PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI MEDICALĂ

CURS 9

REZILIENȚĂ

Reziliența se referă în psihologie la capacitatea oamenilor de a face fată stresului și

catastrofei; precum și abilității de a reveni la homeostazie după dezechilibru.
Se referă la capacitatea unui individ de a face față factorilor de stres și de a evita să
manifeste o disfuncție psihologică de tipul bolii mentale sau unei dispoziții negative
persistente; este definită în termenii capacității unei persoane de a evita
psihopatologia în ciuda circumstanțelor dificile.
Poate fi utilizată pentru in cazul in care un individ are un sistem adaptativ care
folosește expunerea la stres pentru a pregăti rezistența la evenimente negative
viitoare. În acest sens, reziliența corespunde unor factori de protecție cumulativi și
este folosită în opoziție cu factori de risc cumulativi.
În psihologie sunt utilizați termeni precum: risc și reziliență, reziliență psihologică,
reziliență emoțională, duritate, plin de resurse, tărie mentală. În cercetare s-a făcut
trecerea de la „factori protectori” spre „procese protectoare” și încercarea de a stabili
felul cum sunt implicați diferiți factori. Alți termeni apropiați: coping adaptativ, cotient
de advertitate (adversity quotient), inteligență emoțională (D. Goleman), duritate-
rezistenţă, optimism învățat (Martin Selingman), învățarea condiției de a avea
resurse (Learned Resourcefulness, Rosenbaum), Orientare spre viață, a fi plin de
resurse, stimă de sine/ imagine de sine/ încredere în sine/ eficientă personală,
personalitate ce se auto-vindecă (Howard Friedman), simț al coerenței (Aaron
Antonovsky), sens al înțelesului (Viktor Frankl), ardoarea / thriving.
Factorii de risc includ adesea condiții de stres cronice sau acute precum moartea
cuiva, boala cronică, abuzul sexual, fizic sau emoțional, teama, șomajul și violența
comunitară.

Prin definiție reziliența este un proces dinamic în care individul prezintă adaptare
comportamentală pozitivă când este pus în fața unei semnificative condiții de
adversitate, traumă, tragedie, amenințare, sau chiar surse de stres semnificative.
Include două dimensiuni: expunerea la adversitate și rezultate de adaptare/
acomodare pozitive la acea adversitate. Celor două dimensiuni le corespund deci
două evaluări: 1. asupra “adaptării pozitive” și asupra 2. semnificației riscului
/adversității.

Adversitate poate fi definită în context ca reprezentând orice risc asociat cu condiții

de viață negative care sunt legate statistic de dificultăți de adaptare (de ex, sărăcia,
copii unor mame schizofrene, trăirea unor dezastre).
Adaptarea pozitivă reprezintă o demonstrare a unui comportament manifest de
competență socială, sau succes în confruntarea unor sarcini particulare la o anumită
etapă de vârstă.
Rezerve în definirea rezilienței în acest mod (Ungar) țin de lipsa unor date legate de
diferențele contextuale sau culturale privind modul în care oamenii, sau alte sisteme
își exprimă reziliența; distincția între comportament adaptat și neadaptat / sau
funcționare sănătoasă este arbitrară și poate fi un rezultat al etnocentrismului.
Reziliența se definește ca rezultat al negocierilor dintre indivizi și mediul lor pentru
resurse prin care se auto-definesc ca fiind sănătoși în mijlocul unor condiții
considerate colectiv ca adverse.
Procesul central implicat în construirea rezilienței este formarea și dezvoltarea unor
deprinderi adaptative de coping. Modelul fundamental al stresului și coping-ului,
denumit și model tranzacțional, este: apare stresorul A (o sursă de stres potențială)
și are loc o evaluare cognitivă (se decide dacă stresorul reprezintă ceva cu care se
poate rapid confrunta, sau este o sursă de stres pentru că este peste resursele de
coping ale persoanei). Dacă stresorul este considerat a fi un pericol, sunt agățate
răspunsurile de coping. Strategiile de coping sunt fie spre exterior centrate pe
problemă (rezolvarea problemei), fie centrate spre interior asupra emoțiilor (centrare
pe emoții), fie centrate social, prin cererea sprijinului emoțional de la alții. Psihologia
umanistă accentuează considerarea rezilienței ca o capacitate de a-ţi împlini
potențialul în ciuda adversităților; indivizii rezilienţi au tendința de a considera
problemele mai degrabă ca oportunități de creștere, oportunități de învățare și
dezvoltare.
In context, reziliența este o capacitate diferențială, dar o capacitate dinamică, nu una
permanentă. Indivizii rezilienţi pun în joc o auto-înnoire dinamică, cei mai puțin
rezilienţi ajung epuizați suferind un impact negativ în raport cu stresul existențial.

