Sunteți pe pagina 1din 15

I Introduce in etica profesional in domeniul kinetoterapiei.

Termenul de etică vine de la cuvântul grec "ethos" care înseamnă "obicei",


"caracter","comportament".
Etica medicală se ocupa de normele morale şi comportamentale ale celor ce
îngrijesc şi tratează bolnavii. Ea defineşte obligaţiile şi sarcinile de serviciu,
modul de conduită în raport cu bolnavul, responsabilitatea faţă de reuşita actului
medical, calităţile psiho-morale ale personalului medico-sanitar: cinstea,spiritul
dedăruire.
Termenul de "deontologie" provine din doi termeni grecesti: "deontos"- cea
ce se cade, ceea ce este necesar şi "logos" - stiinta. El desemnează, in sens larg,
acele teorii etice care se ocupa de studiul datoriei morale, al originii, al naturii şi
formelor acestora, in calitate de componenta a conştiinţei morale.
In sens restrans prin deontologie se inţelege un ansamblu de norme (datorii,
reguli) morale specifice unei anumite profesiuni (medicină, drept, stiinţa).

Principiile morale ale kinetoterapeutului, la prima vedere par o chestiune


adiacentă domeniului kinetoterapiei.Majoritatea este obişnuită, atunci când aude
sau se gândeşte la kinetoterapie,să creadă că această noţiune are conotaţii
asemănătoare terapiilor complementare de genul: aromoterapie, cromoterapie,
meloterapie, reflexoterapie, chiar şi bioenergie, etc.Dorim să precizăm însă
faptul că ea aparţine domeniului medicinii tradiţionale iar efectele ei pot fi
suplinite cu succes de terapiile complementare în măsura în care noi le
înţelegem şi le acceptăm ca pe o completare la tratamentele clasice.
De multe ori se fac confuzii mari, între kinetoterapeut şi maseor, dacă pentru a
face masaj, reflexoterapie, bioenergie sau orice altceva de acest gen este nevoie
de un curs în baza căruia se obţine un atestat, pentru a fi kinetoterapeut însă,
trebuie să fi licenţiat al Facultăţii de Kinetoterapie, fie în cadrul Academiei
Naţionale de Educaţie Fizică şi Sport, fie în cadrul Univ. de Medicină şi
Farmacie.
Azi în secolul XXI, kinetoterapia este nelipsită în cadrul unui spital, şi asta
datorită efectelor şi rezultatelor obţinute prin practicarea ei.
Kinetoterapeutul de azi, nu e totuna cu medicul de azi sau maseorul de azi. Ceea
ce deosebeşte un medic de un kinetoterapeut este faptul că acesta din urmă nu
poate pune un diagnostic aşa cum nici medicul nu poate alcătui un program de
kinetoterapie pentru pacient (îl poate recomanda şi indica ca şi tratament însă
conţinutul lui va fi realizat de către kinetoterapeut pe baza unei anamneze
ulterioare).
Kinetoterapeutul trebuie să fie o persoană complexă, din toate punctele de
vedere, deasemenea el trebuie să tindă şi către statutul de pedagog în relaţia cu
pacienţii, dar şi în conduita sa. Kinetoterapeutul se ghidează după nişte reguli şi
este un deontolog.

În primele decenii ale secolului XX, unul dintre cele mai elocvente documente
de etică medicală a fost "decalogul lui Masci":

respectul absolut al bolnavului, indiferent de vârstă,

necesitatea tratamentului pacienţilor, indiferent de poziţia socială,

respectul absolut pentru profesia medicală şi pentru confraţi,

respectarea riguroasă a regulii confidenţialităţii,

acordarea suportului afectiv pentru pacient în fiecare fază a bolii,

interzicerea comentariilor asupra recomandărilor şi prescripţiilor


medicale,

tratarea pacientului cu dragoste şi credinţa,

să nu consideri niciodată profesiunea ta o povară,


să nu distrugi la nici un bolnav iluzia vindecării, să-i menţii trează
speranţa, credinţa, obligaţia morală a autoperfecţionării profesionale
continue.

DREPTURILE KINETOTERAPEUTULUI

Dreptul la condiţii adecvate de muncă:

• dreptul de a lucra într-un climat liniştit,care să-i asigure confortul psihic


adecvat;

• dreptul la securitate la locul de muncă (asigurarea materialului de unică


folosinţă,repararea spitalelor pentru a evita riscul îmbolnăvirilor datorate
condiţiilor insalubre,asigurarea materialelor de protecţie;

• dreptul de a i se crea condiţii optime de lucru (indiferent că lucrează la


oraş sau la sat,într-o mare clinică sau într-un modest dispensar;

• dreptul de a trăi într-un mediu care acţionează cât mai puţini factori
nocivi.

