Sunteți pe pagina 1din 12

Reforma PAC

La capatul a 16 ore de discutii deosebit de tensionate, ministrii agriculturii ai Celor 15 au


aprobat, in zorii zilei de ieri, o reforma "istorica" a politicii agricole comune (PAC). Textul
de compromis prezentat de presedintia elena a Comisiei Europene a obtinut o larga
"majoritate de voturi". Doar Portugalia a avut de obiectat. In opinia comisarului
european, Franz Fischer, decizia adoptata "constituie inceputul unei noi ere". Sunt
convins, a spus el, ca, "pe baza acestor reguli noi, politica agricola comuna se va
schimba fundamental".

O pozitie solida a UE

"Este vorba despre o decizie istorica pentru viitorul agriculturii si agricultorilor europeni,
o decizie menita sa consolideze pozitia Uniunii Europene in dificilele tratative" cu
Organizatia Mondiala a Comertului (OMC), din luna septembrie, a declarat, la randul lui,
ministrul grec al agriculturii, Georgios Drys, a carui tara asigura pana la sfarsitul lunii
presedintia UE. Detaliind subiectul, Fischer a subliniat ca Uniunea renunta la "un sistem
vechi care ar fi antrenat partial distorsiuni de concurenta si care a suscitat critici
vehemente din partea tarilor in curs de dezvoltare".

Pentru dezvoltarea mediului rural

Impreuna cu cele 43 miliarde de euro aferente, reforma PAC acopera aproape jumatate
din bugetul UE si ar urma sa permita trecerea de la un model "productivist" de
agricultura la unul mult mai ecologic si calitativ. In plus, el pune in practica un sistem de
plata pentru producatori unic si direct si conditioneaza acordarea ajutoarelor financiare
de anumite criterii de mediu si de securitate alimentara. Ideea este de a rupe, incepand
cu 2005, legatura dintre subventiile varsate direct agricultorilor si nivelul productiei
realizate de acesia (asa-numita "decuplare"), dar si de a reorienta o parte din aceste
fonduri spre dezvoltarea mediului rural.

Preturi de interventie

Compromisul identificat de ministrii europeni si Comisie defineste un nou cadru pentru


agricultura continentala pana in 2013. El prevede, printre altele, o decuplare de
minimum 75% din sumele alocate sectorului cerealier. Indelung contestate de
numeroase tari in frunte cu Franta si Spania, modalitatile de decuplare au focalizat
atentia discutiilor pana la incheierea tratativelor: comisarul Fischer propusese, initial, o
decuplare totala, versiune respinga categoric de Paris. Pentru a castiga bunavointa
Celor 15, Fischer a trebuit, in egala masura, sa renunte la o reducere a preturilor de
interventie, cu ajutorul carora UE ii sprijina pe agricultori in cazul caderii cursului pietii.
Pentru branzeturi, respectiva decuplare va fi, in total, de 25 de procente pe patru ani,
din 2004 pana in 2007. Multe state au pus la indoiala necesitatea revizuirii acestor
costuri, prezentate, totusi, drept indispensabile pentru Comisie, care nu pierde nici un
prilej de a aminti de "muntii de branza" care se acumuleaza in Europa.

Evocand, in alta ordine de idei, negocierile din cadrul OMC, Fischer a estimat ca UE s-a
dotat cu "o marja de manevra" pe care o va utiliza "numai in masura in care partenerii
nostri ne vor crea probleme". Obiectivul este ca refoma "sa nu fie modificata pana in
anul 2013", a subliniat el, adresandu-se cu precadere celor care se tem ca Uniunea va
fi nevoita sa recurga la noi concesii dupa tratativele OMC. In plus, a spus comisarul,
proiectul Comisiei vizeaza sa confere agriculturii continentale un plus de competitivitate,
sa o faca mult mai "durabila", limitand riscurile de derapaj bugetar care ar putea rezulta
din aderarea viitorilor 10 membri ai UE, in 2004.

