte, pentru a facilita să fie cuprins de
către pacient, palmele aşezate pe planul patului cât mai în faţă, iar picioarele spre înainte.
Acţiunea: la comandă, pacientul împinge în picioare şi trage de braţe, timp în care KT,
prin îndreptarea trunchiului, îl ridică şi îl deplasează pe pacient spre înainte. Fig.8,9

17
Fig.8.9

Ridicare şi deplasare cu ajutor simplu

Pacientul: în decubit dorsal, genunchii flectaţi,plantele pe planul patului şi braţele
încrucişate pe piept.
KT: este plasat în lateral, în fandare, P pe fese, CP, pe sub ceafă, cuprinde umărul
opus.
Acţiunea: la comandă, pacientul împinge în picioare, iat KT îl ridică şi îl împinge
spre înainte, timp în care trece greutatea de pe un picior pe celălalt.Fig.9,10

18
Fig.9, 10

Ridicarea şi deplasarea cu două ajutoare

Pacientul: în decubit dorsal, picioarele flectate de la nivelul genunchilor, braţele
încrucişate pe piept
Kinetoterapeuţii – sunt plasaţi în lateral, de o parte şi de alta a patului sau a mesei; se
apucă reciproc de mâini pe sub genunchii pacientului, iar cu celălalt braţ plasat pe
omoplaţii pacientului; picioarele sunt fandate.
Acţiunea: la comanda „ şi” pacientul este ridicat şi deplasat spre înainte. Fig.11, 12

19
Fig.11,12

Ridicare şi deplasare laterală

Pacientul: în decubit dorsal, cu braţele încrucişate pe piept
KT este plasat în lateral, cu picioarele fandate spre înainte
Acţiunea: ridicarea şi deplasarea se exută în trei timpi
-KT plasează o mână sub cap, cealaltă la nivelul omoplaţilor
La comanda “ şi” ridică şi trage partea superioară a corpului spre sine
-KT plasează o mână la nivelul gleznelor, cealaltă la mijlocul gambelor
La comanda “şi” ridică şi trage membrele superioare spre sine
-KT plasează o mână pe regiunea lombară, cealaltă pe zona sacrată
La comanda “şi” ridică şi trage bazinul spre sine . Fig.13, 14, 15, 16

20
Fig.13,14,15,16

21
 Ridicare în şezut la marginra patului
Pacientul: în decubit lateral, cât mai aproape de marginea patului, genunchii plasaţi
în afara planului patului, mâna liberă plasată pe umărul KT, cealaltă pe pat, cu
degetele în abducţie, plasată înaintea picioarelor.
KT este plasat în faţă în fandare laterală, P cu antebraţul sprijină umărul, iar palma
pe omoplatul pacientului, CP pe coapsa pacientului.
Acţiunea: la comanda “şi” pacientul deplasează picioarele în afara planului
patului, concomitent cu împingerea în mâna plasată pe pat, timp în care KT trage
de trunchi în sus şi de picioare spre înainte şi în jos, pentru a ajunge în aşeyat la
marginea latului. Fig.17, 18, 19

Fig.17, 18, 19

22
 Ridicare din şezut la marginea patului, în ortostatism
Pacientul: aşezat la marginea patului, cu picioarele atârnate ( nu au contact cu
solul ), braţele uşor flectate din cot, palmele pe marginea patului
KT este plasat în faţa pacientului, P pe sub axilă cuprinde umărul opus, CP pe
genunchiul pacientului, cu un cipior sprijină genunchiul pe care a plasat CP, iar
celălalt picior îl aşează cu laba în lateral.
Acţiunea: la comanda ˶şi˶ pacientul deplasează fesa de partea piciorului liber până
ajunge pe sol, cu vârful sprijinit de laba piciorului KT.
În acest moment, KT ridicA mâna de pe genunchiul pacientului şi o plasează sub
axilă, concomitent cu schimbarea poziţiei labei piciorului ‚ solicită sprijin cu
ambele picioare pe sol.
În ultima fază, îl ajuta pe pecient să se desprindă de pat, pentru a ajunge în
ortostatism.Fig 20

