Predica la Pogorarea Duhului Sfant.

Puterea sfinţitoare şi înnoitoare a Sfântului Duh în lume s-a făcut cunoscută în toate
veacurile, căci El pururea lucrează pentru sfinţirea oamenilor împreună cu Tatăl şi cu Fiul; Duhul
cel Sfânt a îndemnat pe oameni către adevăr şi i-a învăţat să săvârşească cele plăcute lui
Dumnezeu. Chiar de la prima pagină a Sfintei Scripturi ni se spune: „Şi Duhul lui Dumnezeu se
mişca pe deasupra apelor” (Gen. I, 2). Dar El s-a făcut lumii mai lămurit prin Iisus Hristos şi mai
ales astăzi, în ziua Cincizecimii, prin coborârea Sa cea minunată asupra Sfinţilor Apostoli
adunaţi în foişorul din Ierusalim. Prin coborârea directă a puterii sfinţitoare a Sfântului Duh
asupra Sfinţilor Apostoli, s-a împlinit făgăduinţa Domnului Hristos, Care, după învierea Sa din
morţi, le-a poruncit să nu se depărteze de Ierusalim până ce „vor fi îmbrăcaţi cu putere de sus”
(Luca XXIV, 49).

La 50 de zile după Paşti, aceia care puteau dintre iudei şi prozeliţii iudei, adică cei care
adoptaseră Legea lui Moise, în orice colţ al lumii s-ar fi aflat, aveau obiceiul să meargă la
Ierusalim pentru a cinsti împreună cu mare fast sărbătoarea Cincizecimii. Aceasta era una din
cele trei mari sărbători ale iudeilor. Ea încorona timpul celor şapte săptămâni de la Paştele
Iudeilor, căci numărul şapte avea semnificaţie deosebită în viaţa religioasă a poporului iudeu. În
acelaşi timp, în ziua Cincizecimii, iudeii sărbătoreau prin deosebite ceremonii sfârşitul
secerişului.

Sfinţii Apostoli se aflau adunaţi împreună cu Maica Domnului şi alţi credincioşi într-o
casă din Ierusalim, în foişor, fiind ascunşi şi fricoşi de teama iudeilor. In timp ce ei stăruiau în
citiri, rugăciuni şi cântări, deodată, pe la ceasul al treilea din zi, care corespunde orei a noua de
dimineaţă, după împărţirea timpului la noi, a venit din cer un vuiet puternic ca puterea unei vijelii
şi a umplut toată casa unde şedeau ei ascunşi. Celor de faţă li s-au arătat nişte lumini puternice ca
nişte limbi de foc, împrăştiindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia. Şi s-au umplut toţi de Duhul
Sfânt, încât au început să vorbească în alte limbi, precum le da lor Duhul a grăi.

Iar când s-a auzit sunetul acesta puternic, care s-a coborât asupra foişorului unde se aflau
Apostolii Domnului, au alergat toţi bărbaţii cucernici aflători în Ierusalim. Locul unde se aflau
Sfinţii Apostoli nu era departe de Templul din Ierusalim, unde se desfăşurau ceremoniile
sărbătorii Cincizecimii. Se adunaseră în Sfânta cetate iudei şi prozeliţi din toate părţile cunoscute
ale lumii vechi, din ţările Răsăritului, părţi, mezi şi elamiţi şi cei din Mesopotamia şi Iudeea, din
provinciile Asiei Mici, din Capadocia, Pont, Asia, Frigia şi Pamfilia, din Egipt şi din părţile
Libiei, veniseră oaspeţi până de la Roma, din insula Creta şi din Arabia. Şi se minunau toţi, căci
fiecare îi auzea pe Sfinţii Apostoli vorbind în limba lui măririle lui Dumnezeu. Mulţi dintre cei
de faţă au început să-i ia în râs, socotindu-i plini de vin, adică beţi. Dar Sfântul Petru, cu un curaj
pe care nu-l avusese mai înainte, le-a lămurit tuturor că cele întâmplate s-au făcut prin puterea
Sfântului Duh. El le-a arătat în acelaşi timp rostul şi semnificaţia Jertfei şi învierii lui Hristos,
pentru tot neamul omenesc, îndemnându-i pe toţi să se pocăiască şi să primească botezul spre
iertarea păcatelor. Mulţi au primit cu bucurie cuvântul lui şi în această sărbătoare a Cincizecimii
s-au botezat ca la trei mii de suflete, bărbaţi, femei şi copii, după vârsta şi starea în care se aflau.
 Predica la Adormirea Maicii Domnului. (15 August)

Astăzi nu este praznic de sfinți, nici de îngeri. Astăzi Biserica lui Dumnezeu cea
dreptmăritoare prăznuiește și sărbătorește pe Împărăteasa tuturor îngerilor și a tuturor
sfinților. Nu se poate asemăna cinstea robilor cu a împăraților. Astăzi este praznic împărătesc,
pentru că Împărăteasa a toată făptura se mută astăzi de la noi.

Dar este bine să știți cum s-au întâmplat lucrurile la Adormirea Maicii Domnului, cum s-
a mutat Maica Vieții de la noi la cer. Iată cum:
Mai înainte cu trei zile de Adormirea Maicii Domnului, Prea Sfântul și Atotputernicul Dumnezeu
și Mântuitorul nostru Iisus Hristos a trimis din cer pe Arhanghelul Gavriil ca să binevestească
Maicii Lui mutarea ei la cele fără de grijă. Același dumnezeiesc Arhanghel care fusese trimis de
Dumnezeu când i-a binevestit ei că va naște pe Hristos, Mântuitorul lumii, vine acum și-i
vestește mutarea din această viață pământească la odihna cea veșnică și la slava și cinstea cea
negrăită pe care o are în cer (Prolog, luna august, în 15 zile).

Și venind Arhanghelul Gavriil, a adus el Prea Curatei Fecioare Maria, ca semn, o ramură
de finic, după cum la Buna Vestire îi adusese un crin. Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu,
înțelegând de la Arhanghelul Gavriil că trebuie să părăsească lumea și pământul acesta, s-a întors
acasă cu multă bucurie și și-a gătit casa ei cu lumânări și cu tămâieri; și rugându-se, a ieșit din
casă și s-a dus la muntele Măslinilor, unde avea adeseori obiceiul să se roage Prea dulcelui Său
Fiu și Dumnezeului ei Iisus Hristos. Deci, ducându-se în Muntele Măslinilor și rugându-se Prea
Sfânta Maică a lui Dumnezeu, s-a făcut o minune mare și prea slăvită: măslinii și toți copacii de
pe muntele acela, și toți pomii roditori de acolo, când s-a închinat Ea, s-au închinat și ei cu dânsa
până la pământ. Și de câte ori se închina ea, și copacii se plecau până la pământ, în semn de
cinste mare și de închinăciune adusă Prea Sfintei Maicii lui Dumnezeu, Maica Vieții. După
aceasta, s-a întors acasă și s-a făcut un cutremur mare, încât s-a cutremurat locul unde era casa ei.
Și ea a căzut la rugăciune și a aprins iarăși lumânări și tămâie, și a chemat pe toate sfintele femei
împreună viețuitoare cu dânsa, pe sfintele mironosițe și pe prietenele ei, și le-a spus: „Iată,
vremea a sosit ca eu să vă las, să mă duc la Fiul meu și Dumnezeul meu“. Și s-au întristat foarte
și au plâns mult sfintele femei și mironosițele și toate acele sfinte văduve și fecioare care urmau
Prea Sfintei Maici a lui Dumnezeu și învățăturilor ei.

Dar minunea aceasta a fost urmată de o altă minune. Deodată s-a făcut un vifor mare și
un vânt puternic, iar acesta aducea pe norii cerului pe cei doisprezece apostoli (care veneau de la
marginile lumii, unde fuseseră trimiși la propovăduire) să ia parte la cinstirea și îngroparea Prea
Sfintei Fecioare Maria.. I-a adus pe apostoli, pe nori, Însuși Dumnezeu Cuvântul, ca să dea mai
multă cinste și slavă Prea Sfintei Sale Maici.

Și când au sosit aceia, ea le-a spus: „Sfinții mei ucenici și ai Fiului meu Apostoli și
ucenici, iată pentru care pricină v-au adus norii aici, la Ghetsimani. Eu trebuie să mă mut;
am primit vestea de la Arhanghelul Gavriil să vă las, dar nu de tot, ci să trec la ceruri și de
acolo să vă ajut“.

Și au plâns toți dumnezeieștii apostoli, iar mai la urmă a venit marele apostol Pavel, care
a început a plânge, zicând: „O, Maică a Vieții și a lui Dumnezeu Cuvântul, eu pe Dumnezeul
meu Iisus Hristos în trup nu L-am văzut, dar pe tine văzându-te în trup, mi se părea că El Însuși
petrece pururea cu noi și că-L văd chiar pe Dânsul. Și multă mângâiere am avut noi, apostolii,
avându-te pe tine cu noi. Dar acum te duci și tu! Ai mare bucurie că te duci la bucuria veșnică.
Dar noi ne și bucurăm, ne și întristăm. Ne bucurăm de bucuria ta, că te duci la acele preasfinte
locuri și la veselia cea fără de margini, dar ne și întristăm că rămânem aici pe pământ fără
vederea și fără blândețea ta, și fără sfintele tale povățuiri și sfintele tale rugăciuni cele prea
puternice“ (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

Așa au vorbit și ceilalți apostoli. Apoi Prea Sfânta Fecioară Maria le-a ținut ultimul
cuvânt și le-a spus: „Iată, eu mă voi culca pe patul meu și voi așeza trupul meu așa cum îmi
va fi voia, iar voi așa să-l lăsați. Și zicând aceasta, și-a luat iertare de la toți cei de față, de la
dumnezeieștii apostoli și de la sfintele femei, și făcându-și semnul Sfintei Cruci, s-a culcat
pe pat, a închis ochii, a pus mâinile pe piept și și-a dat duhul.

