Luis Charles Henri Piéron s-a născut în anul 1881, într-o familie de academicieni

parizieni, fiind înconjurat de savanți și susținut de mari filozofi. Acest tânăr burghez,
reprezintă personalitatea savantului aflat în slujba Republicii, pentru care ideile nu reprezintă
nimic dacă nu sunt susținute de acte civice. A studiat filozofia alături de Dumas și Binet,
colegii săi discipoli filozofi (după cum spune Pierre Janet, căruia Piéron i-a fost pentru o
perioadă de timp ajutor).

Piéron mergea foarte des la Clinica Neurologică de la Salpêtrière, iar în anul 1908
devine unul dintre membrii fondatori ai Societății Clinice de Medicină Mentală. Acest interes
pentru patologia normală face parte din tradiția alienistă franceză. Până când psihanaliza a
ajuns cu adevărat în practica clinicii mentale în Franța, adică destul de târziu, psihologii erau
convinși că patologicul este oglindirea normalului.

Totul a început când făcea cercetare experimentală în laboratorul de psihologie

fiziologică, codus de Alfred Binet în Sorbona, din anul 1901, pe care E. Toulouse l-a creat la
Villejuif și pe care l-a atașat școlii practice de studii avasate (EPHE). Piéron începe să
studieze fiziologia datorită lui Felix Le Dantec, elev al tatălui său, profesor la școala normal
superioară (Universitate). Îl întâlnește și pe Alfred Giard, care va exercita asupra lui o
influență majoră și definitivă. Piéron își va petrece mai multe veri în laboratorul de biologie
marină a lui Giard, din Wimereux, unde dobândește o pregătire solidă în fiziologie, care va
duce, în 1912, la o teză în științele naturii, unde demonstrează cu ajutorul experimentelor
sale, secreția de hipnotoxine din timpul insomniei.

În același an, Piéron a fost numit director al laboratorului de psihologie fiziologică din
Sorbona, luându-i locul lui Binet, care a decedat prematur la vârsta de 53 de ani și cu care
Piéron nu avea o relație prea bună. Henri Piéron a lucrat mai apoi la dezvoltarea laboratorului
din Sorbona, iar în anul 1920 crează Institutul de Psihologie, primul institut universitar din
Franța la acea vreme. În anul 1923 devine titular la College de France, catedra de fiziologie a
senzațiilor, creată special pentru el. În jurul acestei catedre el crează un laborator căruia îi
este alăturat, în anul 1926, laboratorul școlii practice de studii avansate. Piéron va continua să
dezvolte acest instrument de cercetare.

Din 1925, Piéron a fost implicat în administrarea celor trei secțiuni științifice ale
EPHE, iar în 1937 a devenit președinte al secției de științe naturale. A reușit să îl convingă pe
directorul general al învățământului tehnic să creeze o unitate destinată pregătirii consilierilor
de orientare profesională și astfel a fondat Institutul Național de Orientare Profesională
(INOP), în 1928. În anul 1938, INOP s-a mutat în Gay-Lussac, într-o clădire nouă, care
adăpostește și laboratorul de psihologie pentru copii EPHE. Acesta din urmă este condus de
Henri Wallon, prieten din copilărie cu Henri Piéron. De asemenea, a devenit președinte al
Societății Zoologice a Franței în anul 1946.

Înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, Piéron a fost membru al
Consiliului superior al Centrului Național de Cercetări Științifice (CNRS) și partcipa la
constituirea progresivă a CNRS alături de Jean Pierrin, cu care se împrietenise datorită luptei
sale împotriva razelor N, din 1907. Între 1914 și 1918, în perioada războiului, ofițerul Piéron
și-a adus contribuția în ceea ce privește competențele sale în domeniul psiho-fiziologiei. În
1914 era medic asistent în serviciul de neuropsihiatrie a profesorului Mairet, făcând cercetare
în domeniul patologiei mentale, cauzate de traumele războiului.