Fig. 20

23
4. Transferul
Acest termen defineşte schimbarea poziţiei pacientului dintr-un loc în altul, în condiţiile în
care reuşeşte să-şi menţină poziţia aşezat.
Tipurile de transfer sunt utilizate în funcţie de posibilităţile pacientului, de capacitatea sa
de a participa la acţiune, de etapa de evoluţie a bolii.
Ca modalităţi de transfer se menţionează:
- Transferul pasiv, la care pacientul nu reacţionează
- Transferul pasivo-activ, la care pacientul pacientul contribuie în anumite momente ale
acţiunii
- Transferul activ-dirijat, la care KT intervine numai în anumite momente, pentru a
susţine unele acţiuni.
Transferul este o acţiune care trebuie să fie pregătită de către KT.În primul rând pacientul
trebuie să înţeleagă necesitatea utilizării acestui procedeu de deplasare, care poate fi
temporar sau definitiv. În al doilea rând, trebuie să dobândească de timpuriu capacitatea de
menţinere a poziţiei aşezat, indispensabilă utilizării fotoliului ruland.Iar în al treilea rând,
pacientul trebuie să dobândească suficiente cunoştinţe cu privire la modul la modul la
modul de utilizare, conducând în final la redobAndirea autonomiei de deplasare.
KT trebuie să-l instruiască pe pacient în legătură cu: poziţia în fotoliul rulant pe care
trebuie sa o adopte, care sunt principalele acţiuni pregătitoare, cum trebuie să acţioneze
după ce ajuns în fotoliul rulant, ce dificultăţi poate să întâmpine, ce avantaje prezintă acest
mod de deplasare.
Trecând la acţiunea practică, pacientului i se va explica cum trebuie să acţioneze în
situaţiile executării transferului de pe pat în fotoliul rulant, care sunt prizele pe care le
utilizează, cum poate susţine acţiunile celor care îl ajută la transfer, cum trebuie să-şi
coordoneze respiraţia cu acţiunea de transfer.
Odată ajuns în fotoliul rulant, i se explică şi se pune în practică modul cum trebuie să
acţioneze pentru a-l folosi în cât mai bune condiţii, avându-se în vedere poziţia mâinilor
pe roţile propulsoare, sistemul de dirijare a fotoliului rulant şi coordonarea mâinilor pentru
a realiza deplasarea.
Pregătirea pacientului pentru utilizarea fotoliului rulant cuprinde şi unele elemente de
siguranţă în legătură cu asigurarea stabilităţii fotoliului, stabilitatea prin blocarea roţilor, să
fie ridicate sprijinitoarele pentru picioare până după aşezarea în fotoliu, iar sprijinitoarele
pentru mâini să fie scoase, mai ales cele din partea din care se face transferul. Fig.21

24
 5. Posturările
Noţiunea de „postură̋”este concretizată prin impunerea în scop terapeutic a unei atitudini
corective. Ca urmare a acestei atitudini impuse la care sunt supuse articulaţiile şi muşchii în
cauză, se dobândeşte în final o amplitudine articulară corespunzătoare şi se modeleză retracţiile
musculo-tendinoase.
Sfera largă de cuprindere a acestei acţiuni îl obligă pe kinetoterapeut ca, atunci când recurge la
acest procedeu terapeutic, să acţioneze în deplina concordanţă cu cerinţele de organizare şi de
aplicare a posturilor. În acest context, trebuie luate în consideraţie următoarele recomandări:
 Aplicarea posturii să se bazeze pe cceptul şi cooperarea deplina a pacientului. Acesta
trebuie să fie informat asupra importanţei pe care o are alegerea celei mai bune poziţii
a corpului şi segmentelor, precum şi asupra efectelor negative pe care le poate
determina menţinerea unei poziţii incorecte.
 Pacientul trenbuie să fie convins de importanţa posturilor şi de relaţia pe care acestea
le au cu diferitele procedee terapeutice utilizate în procesul de recuperare
 Pacientul trebuie să fie informat că posturile corective nu sunt întotdeauna
confortabile, dar trebuie acceptate, având în vedere efectele benefice pe care le aduc în
final.

25
  Sunt situaţii când postura corectivă trebuie să îndeplinească şi rol antalgic, caz în care
pacientul trebuie să manifeste înţelegere şi să coopereze cu KT pentru reuşita aplicării
seraite a acestor procedee terapeutice.
 Durata menţinerii posturilor este variabilă, fiind stabilită în funcţie de natura,
gravitatea şi stadiul de evoluţie a afecţiunii.

Posturile asigură aşadar realizarea a două obiective de bază:

- Unul sedativ, concretizat prin posturi antalgice destinate să reducă sau să suprime
durerea;
- Celălalt morfologic, prin care se urmăreşte prevenirea şi, după caz, corectarea
retracţiilor musculo-tendinoase.
Realizarea faptică a acestor obiective este pusă în valoare prin selecţia şi combinarea
posturilor la care se recurge, şi anume: posturi antalgice sau sedative; posturi corective; posturi
de facilitare.