Și o, minunile tale, Prea Sfântă Maică a lui Dumnezeu! Îndată ce Prea Sfânta Maică și-
a dat duhul ei preasfânt și preacurat în mâinile Fiului Său, toți orbii și toți ologii, șchiopii și
bolnavii care veniseră acolo, din oraș și de pretutindeni de dimprejur, s-au făcut
sănătoși! Muții vorbeau, surzii auzeau, leproșii s-au curățit, șchiopii umblau, că așa a binevoit
Prea Sfântul Dumnezeu și Mântuitorul Hristos, să cinstească Adormirea Prea Sfintei Sale Maici,
cu minuni preaslăvite, ca să știe toți că nu a adormit o femeie de rând, ci Maica Cuvântului,
Maica lui Dumnezeu, a Dumnezeului minunilor (Prolog, luna lui august, în 15 zile).

După aceasta, dumnezeieștii apostoli, îndată ce Maica Domnului și-a dat preacuratul ei
suflet, au început să audă mii și milioane de cântări îngerești în văzduh, care lăudau și cântau
cântări pentru ieșirea Maicii Prea Sfântului Dumnezeu. Și au început a cânta și ei, ca și îngerii în
văzduh. Și luând patul acela cu preacuratul și preasfântul trup al Maicii lui Dumnezeu, au
început să călătorească la Ghetsimani, ca să-l ducă acolo, să-l puie în mormânt. Și erau însoțiți de
cântările îngerești din văzduh, iar apostolii și mulțimea creștinilor și toți ucenicii lui Iisus Hristos
cântau pe pământ. Și era o cântare comună a turmei celei cuvântătoare a lui Iisus Hristos de pe
pământ și a celei înțelegătoare din cer, adică a îngerilor. Și petreceau și cerul, și pământul – adică
și oamenii, și îngerii – pe Maica lui Dumnezeu la mormântul ei cel preasfânt. Mergând ei astfel
și auzindu-se cântările și simțindu-se mireasma preasfântului trup umplând locurile pe unde
treceau de bună-mireasmă, s-a trezit zavistia iudeilor; și unii dintre ei s-a dus cu mare
îndrăzneală să dea jos de pe umerii apostolilor patul acela preasfânt. Ba unul dintre ei a îndrăznit
chiar să se apropie și să puie mâinile pe preasfântul pat. Dar – o, minunile tale, Maica lui
Dumnezeu! – toți cei care voiau să dea jos năsălia de pe umerii celor care o duceau au orbit și nu
mai vedeau nici de unde au venit și nici unde mergeau! Iar celui care a îndrăznit – un evreu
numit Antonie – să se atingă de acea preacurată năsălie pe care se afla preasfântul trup al Maicii
lui Dumnezeu, i s-au tăiat lui deodată, cu mână îngerească nevăzută, amândouă brațele,
rămânând lipite de năsălie, iar el a căzut jos leșinat și aproape mort. Și cerea iertare Maicii lui
Dumnezeu și cei orbiți, și cel căruia i se tăiaseră mâini.
 Predica la Nasterea Maicii Domnului (8 Septembrie)

E atât de adânc cuprinsul acestei zile, încât pe drept tâlcuitorul bucuriilor creştine a putut
să spună că: „Astăzi începe darul a rodi, arătând lumii pe Maica lui Dumnezeu, prin care cele
pământeşti cu cele cereşti se împreună, spre mântuirea sufletelor noastre” (Stihira Vecerniei).

Naşterea Maicii Domnului este rodul rugăciunii evlavioşilor părinţi Ioachim şi Ana, care
doriseră să aibă în sânul familiei lor un urmaş.

Tradiţia noastră sfântă ne spune că în Nazaret era un om cu numele de Ioachim şi pe soţia

sa o chema Ana. El se trăgea din neamul regelui David, iar ea din seminţia lui Aron. Trăiau în
pace binecuvântaţi de Dumnezeu pentru milosteniile şi faptele bune ce făceau, aveau însă o mare
tristeţe.

Cu toate că ajunseseră bătrâni, nu aveau copii. Era obiceiul în vremea aceea că cei ce nu
aveau copii erau socotiţi nevrednici în faţa lui Dumnezeu. La templu stăteau mai jos decât toţi
ceilalţi. Mâncare din mâinile lor nimeni nu primea, iar jertfele aduse erau primite în urma tuturor.

Suferinţa lor sufletească era tot aşa de mare ca şi ruşinea ce o aveau şi totuşi nu cârteau.
Cu ocazia unui mare praznic au mers la Ierusalim la templu să se roage, precum şi să aducă jertfă
pentru dorinţa lor. Râvna i-a îndemnat să aducă jertfă mai înaintea altora. Preotul cel mare -
Isahar - care slujea în acea zi, s-a mâniat şi i-a înfruntat cu cuvinte aspre, spunându-le: „Nu se
cade a primi daruri din mâinile tale că binecuvântarea lui Dumnezeu nu s-a coborât asupra ta din
pricina a cine ştie ce păcate pe care le-ai tăinuit”.

Întristat a plecat bătrânul Ioachim dar nu s-a întors acasă. S-a dus în munte şi acolo, în
post, rugăciune şi priveghere se ruga lui Dumnezeu să le dăruiască un copil. Sfânta Ana s-a
întors şi ea acasă şi a vărsat multe lacrimi în grădină.

Tradiţia sfântă aşază în rugăciunile acestor bătrâni cuvinte de o deosebită emoţie. Astfel,
Sfânta Ana se ruga: „Doamne, Cel ce ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd, Cel ce-ai zis
făpturilor să crească şi să se înmulţească, Cel ce ai binecuvântat pe Sara, femeia lui Avraam şi la
bătrâneţe a născut pe Isac şi ai dăruit pe Ana care a fost stearpă şi a născut pe Samuil proorocul,
dă-mi şi mie Doamne roadă pântecului să nu mai fiu de ocară şi de urgie oamenilor. Ce voi naşte
- ori fecior ori fiică - voi închina Ţie, cu toată inima mea şi-l voi da să slujească la templul cel
sfânt al Tău”.

Tot aşa se ruga şi Ioachim. Iar Arhanghelul Gavriil al Bunelor Vestiri de bucurie a spus
lui Ioachim: „Bucură-te Ioachime şi te veseleşte că eu sunt îngerul lui Dumnezeu. Am venit să-ţi
spun că vei avea o fecioară, care va naşte întru feciorie pe Împăratul lumii, pe Fiul lui
Dumnezeu”, iar Anei acelaşi înger i-a spus: „Rugăciunile tale, Ana, au străbătut cerul şi lacrimile
tale au ajuns la Dumnezeu, iar mila Sa s-a coborât asupra ta; iată, vei zămisli şi vei naşte pe fiica
cea binecuvântată prin care se va da mântuire lumii. Şi se va numi Maria”.

Amândoi cu inimile pline de bucurie, au mulţumit lui Dumnezeu şi după împlinirea

vremii Ana a născut pe Pururea Fecioară.
 Aşa ne învaţă sfânta tradiţie despre naşterea Maicii, care a fost bucurie la toată lumea.
Prin naşterea ei peretele cel din urmă al vrajbei a început să se cutremure. Proorocii s-au bucurat
văzându-şi împlinite profeţiile lor.

Umbrele s-au risipit, nădejdile s-au întărit căci în leagănul mărit din Nazaret şi în braţele
bătrâne ale Anei fericite se afla Maica lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune cu privire la aceasta: „Nimeni nu este în viaţa aceasta ca
Fecioara Maria. Cercetează omule cu cugetul toată zidirea şi vezi dacă este ceva asemenea sau
mai mult decât sfinţenia Fecioarei de Dumnezeu Născătoare. Străbate pământul, priveşte marea
împrejur, cutreieră văzduhul, pătrunde cu mintea cerurile. Aminteşte-ţi toate puterile nevăzute şi
vezi dacă există o altă minune la fel cu aceasta în toată firea” (Cuvânt despre Fecioara Maria).
 Predica la Duminca Dinaintea Sfintei Cruci

