Sunteți pe pagina 1din 2

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

de Lucian Blaga
Modernismul este o orientare literară inițiată în literatura română de Eugen Lovinescu, a
cărui doctrină pornește de la ideea că există un spirit al veacului care impune procesul de
sincronizare a literaturii române cu literatura europeană( principiul sincronismului).
În genul liric, principala inovație pe care modernismul o aduce la nivelul conținutului este
poezia de idei. În centrul oricărei poezii moderniste este o metaforă simbol, de înțelegerea
căreia depinde descifrarea întregului text. Noul model poetic este bazat pe accente afective,
iar sintaxa poetică recurge la tehnica ingambamentului și la versul liber. Specific
modernismului este, de asemenea, puternicul subiectivism, apar influențe expresioniste, iar
emoția este intelectualizată.
Lucian Blaga este un poet reprezentativ al poeziei interbelice, în a cărui operă se îmbină
elemente moderne și tradiționale. Poezia lui Blaga este influențată de un sistem filosofic
original, dezvoltat mai târziu în cel mai cunoscut studiu „Trilogia cunoașterii”. Poetul scrie o
lirică a cunoașterii, temă des întâlnită în poezie, ce se referă la raportul individului cu lumea,
la integrarea ființei umane în armonia casnică.
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o poezie filosofică ce deschide volumul de
debut „Poemele luminii”, publicat în 1919. Textul este o artă poetică modernă, deoarece
atenția poetului se îndreaptă spre raportul eu liric-univers. Astfel, tema poeziei dezvoltând
arta poetică, este atitudinea poetului în fața misterelor universului, misterul fiind semnul sub
care se ordonează cosmosul. Atitudinea poetului este stâns legată de tema cunoașterii lumii,
posibilă prin iubire, prin comunicare afectivă.
Textul conține elemente expresioniste : prin fixarea eului în centrul universului, prin
sentimentul absolutului, tensiunea lirică accentuată și prin relația eu creator-univers.
Titlul conține un enunț amplu, ce definește crezul artistic al lui Blaga. Pronumele personal
„eu”, ce individualizează vocea lirică a poetului și susține caracterul confesiv al textului,
verbul la negativ „nu strivesc”, exprimă opțiunea poetului pentru cunoașterea luciferică.
Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii” creează o imagine a perfecțiunii, prin ideea
de cerc, dar face trimitere și la frumusețea unei flori, ale cărei petale sunt, de fapt, minunile
lumii.
Poezia are caracter confesiv și se încadrează în lirismul subiectiv. Mărcile subiectivității sunt :
forme pronominale și verbale de persoana I, singular, de exemplu „eu” repetat insistent, „nu
strivesc, nu ucid, iubesc, sporesc” etc.
Prozodia este modernă : o strofă cu douăzeci de versuri, măsura versurilor variabilă și
tehnica ingambamentului.
Compozițional, textul este alcătuit din 3 secvențe lirice, logic legate între ele, asemenea lui
text argumentativ format din ipoteză( primele 5 versuri), demonstrația amplă(versurile 6-18)
și concluzia(ultimele 2 versuri). Toate cele trei secvențe dezvoltă o amplă antiteză între cele
2 tipuri de cunoaștere : cea luciferică, specifică poetului și cea paradisiacă, științifică,
rațională.
În prima secvență, incipitul reia cuvintele din titlu pentru a defini atitudinea poetului față de
tainele universului. Aceasta este subliniată prin verbele la forma negativă „nu strivesc”, „nu
ucid”, iar în celelalte secvențe, verbele sunt de forma afirmativă „sporesc”, „îmbogățesc”,
„iubesc”, trepte ale cunoașterii poetice.
Metaforele simbol enumerate surprind elemente esențiale ale universului „ochii”- poarta
sufletului spre cunoaștere, „florile”-simboluri ale stării primordiale, edenice, expresie a
frumosului, dar și a efemerului, „buzele”-simbolul iubirii, „mormintele”-finalul biologic al
vieții, dar nu neapărat al spiritului.
A doua secvență dezvoltă un amplu raport de opoziție între eul liric și lume, între „lumina
mea”, metaforă ce definește cunoașterea luciferică și „lumina altora”, metaforă ce definește
cunoașterea paradisiacă. Cunoașterea luciferică, afectivă, sporește misterul prin trăire și
imaginație, idee susținută printr-o amplă comparație „și-ntocmai cum razele ei albe luna/nu
micșorează, ci tremurătoare mărește și mai tare taina nopții, așa îmbogățesc și eu întunecata
zare/cu largi fiori de sfânt mister.” Pe de altă parte, cunoașterea paradisiacă distruge
misterul, prin explicarea acestuia pe cale rațională. În timp ce rolul poetului este de „a nu
ucide” misterul, ceilalți, respectiv lumea „sugrumă” taina prin cunoașterea rațională.
Textul dezvoltă două motive esențiale : lumina și misterul, ale cărui câmp semantic este
redat de cuvinte și sintagme metaforice „flori ;ochi ;buze ;morminte” „vraja nepătrunsului
ascuns” ; „adâncimi de întuneric” ; „taina nopții” ; „întunecata zare. ”
Finalul poeziei constituie a treia secvență, cu rol conclusiv, încheind discursul poetic prin
reluarea ideii că iubirea motivează gestul de protejare a misterelor lumii și devine un
instrument de sondare a infinitului( „căci eu iubesc/ și flori și buze și morminte”)
Privind textul din diverse perspective, la nivel lexico-semantic observăm elemente din
diferite câmpuri lexicale : al misterului, al cosmicului, al senzorialității, termeni abstracți și
sensuri conotative ale cuvintelor.
La nivel morfo-sintactic se remarcă pronumele „eu” repetat de 6 ori, ceea ce susține
subiectivismul, prezentul indicativ al verbelor „ucid”, „sporesc” căpătând valoare de prezent
gnomic. Expresivitatea limbajului este generată de metaforă, comparație, termeni simbolici
și imagini artistice subiective.
În concluzie, poetul creeză un „microcosmos, rezultatul unui act demiurgic, o plăsmuire
revelatorie a spiritului uman”. Misterul sau taina constituie esența spre care se îndreaptă
poetul, așa cum afirmă el însuși : „Datoria noastră în fața unui adevărat mister nu e să-l
lămurim, ci să-l adâncim așa de mult, încât să-l prefacem într-un mister și mai mare”.