Mobilizarea pasivă – pură asistată

Această tehnică, existentă de multă vreme în practica kinetoterapiei, s-a perfecţionat
continuu de-a lungul timpului. Cu toate acestea, valoarea ei a fost apreciată de unii specialişti şi
infirmată de alţii.
Spre exemplu, Mérle D’Aubigné consideră că “…întreaga metodă de reeducare pur
pasivă este nu numai inutilă, dar şi dăunătoare, singura indicaţie a ei fiind întreţinerea mobilităţii
articulaţiilor ai căror muşchi sunt complet paralizaţi”.
Bennet consideră că “importanţa mobilizării pasive este atât de mare, încât, dacă am avea
de utilizat o singură tehnică pentru fiecare bolnav, în mod cert mobilizarea pasivă ar fi aceea pe
care trebuie să o alegem”.
Din cele două exemple putem constata controversa dintre specialişti, care s-a dovedit
inutilă şi nefondată, deoarece tehnicile pasive şi cele active ale kinetologiei nu se opun unele
altora.
Se poate afirma că acestea se completează unele pe altele, eficienţa uneia compensând
lipsurile alteia, contraindicaţiile uneia putând fi suplinite prin indicarea alteia, în funcţie de
situaţia dată.
Mişcarea pasivă nu are, desigur, nici un rost ca exerciţiu fizic în afară de aplicare ei ca
tehnică de lucru în kinetologia terapeutică şi de recuperare.
Mişcarea pasivă este realizată cu ajutorul unei forţe exterioare în situaţia inactivităţii
musculare totale, determinată de boală, sau al unui maxim de inactivitate musculară, determinată
voluntar (D. Gardiner). Caracteristica esenţială a acestei tehnici este lipsa travaliului muscular al
subiectului.

26
 Efectele mobilizării pasive
Mişcările pasive au efecte ce se resimt asupra:
a) aparatului locomotor:
- menţin mobilitatea articulară, troficitatea structurilor articulare (prin stimularea
circulaţiei locale), proprietăţile lichidului sinovial, secreţia şi repartiţia acestuia în
articulaţia respectivă; asigură protecţia cartilajului, prin mişcare evitându-se degradarea
acestuia în situaţia paraliziei segmentului respectiv;
- creşte amplitudinea mişcărilor în articulaţii prin asuplizarea structurilor
capsuloligamentare, prin întinderea tendoanelor, a ţesutului cutanat şi subcutanat, cât şi
prin ruperea aderenţelor la planurile alunecoase;
- menţin şi cresc excitabilitatea musculară (Legea lui Vekskull: “excitabilitatea
unui muşchi creşte cu gradul de întindere“);
- combat contractura - retractura musculară prin întinderea prelungită a muşchiului
(Kabat - reacţia de alungire );
- declanşează “strech reflexul” (mişcarea energică de întindere a muşchiului
determină o contracţie musculară).
b) sistemului nervos şi a tonusului psihic:
- menţin “memoria kinestezică” a segmentului mobilizat, prin informaţia
proprioceptivă pornită de la receptorii articulari şi periarticulari (pentru membrele
paralizate mişcarea pasivă şi posturile reprezintă singurele posibilităţi de conservare a
“schemei corporale” şi a “schemei spaţiale”);
- menţin moralul pacientului prin încrederea acestuia în kinetoterapeutul care
aplică/execută mobilizările pasive.
Vizualizarea mobilizării articulaţiilor segmentelor afectate pe toată amplitudinea de mişcare,
deşi pentru moment pasivă, creşte moralul pacientului, încrederea sa într-o evoluţie favorabilă a
recuperării funcţionale, făcându-l cooperant.
c) aparatului circulator:
- executate ritmic, mişcările pasive au efectul mecanic al unei pompe asupra
vaselor mici şi a circulaţiei de retur;
- previn şi diminuează edemele de imobilizare;
- declanşeză hiperemie locală prin răspuns neurovegetativ, pe cale reflexă, iniţiată
de receptorii senzitivi articulari şi musculari, precum şi o uşoară tahicardie.
d) altor aparate şi sisteme:
- este menţinută troficitatea ţesuturilor (toate structurile anatomice ale segmentului
mobilizat);
- schimburile gazoase la nivelul pulmonar şi tisular sunt îmbunătăţite;
- influenţează benefic tranzitul intestinal şi evacuarea vezicii urinare;
- influenţează (posibil) unele relee endocrine.
Mobilizarea pasivă, prin efectele multiple pe care le exercită asupra sistemelor şi aparatelor
organismului, se consideră o tehnică a exerciţiului fizic medical, foarte utilă în recuperarea
bolnavului neurologic, posttraumatic şi reumatic.
Aceasta reprezintă şi o tehnică de bază în gimnastica sugarului şi a copilului mic sănătos,
aplicată în scop profilactic, dar şi pentru recuperarea funcţională când aceştia prezintă afecţiuni
locomotorii.
Scopurile pentru care sunt indicate şi aplicate mobilizărlie pasive, se deduc din efectele lor
asupra organismului, aşa cum au fost prezentate anterior.