Sfanta Cruce - semnul iubirii care invinge pacatul si moarteaDuminica dinaintea Inaltarii
Sfintei Cruci (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim) Ioan 3, 13-17Zis-a Domnul: nimeni nu s-a suit
in cer, fara numai Cel Care s-a pogorat din cer, Fiul Omului, Care este in cer. Şi precum Moise
a inaltat sarpele in pustie, asa trebuie sa Se inalte Fiul Omului, pentru ca oricine crede in El sa
nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci asa a iubit Dumnezeu lumea, incat a dat pe Fiul Sau
Unul-Nascut, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Caci n-a trimis
Dumnezeu pe Fiul Sau in lume ca sa osandeasca lumea, ci ca sa se mantuiasca lumea prin El.†
Daniel,Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane. Sfanta Evanghelie a Duminicii dinaintea Inaltarii
Sfintei Cruci face o legatura intre sarpele care a fost inaltat de catre Moise in pustie si inaltarea
pe Cruce a Mantuitorului Iisus Hristos. Se stie ca in timp ce poporul evreu traversa pustia, multi
oameni mureau fiindca erau atacati de serpi veninosi. Atunci Dumnezeu i-a spus lui Moise sa
inalte un sarpe de arama si oricine se va uita la sarpele de arama, inaltat in pustie, se va vindeca.
Aceasta vindecare a oamenilor care erau muscati de serpi era o preinchipuire a Crucii
Mantuitorului Iisus Hristos. In acest sens, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: 'Nu vedeti potrivirea
chipului cu adevarul? Atunci evreii au scapat de moarte, dar de o moarte temporala; acum
credinciosii sunt scapati de moartea vesnica. Atunci sarpele inaltat in aer vindeca muscaturile
serpilor; Iisus vindeca ranile pe care le face dragonul duhovnicesc (diavolul). Acolo, cel ce
privea cu ochii trupului era vindecat; aici cel ce vede cu ochii sufletului se usureaza de toate
pacatele sale. Acolo spanzura un chip de arama, care reprezenta un sarpe; aici trupul Domnului
pe care l-a format Duhul Sfant. Acolo, un sarpe musca si un sarpe vindeca; aici moartea
biruieste moartea si moartea daruieste viata' (Sfantul Ioan Gura de Aur, Comentariu la
Evanghelia de la Ioan, omilia 27, 2; trad. in limba romana de diacon Gheorghe Babut, Ed.
Pelerinul Roman, Satu Mare, 1997, p. 129).In Antichitate crucea era un instrument de tortura si
de ocara pentru raufacatori. Dar Mantuitorul Iisus Hristos, primind a fi rastignit pe cruce din
iubire pentru oameni si luand asupra Sa pacatele lumii, a transformat crucea din instrument de
ocara si de tortura in simbol al iubirii de viata facatoare. Prin moartea Sa, Hristos Domnul a
biruit pacatul si moartea, iar prin Invierea Sa din morti a aratat slava Crucii ca fiind slava a
iubirii Sale jertfelnice, sfintitoare si de viata facatoare.
 Predica la Inaltarea Sfintei Cruci (14 Septembrie)

Astăzi prăznuim înălţarea Sfintei şi de viaţă dătătoarei Cruci; a crucii pe care Domnul şi
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a pătimit pentru mântuirea noastră... Crucea care, din unealtă
netrebnică de ruşinoasă tortură şi osândă, cum era mai înainte, s-a făcut după aceea semnul sfânt
al izbăvirii noastre din osânda păcatului, al biruinţei asupra morţii, sfinţită fiind prin nepreţuitul
sânge care s-a prelins pe dânsa din mâinile şi picioarele Celui străpuns cu piroane şi împuns cu
suliţa. Iată astăzi, mii şi milioane de cruci asemenea celei de pe Golgota au fost purtate cu
evlavie şi cu frică de către slujitorii sfintelor biserici, iar credincioşii s-au închinat şi le-au sărutat
cu smerenie şi cu credinţă. Şi aşa am făcut şi noi astăzi, în această măreaţă catedrală a Patriarhiei
noastre.

Dar celor mai mulţi dintre noi cuvintele „înălţarea Crucii” nu le trezesc nimic în minte,
fiindcă nu cunosc obârşia şi rostul praznicului sărbătorit astăzi. De aceea, vă voi istorisi în puţine
cuvinte cum s-a petrecut „înălţarea” Sfintei Cruci a Domnului, pe care o prăznuim.

Trecuseră aproape 300 de ani de la răstignirea Domnului pe culmea Golgotei. în acest

răstimp Biserica creştină avusese de luptat din greu cu puterile vrăjmaşe ale prigonitorilor
păgâni, care i se împotriveau cu deznădejdea morţii. Mii şi mii de sfinţi mucenici, începând cu
Sfinţii Apostoli, au murit pentru credinţa lor în Hristos, mulţi dintre aceştia fiind spânzuraţi, ca şi
El, pe cruce. Timp de aproape 300 de ani tot întinsul vastei împărăţii romane, a cărei conducere
era păgână, a fost ca o nesfârşită Golgotă plină de cruci, sfinţite şi ele de sângele martirilor
creştini. Din jertfa acestora a răsărit în cele din urmă steaua biruinţei creştine împotriva
păgânătăţii, care a fost pentru totdeauna înfrântă. Venise atunci la cârma împărăţiei romane
împăratul Constantin, care a fost întâiul împărat creştin şi pe care pentru aceasta Biserica l-a
cinstit după moarte ca sfânt.

Dar domnia lui Constantin nu era deloc sigură la început. Un alt împărat, păgân, cu
numele Maxentie, poftea pe atunci scaunul împărătesc al Romei. Cu acesta trebuia să se
războiască deci Constantin. El era însă tare îngrijorat, fiindcă oastea lui era puţină la număr, pe
când vrăjmaşul său Maxentie avea oaste multă şi bine înarmată spre luptă. Dacă lucrurile s-ar fi
întâmplat după socotelile noastre omeneşti, biruinţa ar fi trebuit să fie, desigur, de partea
păgânului Maxentie. Dar, cu voia lui Dumnezeu, s-a întâmplat că, într-una din zile, spre amiază,
cum stătea Constantin şi se frământa cu duhul cum să facă spre a dobândi victoria, a avut o
vedenie minunată. Deodată, i s-a arătat pe cer semnul Sfintei Cruci făcut din stele mai
strălucitoare decât lumina soarelui. Şi tot din stele era scris pe acea cruce: „Cu aceasta vei birui”.
S-a cutremurat atunci împăratul, căci el nu cunoscuse încă puterea acelui semn. Dar noaptea, în
vis, un înger i-a poruncit să pună semnul acela pe toate scuturile şi steagurile ostaşilor săi şi
numai după aceea să înceapă lupta. Aşa a şi făcut împăratul, dând poruncă să se coasă pe toate
steagurile şi pavezele ostaşilor săi semnul Sfintei Cruci din purpură scumpă. Pornind apoi cu
toată nădejdea în luptă, s-a luptat cu Maxentie şi cu ajutorul Sfintei Cruci l-a biruit, scăpând pe
creştini pentru totdeauna de groaza prigoanelor de până atunci.
 Predica la Cuvioasa Sfintei Parascheva (14 Octombrie)

Sfânta Cuvioasă Paraschiva s-a născut acum 1000 de ani în satul Epivata din ţinutul
Traciei, din părinţi de neam mare, bogaţi şi buni creştini. Pe copila lor ei o crescură în dragostea
şi frica lui Dumnezeu. De mică, copila Paraschiva era o adevărată creştină, care cunoştea şi
practica virtuţile creştine, mai mult chiar decât părinţii ei. Iubirea de săraci mai ales o caracteriza.
Cu voia sau fară voia părinţilor, mica Paraschiva da tot ce avea săracilor. De multe ori, se
dezbrăca de hainele ei frumoase, curate şi scumpe, pentru a îmbrăca cu ele pe câte un copil sărac
în zdrenţe, schimbând cu acesta haina de cerşetor. Adesea, părinţii o certau pentru acest fapt, dar
Paraschiva nu putea să sufere trecând pe alăturea copii de seama ei în zdrenţe, fară ca ea să nu
facă ceva pentru ei. Odată, ieşind din biserică, auzi un glas care-i şopti: „ Cel ce voieşte să vină
după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze. Plecă îndată din casa părinţilor şi
intră într-o mănăstire de maici din Iradia Pontului, unde petrecu 5 ani în post aspru şi continuă
rugăciune. Copila Paraschiva, care n-avea decât 10 ani la intrarea în mănăstire, uimi pe celelalte
vieţuitoare prin viaţa ei, prin tăria credinţei şi dragostei ei, prin practica scrupuloasă a vieţii
monahale. Pleacă însă de aici după 5 ani la locurile sfinte, să calce pe urmele şi drumurile
străbătute de Domnul. Şi intrând într-o mănăstire de pe malul Iordanului, în acelaşi fel de viaţă
aspră, în rugăciuni pentru ea şi lumea necăjită din afară, în viaţă cu adevărat pustnicească,
trăieşte până la vârsta de 25 de ani, când îngerul Domnului, arătându-i-se în vis, îi porunceşte să
vină în ţinutul părinţilor săi, pentru ca acolo să-şi dea duhul în mâinile Domnului, iar trupul să-i
rămână ţării sale. Şi împlinind porunca dumnezeiască, vine în ţara sa, unde, petrecându-şi viaţa
lângă biserica satului, după 2 ani, la vârsta de 27 de ani, îşi isprăveşte viaţa de aici, pentru a se
muta cu duhul în ceruri.

