Ministerul Educației, Culturii și Cercetării

Colegiul de Ecologie

Practica didactică
La Dinamica atmosferei

A elaborat:
Cazacliu Mihaela
M-021
1.1 Referat-Legile de bază a dinamicii
atmosferice
Atmosfera Pământului, acest manşon gazos care înconjură planeta permite
transferul energiei între soare şi planetă şi de la o regiune a globului la alta.
Deoarece este un sistem fluid, atmosfera este sediul tuturor tipurilor de mişcare, de
la turbioanele foarte mici, cu dimensiuni sub un metru, la circulaţia globală, prin
undele planetare. Mişcarea aerului influenţează componentele atmosferei cum ar fi
vaporii de apă, norii, poate redistribui masele de aer şi constituienţii atmosferei
într-o varietate infinită de configuraţii complexe şi intervenind în procesele
atmosferice, face din circulaţia atmosferică un important factor al bilanţului
energetic global.

Cu studiul mişcării aerului se ocupă dinamica atmosferei sau meteorologia

dinamică, care în ultimele decenii a avansat foarte rapid. Dinamica atmosferei
stabileşte legile de mişcare a maselor de aer din atmosferă şi metodele de rezolvare
a ecuaţiilor de mişcare în scopul de a prevedea evoluţia viitoare a vremii.
Mobilitatea sistemelor fluide face descrierea lor foarte complexă. Ca orice fluid,
atmosfera este guvernată de legile mecanicii aplicate ei, considerată ca un
continuum. Aceste legi pot fi obţinute de la legile mecanicii şi termodinamicii care
sunt de bază pentru un sistem discret de fluid, prin generalizarea lor pentru
continuumul atmosferic.

Meteorologia dinamică este studiul acelor mişcări ale atmosferei care sunt
asociate cu vremea şi clima. Pentru toate aceste mişcări, natura moleculară discretă
a atmosferei poate fi ignorată şi atmosfera poate fi privită ca un mediu fluid
continuu, sau continuum. Diferitele mărimi fizice care caracterizează starea
atmosferei: presiune, densitate, temperatură, viteză se presupune ca au o valoare
unică în fiecare punct al fluidului atmosferic. În plus aceste variabile de câmp şi
derivatele lor sunt presupuse funcţii continue în spaţiu şi timp. Legile
fundamentale ale mecanicii fluidului şi termodinamicii care guvernează mişcările
din atmosferă pot fi exprimate atunci în termenii ecuaţiilor diferenţiale care implică
variabilele de câmp.

În dinamica atmosferei ca şi în mecanica fluidelor efectuarea

raţionamentelor şi stabilirea legităţilor se sprijină pe conceptul de particulă. Vom
defini particula ca fiind volumul de fluid în interiorul căruia nu pot fi puse în
evidenţă neuniformităţile parametrilor fizici (p, T, V, etc.) şi a parametrilor
mecanici (viteză, acceleraţie, etc.). Particula de fluid este aşadar asimilată
punctului material cu care se operează în mecanică. Este evident că dimensiuniile
particulei de fluid depind de specificul proceselor analizate.

Astfel, dacă se urmăreşte să se pună în evidenţă numai caracteristiciile

esenţiale ale circulaţiei atmosferei pe zone întinse, lasând la o parte aspectele
particulare, legate de exemplu de influenţele orografice locale, atunci particulei de
fluid atmosferic i se vor atribui dimensiuni mari. Dimpotrivă, dacă se are în vedere
evidenţierea unor procese sau fenomene care evoluează pe spaţii restrânse, cum ar
fi cele termodinamice legate de stratificarea termică verticală a atmosferei, atunci
dimensiunile particulei trebuie alese cu mult mai mici.
Bibliografie:
file:///C:/Users/h/Downloads/55789510-Dinamica-Atmosferei.pdf
2.1
Referat-Procese termodinamice in atmosferă
În fizica atmosferei nu putem avea ca în termodinamica incinte cu gaz în
care să aibă loc procesele termodinamice. în loc de incinte in fizica atmosferei se
lucrează cu sisteme fizice termodinamice. Prin sistem fizic termodinamic se
ințelege o porțiune din atmosfera terestră delimitată de celelalte zone ale
atmosferei cu care însă reacționează.. Dintre procesele termodinamice cunoscute
numim procese politrope si adiabate.
Procesele politrope – sunt caracterizate prin faptul ca in timpul acestor
procese caldura molara este constanta (c=ct). Plecând de la primul principiu al
termodinamicii .
Daca gazul atmosferei din sistemul termodinamic este considerat gaz ideal
atunci ecuatia de stare a gazului ideal este pv = νRT =>pdv + vdp= νRdT (2)
Se introduce relatia (2) in principiul int@i si se obtine:
dU = ν·c·dT – ν·R·dT + v·dp, dU = (ν·c – ν·R)dT + v·dp.
în cazul in care transformarea care are loc este izobara atunci ultima relație
se scrie: dU = (ν·cp - νR)dT + v·dp deoarece caldura molară a transformării este
caldura molară la presiune schimbată, iar v·dp = 0 deoarece presiunea este
constantă;

dU = ν·cv·dT (din definiția pentru gazele ideale)