REFORMA POLITICII AGRICOLE COMUNE


LECT.UNIV.DR. IOANA POP COHUT
ipop@uoradea.ro
EC. ANCA MARTIN
martinanca@yahoo.com
The CAP (Common Agricultural Policy) has always been a difficult area of EU
policy to reform; this
is a problem that began in the 1960s and one that continues to the present day. In
this work are
presented the beginnings of the CAP. The reforming of the CAP knows different
periods, our concern
was focused upon the new Common Agricultural Policy and its impacts upon our
country.
Politica Agricolă Comună (PAC) este una dintre primele politici comune adoptate de
Comunitatea
Economică Europeană. De la bun început trebuie precizat că termenul de “politică
comună” reflectă în
mod fidel una dintre trăsăturile definitorii ale PAC, si anume aceea că, pentru circa
90% din produsele
agricole, decizia nu mai aparŃine statelor membre, ci Uniunii Europene. În felul
acesta PAC este una
dintre cele mai vechi si mai integrate politici comune.
Prima reflectare a acesteia se regăseste în Tratatul de la Roma (1957). Politica
agricolă comună este
nu numai una dintre primele politici comune, dar este si printre cele mai importante.
ImportanŃa ei
deosebită în cadrul construcŃiei comunitare este reflectată prin câteva trăsături
distincte:
− este o politică prin excelenŃă integraŃionistă, în mai mare măsură chiar decât
PiaŃa Internă,
unde standardele armonizate le-au înlocuit doar în proporŃie de circa 10% pe cele
naŃionale. În
ce priveste PAC, politicile agricole naŃionale au fost înlocuite, pentru marea
majoritate a
producŃiei agricole, de reglementări comune de funcŃionare a pieŃelor si
comercializare a
produselor;
− este o politică mare consumatoare de resurse financiare. Politica agricolă
consumă, prin
sistemul complex de subvenŃii si alte stimulente financiare, circa jumătate din
bugetul comun;
− manifestă un grad sporit de vulnerabilitate la presiunile de lobbying,
considerente altele decât
cele economice prevalând adesea în luarea deciziei de politică agricolă.
În forma ei actuală, politica agricolă este construită în jurul a doi piloni: primul - si
cel iniŃial, este cel
al organizaŃiilor comune de piaŃă, iar al doilea, care a căpătat amploare în deceniul
trecut, este cel al
dezvoltării rurale. Având un rol de pionierat în procesul integraŃionist, putem afirma
că politica
agricolă comună este una din temeliile pe care s-a clădit Uniunea Europeană de
astăzi.
EvoluŃia istorică a PAC
Istoricul PAC începe în 1957, odată cu semnarea Tratatului de la Roma privind
crearea ComunităŃii
Economice Europene de către aceleasi sase state (FranŃa, Germania, Italia, Belgia,
Olanda,
Luxemburg) care, în 1952, înfiinŃaseră CECO (Comunitatea Economică a Cărbunelui
si OŃelului).
Reglementările de politică agricolă sunt cuprinse în articolele 38-46 ale Tratatului de
la Roma (în
prezent, articolele 32-38, după modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam).
Articolul 38 (acum,
articolul 32) stabileste că: „piaŃa comună se va extinde si asupra sectorului agricol si
comerŃului cu
produse agricole” si că operarea si dezvoltarea pieŃei comune pentru produsele
agricole vor fi însoŃite
de crearea unei politici agricole comune”, iar articolul 39 (articolul 33 din varianta
consolidată a
Tratatului) fixează obiectivele politicii agricole comune:
150
− cresterea productivităŃii agricole prin promovarea progresului tehnic, prin
asigurarea
dezvoltării raŃionale a producŃiei agricole, si prin utilizarea optimă a factorilor de
producŃie, în
special a forŃei de muncă;
− asigurarea unui nivel de trai echitabil pentru populaŃia agricolă, în special prin
cresterea
veniturilor individuale ale lucrătorilor agricoli;
− stabilizarea pieŃelor;
− asigurarea siguranŃei aprovizionărilor;
− asigurarea unor preŃuri rezonabile pentru consumatori.
Tratatul de la Roma nu explică însă concret cum aveau să fie realizate aceste
obiective. De aceea, în
1958, ministrii agriculturii din cele sase state semnatare ale Tratatului s-au întâlnit
la Stresa (Italia)
pentru a se pune de acord asupra modului de transpunere în practică a politicii
agricole. PAC a intrat
în vigoare din 1962. Efectiv, PAC a început să funcŃioneze din 1964, când s-au
făcut primii pasi spre
uniformizarea preŃurilor. Trebuie subliniat aici faptul că, datorită insistenŃelor
Germaniei, preŃul de