Trupul ei fiind îngropat, multă vreme trecu; şi îngropându-se odată lângă ea un om

păcătos, oamenii îi găsiră sfintele ei moaşte neputrezite şi pline de o mireasmă plăcută. Unul din
gropari, având peste noapte un vis, i se porunci a scoate aceste sfinte moaşte, căci ele sunt pline
de puteri minunate. Corpul Sfintei Paraschiva, care în scurta viaţă pământească mult s-a trudit,
prin osteneala cea pustnicească, prin desele îngenuncheri şi asprele înfrânări de tot felul, a fost cu
mare cinste dezgropat şi aşezat, în cântări şi laude, în biserica Sfinţii Apostoli din Epivata. Multe
minuni şi multe vindecări săvârşind, moaştele sale au fost mutate la Târnova, de aici la Belgradul
sârbesc şi apoi în Ţarigrad. Iar domnitorul ţării Moldovei, evlaviosul Vasile Lupu, plătind bani
mulţi turcilor stăpânitori, le aduse cu mare alai la Iaşi, aşezându-le în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi,
iar urmaşii săi, în zilele cele mai de pe urmă, mutându-le în Mitropolia Moldovei. Şi aici, ca şi în
celelalte cetăţi, Sfânta Paraschiva multe minuni a săvârşit. Şi astăzi, ca şi altă dată, cei ce se
închină Domnului cu credinţă şi cer ajutorul ei sunt ascultaţi. Să citească şi să se intereseze toţi
cei ce nu ştiu şi vor vedea că dacă cultul Sfintei Paraschiva este atât de răspândit la noi, dacă
Cuvioasa a devenit atât de populară în ţara noastră, aceasta se datorează darului său de a alina
suferinţele sufleteşti şi trupeşti ale celor ce sunt în nevoi.
 Predica la Sfantul Dimitrie (26 Octombrie)

Sfântul Dimitrie, care era vestitorul credinţei celei adevărate a Domnului Hristos, a fost
prins de ostaşii lui Maximian şi adus înaintea acestuia. Iar împăratul s-a mâniat foarte tare, când
Sfântul Dimitrie L-a mărturisit pe Hristos, poruncind să fie aruncat îndată în temniţă.

În locul rangului de „ales” al împăratului, a dorit să fie „ales al lui Dumnezeu, sfânt şi
preaiubit” (Coloseni 3, 12) atunci când împăratul Maxenţiu i-a cerut să prigonească pe creştini.

De aceea, din palatul de dregător, el a coborât în temniţa osândiţilor, învăţându-i şi

încurajându-i. Toate acestea le-a dobândit el deplin când, după această întemniţare, peste botezul
dreptei închinări s-a învrednicit de botezul de care înşişi apostolii Domnului se arătaseră dornici
(Matei 20, 22), acela al sângelui vărsat fără vină.

Simţul dreptăţii şi al omeniei, lumina credinţei, bunătatea inimii, curajul înfruntării

pornirilor pătimaşe ale împăratului persecutor Maxenţiu, puterea rugăciunii şi dragostea faţă de
Hristos, toate aceste daruri şi tot ce creşte din ele i-au dat puteri cu adevărat minunate.

Împăratul Maximian era mare iubitor de petreceri şi distracţii. Îi plăceau îndeosebi

jocurile, întrecerile şi luptele dintre gladiatori, de la circ. El se lăuda mai ales cu un gladiator
puternic, numit Lie, mult apreciat de împărat şi de păgâni, pentru mărimea şi puterea lui. Nimeni
nu putea să-l biruiască şi nici nu cuteza să se măsoare cu el, încât acesta ucidea pe mulţi, printre
care erau şi creştini.

Atunci, un oarecare tânăr creştin, numit Nestor, văzând pierderea atâtor vieţi care se făcea
de păgânul Lie, ştiind că înaintea lui Dumnezeu nici un dar nu este preţios pentru oameni decât
viaţa pe care le-a dăruit-o El, a mers la Sfântul Dimitrie în temniţă şi i-a spus: „Bărbat al lui
Dumnezeu, vreau să mă lupt cu Lie, ci te roagă pentru mine”.

Iar Sfântul Dimitrie, însemnându-l cu semnul cinstitei şi de viaţă făcătoarei cruci pe

frunte, îi zise: „Şi pe Lie vei birui şi pentru Hristos vei mărturisi”.

După întâlnirea cu Sfântul Dimitrie, Nestor, având credinţă în ajutorul şi în puterea cea
nebiruită a lui Dumnezeu, porni cu îndrăzneală să se lupte cu Lie cel puternic şi birui mândria
acestuia şi-l răpuse.

Aceste puteri s-au vădit şi s-au făcut larg cunoscute prin acest semn: înfrângerea uriaşului
păgân Lie de către tânărul Nestor, prin binecuvântările pe care i le-a dat marele mucenic.

Cu bogăţia pe care a moştenit-o de la părinţii săi şi pe care a împărţit-o prin sluga sa,
fericitul Lupu, celor lipsiţi, a dobândit comorile cereşti.

S-a mâniat tare împăratul Maximian văzând înfrângerea şi răpunerea lui Lie şi s-a ruşinat
pentru lauda deşartă. Aflând că Sfântul Dimitrie a încurajat şi a întărit pe Nestor, prin rugăciunile
sale către Dumnezeu cel adevărat, împăratul a trimis ostaşii să-l străpungă cu suliţele, pentru că
s-a făcut pricina înfrângerii lui Lie.
 Cu suliţa a fost împuns, ca Fiul Fecioarei Sfinte. La fel şi Sfântul Nestor, a căzut sub
sabie. După aceasta, creştinii cucernici au înmormântat trupul Sfântului Dimitrie pe locul
pătimirii lui.

Dar curatul şi cinstitul lui trup n-a fost supus, după legile firii, stricăciunii şi putrezirii, ci,
prin puterea lui Dumnezeu, a rămas nevătămat şi a săvârşit în urmă multe fapte minunate şi
tămăduiri de boale, cum aflăm din viaţa sfântului.

Credincioşii oraşului Tesalonic din Grecia, unde se află până astăzi cinstitele sale moaşte
s-au bucurat în chip deosebit de binefacerile şi ocrotirea Sfântului Dimitrie, îl cinstesc cu mare
credinţă şi-l socotesc patronul şi ocrotitorul oraşului lor.

Intrat în pioasa pomenire, la 26 octombrie, după tradiţia bisericească, chipul Marelui

Mucenic, ale cărui sfinte moaşte s-au arătat izvorâtoare de mir, a devenit icoana vie a sfinţeniei.
Sfântul Dimitrie se bucură de mare cinstire din partea credincioşilor români de pretutindeni.
 Predică la Înălţarea Domnului

Momentul Înălţării Domnului, o dată cu semnificaţiile teologice, mântuitoare, ne atrag

atenţia asupra a două precizări făcute de evanghelişti, care pot scăpa uneori cititorului grăbit: în
timp ce se înălţa la cer Domnul binecuvânta... şi ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie
mare.

Aşadar, ultima imagine rămasă în ochii ucenicilor este aceea în care Mântuitorul
binecuvântează, icoana aceasta fiind o expresie a iubirii Lui dumnezeieşti faţă de lumea pentru
care S-a întrupat, S-a jertfit, a murit şi a înviat. Prin gestul binecuvântării, Mântuitorul confirmă
propriile-I cuvinte: „Eu sunt păstorul cel bun” (Ioan, 10, 11), „voi sunteţi prietenii Mei” Ioan 15,
14) şi mai ales, „să vă iubiţi unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi” (Ioan 13, 34, subl. n.).

Păstorul cel Bun, Dumnezeiescul Prieten, Izvor de iubire şi Model suprem al iubirii, nu se
putea despărţi altfel de cei ce L-au urmat, decât printr-un astfel de dar: binecuvântarea. De la
Înălţarea Lui la cer şi până la a doua venire lumea se poate bucura de binecuvântarea Lui.

Am spus „lumea”, pentru că prin ucenicii Săi Mântuitorul îşi revarsă darurile peste toţi
oamenii: „Nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul
lor” (Ioan, 17, 20). El respectă libertatea fiecăruia, de a accepta sau nu binecuvântarea Lui: „Iată
stau la uşă şi bat”, a spus El (Apocalipsă, 3, 20). „Voi intra numai acolo unde Mi se deschide”.

În acelaşi timp, cei de care se desparte pe Muntele Eleonului, la Înălţarea Sa, primiseră în
ziua chemării la apostolat o autoritate unică: „Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă
primeşte”(Matei 10, 40). Cei primitori se află, aşadar, sub binecuvântarea Lui, oferită îmbelşugat
şi neîntrerupt de la înălţarea Sa.

Ne amintim, totodată, că această sărbătoare este numită în popor Ispas, de la slavonescul

Supasu (care înseamnă Mântuitorul), termen care exprimă rolul mântuitor al actului Înălţării.
Darurile binecuvântării Domnului se înnoiesc la fiecare Sfântă Liturghie şi la celelalte slujbe pe
care Biserica întemeiată de El le împarte drept-măritorilor creştini.

Este de mirare, pentru cititorul neavizat, că, după ce Mântuitorul S-a înălţat la cer,
ucenicii s-au întors în Ierusalim „cu bucurie mare” (Luca, 24, 52). Se ştie că, în mod normal,
când te desparţi de cineva drag verşi lacrimi, eşti trist, nu te bucuri. Analizând, însă, relatarea
evanghelistului Luca în comparaţie cu alte locuri nou-testamentare aflăm: „Vă este de folos ca să
Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi” (Ioan, 16, 7).
Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe Care El îl va trimite de la Tatăl în ziua Cincizecimii.