Din ultimile două relații => ν·cv·dT = (cp – R)·ν·dT; cp – cv =R (Robert-
Mayer)

Pentru toate celelalte procese cu c = ct (procese politrope), dU = ν·cv·dT si

dU= (c - R)·ν·dT + pdv

Din aceste 2 relații => ν·cv·dT = (c - R)·ν·dT + pdv

ν·dT(cv – c +R)=pdv.

Din relația pv=νRT a rezultat ca ν·dT=

 Dacă discutăm cazul celor mai simple transformari izobara, izocora,
izoterma si adiabata atunci:

1) izotermă

2) izobară

3)izocoră

4)adiabată
 Sa reprezentăm grafic dependeța căldurii molare de indicele transformării
politrope.

Din grafic observăm că există o infinitate de transformări politrope din care

în afară de c=cv, c poate să ia orice valoare. Este remarcabil intervalul n i1, s,
unde c este negativ, adică există sisteme termodinamice care suferă transformări
politrope speciale in așa fel incât când ele primesc caldura în loc să se încălzească
se răcesc.

Dacă gazul este ideal și transformarea politropă se reduce la adiabată γ=1,4

ecuația adiabatei este (p·v)γ=ct sau (T·v)γ-1=ct si  =ct ecuația lui Poisson.
 Gradientul de temperatura adiabatic uscat

Se consideră un strat de aer de grosime dz, aflat la înălțimea z, și presiunea

la nivelul superior este p(z+dz) iar la nivelul inferior este p(z).

Se pleacă de la relația: 

Diferențiem relația =>

Împarțim prin d(z) și =>

p(z+dz); T(z+dz)  
 Prin integrare => 

Această relație ne dă dependența temperaturii în funcție de altitudine. Dacă

se dorește calculul gradientului de temperatură, atunci folosim formula (1) în care
daca se consideră o anumită grosime a stratului constantă mai putem scrie

că  , iar mișcarea stratului de aer pe distanța dz este

cvasiadiabatică (c=0) din ultima formulă =>  care nu arată că la

urcarea adiabatică a aerului uscat, temperatura acestuia scade cu inălțimea.

Mărimea   se numeste gradientul de temperatura adiabatic uscat si

este egal cu variația de temperatură a unei mase de aer care urcă 1 m.

sC/100m, cum 
  M1

 ecuația adiabatei uscate sau curba de stare a cerului uscat în mișcarea pe

verticală

γa – cotangența de panta dreptei.

  Temperatura potențială
Se stabilește o dependență între p si T corespunzătoare aerului uscat. Pentru
compararea între ele a stărilor termodinamice în care se află o maximă diferite între
aer se foloșeste o singură mărime caracteristică stabilită prin convențiile
meteorologice. Se numește temperatură potențială și se notează cu θ. Ea este prin
definiție temperatura pe care o are masa de aer uscat dacă în urma unui proces
adiabatic este adusa de la nivelul inițial (po,To) la un nivel standard unde presiunea

este p=1 bar ( 105cm2). Se obtine din  . {nlocuind

avem  , unde presiunea este exprimată in milibari,

sau  . Folosind gradientul adiabatic uscat gasim o formula

aproximativă:  .

Se observă că durata   depinde de raportul  . în cazul mișcării adiabatice

a masei de aer pe verticală temperatura potențială a masei de aer ramâne constantă
în timp ce temperatura absoluta a ei creste c@nd presiunea creste (la miscarea
descendentă) și se micsorează când presiunea scade (la miscarea ascendentă).
Transformarea adiabatica a aerului umed
nesaturat
Temperatura unei mase de aer umed nesaturat ce se misca adiabatic si
cvazistatic pe verticala variaza dupa

legea:  . Variatia adiabatica a

temperaturii aerului umed difera foarte putin de variatia adiabatica a temperaturii
aerului uscat.

Procese adiabatice umede.