Istoric
Emmy Werner utilizează termenul de reziliență. în anii 70; studiază copii din Kauai.
Hawai unde, pe fondul sărăciei copii creșteau cu părinți alcoolici sau bolnavi
mental/și care nu lucrau. Ea notează că 2/3 prezentau comportamente distructive în
adolescență (de ex., șomaj cronic, abuz de substanțe și nașteri în afara maternității;
dar 1/3 nu prezentau astfel de conduite, grup denumit de Werner rezilient și observă
la ei și la familiile lor trăsături diferite de ale celorlalți.
În anii 80 se derulează numeroase studii cu privire la reziliență pe copiii mamelor cu
schizofrenie. Studiul lui Masten’s (1989), indică că aceștia sunt lipsiți de o îngrijire
adecvată comparativ cu copiii cu părinți sănătoși, și că astfel de situații au un impact
negativ în dezvoltărea copiilor. Totuși, unii dintre ei au înregistrat rezultate
academice bune, astfel că cercetătorii au încercat să găsească motivul acestui tip de
răspuns la adversitate.
La începutul cercetărilor, s-a încercat identificarea factorilor protectori care explicau
adaptarea oamenilor la condiții adverse precum maltratarea, evenimente de viață
catastrofice, sărăcia urbană. Accentul, în cercetările empirice, s-a mutat ulterior pe
identificarea și înțelegerea procesele protective subsidiare. S-a constat ca unii
factori, de ex. familia, pot contribui la obținerea rezultate pozitive.
Expresii ale rezilienței.
 rezultate bune în ciuda statutului de risc înalt;
 competență constantă sub stres, revenire din traumă;
 abilitatea de a sări înapoi și a se reface după aproape orice;
 atitudinea „unde există voință, există și o cale”, tendința de a vedea
problemele ca oportunități, abilitatea de a te „agăța puternic” chiar dacă
lucrurile sunt dificile, capacitatea de a vedea mici ferestre de oportunitate și
de a le urma, o credință bine înrădăcinată într-un sistem de sens/înțeles, să ai
un suport social sănătos, capacitatea de a te confrunta cu o gamă largă de
situații diferite, să ai o zonă de confort largă, să fii capabil să-ţi revii din
experiențe din zona de panică sau de natură traumatică.

Exemple de comportamente de reziliență

 Reziliența este tratată ca mecanism de coping eficient când te confrunți cu
condiții provocatoare. Luând în considerare divorțul, vorbim de reziliență la
oamenii care își mențin competența;
 majoritatea cercetărilor care îmbrățișează această perspectivă, sunt centrate
pe răspunsul copiilor la divorțul părinților în funcție de gen: băieții prezintă mai
multe probleme de conduită decât fetele, fetele obțin sprijin mai mare de la
mame și sunt mai puțin expuse la conflictul de familie decât băieții. Divorțul
poate avea impact negativ asupra dezvoltării copiilor, dar poate ajuta copii
monoparentali să devină mai responsabili decât ceilalți. Unii factori de
protecție precum adulții care au grijă de copiii lor în timpul sau după stresuri
majore, de exemplu, divorțul;
 sau auto-eficiență pentru motivarea dedicării și adaptării (endeavor). De ex.,
atunci când apar riscuri copii rezilienţi sunt capabili să nu prezinte probleme
de comportament și să se dezvolte bine, sunt mai activi și responsivi social;
 aceste rezultate pozitive sunt atribuite unor factori protectivi precum o bună
relație parentală și/sau experiențe școlare pozitive.
Factorii de risc pot fi cumulativi, conducând spre riscuri exponențiale și adăugate
atunci când se manifestă. De ex., sărăcia, statutul socioeconomic scăzut și mame cu
schizofrenie se cuplează cu realizare academică scăzută și probleme
comportamentale și de adaptare.
The APA atrage atenția asupra a "10 Ways to Build Resilience", respectiv:
1. menținerea unor relații bune cu membrii apropiați ai familiei, prieteni și alte
persoane;
2. evitarea considerării crizelor sau evenimentelor stresante ca probleme
insuportabile;
3. acceptarea circumstanțelor care nu pot fi schimbate;
4. dezvoltarea unor scopuri realiste și mișcarea în direcția acestora;
5. angajarea în acțiuni decisive în situații adverse;
6. căutarea de oportunități de auto-descoperire după o luptă cu pierdere;
 7. dezvoltare încrederii în sine;
8. păstrarea unei perspective de termen lung și considerarea evenimentului
stresant într-un context mai larg;
9. menținerea unei perspective de speranță/ a hopeful outlook, așteptarea unor
lucruri bune și vizualizarea a ceea ce se dorește;
10. grija pentru mintea și corpul propriu, exersarea cu regularitate, atenție la
propriile dorințe și sentimente și angajarea în activități relaxante care sunt
plăcute persoanei respective. Să înveți din trecut și să menții flexibilitatea și
echilibrul în viață.