Dreptul la demnitate personală:

• dacă pacientul are dreptul de a alege kinetoterapeutul care să-l


trateze,acesta la rândul lui trebuie să aibă dreptul de a-şi alege pacienţii;

• kinetoterapeutul are dreptul de a i se respectă propria imagine,de a fi tratat


ca om şi nu ca unealtă;

Dreptul de a lucra fără constrângeri:

• kinetoterapeutul trebuie să aibă dreptul de a lucra fără a fi constrâns de


reglementările de ordin politic,religios.
OBLIGAŢIILE KINETOTERAPEUTULUI

 Să aibă cunoştinţe de medicină, sociologie,psihologie;


 Să manifeste discreţie;
 Să respecte modelul cultural,psihic al pacientului;
 Să demonstreze o buna capacitate de comunicare;
 Să respecte demnitatea pacientului;
 Să fie adaptabil şi flexibil în activitatea sa;
 Să acţioneze potrivit normelor de protecţie a muncii;
 Să-şi focalizeze asupra pacientului practica profesională;

Sistemul de principii generale de care vom ţine seama atunci când avem
spre îngrijire o persoană cu nevoi speciale.

1. „În primul rând să nu faci rău" – este un principiu „vechi cât ştiinţa
medicală”.

Se recomandă ca măsurile de ajutor oferite kinetoterapeut persoanei cu


nevoi speciale să se încadreze strict în indicaţiile medicului. Este interzis
a avea iniţiative sau a asculta de sfaturi binevoitoare ale unor persoane
neavizate.

2. Individualizarea tratamentului

Procesul de refacere a capacităţii funcţionale a organismului este diferit


de la un pacient la altul datorită unei diversităţi de localizări, de
particularităţi individuale privind reacţiile organismului la tratament, de
varietatea afecţiunilor. Din aceste motive, sistemul de lucru trebuie
individualizat în funcţie de situaţia fiecărui pacient.
3.Gradarea efortului are o mare importanta in procesul de reabilitare a
capacitatii functionale a unei persoane cu nevoi speciale. Efortul trebuie sa
urmeze o curba ascendenta, plasata la limita superioara a posibilitatilor
functionale de moment.

4.Continuarea actiunilor pana la deplina recuperare a capacitatilor


funcţionale.

Mijloacele pe care le folosim pentru a obtine rezultatele pozitive in


procesul de recuperare apartin kinetoterapeutului.

Pentru refacerea deplina a capacitatii functionale, sistemul de mijloace pe


care le folosim trebuie sa fie adaptat specificului afectiunii, varstei pacientului,
experientei motrice, starii de sanatate.

5. Normalizarea vietii

Viata unui pacient trebuie sa fie cat mai aproape posibil de normalitate.
Pentru realizarea normalizarii se parcurg patru etape: pregatirea,
participarea, contributia si, in final, stapanirea (L. Whalez).

II. Relatia dintre kinetoterapeut si pacient

Relatia kinetoterapeut - pacient este caracterizata de un ansamblu de reguli a


caror respectare asigura obtinerea unor rezultate:

 Existenta intelegerii empatice, definita ca fiind capacitatea de a intelege


cadrul de referinta intern al pacientului, lumea lui obisnuita de trairi si
semnificatia pe care aceasta o are pentru el, precum si capacitatea de a
exprima fata de pacient aceasta intelegere astfel incat ea sa fie inteleasa si
primita de el ;
 Existenta respectului pozitiv neconditionat este pur si simplu
sentimentul de dragoste sau acceptarea tuturor sensurilor si sentimentelor
pe care le incearca pacientul ;
 Congruenta proprie terapeutului se refera la caracterul deschis, onest,
nedefensiv, la concordanta dintre ceea ce simte, spune si face
kinetoterapeutul ;
 Existenta unei relatii pozitive, a carei construire este o datorie a
kinetoterapeutului capabil sa-si adapteze corespunzator atitudinile,
comportamentul, modul de abordare a pacientului si stilul de
interrelationare in functie de particularitatile pacientilor si obiectivele
urmarite;
 Asigurarea comunicarii eficiente, prin adaptarea limbajului verbal si
nonverbal in functie de necesitati ;
 Centrarea pe aplicarea terapiei formative, care are ca deziderate
educarea pacientilor in scopul schimbarii reprezentarilor incorecte fata de
boala si a dobandirii unor reprezentari si comportamente utile pentru a-si
imbunatati autonomia, pentru a-si diminua dependentele, pentru a-si
integra handicapul in activitatile zilnice si, in unele cazuri, pentru a-si
construi un nou proiect de viata ;
 Existenta unei bune capacitati de realizare a transpozitiei didactice la
kinetoterapeuti, pentru a putea transforma cunostintele stiintifice in
cunostinte utile si utilizabile de pacient;
 Centrarea pe autocunoasterea propriilor atitudini, comportamente,
posibilitati si limite in mediul profesional, in scopul realizarii
autoreglarilor necesare;
 Centrarea pe cunoasterea pacientilor, pe identificarea si evaluarea
stilului comportamental al pacientului, asa cum se manifesta el în
cadrul interactiunii terapeutice.
Din cele prezentate anterior reiese ca, este imposibil sa fii un bun
kinetoterapeut in lipsa dragostei fata de aproapele tau, ca si calitate dominanta.
Din acest punct de vedere, se poate spune ca adevarata dragoste fata de
aproapele aflat intr-o situatie speciala nu consta in a se substitui acestuia in
confruntarea cu dificultatile pe care le intampina, ci in a-i da posibilitatea de a le
învinge.