Gradientul adiabatic umed

Temperatura unei mase de aer umed în mișcare ascendentă pe verticală,

scade odată cu creșterea altitudinii ca în formula de la 5.1. La un moment dat
temperatura aerului poate deveni egală cu τ (temperatura punctului de roua, adica
temperatura la care apare fenomenul de condensare a vaporilor). Pâna în acest
moment au fost calculate formule ce dau variația temperaturii aerului cu altitudinea
pentru aerul uscat și umed. În acest paragraf se discută cazul mai apropiat de
realitate în care în interiorul aerului umed au loc și procese de condensare a
vaporilor. Se consideră două cazuri:

1.produsele rezultate din condensare ramân în interiorul volumului de aer și

se mișcă împreună

2.produsele rezultate în urma condensării părăsesc parțial sau total volumul

de aer considerat

{în cazul 1) procesele sunt reversibile și se numesc procese adiabatice

umede

( în cazul 2) procese pseudoadiabatice.Fie dq masa în grame a vaporilor ce

se condensează. Atunci primul principiu al termodinamicii
spune : 
 când ν =1 =>

Această relație are loc în cazul în care nu e luat in considerare procesul de

condensare. Dacă luăm in considerare procesul de condensare se știe: caldura
latentă= λ·m, λ-caldura latentă specifică.

{în procesele adiabate pe care le studiem, dQ = 0 => .

Din formula diferențială a variatiei presiunii cu altitudinea :

, se introduce   in penultima relație  .

Se notează cu  gradient de temperatură pentru aer umed =>

Se aproximează   si se utilizează relația:

Forma finală:  .

Formula Clausius Clapeyron pentru procesul de condensare, ce da variația de

tensiune a vaporilor saturați (E) cu temperatura este: 

Folosind ultimile două relatii => curbele pentru transformările de fază:

 z(m)

aer umed + condensare

Grafice termodinamice
Procesele adiabatice precum și alte fenomene din atmosferă pot fi studiate cu
ajutorul graficelor termodinamice. Cea mai simplă diagramă este cea în coordonate
pv dar deoarece în scopuri practice este incomod de măsurat volumul această
diagramă nu este folosită. Diagramele utilizate în mod curent se numesc diagrame
aerologice condțiile pe care trebuie să le îndeplinească o diagramă aerologică sunt:

diagrama trebuie sa aibă grafice pentru cea mai mare parte a proceselor:
izotermele, izobarele, adiabatele umede, uscate. în cazul variațiilor de energie a
maselor de aer, aria închisă de curbe pentru un proces ciclic trebuie să fie egală cu
variația de energie internă din procesul respectiv. Graficele sa fie reprezentate prin
drepte; Unghiul dintre liniile izoterme si adiabatele uscate sa fie de 90s.

Dacă U este energia internă, v – volumul, p – presiunea, x si y alte

coordonate decât p si v trecerea de la sistem de coordonate pv pentru un proces
ciclic la coordonate x,y se face ținând cont de faptul că aria din graficul pv,
reprezintă lucrul mecanic, iar când U=ct atunci aria din graficul yx este tot lucru
mecanic si trebuie sa aibă aceeași valoare.

Aceasta cerință se reflectă în ecuatia pdv=ydx=dU

prin identificare 

prin derivarea lui   obținem: ;    

 Cum x si v variabile independente 

Aceste calcule reflectă faptul că trecerea de la coordonate pv la yx se face cu

condiția că ariile interioare sa fie egale.

în practica, sunt folosite diagrame speciale, cum ar fi, diagrama Refstal (-ln
p; RT) – numită emagramă.

Diagrama Schov – tephigrama, are coordonate (S,T)

Diagrama Refstal – aerograma Refstal de coordonate (-RT·ln p; lnRT)

Diagrama cu axe oblice – (T, log p)

Diagrama pseudoadiabata a lui Stüre   (ultima nu respectă

condiția de conservare a ariei).

Emagrama:

Plecând de la   si considerând x=RT, se obține ca

 și din   (se pleacă de la ecuatia gazului ideal),

obținem  . Prin integrare, y=lnv +f(T) => x=RT

y= - ln p

Familiile de curbe care sunt descrise pe o diagramă sunt următoarele :

izotermele (T=ct) sunt drepte paralele cu axa ordonatelor, izobarele (p=ct), drepte
paralele cu axa absciselor, adiabatele uscate (θ=ct), curbe care raspund la

relatia  .
 Pe
emagrama adiabată uscată este reprezentată o curbă logaritmică care se apropie de
o dreaptă.