Iar în alt loc, Mântuitorul spune în prezenţa ucenicilor: „Iar Eu, când Mă voi înălţa de pe
pământ, îi voi trage pe toţi la Mine” (Ioan, 12, 32). Adică, pe toţi cei care voiesc să urmeze
chemarea Mea mântuitoare. Se înţelege, implicit, că El trebuia să se înalţe, spre a-i putea „trage”
apoi pe cei ce-L urmează.
 Predica la Sfanta Treime

„În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. De asemenea, când începem o

rugăciune, spunem mai întâi: „Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în
vecii vecilor. Amin!” Prin aceste cuvinte şi prin semnul Sfintei Cruci care le însoţeşte, noi
mărturisim credinţa noastră în Dumnezeu-Tatăl, în Dumnezeu-Fiul şi în Dumnezeu-Sfântul Duh,
Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, în numele căreia am primit şi Sfântul Botez.

Şi nu numai prin Sfânta Cruce şi prin cuvintele cu care începem diferitele rugăciuni, ci şi
prin toate sfintele slujbe şi mai ales prin Sfânta Liturghie mărturisim noi credinţa noastră în
Sfânta Treime şi o preamărim după cuviinţă.

Ba mai mult, sfânta noastră Biserică a rânduit, pentru binecuvântate motive, ca astăzi, a
doua zi după marea sărbătoare a Pogorârii Sfântului Duh asupra Sfinţilor Apostoli, să se aducă
cinstire specială Sfintei Treimi şi să se spună cuvânt de lămurire despre dogma Sfintei Treimi,
dogmă care constituie specificul religiei creştine şi temelia mântuirii noastre.

Vom încerca deci să vorbim, cerând ajutorul lui Dumnezeu, despre această dogmă fundamentală
a creştinătăţii.

Am spus că vom încerca numai să vorbim despre dogma Sfintei Treimi, căci, aşa cum nu
putem privi cu ochii liberi soarele, în plina lui strălucire, fiindcă ne orbeşte, tot aşa nu putem
pătrunde cu mintea această taină de nepătruns: Dumnezeu unul şi totuşi preamărit în trei
ipostaze: Tatăl, Fiul şi Sfanţul Duh. Şi totuşi, nimeni nu se poate considera creştin adevărat dacă
nu crede şi nu mărturiseşte din toată inima credinţa sa în Dumnezeul cel unic în fiinţă şi
preamărit în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Nimeni nu poate nădăjdui în mântuirea sa
cea veşnică, dacă nu-şi deschide sufletul pentru primirea acestei învăţături de căpetenie a
creştinismului. Căci credinţa într-un singur Dumnezeu au avut-o şi o au şi iudeii, dar ei n-au
primit pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. De asemenea, credinţa într-un singur
Dumnezeu au avut-o şi o au şi musulmanii, dar nici ei nu cred în dumnezeirea Domnului nostru
Iisus Hristos şi nu vor să audă despre Dumnezeu-Sfantul Duh. Ba chiar şi unii dintre antici s-au
ridicat cu mintea la ideea că nu poate exista decât un singur Dumnezeu, dar nici aceştia n-au
socotit dumnezeirea ca unică şi întreită totodată, aşa cum propăvăduieşte sfânta noastră Biserică,
pe temeiul revelaţiei divine.

Este adevărat că se găsesc şi în alte religii, ca şi la unii antici, oarecare năzuinţe spre
înţelegerea dumnezeirii sub forma trinităţii, sub forma unei vagi grupări de divinităţi în aşa-
numite „triade”.
 Predica la Duminca I dupa Rusalii

Noi îi lăudăm pe Sfinţi, ca pe purtătorii unor prea înalte lupte şi biruinţe duhovniceşti şi
ca pe cei ce au întruchipat în fiinţa lor frumuseţea cea nepieritoare. Noi privim la ei ca la
învăţătorii noştri pe calea desăvârşirii în Hristos, care ne sfătuiesc să ne asemănăm lor în
credinţă, în nădejde şi în dragoste.

Pe Sfinţi îi cinstim şi ca pe nişte fraţi desăvârşiţi ai noştri, care au cunoscut încercările şi

nevoile vieţii pământeşti, iar acum, fiind în apropierea lui Dumnezeu, mijlocesc şi se roagă Lui
pentru mântuirea noastră.

Prin cinstirea Sfinţilor, noi sporim, înainte de toate, cinstirea pe care o datorăm lui
Dumnezeu, aşa cum glăsuia mitropolitul Varlaam al Moldovei în Cazania de la Duminica
Tuturor Sfinţilor.

Cultul Sfinţilor are la bază temeiuri scripturistice şi patristice, respectate întotdeauna de

Biserica Ortodoxă. După Sfânta Scriptură, aflăm că drepţii şi Sfinţii poartă numele de „prietenii
lui Dumnezeu” (Ic. 2, 23) sau „casnici ai Lui” (Efes. 2, 19), deoarece ei sunt în comuniune
directă cu Dumnezeu şi vor însoţi pe Mântuitorul la Judecata de Apoi (Mt. 19, 20; I Cor. 6, 2).
Lor le-a dat Dumnezeu puteri şi daruri speciale, ca să învieze morţii (III Regi 17, 22; Fapte 9, 37-
42), să vindece pe cei neputincioşi (Fapte 3, 6) şi să cunoască gândurile ascunse ale oamenilor
(Fapte 5, 1-12).

În viaţa pământească, ei se roagă pentru binele oamenilor (Fac. 20, 17; Ieş. 32, 9-14; II
Cor. 13, 9; Efes. 1, 16-17; I Tes. 1, 2-3). Cei ce au primit ajutorul Sfinţilor şi-au arătat imediat
recunoştinţa prin acte de venerare a lor şi în acest sens amintim pe temnicerul din Filipi, care a
cinstit pe Sfântul Apostol Pavel şi pe Sila (Fapte 16, 29) sau pe fiii proorocilor, care s-au închinat
lui Elisei pentru minunile săvârşite de el (IV Regi 2, 15).

Aceste temeiuri scripturistice stau la baza cultului Sfinţilor practicat de Biserica Ortodoxă
şi ele sunt în strânsă legătură cu credinţa în nemurirea sufletului, cei aleşi ai lui Dumnezeu
continuând şi după trecerea lor la cele veşnice să ajute pe cei de pe pământ.

În ceruri, alături de Îngeri, Sfinţii aduc laudă şi se roagă lui Dumnezeu (Apoc. 4, 10-11;
5, 8-14) şi sunt pe deplin conştienţi (Lc. 16, 26). Ei alcătuiesc Biserica triumfătoare şi se bucură
pentru cei ce se pocăiesc şi se întristează din cauza celor păcătoşi (Lc. 15, 10; I Cor. 12, 26).

Între Biserica triumfătoare şi cea luptătoare există o permanentă legătură, acea

„comuniune a Sfinţilor”, garantată de Iisus Hristos, în calitatea Sa de Cap al întregii Biserici
(Efes. 1, 20-23; Col. 1, 16-18).
 Predica la Duminca II dupa Rusalii

Există un cuvânt preferat al lui Dumnezeu, există un cuvânt care adesea era pe buzele
Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Există un cuvânt care este înscris cu litere de aur pe poarta
cerului. Acesta este cuvântul „Vino!”. În Sfânta Scriptură sunt porunci şi judecăţi, căci
Dumnezeu este un Dumnezeu al dreptăţii şi al adevărului, dar deasupra tuturor vocilor răsună ca
un refren chemarea „Vino!” (Mt. 11, 28; Lc. 5, 59; In. 21, 22).

„Vino”, a zis Hristos lui Petru, care s-a lepădat de El de trei ori. Petru a venit cu lacrimi
de pocăinţă şi a devenit unul dintre cei mai credincioşi Apostoli. „Vino”, a zis Hristos lui Iuda.
Tragedia lui Iuda a fost că el n-a venit. Dacă venea, ar fi fost iertat. În disperare, el s-a dus şi s-a
spânzurat. „Vino”, a zis Hristos tâlharilor, criminalilor şi desfrânaţilor, tuturor fiilor şi fiicelor,
rătăciţi în lume. Ei au venit şi în Hristos au găsit ce căutau, ba chiar mai mult.

„Vino”, ne zice Hristos, iar noi spunem: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele
vieţii veşnice” (In. 6, 68). Unde mai putem găsi o astfel de iertare, o astfel de iubire, o astfel de
putere, o astfel de viaţă nesfârşită? Pe cruce, braţele lui Hristos stau întinse, ca şi cum ar vrea să
ne cuprindă pe toţi la El cu cuvântul „Vino!”... .

Întreaga Biblie poate fi rezumată în acest cuvânt, atât de frumos, atât de delicat, plin de
iubire şi compasiune, cuvântul preferat al lui Dumnezeu, adresat omului: „Vino!”.

Dumnezeu este gata să ne îndumnezeiască. Dar noi fugim ca nişte laşi, respingând
această fericire. Ce prostie! Ce absurditate! Ce nebunie! Atât de mult doreşte Dumnezeu acest
lucru, adică să ne facă asemenea Lui, încât a venit pe pământ, S-a întrupat în scopul acesta (In. 3,
16).

Fiecare dintre noi este chemat de Dumnezeu la mântuire prin diferite căi şi mijloace. La
apelul iubirii lui Dumnezeu trebuie să răspundem „Da” prin credinţa şi virtuţile noastre. Prin
darurile cu care suntem înzestraţi de Dumnezeu, suntem chemaţi la mântuire. Cu succesele sau
insuccesele pe care le avem în viaţă, Dumnezeu ne cheamă la mântuire. Cu bucuriile şi
necazurile ce vin asupra noastră, Dumnezeu ne cheamă la desăvârşire, fiindcă „voieşte ca toţi
oamenii să se mântuiască” (I Tim. 2, 4).