Exista anumite elemente esentiale, care definesc relatia


kinetoterapeut –pacient:

 Evaluarea personalitatii kinetoterapeutilor si pacientilor cu care acestia


intra in relaţie, urmarind in principal: activismul, sociabilitate, asumarea
riscului, impulsivitate, expresivitate, responsabilitate;
 Evaluarea pozitilor de viata cu care kinetoterapeutul si pacientul intra in
relatie;
 Evaluarea dominantelor starii sinelui si a sistemului de reprezentari, cu
referire la kinetoterapeut si pacient;
 Evaluarea canalelor de comunicare folosite de kinetoterapeut si pacient în
cadrul relatie.

III. Aspecte psihologice privind relatia terapeut - pacient

1. Aspect important al relatiei kinetoterapeut - pacient este


confidentialitatea.
2. Alt element important al acestei relaţii îl reprezintă comunicarea.
3. Kinetoterapeutul nu trebuie să se lase condus de bolnav.
4. Kinetoterapeutul trebuie să obţină consimţământul pacientului său.
Comportamentul profesional in activitatea profesorului de educatie
fizica/antrenor.

Crezul profesorului de educaţie fizică trebuie să-l constituie creşterea unor


generaţii de elevi sănătoşi, integraţi social, obişnuiţi cu practicarea exerciţiilor
fizice în timpul liber, capabili să desfăşoare activităţi eficiente în şcoală şi în
afara ei. Noţiunea de rol este strâns legată de cea de statut, între persoane
existând relaţii de reciprocitate şi de complementaritate.

Acestor aspecte li se adaugă cele legate de conţinutul instruirii şi


posibilitatea de a asigura nu numai un învăţământ unitar, ci şi unul care să
permită delimitarea unor trasee particulare de instruire. Acestor transformări este
chemată să răspundă şi educaţia fizică – disciplină prezentă în planurile de
învăţământ ale tuturor ciclurilor de studii. Educaţia fizică are un caracter
preponderent formativ, vizând pregătirea subiecţilor pentru viaţă şi punând
accent pe dezvoltarea fizică armonioasă, dezvoltarea calităţilor motrice de bază
necesare în existenţa cotidiană, pe capacitatea de transfer a deprinderilor motrice
dobândite în lecţie în viaţa de zi cu zi, ca şi pe dezvoltarea trăsăturilor de
personaliate.

Educaţia fizică este o componentă importantă a educaţiei globale. Prin


conţinutul şi sarcinile sale specifice , prin influenţele sale sistemice asupra
individului, atât în plan motric, cât şi fizic, intelectual, afectiv, estetic etc., ea
constituie o cale spre educaţia generală. Conceptul de educaţie fizică reprezintă
o abstractizare şi o generalizare a experienţei acumulate în acest domeniu,
începând din cele mai vechi timpuri şi până în zilele noastre. Concepţia despre
educaţie fizică reprezintă valorificarea conceptului de educaţie fizică, prin
aplicarea lui la condiţiile concrete ale anumitor societăţi. Ea ilustrează sistemul
de gândire în care se încadrează conceptul, precum şi notele care îi diferenţiază
conţinutul, dar mai ales finalităţile. „Legea educaţiei fizice şi sportului”.
Conform acestui document ” prin educaţie fizică şi sport se înţelege toate
formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau
independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual,
să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în
competiţii de orice nivel.