Adiabatele umede sunt pseudoadiabatele (liniile de temperatura adiabatică

potențială θe=ct), ele corespund aerului umed saturat. Izogramele sunt linii de
valori constante a umidității specifice în starea de saturație qs=ct.

Emagrama are reprezentare grafică pentru procesele fundamentale. În figură

sunt reprezentate principalele procese dintr-o diagrama.
Tephigrama

{în relația   punând x=T se obține   . Se

obține de aici și din relația ecuației de stare a gazului ideal   

obținem   si prin integrare obținem y=Rlnv+f1(x).

Notând prin θ temperatura potențială echivalentă y=cpln θ.

în această diagramă izotermele sunt linii drepte, paralele cu axa ordonatelor,

izobarele sunt curbe logaritmice, adiabatele uscate θ=ct paralele cu axa absciselor,
iar adiabatele umede sunt linii curbe. Izogramele sunt aproape drepte. Tephigrama
este cea mai des folosită diagramă in meteorologie.

 
Bibliografie:
https://www.qdidactic.com/didactica-
scoala/geografie/astronomie/procese-termodinamice-in-atmosfera-
fizica-atmosferei537.php
 3.1 Referat-Forțele ce acționează în atmosferă
Mişcările din atmosferă sunt guvernate de legile fundamentale din fizică:
legea de conservare a masei, impulsului şi energiei. Legea a II a lui Newton pentru
mişcare arată că, acceleratia unui corp de masă unitate într-un sistem de coordonate
fixat în spaţiu este suma tuturor forţelor care acţionează asupra corpului.
Înainte de a vorbi de natura forţelor care acţionează asupra particulei de aer
din atmosferă este necesar să precizăm sistemul de referinţă. Axele de coordonate
sunt orientate astfel: Ox – de la vest la est, tangentă la cercul paralel, Oy – de la
sud la nord tangentă la meridian şi axa Oz – de jos în sus, de-a lungul razei
Pamântului. Mişcarea de-a lungul axei Ox se numeşte zonală, de-a lungul axei Oy
meridianală şi de-a lungul axei Oz verticală. Fig. 6.1. sistemul de coordonate
pentru Pământul în rotaţie Vectorul viteza vântului are componentele u, v, w:
wkvjuiVr r r r ++= cu kji rr r ,, vectorii unitate pentru cele trei axe de coordonate.
dt dx u = este pozitivă când are sensul spre est şi poartă numele de componenta
zonală; dt dy v = şi este pozitivă când are sensul spre nord şi poartă numele de
componenta meridianală; dt dz w = şi este pozitivă când are sensul în sus şi se
spune ca mişcarea este ascendentă pentru w > 0 şi descendentă pentru w < 0.
Pentru mişcările din atmosferă de interes meteorologic, forţele fundamentale care
acţionează asupra particule de aer de masă unitate sunt: forţa de gradient baric,
forţa gravitaţională şi forţa de frecare.
Întrucât mişcarea este observată dintr-un sistem de referinţă fixat de
Pământul în rotaţie (sistem neinerţial), trebuie să se introducă forţele aparente (de
inerţie): forţa Coriolis şi forţa centrifugă.
Forţa de gradient baric.
Variaţia presiunii în atmosferă se caracterizează prin gradientul baric,
gradientul de presiune, care este egal cu variaţia presiunii pe unitatea de distanţă, în
direcţia în care presiunea scade mai repede. Considerăm un element de volum de
aer dV = dxdydz centrat într-un punct de coordonate (x0, y0, z0) în câmp de
presiune variabil.
Datorită mişcărilor moleculare asupra suprafeţelor volumului elementar de
aer se exercită presiune pe toate cele trei direcţii.
Deci această forţă este proportională cu gradientul câmpului presiunii şi nu
cu presiunea. Semnul minus arată ca forţa acţionează de la presiune mare la
presiune mică.
Forţa gravitaţională
Legea atracţiei gravitaţionale arată ca oricare două elemente de masa din
univers se atrag cu o forţă proporţională cu masele lor şi invers proportională cu
pătratul distanţei dintre ele. K este constanta atracţiei universale.
 Forţa de frecare este mai dificil de cuantificat, ţinând seama că acţionează pe
un domeniu întins al celor mai multe scări mai mici, decât toate celelalte forţe. În
anumite condiţii de stabilitate şi curgere a aerului, curenţii turbionari sunt generaţi
datorită aportului de energie cinetică de la curgerea de scară mare. Ei înşişi sunt de
asemenea, cauza turbulenţei la scară mică care la rândul ei le cedează energie,
procesul continuă la scări mai mici şi mai mici până când în final energia este
disipată în mişcarea moleculară întâmplătoare. Aproape jumătate din energia de
frecare disipată în atmosfera Pământului se manifestă în troposdfera joasă, datorită
apropierii de suprafaţa pământului (datorita oragrafiei). Regiunea aceasta este
cunoscută ca strat limită. Restul energiei se produce la nivelurile mai înalte
deasupra munţilor or în apropierea curenţilor jet în troposfera superioară. Obţinerea
forţei de frecare în diferitele ei forme este mai complicat de dedus pentru că de fapt
este legată de fenomenele din stratul limită.
Forţa centrifugă şi gravitaţia Legea a doua a lui Newton poate fi aplicată
mişcării, relativ la un sistem de coordonate fixat în spaţiu. Totuşi, este mai normal
când se descrie mişcarea să se folosească un sistem de referinţă geocentric, care
este unul fixat într-un punct de pe suprafaţa Pământului. În acest caz, fiind vorba
de un sistem neinerţial, în legea lui Newton se introduc forţele aparente sau
inerţiale : forţa centrifugă şi forţa Coriolis. Pentru ca un corp să se menţină pe o
traiectorie curbă trebuie să actioneze o acceleraţie perpendiculară pe direcţia
instantanee de mişcare, către centrul de curbură a traiectoriei, altfel corpul s-ar
deplasa în linie dreaptă.
Astfel, greutatea unei particule de masă m în repaus pe suprafaţa
Pământului, care este chiar reacţiunea pământului asupra particulei, va fi în general
mai mică decât forţa gravitaţională, * gm r din cauză că forţa centrifugă
echilibrează parţial forţa gravitaţională . Cele două forţe, forţa gravitaţională pentru
unitatea de masă (Newtoniană) şi forţa centrifugă, compuse dau o forţă rezultantă
care se numeşte gravitaţia efectivă
Forţa Coriolis Aşadar, sistemul de referinţă, Pământul, este un sistem
acccelerat sau sistem neinerţial. Dacă corpul este în mişcare în raport cu sistemul
care se roteşte, o forţă aparentă suplimentară, forţa Coriolis, trebuie să fie inclusă,
ca legea a II a a lui Newton să fie respectată. Forţa Coriolis este cea mai importantă
dintre forţele aparente şi se numeşte astfel după numele fizicianului, inginerului şi
matematicianului francez G. C. de Coriolis (1792–1843).
Presupunem că un corp este în mişcare uniformă în raport cu un sistem de
coordonate neinerţial. Dacă corpul este observat dintr-un sistem cu axa de rotaţie
perpendiculară pe planul mişcării, traiectoria va fi curbată. Astfel, când corpul este
observat dintr-un sistem de coordonate care se roteşte, forţa aparentă abate corpul
în mişcare de la traiectoria în linie dreaptă. Traiectoria este curbată în sens opus
sensului de rotaţie a sistemului de coordonate. Forţa deviatoare este forta Coriolis.
Forţa Coriolis acţionează perpendicular pe vectorul viteză şi poate să schimbe
numai direcţia de mişcare, nu şi mărimea vitezei.

