Mihai Eminescu, simbol al nemuririi artei poetice

ALEXANDRA MARIA PĂTRAŞCU

Voi incepe prin a aduce la cunoştinţă motivul asocierii noţiunii de poezie cu cea a cântecului. În
mod vădit, cei doi termeni aparţin câmpului semantic al artei, ambii constituind modalităţi de expunere
a sculpturii interioare. Aceasta dizolvare a conceptului de poezie în cel al cantecului se datorează
lirismului şi particularităţilor sale prozodice, ce conferă o cadenţă şi o tonalitate aparte înlănţuirii de
cuvinte. De amintit, totuşi, că unitatea fundamentală structurală şi de exprimare artistică, în cazul
cântecului, va fi întotdeauna desemnată de sunet, logosul fiind de cele mai multe ori auxiliar, chiar în
plus. Pe de altă parte cântecul poate căpăta funcţia de “glas al universului, al tainelor naturii
înconjuratoare”, poeziei revenindu-i menirea de a clarifica şi valorifica mesajul cântecului, mesajul
divin… Astfel fiind spus, adierea vântului este un cântec, şoaptele mării se vor a fi un cântec, tot ce a fost
înainte de om s-a dorit a fi un cântec.

În continuare, mă voi raporta la cuvântul derivat din cel al poeziei-poetul. Aş putea defini
această fiinţă prin cele spuse mai sus, un mesager al semnalelor divine, descifrator al semnificaţiei
cântecului. Îndepartandu-mă de sfera transmisiei indirecte a nuanţelor sufleteşti si apropiindu-mă de o
definiţie, ce ar respecta mai mult tiparul stilistic decat cel filozofic, poetul întruchipeaza un autor, ce
compune versuri, altfel zis, un stihuitor.

Pentru a întări teoria nemuririi firii poetice, voi analiza conduita gândirii eminesciene, pornind
de la teme abordate cel mai frecvent în operele sale: conditia geniului şi iubirea.

Prima temă poseda un caracter pronuntat în creaţia ”Numai poetul” . Astfel, sugestia
preţiozităţii incontestabile a fiintei poetice este concentrata încă din titlu, prin intermediul adverbului
”numai”. Nu trebuie să credem că Eminescu intenţionează a emana un aer de superioritate prin oda
închinată “păsărilor ca el”, el citează, până la urmă, o generalitate, o axiomă. Desigur, nu putem admite
prezenţa obiectivităţii în enunţarea afirmaţiei, însă de cititor depinde o anume proiectare mentală a
necunoscutului, a graniţei dintre marile simboluri antitetice de la sfarşitul existenţei unei făpturi şi, în
acelaşi timp, reacţia ei înainte de întâmplarea acestuia. Apelând la inteligenţa emotională, cititorul poate
identifica o tonalitate resemnabilă pozitivă în atitudinea eului, specifică unui filozof complet, asupra
detaşării conştiinţei de planul teluric, trupul fiinţei devenind, totuşi, una cu pământul. Aşa cum a grait
Arghezi în poveştile sale despre facerea primilor oameni, Dumnezeu a încercat să prindă un “altoi de
stea pe noroi” în modelarea lui Adam. Aşadar, acest act creator suprem ar reprezenta motivul menţionat
în rândurile anterioare al situării omului la graniţa dintre terestru şi eterial, dintre viată şi moarte. Dacă
poetul este şi el o vietate pământeană, de ce ar exista şanse să nu se rătăcească precum celelalate
suflete “în sânul mării infinit” în călătoria sa? Conform viziunii eminesciene, ”Numai poetul… trece peste
nemarginirea timpului”. Gândul este cel care asigură multidimensionalitate acestei fiinţe. Înzestrat cu
harul curiozităţii nestinse în încercarea explorării necunoscutului în timpul vieţii pe pămant, poetul îşi va
găsi locul printre îngeri (păsări ale paradisului), cu care “se va întrece în cântari”, (amintesc relaţia cvasi-
sinonimica, în cazul de fată, dintre poezie şi cântare).

Iubirea constituie o necesitate firească pentru fiinţa umană, reprezentând şi o menire a

existenţei sale. Autorii romantici se ocupau cu plasmuirea acestei stări, atribuindu-i o continuitate
onirică, transformând-o într-un miraj puternic, neabatându-se, fireşte, de la acea încărcătură de
subiectivism autentică. Este, însă, bine de ştiut că şi în lirica eminesciană este vorba despre iubirea, ce
venerează farmecul natural feminin, resimţindu-se în acest act o atingere erotica. Astfel, în opera
”Lasa-ti lumea…”, se insistă asupra procesului de contemplare a unui spaţiu meditativ, care să
ocrotească iubirea celor doi. De remarcat este introducerea laitmotivului lacului şi lunii, în scopul
nuanţării trairilor sufleteşti ale poetului, acesta fiind desemnat de lacul singuratic, iar idealul feminin de
lună. Am să fac o paranteză, precizând că luna deţine, de obicei, în literatură, funcţia de poziţionare la
superlativ a prototipului feminin. Aici putem aminti, de asemenea, personaje-cheie mitologice precum
Selena sau Artemis, zeiţe ale lunii. Mergând pe această linie a simbolurilor, semnificativă este si apariţia
teiului în penultimul catren, când natura succede în consolidarea relaţiei idilice a personajelor, aceasta
întruchipând chiar firul comun, ce poate fi extras din analiza celor doua teme. Teiul constă, de fapt, în
principalul motiv, temei al universului eminescian, în cazul de faţă, alcătuind imaginea olfactivă din
secvenţa ”E-un miros de tei în crânguri”. Un aspect interesant al scenei idilice este şi portretul iubitei,
realizat pe baza estompării tonurilor erotice, a cărui frumuseţe stă, de fapt, în gesturile atribuite, ce
emană o copilărească puritate, o sclipire angelică, care se reflectă şi la suprafaţă ”Ochii tai sunt plini de
milă/Chip de înger drăgălas”,”Nu zi ba de te-oi cuprinde/Nime-n lume nu ne vede”.

Am să sfârşesc citându-l pe maestrul Nicolae Iorga în caracterizarea prototipului eminescian,

acesta considerandu-l o ”întrupare literara a conştiinţei româneşti, una şi nedesparţită”