intervenŃie pentru grâu a fost stabilit la un nivel mult superior celui de pe piaŃa
mondială.
Într-o primă etapă, produsele cărora li s-au aplicat măsuri de unificare a preŃurilor au
fost cerealele
(1964), urmate ulterior (1966) de produse lactate, carne de vită, zahăr, orez, plante
oleaginoase, ulei
de măsline. Pentru alte produse: carne de porc, carne de pui, ouă, fructe si legume,
vin, s-au adoptat
măsurile de creare a unei pieŃe unice (eliminarea barierelor tarifare între Ńările
membre si instituirea
protecŃiei comune la import), fără unificarea preŃurilor.
Aplicarea acestor măsuri a determinat curând efecte secundare nedorite. PreŃurile
mari garantate au
încurajat în mod firesc cresterea producŃiei (în special la grâu, unt si carne de vită),
care la rândul ei sa
transformat în supraproducŃie, care a antrenat cresterea exponenŃială a
cheltuielilor agricole. De
aceea, în 1968, acelasi Sicco Mansholt a iniŃiat o primă tentativă de reformă. Ideea
lui a fost să
provoace o restructurare a exploataŃiilor agricole în sensul cresterii dimensiunilor
lor prin comasări.
Momentul care a determinat o schimbare radicală în arhitectura PAC a fost anul
1992, când Consiliul
a aprobat un pachet de măsuri de reformă propuse de comisarul pentru agricultură,
Ray MacSharry.
Motivele reformei din 1992 au fost pe de o parte interne, determinate de cheltuieli
bugetare mari si
supraproducŃie, iar pe de alta, externe, respectiv, negocierile din cadrul Rundei
Uruguay si presiunile
SUA în direcŃia unei reduceri cât mai substanŃiale a intervenŃionismului agricol în
rândul membrilor
OrganizaŃiei Mondiale a ComerŃului. Elementul central al reformei la constituit
reducerea preŃurilor la
produsele care generau cele mai mari surplusuri, în special, cereale, carne de vită si
unt, însoŃită de
acordarea, către fermieri, a unor sume care să compenseze pierderea suferită de
acestia.
O nouă reformă a fost agreată de principiu încă din 1999, când Consiliul European
de la Berlin a
hotărât ca următoarea analiză diagnostic a PAC în vederea unei posibile reformări
(mid-term review)
să aibă loc în 2002. Ca atare, la data de 10 iulie 2002, Comisia a prezentat Consiliului
si
Parlamentului documentul intitulat „Towards sustainable farming” (Către o
agricultură durabilă), prin
care este analizată situaŃia curentă a PAC si sunt propuse direcŃiile de reformă
pentru viitor.
Realizarea compromisului asupra acestui pachet de reformă a fost deosebit de
dificilă. În cele din
urmă, consensul asupra pachetului de reformă a politicii agricole comune propus de
Comisie a fost
întrunit la reuniunea Consiliului UE pentru Agricultură si Pescuit din 25-26 iunie
2003.1
Noua Politică Agricolă Comună
Uniunea Europeană a continuat reforma politicii agricole comune în perioada 2003-
2004 pornind de
la reformele din 1992 si 1999. Punctul central al noii reforme este decuplarea (The
Syngle Farm
Payment-SFP) care vizează eliminarea legăturii dintre producŃie si plăŃi. Măsura
plăŃilor directe
planificată a fi implementată în perioada 2005-2007 accentuează măsurile de reformă
anterioare. Noul
1 *** Analysis of the 2003 CAP Reform, OECD, 2004;
151
sistem de plăŃi permite fermierilor să ia decizii privind producŃia bazându-se pe
semnalele pieŃei mai
degrabă decât pe politica de intervenŃie. Mai mult, decidenŃii europeni au
instrumentul politic care le
permite o mai mare flexibilitate în domeniul politicii agricole interne dar si al
negocierilor
multilaterale.
Motivele care au stat la baza reformei PAC din 2003-2004 sunt multiple si includ
printre altele noile
condiŃii generate de extinderea spre est, presiunile din partea OrganizaŃiei
Mondiale a ComerŃului
(OMC)2, problemele legate de siguranŃa alimentaŃiei (BSE, dioxina, rezistenŃa
publicului la hrana
modificată genetic etc.) îngrijorările privind problemele de mediu. Extinderea ar fi
însemnat o
împovărare pentru bugetul UE conform condiŃiilor existente înaintea reformei, fapt
ce a reprezentat cu
certitudine o presiune pentru reformă. Pe de altă parte, UE este cel mai mare
importator de produse
agricole la nivel mondial si al doilea exportator (după SUA). În consecinŃă ea are un
rol important în
negocierile privind comerŃul agricol din cadrul OMC. Extinderea spre est a UE a fost
considerată la