3.2 Presiunea aerului în același punct de pe suprafața pământului nu rămâne

constantă, ci variază în funcție de diferite procese care au loc în atmosferă. O
presiune atmosferică „normală” este considerată convențional o presiune egală cu
760 mmHg, adică la o atmosferă
Presiunea aerului la nivelul mării în toate părțile globului este aproape de o
atmosferă medie. Crescând de la nivelul mării, observăm că presiunea aerului
scade; în consecință, densitatea sa scade: aerul devine din ce în ce mai rar. Dacă
deschideți un vas pe vârful muntelui care era strâns înfundat în vale, atunci o parte
din aer va ieși din el. Dimpotrivă, o anumită cantitate de aer va intra într-o navă
înfundată în vârf dacă este deschisă la poalele muntelui. La o altitudine de
aproximativ 6 km, presiunea și densitatea aerului scad cu aproximativ jumătate.
Fiecare înălțime corespunde unei presiuni specifice a aerului; prin urmare,
măsurând (de exemplu, folosind un aneroid) presiunea într-un anumit punct
deasupra unui munte sau într-un coș de balon și știind cum presiunea atmosferică
se schimbă cu înălțimea, puteți determina înălțimea muntelui sau înălțimea
balonului. Sensibilitatea unui aneroid convențional este atât de mare încât
indicatorul se mișcă vizibil dacă ridicați aneroidul cu 2-3 metri. Ridicând sau
coborând scările cu aneroidul în mâini, este ușor să observați o schimbare treptată
a presiunii.
O astfel de experiență este convenabilă să se producă pe scară rulantă a
stației de metrou. Deseori aneroid absolvit direct la înălțime. Apoi poziția săgeții
Sunt furnizate cu avioane; ei permit pilotului să determine înălțimea zborului său.