În anul 1939 preia la Mérignac, aproape de Bordeaux, șefia unui serviciu de psiho-
fiziologie și selecție în cadrul inspectoratului medico-psihologic al Forțelor Aeriene.
Începând cu 1940 se mută la Paris, unde asigură buna funcționare a insituțiilor din subordinea
lui și preia conducerea laboratorului de biometrie umană a institutului Marey. El este în
același timp și președintele Asociației Franceze pentru Avansarea Științei (AFAS), unde a
creat în 1914 o secție de psihologie și a obținut o victorie majoră la un mare congres științific.
În 1944, prietenul său Paul Langevin îi cere să colaboreze la un proiect de reformă
educațională din Franța, pe care îl pregătea cu Wallon. În aceeași epocă a participat și la
transformarea fundației Alexis Carrel într-un centru de studiu de cercetare a problemelor
umane.

Henri Piéron a fost organizatorul neobosit al cercetării și predării psihologiei în

Franța. Munca sa în ceea ce privește psihologia fiziologică a contribuit, de asemenea, la
notorietatea sa. Cele două mari opere ale sale de sinteză, „Senzația, călăuză a vieții” și „De la
actinism la om”, apar relativ târziu (respectiv în 1945 și 1958); mai mult de atât, acestea sunt
primele sale lucrări de psihologie animală și apoi de psihologie a senzațiilor, care constituie
principalul lui aport original în domeniul științific. În psihologia animală el studiază originea
ritmurilor comportamentale, și în special, stabilirea ritmului circadian; el descoperă că
organismele secretă, în timpul stării de veghe toxine- hipotoxine, care pentru a nu atinge un
nivel care ar putea fi dăunător creierului, trebuie eliminate prin somn. În psihologia
senzorială, el studiază pe de-o parte senzațiile vizuale, mai precis viziunea culorilor, aderând
la o concepție tricromatică, ce nu mai este în vogă în zilele noastre.
 El se ocupă de aspectele practice ale iluminatului rațional, după cum reiese din
operele lui teoretice, fapt care l-a recomandat să fie solicitat pentru verificarea iluminatului
din școlile din Paris. Pe de altă parte, practica lui spitalicească, îl determină să studieze
senzațiile dureroase. Piéron se retrage în 1952, însă continuă, desigur să muncească până în
1962, dar într-un ritm care, în ciuda convingerilor sale că mai are multe de făcut, scade. A
decedat în anul 1964.

Printre contribuțiile sale, putem remarca apărarea legăturii dintre activitatea mentală
și activitatea fiziologică a creierului, fiind considerat unul dintre înaintașii dezvoltării actuale
a psiho-fiziologiei. Era foarte interesat de proiectarea instrumentelor, psihofizică, selecția
personalului, îndrumare vocațională și psihologia animalelor.

Din punctul meu de vedere, Henri Piéron a fost deosebit de implicat în promovarea
psihofiziologiei, atât la nivel academic, cât și pe plan social. A condus o serie de institute de
cercetare și dezvoltare în domeniu, precum: Institutul de Psihologie, primul institut
universitar din Franța, a fondat Institutul Național de Orientare Profesională, samd. De
asemena, a fost foarte activ la nivel social prin participarea sa în Primul Război Mondial,
făcând cercetare, în calitate de medic asistent în serviciul de neuropsihiatrie. Mai apoi, prin
diversele sale competențe a participat și la reforma educațională a școlilor din Franța. A avut
și un aport original în domeniul științific, reprezentat prin două mari opere ale sale de sinteză.

Personalitatea sa puternică și omniprezentă în atât de multe aspecte ale vieții cotidiene

dar și științifice l-au ajutat să promoveze psiho-fiziologia, contribuind la dezvoltarea actuală a
acestei ramuri a psihologiei.
 BIBLIOGRAFIE
 Henri Piéron. (2019, agosto 22). EcuRed,  . Consultado el 10:30, mayo 17, 2020
en https://www.ecured.cu/index.php?title=Henri_Pi%C3%A9ron&oldid=3519367.
 Wikipedia contributors. (2019, November 7). Henri Piéron. In Wikipedia, The Free
Encyclopedia. Retrieved 12:57, May 17, 2020,
from https://en.wikipedia.org/w/index.php?title=Henri_Pi
%C3%A9ron&oldid=925032335
 Thérèse CHARMASSON et Françoise PAROT, ARCHIVES D' HENRI PIÉRON, Centre de
recherche en histoire des sciences et des techniques, Paris.