momentul respectiv o presiune asupra PAC. S-a luat în considerare dublarea forŃei
de muncă din
domeniul agricol precum si a suprafeŃei arabile a UE. În acelasi timp extinderea a
adus în cadrul
Uniunii peste 100 milioane de consumatori. Productivitatea scăzută si somajul
mascat reprezintă
probleme sociale si economice potenŃiale serioase. Toate acestea au fost
considerate ca reprezentând o
presiune bugetară considerabilă.
PoziŃia statelor membre faŃă procesul de reformă a variat de la Ńară la Ńară.
Italia a prezentat planul
său de reformă în februarie 2002. Raportul a accentuat faptul că este necesară
salvarea rolului PAC si
respingerea oricărei sugestii privind “renaŃionaliazrea” sectorului. Până în 2001
când a avut loc
schimbarea guvernului, Italia a fost campioana strategiei de mediu în agricultură în
alianŃă cu
Germania. Italia a fost prima Ńară care a propus păstrarea PAC în forma stabilită de
Agenda 2000.3
Marea Britanie a elaborat un raport privind producŃia agricolă în ianuarie 2002.
Raportul pleda
pentru reforma PAC susŃinând că __________situaŃia curentă nu poate fi susŃinută în
continuare si recomandă
redirecŃionarea subvenŃiilor dinspre producŃie spre sprijinirea zonelor rurale.
Raportul susŃine că
„situaŃia actuală nu aduce nici un beneficiu nimănui: nici fermierilor, nici plătitorilor
de taxe, nici
consumatorilor si nici mediului”.
Germania a fost în fruntea eforturilor de promovare a unei agriculturi ecologice in
Europa. Germania
a susŃinut că mai multe fonduri pot să fie folosite pentru agricultura ecologică
conform noilor
reglementări privind dezvoltarea rurală. Conform noilor reglementări statele membre
pot să
folosească 20% din bugetul CAP pentru dezvoltarea rurală.
FranŃa a fost beneficiarul net al PAC fiind în consecinŃă cel mai mare adversar al
oricărei tentative de
reformă. Dacă Germania a fost susŃinătoarea directă a unei schimbări care să susŃină
o agricultură
ecologică, FranŃa a fost mult mai rezervată inclusiv privind acest aspect.
Schimbarea guvernului a
adus si aici o schimbare de atitudine faŃă de reforma PAC recunoscând că o „o
reformă profundă a
PAC este necesară în vederea desprinderii de trecutul orientat spre producŃie”.
Reforma Politici Agricole Comune se referă în principal la următoarele elemente:
− plată agricolă unică pentru fermierii din UE, independent de nivelul producŃiei;
pot fi
menŃinute unele elemente limitate de cuplare a plăŃilor cu producŃia pentru a
evita abandonul;
− plata agricolă unică va fi condiŃionată de protecŃia mediului, siguranŃa
alimentelor, sănătatea
animalelor si plantelor si standardele de bunăstare a animalelor, ca si de cerinŃa de
a menŃine
toate terenurile agricole în bune condiŃii agricole si de mediu (“cerinŃa încrucisată”
sau
„cross-conformitate”).
2 CAP Reform and the WTO: Potential Impacts on EU Agriculture, FAPRI, Missouri,
2004;
3Pentru o dezbatere mai largă asupra acestei teme vezi si Ciobanu Aurel, Tănăsescu Elena,
Agricultura, CRJ,
Bucuresti, 2002, pp. 71-73.
152
− politică de dezvoltare rurală întărită de fonduri mai mari de la Uniunea Europeană,
de noi
măsuri de promovare a protecŃiei mediului, a calităŃii si bunăstării animalelor, care
să ajute
fermierii să îndeplinească standardele de producŃie ale UE începând din 2005.
− reducerea plăŃilor directe (“modulare”) pentru fermele mai mari, astfel încât să
se finanŃeze
noua politică de dezvoltare rurală.
− un mecanism de disciplină financiară care să asigure nedepăsirea bugetului agricol
stabilit
până în anul 2013
− Revizuirea politicilor de piaŃă ale PAC – se referă la:
− diminuarea asimetrică a sprijinului în sectorul lapte: preŃul de intervenŃie la unt
va fi redus cu
25% în 4 ani, ceea ce reprezintă o reducere suplimentară de 10% faŃă de Agenda
2000; pentru
lapte praf degresat se menŃine reducerea de 15% în 3 ani, convenită în Agenda
2000;
− reducerea cu 50% a cresterii lunare a preŃurilor de intervenŃie în sectorul
cerealelor;
− reforme în sectoarele producătoare de orez, grâu dur, nuci, cartofi pentru
amidon si furaje
uscate.
Principalele efecte ale Politicii Comune revizuite asupra României
Principalele efecte ale Politicii Comune revizuite asupra României se vor repercuta
direct asupra
negocierilor la unele produse afectate de reformă. Astfel „câstigurile” obŃinute pe
perioada