Scăderea presiunii aerului în timpul creșterii este explicată în același mod cu

scăderea presiunii în adâncimile mării în timpul creșterii de la fund la suprafață.
Aerul la nivelul mării este comprimat de greutatea întregii atmosfere a Pământului,
iar straturile superioare ale atmosferei sunt comprimate de greutatea numai a
aerului care se află deasupra acestor straturi. În general, schimbarea presiunii de la
un punct la altul în atmosferă sau în orice alt gaz sub influența gravitației se supune
acelorași legi ca presiunea într-un lichid: presiunea este aceeași în toate punctele
planului orizontal; când se deplasează de jos în sus, presiunea scade cu greutatea
coloanei de aer, a cărei înălțime este egală cu înălțimea tranziției, iar zona secțiunii
transversale este unitatea.
În plus, aerul este rarefiat la altitudine, conține un număr mult mai mic de
molecule de gaz, care, de asemenea, afectează instantaneu masa. Și nu uitați că,
odată cu creșterea înălțimii, aerul este curățat de impurități toxice, gaze de
evacuare și alte „farmece”, ca urmare a căror densitate scade, iar presiunea
atmosferică scade. Studiile au arătat că dependența presiunii atmosferice de
altitudine diferă în următoarele: o creștere de zece metri determină o scădere a
parametrului cu o unitate. Atâta timp cât înălțimea terenului nu depășește cinci sute
de metri deasupra nivelului mării, modificările indicatorilor de presiune a coloanei
de aer nu se simt practic, dar dacă urcați cinci kilometri, valorile vor fi la jumătate
ca cele optime.
De asemenea, presiunea exercitată de aer depinde de temperatură, care
scade foarte mult atunci când urci la o înălțime mare. Pentru nivelul tensiunii
arteriale și starea generală a corpului uman, nu numai atmosferică, ci și presiunea
parțială, care depinde de concentrația de oxigen din aer, este foarte importantă. În
raport cu scăderea presiunii în aer, scade și presiunea parțială a oxigenului, ceea ce
duce la furnizarea insuficientă de celule și țesuturi ale corpului cu acest element
necesar și dezvoltarea hipoxiei. Acest lucru se datorează faptului că difuzarea
oxigenului în sânge și transportarea ulterioară a acestuia către organele interne se
datorează diferenței de presiune parțială a sângelui și alveolelor pulmonare, iar
atunci când se ridică la o înălțime mare, diferența acestor lecturi devine
semnificativ mai mică.
3.3

Energia eoliană este energia vântului, o formă de energie regenerabilă. La

început energia vântului era transformată în energie mecanică. Ea a fost folosită de
la începuturile umanității ca mijloc de propulsie pe apă pentru
diverse ambarcațiuni iar ceva mai târziu ca energie pentru morile de vânt. Morile
de vânt au fost folosite începând cu secolulal VII-lea î.Hr. de perși pentru
măcinarea grăunțelor.
Morile de vânt europene, construite începând cu secolul al XII-lea
în Anglia și Franța, au fost folosite atât pentru măcinarea de boabe cât și pentru
tăierea buștenilor, mărunțirea tutunului, confecționarea hârtiei, presarea semințelor
de in pentru ulei și măcinarea de piatră pentru vopselele de pictat. Ele au evoluat ca
putere de la 25-30 KW la început până la 1500 KW (anul 1988), devenind în
același timp și loc de depozitare a materialelor prelucrate. Morile de vânt
americane pentru ferme erau ideale pentru pomparea de apă de la mare
adâncime.Turbinele eoliene moderne transformă energia vântului în energie
electrică producând între 50-60 KW (diametre de elice începând cu 1m)-2-3MW
putere (diametre de 60-100m), cele mai multe generând între 500-1500 KW.
Puterea vântului este folosită și în activități recreative precum windsurfingul.
La sfârșitul anului 2010, capacitatea mondială a generatoarelor eoliene era de 194
400 MW. Toate turbinele de pe glob pot genera 430 Terawațioră/an, echivalentul a
2,5% din consumul mondial de energie. Industria vântului implică o circulație a
mărfurilor de 40 miliarde euro și lucrează în ea 670 000 persoane în întreaga lume
Țările cu cea mai mare capacitate instalată în ferme eoliene
sunt China, Statele Unite ale Americii, Germania și Spania. La începutul anului
2011, ponderea energiei eoliene, în totalul consumului intern era de 24%
în Danemarca, 14% în Spania și Portugalia, circa 10% în Irlanda și Germania,
5,3% la nivelul UE; procentul este de 3% în România la începutul anului 2012. La
aceeași dată în România existau peste o mie de turbine eoliene, jumătate dintre ele
fiind în Dobrogea.
4.1