„Spre a ne duce la mântuire, Dumnezeu - zice Fericitul Augustin – transformă durerea în

învăţătură şi loveşte ca să vindece, nu ca să ucidă”. Cu oamenii pe care ni-i scoate în cale,
Dumnezeu ne cheamă la mântuire.

Sfântul Casian Romanul spune: „Dumnezeu ne ocroteşte şi ne împinge în aşa fel încât,
uneori, chiar fără voia noastră, ne duce la mântuire”. Dumnezeu ne cheamă la mântuire prin
visele noastre.
 Predica la Duminca III dupa Rusalii

Căci Evanghelia ce se citeşte în această duminică se încheie astfel: „Căutaţi mai întâi
împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte se vor adăuga vouă!” (Matei 6, 33). De
altfel, în calendar observăm că în dreptul acestei duminici, într-o mică paranteză, se menţionează
şi tema evangheliei: despre grijile vieţii.

Aşadar, dacă am dori să dezvoltăm tema principală, am vorbi, desigur, despre acest
subiect. Nu ne propunem, însă, acest lucru acum, deoarece intenţionăm să avem în vedere mai
multe elemente ale evangheliei citite, care, de fapt, gravitează în jurul aceluiaşi mesaj.

Menţionăm doar atât: „grijile vieţii” nu se referă numai la cele de trebuinţă vieţii de aici,
sub aspect material, ci şi la cele viitoare, fiind invitaţi, astfel, să ne îngrijim cu deosebire de cele
sufleteşti.

Mai adânc, trebuie să ne preocupe acele griji, materiale şi spirituale, care ne călăuzesc pe
drumul mântuitor al cerului. Se spune adesea că „omul este ceea ce gândeşte”, sau „omul este
ceea ce mănâncă” etc. Afirmaţii valabile, fiecare în felul ei. Am adăuga, însă: „Omul este
rezultatul grijilor sale!”. Iar potrivit principiului că „în viaţă găseşti ceea ce cauţi”, credem că
natura grijilor ne caracterizează într-o foarte mare măsură.

Ne îngrijim doar de cele materiale, suntem materialişti. Ne îngrijim de cele duhovniceşti,

suntem oameni duhovniceşti. Iar felul grijilor noastre ne izvorăşte, astfel, fericire sau nefericire.
Preocupaţi doar de cele trecătoare, suntem veşnic frământaţi, panicaţi, nemulţumiţi, cu un
cuvânt, nefericiţi.

Ne îngrijim de cele ale sufletului, fără a neglija, desigur, cele strict necesare trupului,
suntem liniştiţi, împăcaţi, mulţumiţi, cu alt cuvânt, fericiţi, încă din lumea aceasta, nu doar în cea
făgăduită.

Iar acum, întorcând privirea spre textul evangheliei, minunându-ne de frumuseţea

învăţăturilor, să încercăm o înţelegere mai apropiată a câtorva dintre cuvintele rostite de
Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „Luminătorul trupului va fi ochiul...”.

Prin „ochi” înţelegem aici nu numai simţul vederii, ci şi mintea, priceperea. Căci spune
Sfântul Ioan Gură de Aur: „Ceea ce este ochiul pentru trup, aceea este mintea pentru suflet. După
cum atunci când ochii sunt orbiţi, cea mai mare parte a lucrării celorlalte mădulare este pierdută,
pentru că li s-a stins lumina, tot aşa şi când mintea este stricată, sufletul se umple de nenumărate
rele. După cum cel ce stârpeşte izvorul a secat şi râul, tot astfel cel care strică mintea a tulburat
toată osteneala sufletului în lumea aceasta...” (Omilii la Matei, XX, 3).
 Predica la Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul (7 Ianuarie)

Biserica creştină prăznuieşte astăzi naşterea Sfântului Ioan Botezătorul. El se găseşte în

ierarhia sfinţilor pe treapta cea mai înaltă, prin cinstirea acordată chiar de Mântuitorul Hristos,
când, vorbind ucenicilor săi despre Sfântul Ioan Botezătorul, care era închis în temniţă de Irod
Antipa, zice: „Adevăr vă spun, că dintre cei născuţi din femeie nu s-a sculat nici unul mai mare
decât Ioan Botezătorul” (Matei XI, 71).

Istorisirea naşterii Sfântului Ioan Botezătorul o găsim descrisă de Sfântul Evanghelist

Luca, acela care a istorisit şi naşterea şi copilăria Mântuitorului Hristos, primind amănuntele
chiar din gura Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, care, cum spune evanghelistul, „păstra
toate cuvintele acestea în inima ei” (Luca II, 19).  Naşterea Sfântului Ioan a fost vestită de
Arhanghelul Gavriil cu şase luni înainte de a merge la Nazaret ca să vestească Sfintei Fecioare că
va naşte pe Mântuitorul.

Bătrânul preot Zaharia din ceata lui Avia era căsătorit cu Elisabeta din neamul lui Aaron
şi rudenie cu Sfânta Fecioară Măria. Amândoi erau întristaţi pentru că nu aveau copii. „Erau
neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu şi păzeau fără pată toate poruncile şi rânduielile Domnului”
(Luca I, 6). Când au căzut sorţii să tămâieze Zaharia în templul Domnului şi norodul era afară, i
se arată îngerul Domnului, care-i zise: „Nu te teme, Zaharia, fiindcă rugăciunea ta a fost
ascultată. Soţia ta Elisabeta va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o
pricină de bucurie şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. El va fi mare înaintea Domnului. Nu va
bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de duh sfânt încă din pântecele maicii sale. El
va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor” (Luca I, 13-15). Zaharia preotul
se îndoieşte de adevărul celor vestite, din cauza bâtrâneţei şi pentru că Elisabeta soţia lui era
stearpă. Pentru această neîncredere este pedepsit: „Eu sunt Gavriil care stau înaintea lui
Dumnezeu şi am fost trimis să-ţi aduc această veste bună şi, iată, vei fi mut şi nu vei mai vorbi
până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintelor mele care se vor
împlini la vremea lor” (Luca I, 19).  

Într-adevăr, limba preotului Zaharia se dezleagă după nouă luni, adică la naşterea
pruncului său, mai precis, la tăierea împrejur a opta zi, când cerând o tăbliţă, scrise numele ce se
va da pruncului: Ioan, va fi numele lui. Dar până atunci, un alt fapt minunat arată spusa îngerului
că Ioan avea să fie „plin de Duh Sfânt încă din pântecele maicii sale”, şi anume: îndată ce Sfânta
Fecioară primi Bunavestire de la acelaşi Arhanghel Gavriil care o linişteşte spre încredinţare cu
cuvintele: „Iată şi rudenia ta, Elisabeta a zămislit şi ea un fiu la bătrâneţe, ea căreia i se zicea
stearpă este acum în a şasea lună, căci nimic nu este cu neputinţă înaintea lui Dumnezeu” (Luca
I, 36), a plecat spre Hebron unde locuia ruda sa Elisabeta. Şi istoriseşte Sfânta Evanghelie că,
atunci când a auzit Elisabeta închinăciunea Mariei, a săltat pruncul cu mare bucurie în pântecele
ei „Şi s-a umplut de Duh Sfânt Elisabeta şi a strigat cu glas mare: „Binecuvântată eşti tu între
femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău şi de unde mie cinstea aceasta ca să vie la mine
Maica Domnului meu, căci, iată, când ajunse la urechile mele glasul închinării tale, mi-a săltat
pruncul în pântece de bucurie” (Luca I, 41). Deci, Sfântul Ioan Botezătorul, în pântecele maicii
sale fiind, recunoaşte pe Mântuitorul, cel de curând întrupat în Sfânta Fecioară Născătoare de
Dumnezeu, iar Sfânta Elisabeta, fiind inspirată de Sfântul Duh, grăieşte oarecum: „Tu eşti Maica
Domnului, iar eu maica omului, tu Maica Stăpânului, eu maica robului, tu Maica împăratului, eu
maica ostaşului, tu Maica Dătătorului legii, eu a împlinitorului legii, de unde pentru mine atâta
cinste ca să vii tu la mine?!”

Un alt fapt minunat petrecut la naşterea Sfântului Ioan a fost, cum am amintit în treacăt,
dezlegarea limbii tatălui său, Zaharia, care, tot sub insuflarea Duhului Sfânt, prooroceşte: „Şi tu,
pruncule, vei fi chemat prooroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului ca să
pregăteşti căile Lui”. Şi mai arată Sfântul Evanghelist încheind istorisirea naşterii Sfântului Ioan,
că „pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea
lui Israel” (Luca I, 80).
 Predica la Intrarea in Biserica a Maicii Domnului (21 Noiembrie)

În Biserica noastră Ortodoxă, nimbul de sfinţenie al Sfintei Fecioare Maria străluceşte

mai presus decât nimbul tuturor Sfinţilor, căci ea este mai cinstită decât Heruvimii şi mai mărită
fară de asemănare decât Serafimii. Pentru această înaltă şi negrăită vrednicie arătată de
Dumnezeu Sfintei Fecioare Maria, Biserica Ortodoxă a rânduit în cinstea ei patru mari sărbători
peste an. Sărbătoarea de astăzi o cunoaştem sub numele de „Intrarea în biserică a Maicii
Domnului”. Se numeşte aşa pentru faptul că aceea care este mai înainte de naştere Fecioară şi
după naştere Fecioară, în biserica cea Sfântă se aduce.