negocierilor ar putea să nu mai fie valabile în momentul aderării. În condiŃiile noii
politici agricole
comune, politicile naŃionale de dezvoltare rurală si protecŃia mediului ar trebui să
devină prioritare,
deoarece după data aderării susŃinerea financiară ar putea fi periclitată de
neîndeplinirea standardelor
impuse.
Politica Agricolă Comună revizuită nu ar trebui să afecteze major priorităŃile deja
semnalate în
diversele rapoarte de Ńară (2003) care se referă la:
− implemetarea urgentă a SIAC,
− înfiinŃarea AgenŃiei de PlăŃi,
− dezvoltarea sistemului de contabilitate a fermelor,
− construcŃia instituŃională necesară funcŃionării pieŃelor,
− îndeplinirea standardelor de siguranŃă a alimentelor, sănătatea plantelor si
animalelor,
− protecŃia mediului etc.
Concluzii
Analiza diferitelor reforme la care a fost supusă Politica Agricolă Comună de la
instituirea acesteia în
anii ’60 demonstrează faptul că acest domeniu este un domeniu dinamic care
încearcă să Ńină cont de
noile condiŃii apărute atât la nivel local cât si regional si global în domeniul agricol.
Dacă iniŃial PAC
a fost concepută ca un sistem capabil să asigure autosuficienŃa produselor agricole
într-o Europă ce
tocmai trăise experienŃa tristă a lipsei hranei în perioada deceniului cinci, foarte
repede s-a ajuns la
supraproducŃie agricolă, supraproducŃie încurajată tocmai de sistemul veniturilor
minime garantate
fermierilor prin PAC. Costurile aferente susŃinerii acestui sistem au determinat în
primul rând punerea
problemei revizuirii PAC, urmărindu-se scăderea ponderii disproporŃionate pe care
bugetul PAC îl
reprezenta în bugetul total al UE. Prima reformă serioasă a PAC, cea din 1992, a vizat
tocmai
rezolvarea acestor probleme: reducerea cheltuielilor mari în domeniul agricol si a
supraproducŃiei.
Concomitent acestor presiuni interne de reformă au existat si presiuni externe si
anume negocierile
din cadrul OMC (reducerea intervenŃionismului). SoluŃia aleasă pentru rezolvarea
acestor probleme a
fost reducerea preŃurilor la produsele care generau cele mai mari surplusuri
(cereale, carne de vită si
unt) în paralel cu acordarea către fermieri a unor venituri compensatorii pentru
reducerea preŃurilor
garantate.
153
Reforma din 2003, continuată de cea din 2004 (produsele mediteraneene) si 2005
(zahăr), a dus si mai
departe procesul de reformă prin introducerea unor elemente noi care i-au
determinat pe unii analisti
sau oameni politici din cadrul UE să vorbească despre o revoluŃie în domeniul PAC
sau despre o nouă
politică agricolă comună. Elementul central este de data această de cuplarea plăŃilor
acordate
fermierilor de producŃie în ideea reorientării agriculturii europene spre cerinŃele
pieŃei. Se asteaptă de
la această reformă în primul rând o corelare între producŃia agricolă si cerinŃele
pieŃei dar si o mai
bună competitivitate la nivel mondial (o consecinŃă indirectă a corelării producŃiei la
cerinŃele pieŃei).
Oricum acest al doilea aspect trebuie privit cu circumspecŃie pentru că se menŃin
în continuare diferite
forme de sprijin care menŃin preŃurile în UE la un nivel superior celui de pe piaŃa
mondială (achiziŃiile
guvernamentale, ajutorul de stocare, barierele la import).
Modul în care se va implementa această reformă depinde în mare măsură de statele
membre.
Metodele pe care fiecare stat membru le va adopta pot influenŃa producŃia,
eficienŃa, preŃurile
regionale. Desi există multe studii care analizează posibile efecte ale reformei CAP,
implicaŃiile atât
la nivelul Uniunii cât si la nivel mondial se vor putea aprecia doar în următorii ani,
odată cu
implementarea în practică a măsurilor de reformă adoptate.
Bibliografie
1. Câmpeanu Virginia, Reforma politicilor comunitare în perspectiva lărgirii UE, IEM,
2003;
2. Ciobanu Aurel, Tănăsescu Elena, Agricultura, CRJ, Bucuresti, 2002;
3. Comisia Europeană, DirecŃia Generală Agricultură, Procesul de extindere a UE in
domeniul
agriculturii. Politicile UE, 2001;
4. Analysis of the 2003 CAP Reform Agreement, FAPRI Staff Report 2-03, 2003;
5. Analysis of the 2003 CAP Reform, OECD, 2004;
6. CAP Reform and the WTO: Potential Impacts on EU Agriculture, FAPRI, Missouri,
2004;
7. FAPRI Analysis of CAP Reform in Agenda 2000 Final Decisions, Missouri, 2000;
8. The European Union’s Common Agricultural Policy: Pressures For Change, în
WRS-99-2,
USDA, 1999.