27
 Indicaţii pentru realizarea corectă a mobilizărilor pasive
Cunoaşterea exactă a prizelor are mare importanţă şi trebuie să respecte următoarele reguli:
1. O articulaţie nu se mobilizează prin intermediul altei articulaţii, între mâinile
kinetoterapeutului fiind cuprinsă doar articulaţia de mobilizat;
2. Prizele trebuie să utilizeze cel mai mare braţ al pârghiei mobilizate (sunt şi
excepţii), iar contrapriza trebuie aplicată în apropierea articulaţiei;
3. Locul de aplicare al prizei constituie un mod de facilitare sau inhibiţie a unui
grup muscular;
4. Mobilizarea pasivă este o tehnică analitică, antrenând succesiv articulaţie după
articulaţie, aplicându-se de asemenea succesiv pentru fiecare direcţie de mişcare;
5. Mobilizarea pasivă nu trebuie să provoace durere, pentru a nu declanşa “reflexe
de apărare” musculară (pentru întinderea ţesuturilor se poate forţa mişcarea
asigurându-se suportabilitatea pacientului, cooperarea lui);
6. Parametrii de execuţie ai mobilizării pasive sunt: forţa, viteza, durata şi
frecvenţa, care se adaptează stării clinice locale şi scopului urmărit;
7. Pregătirea segmentelor de mobilizat se poate realiza prin încălzire locală
(parafină, comprese calde, hidroterapie), masaj, electroterapie antalgică, în scopul
relaxării musculare şi diminuării durerii.

TEHNICA DE APLICARE A MOBILIZĂRII PASIVE - PURĂ ASISTATĂ

Mobilizarea pasivă pură asistată este tehnica de mobilizare pasivă cea mai obişnuită,
kinetoterapeutul execută mişcările în timp ce pacientul are musculatura relaxată voluntar.
Parametrii acestei tehnici sunt:
- poziţia pacientului şi a kinetoterapeutului;
- prizele şi contraprizele;
- manevrele de mobilizare;
- forţa de mobilizare.
Poziţia de mobilizare trebuie să asigure confortul şi relaxarea pacientului şi o cât mai bună
abordare a segmentului de mobilizat.
Poziţia de decubit dorsal permite mobilizarea umărului (toate mişcările în afară de
retropulsie), cotului (toate mişcările), şoldului (toate mişcările în afară de extensie),
genunchiului (toate mişcările dacă şoldul este liber), gleznei şi degetelor (toate mişcările) şi a
rahisului (flexia, înclinările laterale şi rotaţia).
Din poziţia de decubit ventral se mobilizează umărul (retropulsia), şoldul (extensia),
genunchiul, glezna (cu genunchiul flectat la 90°), rahisul (extensia).
Din poziţia şezând se mobilizează umărul (toate mişcările), cotul (toate mişcările), pumnul –
mâna (toate mişcările), genunchiul (toate mişcările), rahisul (toate mişcările).
Poziţia kinetoterapeutului se schimbă în funcţie de articulaţia pe care o mobilizează. Ea
trebuie să fie comodă, să-i asigure o tehnică bună pentru lucru, fără a-l obosi excesiv şi fără să
necesite schimbarea poziţiei pacientului.
Prizele şi contraprizele – realizate prin poziţia mâinilor kinetoterapeutului pe segmentele de
mobilizat, au o deosebită importanţă.
Priza se realizează de obicei la distanţă de articulaţia supusă mobilizării pentru a asigura un
braţ de pârghie mai lung.