Este bine de aceea să cunoaştem şi noi creştinii de azi rostul şi semnificaţia acestei
sărbători, pentru ca viaţa noastră să crească şi să sporească în sfinţenie, să devină mai curată, mai
îmbunătăţită, mai apropiată de Dumnezeu.

Să ne mutăm acum firul gândurilor noastre de la cele prezente la cele petrecute în zilele
apropiate de întruparea Domnului Hristos. Vedem parcă în cetatea Nazaretului, din Galileea,
chipurile a doi bătrâni, Ioachim şi Ana, care-şi petrec zilele într-o atmosferă de pace, de linişte
cucernică şi rugăciune. Cunoscuseră multe lucruri frumoase din viaţă, se bucurau de o sănătate
deplină şi aveau îndestulare din roadele pământului pentru ca să fie mulţumiţi. Dar viaţa lor
liniştită şi luminoasă era tulburată de umbra unei tristeţi: n-aveau copii. Deşi bătrâni, ei stăruiau
totuşi în rugăciuni ca Domnul să ridice ocara numelui lor între rudeniile şi semenii lor. Căci la
iudei însemna mare necinste pentru familia care nu avea copii, căreia i se stingea spiţa neamului.
Rugăciunea lor către Dumnezeu era caldă şi puternică, şi-i vedem deseori rămânând într-o
atitudine de contemplaţie, încrezători în bunătatea negrăită a lui Dumnezeu.

Era un obicei vechi la iudei ca pruncul cel întâi născut să se închine la Casa Domnului, la
templul din Ierusalim. Bătrânii Ioachim şi Ana făgăduiră în taină înaintea Domnului că, de li se
va dărui o odraslă, băiat sau fată, să fie încredinţată Domnului la templul din Ierusalim.

Dumnezeu a ascultat rugăciunile celor doi bătrâni, iar Ana a născut o pruncă pe care au
numit-o Maria sau Miriam. Acest nume mai fusese purtat în trecut la evrei de sora lui Moise şi
Aaron, care se numise Miriam (Ieşire XV, 20). Fruct al unui pântece neroditor, Maria a odrăslit
ca un trandafir în zăpezile vârstei îngheţate a părinţilor ei.
 Predica la Sf Arh.Mihail si Gavriil (8 Noiembrie)

Sfinţii Arhangheli sunt în număr de şapte, care stau înaintea tronului slavei lui
Dumnezeu, după cum spune însuşi Sfântul Ioan Evanghelistul: Ioan, celor şapte Biserici care
sunt în Asia... şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea Scaunului Lui (Apocalipsa 1, 4). Şi
aceştia sunt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil şi Varahiil. Fiecare arhanghel are o
anumită misiune divină de îndeplinit.

Mihail,  ce se tâlcuieşte „puterea lui Dumnezeu”, este voievodul oştilor cereşti şi cel
dintâi din ceata Sfinţilor Arhangheli. El poartă sabie de foc şi are slujba de a păzi legea lui
Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor. Când Lucifer a greşit în cer şi au început a cădea
mulţime de îngeri, atunci toate puterile cereşti tulburându-se, a stat Arhanghelul Mihail în mijloc
şi a strigat: Să luăm aminte! Din clipa aceea a încetat căderea îngerilor, căci toţi luând aminte de
glasul lui şi la greşeala îngerilor răi, au căzut înaintea slavei lui Dumnezeu, preamărind numele
Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul în pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicând: Certe-le
pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a însoţit pe poporul ales din Egipt în pământul
făgăduinţei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel împietrit al lui Faraon. El s-a arătat
păzitor oştilor lui Isus Navi, căruia i-a zis: Eu sunt Voievodul oştilor Domnului şi acum am
venit (Iosua 5, 14).

El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a păzit pe Daniil cu viaţă, în groapa cu
lei. El a adus foc şi pedeapsă peste cetăţile cele desfrânate, Sodoma şi Gomora. El a dat biruinţă
lui Ghedeon în luptă. El a scos viu pe Lot din Sodoma. El a făcut multe minuni, precum cea din
Colose, minunea din Mănăstirea Dochiarul (Sfântul Munte) etc. Iar la sfârşitul veacului, tot el,
împreună cu ceata arhanghelilor, va suna din trâmbiţă, va scula pe cei morţi şi va aduna toate
limbile la judecată, după mărturia Sfântului Apostol Pavel care zice: Că Însuşi Domnul, întru
poruncă,  cu  glasul Arhanghelului şi întru trâmbiţa lui Dumnezeu, se va pogoîi din cer (I
Tesaloniceni 4, 16).

Gavriil, ce se tâlcuieşte „bărbat-Dumnezeu”, este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie,

care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeieşti. El nu mai poartă sabie de
foc, ci crin de neîntinată bucurie. El este foarte dulce la vedere şi plin de dumnezeiască blândeţe.
Pentru aceasta a şi fost ales şi trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret să-i vestească taina
cea mare a întrupării Domnului. Tot el a adus vestea zămislirii Maicii Domnului dumnezeieştilor
ei părinţi Ioachim şi Ana. El a vestit în templu Sfântului Zaharia că soţia lui va naşte la bătrâneţe
pe Sfântul Ioan Botezătorul. El a dus vestea cea bună Anei, mama proorocului Samuil.

Sfântul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria când petrecea în
templu. El i se arăta adesea şi-i descoperea taine grăite. Îi aducea hrană îngerească la Sfânta Sfin-
telor. El a auzit cel dintâi despre taina întrupării lui Hristos, mai înainte decât toţi îngerii. El a
rostit cel dintâi numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfântului Ioan Botezătorul. El a vestit
păstorilor că în Betleem s-a născut Mesia. El a cântat cel dintâi Slavă întru cei de sus lui
Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14). El a învăţat pe păstori să
cânte. El a descoperit magilor taina întrupării. El a liniştit pe Iosif când voia să lase pe Fecioara
Maria. El i-a poruncit să fugă în Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret.

Sfântul Gavriil ocroteşte pe fecioare, acoperă pe mame, păzeşte pe prunci, duce

rugăciunile cele fierbinţi la Dumnezeu şi aduce înapoi împlinirea cererilor. EI slujeşte tainelor
celor mari şi ajută la înmulţirea şi mântuirea neamului omenesc.

Rafail, al treilea arhanghel, este tămăduitor al neputinţelor omeneşti.

Uriil este luminător al celor întunecaţi.

Salatiil este rugător fierbinte pentru neamul omenesc.

Gudiil este slăvitor al lui Dumnezeu şi întăritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.

Varahiil,  ultimul arhanghel, este aducător de binecuvântare dumnezeiască pe pământ.

Dintre toţi Sfinţii îngeri, cei mai mari binefăcători ai oamenilor s-au arătat Sfinţii
Arhangheli Mihail şi Gavriil, din care pricină se şi pomenesc astăzi cu alese prăznuiri şi cântări
de laudă, dimpreună cu toate cetele îngereşti. Se cuvine deci şi nouă păcătoşilor, ce suntem păziţi
de îngeri, să ne adunăm la sfintele biserici şi să lăudăm astăzi soborul Sfinţilor Arhangheli
Mihail şi Gavriil, cerând ajutorul lor.
 Predica la Sfantul Nicolae (6 Decembrie)

Se naşte în 270 în Patara Lichiei, în sud-vestul Turciei de azi, ca singurul copil al

evlavioşilor Teofan şi Nona. În creşterea sa creştină a beneficiat, alături de educaţia părinţilor şi
de îndrumările unui unchi distins, Nicolae – episcop al locului, care, la momentul potrivit, îl va
hirotoni preot. Vrednicia sa l-a făcut cunoscut tuturor. În scurtă vreme va fi rânduit episcop în
Mira Lichiei, calitate în care va participa şi la sinodul I ecumenic (Niceea - 325), înfruntându-l
bărbăteşte pe ereticul Arie. Unele izvoare spun că, epuizând argumentele verbale, blândul
episcop Nicolae a fost nevoit să-i tragă şi o palmă încăpăţânatului Arie, gest care cu siguranţă îl
va fi şocat pe năstruşnicul adversar al dreptei credinţe. Din păcate nu l-a şi convins, însă, Arie
rămânând în rătăcirea lui în continuare.

Mai înainte de aceste evenimente, pe vremea persecutorilor împăraţi Diocleţian şi

Maximian, Sfântul Nicolae a luat atitudine fermă şi împotriva cultelor păgâne, fapt pentru care a
fost închis, fiind eliberat doar o dată cu venirea la tron a lui Constantin cel Mare. După o viaţă
plină de vrednicii, a trecut în veşnicie la 6 decembrie 343, sfintele sale moaşte petrecând o vreme
la Mira (până în sec. VIII), apoi la Bari - Italia, duse aici din cauza năvălirii saracinilor (turci), iar
din anul 1967, prin înţelegere frăţească între Papa Paul al VIlea şi Patriarhul Atenagora, o parte
din ele au fost readuse în Orient, la Constantinopol.