Practicarea educaţiei fizice şi sportului este un drept al persoanei, fără nici


o discriminare, garantat de stat, iar autorităţile administrative şi instituţiile
sportive au obligaţia de a sprijini educaţia fizică, sportul pentru toţi şi sportul de
performanţă şi de a asigura condiţiile de practicare a acestora”. O atenţie
specială se acordă persoanelor cu deficienţe fizice, senzoriale şi psihice,
necesităţii de recuperare şi de (re)inserţie socială. Educaţia fizică, privită ca mod
de viaţă, îmbunătăţeşte condiţia unei naţiuni, aceasta devenind mai capabilă să
se exprime, să exploreze şi să se dezvolte într-o relaţie echilibrată cu mediul în
care trăieşte.

Educaţia fizică se adresează, simultan, corpului şi psihicului, deoarece


persoana se deplasează, gândeşte, simte, se exprimă etc. Ea este, de fapt, o
educaţie prin mişcare. Datorită complexităţii sale educaţia fizică trebuie definită
din mai multe perspective: a teoriei acţiunii, ca activitate motrică-biologică, a
didacticii, ca proces instructiv-educativ, a teoriei sistemelor, ca sistem de
concepte şi acţiuni, a managementului educaţiei, ca formă de organizare, a
sociologiei, ca factor de integrare socio-culturală. Educaţia fizică tradiţională,
asimilată pedagogiei tradiţionale, pedagogiei performanţei constă în strategiile
de aplicare practică a cunoştinţelor. Concepţia umanistă subliniază dezvoltarea
sinelui prin acţiune şi ca mijloc de dezvoltare echilibrată şi integrată a
personalităţii umane.
Rolul şi locul profesorului de educaţie fizică şi sport în sistemul
educaţional

În contextul social actual, statutul profesorului de educaţie fizică şi sport


se prezintă ca un ansamblu de atribuţii date în primul rând de poziţia de educator
şi, în al doilea rând, de profilul specializării, care este educaţia fizică şi sportul,
activităţi motrice diferenţiate de alte activităţi cu caracter instructiv-formativ.
Studiul ştiinţific al profesorului de educaţie fizică şi sport trebuie să includă
aspecte care privesc totalitatea comportamentelor pe care cel ce ocupă această
funcţie este îndreptăţit să le aştepte de la elevi, de la colegi, de la directorul
şcolii adică de la persoanele în raport cu care se defineşte. În funcţie de acestea,
profesorul trăieşte cu satisfacţie acceptarea şi aprecierea sa de către alţii.
Sentimentul de satisfacţie personală este protector şi îi permite să avanseze cu
încredere în viaţă.

Totalitatea statutelor pe care le ocupă profesorul de educaţie fizică şi sport


formează set-statutul acestuia. Documentul care precizează drepturile şi
îndatoririle profesorului de educaţie fizică şi sport este „Statutul personalului
didactic”, componentă intrinsecă a Legii învăţământului. Acest act normativ
prevede îndatoririle generale ale cadrelor didactice din toate verigile de
învăţământ, de la educatori, instructori, maiştri din şcoli profesionale, profesori
la cadrele didactice universitare. Respectarea statutului cadrelor didactice este
garanţia disciplinei profesionale din învăţământul de toate gradele.

Volumul muncii prestate de profesorul de educaţie fizică şi sport este


stabilit prin „normarea cadrelor didactice”. Statutul psiho-social al profesorului
de educaţie fizică şi sport este influenţat, în mare măsură, de activitatea
extraclasă, în cadrul unor acţiuni organizate cu elevii: excursii, drumeţii, tabere,
competiţii sportive şcolare etc., deci acţiuni care se situează în sfera
extracurriculară. Profesorul de educaţie fizică poate fi diriginte, membru în
consiliile de administraţie, director de şcoală sau inspector, situaţii în care
statutul lui capătă note de o valoare deosebită, concretizând capacităţile sale de
bun organizator.

O atribuţie care întregeşte statutul profesorului constă în desfăşurarea


sistematică a selecţiei şi a orientării elevilor cu aptitudini pentru diferite ramuri
de sport. Principala sursă de talente pentru sportul românesc o constituie şcoala;
valorificarea în cluburile sportive şcolare sau în clasele cu program sportiv a
elevilor talentaţi ţine de profesionalismul profesorilor. Instituţionalizarea prin
lege a cluburilor şi asociaţiilor sportive şcolare şi universitare creează mediul
optim de valorificare profesională a cadrelor didactice de specialitate, prin
organizarea acestor structuri şi asigură consultanţa necesară cuprinderii elevilor
în activitatea sportivă ritmică.