Reforma Fischler din 2003

În septembrie 2003, Consiliul Uniunii a adoptat o nouă reformă a PAC, cunoscută sub denumirea
de „Reforma Fischer”, după numele comisarului pentru agricultură al UE. Scopul esenţial al
respectivei reforme a fost asigurarea unui mai bun echilibru pentru susţinerea mediului rural,
prin transferarea unor fonduri din Pilonul 1 al PAC – Agricultura, în Pilonul 2 – Dezvoltarea
rurală. Prin această reformă s-a urmărit crearea condiţiilor ca fermierii să aibă libertatea de a
produce ceea ce se cere pe piaţă.
Obiectivul general al acestei reforme l-a constituit, aşadar, orientarea cu precădere spre
cerinţele pieţei, sprijin mai puţin distorsionat pentru comerţul agricol şi centrarea
activităţii mai mult pe calitate şi mai puţin pe cantitate.

Obiectivele specifice ale noii politici agricole comune sunt:

- Susţinerea atât a intereselor consumatorilor, cât şi pe cele ale producătorilor


agricoli;
- Protejarea în mai mare măsură a economiei rurale şi a mediului;
- Menţinerea disciplinei financiare, prin încadrarea strictă în baremurile de
cheltuieli;
- Facilitatea negocierilor cu OMC privind comerţul cu produse agricole;
- Stimularea competitivităţii fermierilor pe piaţa internă şi externă;
- Stimularea aplicării tehnologiilor „prietenoase faţă de mediu”;
- Orientarea producţiilor spre calitate şi spre beneficiul regional;
- Păstrarea specificităţii zonelor rurale. Principala schimbare adusă de reforma din
2003 se referă la modul de acordare a subvenţiilor agricole, care vor fi decuplate,
ceea ce înseamnă că cea mai mare parte a acestora va fi plătită independent de
volumul producţiei.

Reforma din 2003 a PAC a avut ca obiectiv şi întărirea politicii de dezvoltare rurală, prin măsuri
de protecţie a mediului şi de a îmbunătăţi ajutorul acordat tinerilor agricultori pentru investiţii.

Prin Acordul de la Luxemburg, din iunie 2003, s-a decis ca noua Politică Agricolă Comună să se
bazeze pe următoarele principii:

- O mai mare orientare spre cerinţele pieţii;


- Amplificarea măsurilor de dezvoltare rurală;
- O susţinere mai puţin birocratizată;
- Schimbarea unor instrumente de politică de piaţă comună’.

Din păcate, ultima reformă dezavantajează ţările nou aderente la UE, îndeosebi Polonia,
România şi Bulgaria, a căror agricultură deţine o pondere importantă în producerea PIB şi au
nevoie de un sprijin mai susţinut pentru restructurare şi modernizare.

Rolul Politicii Agricole Comune în viitor.