Referat-Formarea norilor si ceței

  Norii sunt mase de vapori de apă din atmosferă. Ei fac parte din circuitul
apei în natură. Vaporii de apă, evaporaţi din mări şi oceane, sunt prezenţi peste tot
în atmosferă. Formarea norilor are loc prin încălzirea apelor de către soare. Cu cât
temperatura este mai ridicată, cu atât mai mulţi vapori de apă se ridică în aer prin
procesul de evaporare sub formă de vapori invizibili. Odată cu ascensiunea aerului
cald, vaporii ajung în pături superioare ale atmosferei şi se răcesc, transformându-
se în lichid său solid (adică apă sau gheaţă). Norii sunt formaţi din vapori de apă
sau gheaţă sau o combinaţie a acestora. Când se adună foarte mulţi vapori într-un
volum anumit de aer şi se ajunge ca acesta să fie saturat, apare fenomenul de
condensare.

          Condensarea este procesul prin care vaporii de apă se transformă în lichid

sau în formă solidă şi are loc atunci când aerul conţinând vapori este răcit şi devine
saturat. Dacă aerul se răceşte şi mai mult, apa din nori se reîntoarce la suprafaţa
Pământului sub formă de precipitaţii: ploaie, lapoviţă, zăpadă, grindină, rouă sau
chiciură.
 Răcirea aerului

          Răcirea aerului poate proveni chiar din ridicarea aerului care trece, de
exemplu peste nişte dealuri sau la căderea nopţii, când soarele nu-l mai încălzeşte.
Aerul se dilată datorită presiunii mai joase. În cazul dilatării, aerul utilizează o
parte din căldura deţinută şi temperatura lui scade. Când temperatura aerului scade
suficient, vaporii de apă din aer se condensează devenind mici picături – norii.

          Există patru căi principale prin care se ridică aerul cald, ducând la formarea
norilor:

1. Turbulența – fenomen atmosferic cauzat de schimbări bruşte ale direcţiei

sau vitezei vântului, care produce condiţii favorabile formării norilor
2. Ascensiunea orografică – fenomen atmosferic cauzat de mişcarea aerului
pe deasupra unor forme de relief înalte, cum ar fi dealurile şi munţii. Acest
fenomen produce cei mai frumoşi nori, pâclele, nori în formă de steag, de lentilă
sau rotitori.
3. Convergența – fenomen atmosferic prin care aerul se înalță în aşa numitele
sisteme “depresionare”, când mase de aer rece cald se întâlnesc şi converg cu mase
de aer cald şi umed. Aerul mai rece şi mai dens pătrunde pe dedesubt şi forţează
ridicarea aerului cald, mai uşor. Zona de întâlnire a maselor de aer se numeşte front
atmosferic şi de-a lungul lui se produc ploi puternice.
4. Convecţia – fenomen atmosferic prin care aerul încălzit de soare deasupra
uscatului se ridică sub forma unui curent ascensional. Meteorologi au demonstrat
că aceşti curenţi ascensionali pot avea o viteză de până la 100 km/h. Aerul care se
ridică prin convecţie în interiorul unui nor se răceşte cu câte un grad la fiecare 100
m de ridicare, până când are loc condensarea completă.

          Fiecare dintre aceste fenomene, produce nori diferiţi, după formă, mărime şi
culoare, astfel:

 Cirus – zişi “bucla de păr”, nori de mare înălţime, foarte frumoşi, albi, nu
produc ploaie
 Cumulus – “îngrămădiţi”
 Stratus – în straturi
 Cumulonimbus – nori negri, întunecaţi, ce produc ploi torenţiale, descărcări
electrice şi furtuna
Precipitaţiile

Apa din nori atinge Pământul sub diferite forme, cele mai obişnuite fiind
ploaia şi ninsoarea. Practic, picăturile mici de apă din nori nu plutesc, ci se înalță şi
coboară în interiorul norului. Atunci când coboară, se unesc cu alte mici picături în
unele mai mari. Cele mai mari dintre ele sunt atât de grele, încât nu mai sunt din
nou ridicate de aerul ascensional care le-a creat şi cad mai jos spre Pământ. Dacă
diametrul picăturilor este de cca. 1 mm, au şansa de a ajunge pe sol.