Crezul profesorului de educaţie fizică trebuie să-l constituie creşterea


unor generaţii de elevi sănătoşi, integraţi social, obişnuiţi cu practicarea
exerciţiilor fizice în timpul liber, capabili să desfăşoare activităţi eficiente în
şcoală şi în afara ei. Statutul cultural este determinat de raportarea profesorului
de educaţie fizică la valorile culturii. El este consumator, dar şi producător de
cultură, nu numai pentru că este practicant al sportului sau pentru că îl îmbină cu
alte activităţi, ci şi prin faptul că desăvârşeşte educaţia elevilor, astfel încât
aceştia să recunoască valorile culturale.

Profilul moral al profesorului de educaţie fizică este comun cu cel al


oricărui educator, care trebuie să fie cinstit, corect, obiectiv, înţelegător, etc., şi
în plus, trebuie să manifeste ataşament faţă de copii şi de educaţia acestora, să îi
încurajeze în efectuarea exerciţiilor dificile, să nu fie distant, cu aere de
superioritate, să nu fie discriminativ etc., atribute care sunt cuprinse în codul
deontologic al profesiei.

Noţiunea de rol este strâns legată de cea de statut, între persoane existând
relaţii de reciprocitate şi de complementaritate. Rolul se defineşte ca ansamblul
comportamentelor pe care membrii grupului le aşteaptă de la unul dintre
componenţi, de exemplu, comportamentul pe care un elev îl aşteaptă de la
profesorul de educaţie fizică, relaţiile de colaborare şi subordonare faţă de acesta
în timpul lecţiilor sau al altor activităţi comune. Se poate vorbi de rol general,
fundamental şi de roluri particulare, specifice. În cadrul relaţiei dintre profesor şi
elevii săi, rolul fundamental este dominat de asistenţa oferită elevilor în învăţare,
protecţie (relaţii de emitere/receptare de indicaţii şi orientări), dar, pentru a-l
realiza, profesorul îndeplineşte şi alte roluri particulare, în raport cu alte
persoane, cu dirigintele, cu medicul şcolii etc.

Aceste relaţii sunt asemănătoare de la o şcoală la alta, oricare ar fi


personalitatea profesorului. Totalitatea rolurilor îndeplinite formează set-rolul
profesorului de educaţie fizică şi sport. Rolul are un sens larg, profesorul de
educaţie fizică respectând anumite cerinţe, aducânduşi contribuţia la relaţia
comportamentală, de exemplu, prin ataşamentul faţă de elevi, prin exactitate şi
fidelitate.
Concluzii

Intreaga activitate pe care o desfasoara kinetoterapeutii,profesorii de


educatie fizica ,antrenorii trebuie sa se desfasoare sub actiunea eticii si a
codului deontologic.

Daca iti respecti profesia, inseamna ca te respecti pe tine insuti, pacientii,


elevii,colegii si ceilalti participanti din angrenajul complicat al realizarii
reabilitarii sanatati dezvoltarii motirii si a agilitatii.

De foarte multe ori reusita in profesie inseamna : profesionalism,


rabdare, intelegere, compasiune, bunavointa, motivatie,rezistenta fizica si
psihica si nu in ultimul rind iubirea de semeni.

Scopul activitatii : recuperarea capacitatilor fizice si psihice si


imbunatatirea « calitatii vietii ».
Bibliografie :ƒ

Cerghit, I.(1999), Metode de învăţământ. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. ƒ


Cristea, S. (1998), Dicţionar de termeni pedagogici. Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti. ƒ Dragnea, A., Bota, A., Stănescu M., Teodorescu, S., Şerbănoiu S., Tudor, V.
(2006), Educaţie Fizică şi Sport. Editura FEST, Bucureşti. ƒ

Popescu, F. (2003), Baschetul în şcoală. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. ƒ


Popescu, F. (2008), Baschet Aprofundare. Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti. ƒ
Todea, S.-F. (2008), Teoria Educaţiei Fizice şi Sportive. Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti. ƒ Vinţanu, N., (2008), Teoria Educaţiei Şcolare. Editura Zerana Flores,
Bucureşti.
UNIVERSITATEA DE STAT DE EDUCATIE FIZICA SPORT
CATEDRA DE KINETOTERAPIE

REFERAT

TEMA :Comportamentul profesional in activitatea


profesorului de educatie fizica si
sport/Antrenor/Kinetoterapeut.

A EFECTUAT:IGNAT VICTORIA
A VERIFICAT: MANUIL TAMARA

Chișinău,2018