Reziliența la copii
Ea este diferită pentru fiecare copil pentru că fiecare se dezvoltă diferit. Nu ne putem
aștepta ca ei să folosească același model și tehnică de a-și forma reziliența; îi putem
sprijini să învețe reziliența. Pentru a sprijini creșterea rezilienței copilului pentru a
depăși circumstanțe stresante trebui să dăm copilului un simț a proprietății/ propriului
și să-l ajutăm să auto-evalueze atât situația și a ceea ce el poate controla și a ceea
ce nu poate controla.
Copiii maltratați care au sentimente bune față de ei înșiși, pot procesa situațiile de
risc diferit prin atribuirea unor motive diferite mediului așa cum îl trăiesc și, astfel,
evită producerea unor auto-perceperi negative. Controlul eului este „pragul sau
caracteristicile de operare ale unui individ privitor la expresie/ exprimare sau
conținere”. (Block & Block, 1980, p. 43) impulsurilor, sentimentelor și dorințelor sale.
Reziliența eului se referă, în context, la „capacitatea dinamică...de a-și modifica
modelul de control al eului, în orice direcție, ca funcție a caracteristicilor cerințelor
contextului de mediu”. (Block & Block, 1980, p. 48).
Copiii maltratați, care trăiesc factori de risc (mono-parentalitate, educație maternă
limitată, sau familie fără servici) prezintă o reziliență a eului mai scăzută și o
inteligență mai scăzută decât copiii non-maltratați (Cicchetti et al., 1993). Mai mult,
este posibil ca acești copii să aibă probleme comportamentale de tipul izbucnirilor
agresive, respingerii/izolării, sau probleme internalizate. (Cicchetti et al., 1993).
Reziliența eului și stima de sine pozitivă sunt factori care susțin o adaptare
competentă în cazul copiilor maltratați (Cicchetti et al., 1993).
Factori legați de reziliență:
O serie de factori au efect de modificare a efectelor negative ale situațiilor de viață
adversive. Factorul principal, pare să fie legat de relaționare: să ai relații care
furnizează sprijin și îngrijire, creează dragoste și încredere, oferă încurajare, în
interiorul și/sau în afara familiei.
Alți factori asociați cu reziliența: capacitatea de a face planuri realiste, încrederea în
sine și o imagini de sine pozitivă, dezvoltarea unor deprinderi de comunicare și
capacitatea de a gestiona emoții și impulsuri puternice.
Factorii de vulnerabilitate țin de agregarea efectelor negative ale circumstanțelor
dificile, ca, de ex., situația copiilor cu inteligență scăzută care sunt mai vulnerabili
decât ceilalți când se confruntă cu situații extreme.
Werner (1995) distinge trei contexte pentru factorii protectivi:
 1. atribute personale (care includ păreri despre sine strălucitoare, pozitive,
outgoing);
2. familia, de exemplu să ai legături apropiate cu cel puțin un membru al familiei
sau cu un părinte stabil emoțional;
3. comunitatea, să primești sprijin și consiliere de la egali.
Reziliența poate fi observată și în contextul fenomenului de revenire după o
adversitate severă sau prelungită, sau după un pericol sau stres imediat. În acest
caz, reziliența nu este legată de vulnerabilitate. De exemplu, oamenii care trăiesc
traume acute, pot prezenta anxietate extremă, probleme de somn, gânduri intruzive.
În timp, aceste simptome descresc și persoana își revine. Această arie de cercetări,
indică faptul că vârsta și calitățile de sprijin ale familiei influențează condiția de
revenire.

Forme ale rezilienței

Analiza formelor de manifestare ale rezilienței a condus spre realizarea unui cluster
multidimensional de caracteristici care stau la baza rezilienței la maturitate.
Reziliența adună un număr de aspecte psihice care se mobilizează în lupta cu o
condiție de extremă dificultate, traumă și stres major, care pentru individul ca atare
se manifestă unitar dar unicitatea constă în accentul pe una sau alta dintre
componente. Aceste dimensiuni înseamnă:
 insight, să poți pune întrebările dificile și să dai răspunsuri oneste la ele;
 Independență, să te poți distanța emoțional și fizic de sursele tulburărilor din
viața proprie; relaționare, să realizezi cu alți oameni legături care te împlinesc;
 inițiativă, să-ţi asumi problemele; creativitate, să folosești imaginația și să te
exprimi în forme artistice (formarea simbolului asumată conștient);
 umor, să găsești aspectul comic în ceea ce este tragic; moralitate, să
acționezi pe baza unei conștiințe informate.
Fiecare dintre aceste aspecte ale rezilienței se dezvoltă în faze și iau forme diferite
la copii, adolescenți și adulți.