Mâna dreaptă se găseşte acum la Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti, spre marea
bucurie a slujitorilor de aici şi a credincioşilor care frecventează acest Sfânt Lăcaş.

Iată acum câteva din faptele care, la numele bun de ierarh, i-au adăugat renumele de
„Moş Nicolae, aducător de daruri”: cronicile consemnează că încă de mic copil s-a învrednicit de
darul facerii de minuni, de aceea el este recunoscut şi ca „patron al copiilor”; pe vremea când era
la Mira, cu autoritatea sa de episcop, a poruncit să se dărâme capiştea idolească a Artemidei,
zeiţa naturii şi a vânătorii, iar aurul rezultat de la „demolări” l-a transformat în ajutoare pentru
copiii orfani; în vremea unei secete cumplite, cumpără cu mari eforturi grâu tocmai din Italia,
împărţindu-l apoi la săracii înfometaţi; salvează onoarea unui tată văduv şi a celor trei fete ale
sale, tată nevoiaş, care din cauza cumplitei sărăcii era pe punctul de a-şi „vinde” fiicele unor
bogaţi amatori de plăceri, spre a- şi putea asigura traiul zilnic, fără a conştientiza, însă, că o fac
spre a lor pierzare sufletească. Aflând de intenţia lui disperată, episcopul Nicolae aruncă noaptea,
de trei ori la rând, în casa lor câte o pungă de galbeni.

N-a ţinut, iată, banii pentru sine, ci a împlinit pilduitor cuvintele Mântuitorului: „Nu vă
adunaţi comori pe pământ unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură” (Matei 6,
19)...; „Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară
neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică...” (Luca, 12, 33).

Astfel, tatăl şi fiicele salvaţi fiind, şi aflând cine este binefăcătorul, se aruncă plângând la
picioarele lui, mulţumindu-i şi numindu-l „înger al cerului!”.
 Predica la Schimbarea la Fata ( 6 August)

Invirea lui a marcat în istorie un început de epocă nouă, schimbând radical viaţa
religioasă, morală şi socială a societăţii precreştine. El dărâmă din încheieturi împărăţia ce părea
înfrăţită cu veşnicia cezarilor din Roma şi distruge panteonul nesfârşit al zeilor din piatră şi din
bronz al lumii vechi. El orientează sufletul omenirii spre Cer, spre adevăratul Dumnezeu,
Părintele luminilor, de unde ne vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit, în clasicul dialog
cu femeia samariteancă, Hristos Domnul ne arată că fiinţa lui Dumnezeu nu este nici piatră, nici
bronz, nici obiect sau fenomen din natură, ci de esenţă spirituală: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I
se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (Ioan IV, 24).

Hristos Mântuitorul aduce în lume o lumină nouă, lumina învăţăturii creştine  cea mai
splendidă, cea mai curată, cea mai completă şi cea mai sublimă învăţătură metafizică şi etică. în
centrul doctrinei creştine, în locul legii talionului - legislaţie precreştină ce degrada fiinţa umană
-, Iisus aşază porunca iubirii, esenţa spiritualităţii creştine, ce înalţă, înnobilează, transfigurează
şi eternizează viaţa umană. Lumina învăţăturii creştine a constituit pentru sufletele creştine o
totală şi adâncă renaştere spirituală, un botez regenerator, purificând lumea creştină de păcatele
trecutului, cea mai de seamă reformă spirituală şi socială în lume.

Din iubire Hristos Domnul vine în lume şi prin iubire divinul învăţător dărâmă zidul
despărţitor dintre naţiuni şi clasele sociale, unind omenirea într-un uriaş fluviu spiritual de viaţă
nouă, fără discriminări naţionale şi sociale.

În cei trei ani de activitate mesianică, Hristos Mântuitorul săvârşeşte atâtea minuni  tot
atâtea splendide confirmări ale dumnezeirii Sale.

Cu toate aceste fapte minunate, cu toată sublima Sa învăţătură propovăduită, fariseii şi

cărturarii căutau în permanenţă să-L discrediteze pe Hristos Mântuitorul. Acest lucru îl
determină pe Iisus să accentueze: „Dacă nu credeţi în Mine, credeţi în lucrurile Mele” (Ioan X,
38) şi apoi: „De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar avea ”
(Ioan XV, 24). Iudeii aşteptau un mesia pământesc, un erou naţional politic, care punându-se în
fruntea lor va răsturna dominaţia Romanilor, va efectua dezrobirea politică. în Grecia înfloreau
numeroase şcoli filozofice care făceau cu neputinţă îndrumarea omului spre adevăratul
Dumnezeu unic şi etern. în această configuraţie haotică, deprimantă, în acest context venea Iisus
să regenereze omul.
 Predica la Sfintii Apostoli Petru si Pavel ( 29 Iunie)

Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel erau însă firi foarte deosebite. Cu multe calităţi care-i
deosebesc şi care ne fac să ne punem întrebarea: Cum de Biserica s-a gândit să-i cinstească în
aceeaşi zi de sărbătoare?

1. Iată, de exemplu, în timp ce Sfântul Apostol Petru era pescar, om simplu şi necărturar,
celălalt, Sfântul Apostol Pavel, era învăţat, având dascăl pe vestitul Gamaliel.

2. Sfântul Apostol Petru era o fire entuziastă, vulcanică, voluntară, gata oricând să-şi dea
viaţa pentru Hristos, Sfântul Apostol Pavel însă eră o fire analitică, prelucrând şi dezvoltând în
Epistolele sale învăţătura Sfintelor Evanghelii.

3. În sfârşit, Sfântul Apostol Petru a fost verhovnic al Apostolilor, căpetenia sau liderul
lor, în timp ce Sfântul Apostol Pavel nici măcar nu a avut privilegiul de a-L vedea vreodată pe
Hristos în viaţa Sa pământească. Cu toate acestea însă, „Apostol al neamurilor”.

Iată, aşadar, că prăznuim astăzi două persoane sfinte foarte deosebite: unul pescar,
celălalt cărturar; unul - fire entuziastă, celălalt - fire analitică de scriitor; unul - verhovnic sau
căpetenie a Apostolilor, celălalt - fară să-L fi văzut pe Hristos vreodată -Apostol al tuturor
neamurilor.

Sfântul Apostol Petru, dragii mei, era un pescar din Betsaida Galileii. Om simplu şi fară
nici un fel de şcoală, dar care a învăţat direct de la Mântuitorul Iisus Hristos. Vreme de trei ani şi
jumătate, necărturarul şi neînvăţatul Petru a ascultat învăţătura Sa mântuitoare, iar când, la
Cincizecime, Duhul Sfânt S-a pogorât şi i-a inundat cu dumnezeirea Sa fiinţa pescarului Petru,
acesta a devenit Apostol, ba încă verhovnicul lor. El, necărturarul, care n-a învăţat niciodată la
nici o şcoală, a ieşit în faţa mulţimilor la Cincizecime şi a vorbit atât de dumnezeieşte şi atât de
înalt despre tainele lui Dumnezeu, încât nimeni nu a îndrăznit să-l întrebe altceva, decât numai:
„Bărbaţi fraţi, ce să facem?” - „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus
Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte II, 37-38).

Sfântul Apostol Pavel, din Tarsul Ciliciei (în teritoriul Turciei de astăzi), a fost pregătit
încă de tânăr la şcoala lui Gamaliel, însuşindu-şi toată învăţătura şi filozofia timpului. Pe aceasta
a pus-o în slujba lui Dumnezeu, de îndată ce l-a transformat din Saul - prigonitorul, în Pavel -
Apostolul neamurilor. Astfel, Sfântul Pavel, întrarmat cu învăţătura şi ştiinţa lumii acesteia, dar
peste care s-a aşternut şi harul lui Dumnezeu, Care i S-a arătat pe drumul Damascului, şi
dumnezeiasca învăţătură a Duhului Sfânt pe care a deprins-o în chip minunat în pustiul Arabiei,
devine cel mai misionar dintre Apostoli, cel care a încreştinat nu doar Asia Mică, ci şi Europa,
ajungând până în Italia şi Spania.

O altă asemănare între Apostolii Petru şi Pavel: amândoi au cunoscut căderea. Amândoi
au încercat depărtarea de Dumnezeu: Sfântul Petru ca apostat, Sfântul Pavel ca prigonitor sau
persecutor al creştinilor. Sfântul Petru ca apostat, pentru că s-a lepădat de Mântuitorul Hristos, în
pofida faptului că s-a arătat gata să moară oricând alături de învăţătorul său. Când slugile mai
marilor fariseilor şi cărturarilor l-au recunoscut: „Nu cumva eşti şi tu dintre ucenicii Lui?”, Petru
s-a temut şi s-a lepădat de învăţătorul său de trei ori: „Nu cunosc pe omul acesta”. Şi a cântat
apoi cocoşul şi şi-a adus aminte Petru că prevăzuse Hristos lepădarea lui. Şi auzind cântecul
cocoşului, Petru, „ieşind afară, a plâns cu amar”(Matei XXVI, 75). Aceasta este căderea
Apostolului Petru. Ceea ce-l aseamănă cu Sfântul Apostol Pavel este că şi acesta a gustat din plin
depărtarea de Dumnezeu. Aceasta s-a întâmplat mai înainte de convertirea lui. Era fariseu de
neam şi respecta cu toată fiinţa lui Legea Veche, Mozaică.