28
 Contrapriza se aplică cât mai aproape de articulaţia mobilizată, pentru o cât mai bună fixare.
În cazul sprijinului segmentului distal pe plan dur (banchetă) se poate renunţa la contrapriză,
sau aceasta poate fi realizată parţial.
Pentru a executa mobilizarea unui segment, acesta trebuie suspendat şi foarte bine relaxat,
ceea ce presupune din partea kinetoterapeutului o solicitare destul de mare, mai ales pentru
mobilizarea segmentelor mari (trunchi, membre inferioare). Pentru a uşura efortul
kinetoterapeutului, segmentul de mobilizat poate fi suspendat în chingi. Mobilizarea făcută din
această poziţie scuteşte kinetoterapeutul de efortul de a susţine segmentul respectiv, realizând
mai uşor mobilizarea articulaţiilor respective.
Priza şi contrapriza realizate de mâinile kinetoterapeutului reprezintă tehnici de facilitare
neuro-proprioceptivă fundamentale (F.N.P.).
Manevrele mobilizării pasive pot fi diferite. În mod obişnuit ele se execută lent, progresiv, pe
toată amplitudinea posibilă, insistând şi crescând presiunea la finalul fiecărei mişcări. Uneori se
lucrează numai la nivelul la care este localizată redoarea, executându-se mici şi repetate forţări
pentru depăşirea nivelului existent.
La articulaţiile mici se combină mişcările în diferite direcţii cu tracţiunea în ax, care
decoaptează articulaţiile afectate permiţând o amplitudine mai mare de mişcare. Tracţiunea în
ax poate fi asociată cu rotarea în ax, în ambele sensuri.
Uneori sunt necesare întinderi capsuloligamentare prin manevre pasive speciale. În acest caz,
mâna de contrapriză se aşează cu rol de suport, pe care este fixat capul articular al segmentului
distal. O ultimă manevră de mobilizare este “scuturarea”, manevră care are rol de relaxare
segmentară. Aceasta se realizează prin prinderea de către kinetoterapeut a extremităţii distale a
segmentului şi imprimarea unor scuturări repetate, de mică amplitudine.
Viteza cu care se execută mobilizarea pasivă este în funcţie de scopul urmărit; mişcarea lentă
şi insistentă scade tonusul muscular, iar mişcarea executată rapid îl măreşte.
Forţa cu care se execută mişcarea este dozată în funcţie de apariţia durerii, cât şi de
experienţa kinetoterapeutului. Acesta trebuie să ţină cont de faptul că pacienţii au praguri de
durere diferite (unele foarte ridicate, altele foarte coborâte).
Ritmul executării mişcărilor poate fi simplu, în doi timpi, sau în patru timpi, la capetele cursei
menţinându-se întinderea.
Durata unei mişcări este de 1-2 secunde, iar menţinerea poziţiei la final poate fi de
aproximativ 10-15 secunde.
O şedinţă de mobilizare pasivă pentru o articulaţie durează maximum 10 minute şi variază ca
timp în funcţie de suportabilitatea pacientului. Este recomandabil ca şedinţa de mobilizare
pasivă să se repete de două, trei ori pe zi.
În cazul redorilor articulare importante, unde prezenţa durerii este inerentă,
înainte de a începe mobilizările pasive se recomandă pregătirea regiunii de mobilizat, prin
aplicarea căldurii, masajului, a unor proceduri de electroterapie antalgică, sau chiar infiltraţii
locale cu substanţe analgezice.
Pe parcursul mobilizărilor pasive, care necesită menajarea pacientului faţă de durerea
prezentă, se poate întrerupe mobilizarea pentru efectuarea unor manevre de masaj de 1-2
minute, iar aplicarea căldurii poate fi menţinută pe durata întregii şedinţe. (ex. Solux).

29
 BIBLIOGRAFIE

 Flora, Doina, Tehnici de bază în kinetoterapie, Ed.Universităţii din Oradea,

2002
 Plas, F, Hagron, Kinetoterapia activă, Ed.Polirom, Iaşi, 2001
 Robănescu, N, Reeducarea neuro-motorie, Ed.Medicală, Bucureşti, 2001
 Sbenghe, T, Kinetoterapia profilactică, terapeutică şi de recuperare,
Ed.Medicală, Bucureşti, 1987
 Sbegne, T, Recuperarea medicală la domiciliul bolnavului, Ed.Medicală,
Bucureşti, 1986
 Albu Constantin, Kinetoterapia pasivă, Ed.Polirom, Iaşi, 2004

30