Reformele PAC adoptate în 1992 şi 2003 nu rezolvă toate problemele agricole ale Uniunii
Europene. Aplicarea mecanismelor adoptate necesită un anumit număr de ani. Eficacitatea
unora, precum reducerea preţurilor garantate, depinde de evoluţia preţurilor mondiale, asupra
cărora Uniunea nu are decât un control foarte limitat. În acelaşi timp, PAC conţine un număr
important de contradicţii. Pe de o parte, se încurajează tehnologia şi ingineria genetică, toate
acestea dând naştere unor randamente mult mai ridicate la lapte şi conducând la apariţia unor
soiuri de cereale mult mai productive. Pe de altă parte, Uniunea încearcă să reglementeze
producţia şi să limiteze dreptul de a produce.

Dacă Uniunea vrea să aibă un sector agricol performant, producând bunuri de consum
într-o economie modernă, ea trebuie să accepte regulile pieţei, şi în particular regulile
concurenţei. Ori, UE vrea, de asemenea, ca agricultorii să-şi asume o funcţie de serviciu public
în materie de gestiune şi conservare a satelor. Aceasta implică cu siguranţă noi costuri.

Tehnologia va câştiga încă în importanţă şi va furniza metode de producţie mult mai complexe şi
specii de animale şi soiuri de plante cu randamente superioare. Dar tehnologiile nu se vor limita
a fi un simplu mijloc de productivitate sau un garant al uniformităţii producţiei. Ele vor
contribui, de asemenea, la promovarea metodelor extensive de producţie.

În ciuda reformei, va continua tendinţa de concentrare a activităţii agricole în regiunile cele


mai favorabile ale UE. Suprafaţa totală cultivată va fi redusă în continuare, chiar dacă au
fost făcute eforturi în favoarea culturilor extensive şi a creşterii animalelor în stabulaţie
liberă.

Terenurile scoase din producţie nu vor fi totuşi abandonate. Reforma PAC a pus la punct
programe de împăduriri şi de gestiune a terenurilor, crearea de parcuri şi rezervaţii naturale, etc.

Chiar dacă producţia se va stabiliza, aceasta nu înseamnă totuşi că agricultorii nu vor putea să
câştige mai mulţi bani adoptând o întreagă gamă de noi produse, în special cele cu valoare
adăugată ridicată.

Deşi nivelul alimentaţiei tinde să se stabilizeze în Europa, ca de altfel, peste tot în lume, nevoia
de a răspunde gusturilor rafinate ale consumatorilor va stimula apariţia noilor produse şi va
încuraja noi nivele de calitate pentru produsele existente.

Nu există nici o îndoială că numărul agricultorilor va continua să scadă în UE în anii viitori.


Structura actuală a anumitor ţări în care partea agriculturii din PIB este superioară
mediei europene trebuie să se schimbe. Amploarea schimbărilor viitoare este totuşi dificil de
prevăzut. Rămâne de văzut modul în care vor reacţiona agricultorii la solicitările societăţii
europene postindustriale, care le cere să-şi depăşească rolul lor tradiţional de furnizori de
alimente. Rolul marginal pe care l-au avut până acum în protecţia mediului va deveni mult mai
important.

Agricultorilor li se va cere să joace un rol deosebit în dezvoltarea altor activităţi, la care


unii dintre ei participă deja: agroturismul, artizanatul şi atelierele de producţie industrială
la scară mică.

Chiar dacă poate părea paradoxală, încurajarea pensionării anticipate a agricultorilor acordă
tinerilor posibilitatea să îmbrăţişeze profesia de agricultor şi să menţină astfel tinereţea şi
dinamismul satului, asigurând o viaţă liniştită şi decentă agricultorilor pensionari. Pe de o
parte, pensionarea agricultorilor vârstnici eliberează terenurile, care regrupate cu cele ale micilor
exploatări înconjurătoare permit crearea de exploatări viabile pentru tinerii agricultori.
dimensiunea acestora fiind insuficientă, nici una din cele două categorii de exploatări nu ar fi
viabilă luată separat. Pe de altă parte, tinerii agricultori se confruntă în zilele noastre cu
numeroase probleme, motiv pentru care ei au vădită nevoie de ajutor. Ei trebuie să facă faţă
dificultăţilor ţinând de dreptul de proprietate în momentul în care trebuie să cumpere pământ.
Probleme de moştenire pot interveni atunci când trebuie să-şi compenseze fraţii sau surorile
pentru a păstra în integralitate exploatarea familială. De asemenea, ei au nevoie de un nivel de
pregătire care să răspundă noilor tehnologii şi metode moderne de gestiune şi de contabilitate.
Tinerii sunt dornici de cunoaştere. Soarta agriculturii europene se află în mâinile lor.