Ceaţa este un fenomen meteorologic care se formează în atmosfera

inferioară, în pătura de aer din vecinătatea solului. Se compune din picături foarte
mici de apă sau cristale de gheaţă, extrem de fine, cu dimensiuni microscopice,
care plutesc în aer şi reduc vizibilitatea orizontală sub 1 km. Structura şi
caracteristicile microfizice ale ceţei sînt similare celor ale norilor de care se
deosebeşte numai prin faptul că ea se află în contact cu suprafaţa terestră, pe cînd
norii au baza la o înălţime oarecare deasupra acesteia.

Ceaţa se poate forma cînd aerul este saturat în vapori de apă la temperaturi
de la +5 şi pînă la -5ºC şi o viteză a vîntului de 1 – 3 m/s. Dacă în aer există
numeroase nuclee de condensare (fum, praf, etc.) atunci condensarea se poate
produce şi la valori ale umedităţii relative sub 100%, ceea ce explică frecvenţa
ceţei în aerul impurificat al oraşelor. La temperaturi foarte geroase, sub -30ºC,
microcristalele de gheaţă care alcătuiesc ceaţa se pot forma, prin sublimare, şi la
umidităţi relative în jur sau mai mici de 80%, deoarece starea de saturaţie deasupra
gheţii este mai coborîtă decît deasupra picăturilor de apă.

Densitatea ceţii este în funcţie de masa picăturilor de apă şi a cristalelor de

gheaţă exprimată în g/cm3 de aer. Reducerea vizibilităţii orizontale depinde de
structura ceţii, în special de concentraţia vulometrică şi de distribuţia picăturelelor
de diferite mărimi. Această structură depinde la rîndul său de natura aerosolului
atmosferic, de modul de formare a ceţii şi de vechimea acesteia. Avînd dimensiuni
mici, particulele care alcătuiesc ceaţa au o putere de cădere foarte mică şi se pot
menţine în aer timp îndelungat, putînd fi purtate de vînt dintr-un loc în altul.
Ceţurile pot fi alcătuite deopotrivă din picături fine de apă, din cristale de gheaţă
sau din ambele.

După condiţiile sinoptice generale ale formării ei ceaţa se împarte în două

categorii mari şi anume: ceaţa din interiorul aceleiaşi mase de aer şi ceaţa frontală.
Ceaţa din interiorul unei mase de aer cel mai des apară în anticiloanele, dorsalele
anticiclonale, în sectorele calde a cicloanelor. Mai rar, îndeosebi vara, acestea se
observă în zonele cu presiunea atmosferică scăzută cu gradienţi mici.
 Ceaţa frontală deseori se observă iarna în zona relativ îngustă în anteriorul
frontului cald cu mişcarea lentă şi a frontului ocluz de tipul frontului cald. În
dependenţa de cauzele de formare a ceţii, acesta poate fi de două tipuri: ceaţă de
evaporaţie şi ceaţă de răcire. În dependenţa de tipul procesului de răcire se
deosebeşte ceaţa de radiaţie, ceaţă de advecţie, ceaţă de pantă. În prognozele ale
vremii se utilizează următoarea terminologia: ceaţa slabă (cu vizibilitatea de la 500
pînă la 1000 m), ceaţa moderată (cu vizibilitatea de 50-500 m) şi ceaţa puternică
(cu vizibilitatea pînă la 50 m).

Ceaţa formată în interiorul aceleiaşi mase de aer este bazată pe evaporare

(ceaţă de mare; ceaţă de lac, ceaţă de rîu, ceaţă de mlaştină, etc.) sau prin răcirea
aerului (ceaţă de radiaţie, ceaţă de advecţie, ceaţă advectiv - radiativă, ceaţă
adiabatică, ceaţă de amestec, ceaţă industrială). Ceaţa frontală apare în zonele de
separaţie a maselor de aer cu însuşiri fizice diferite. Suprasaturaţia se produce atît
datorită amestecului şi răcirii adiabatice, cît şi evaporării precipitaţiilor care
însoţesc fronturile. După poziţia faţă de linia frontului, ceaţa frontală poate fi:
prefrontală, legată de linia frontului şi postfrontală.

Condiţiile de formare a ceţii sunt strâns legate de existenţa concomitentă a

umidităţii de la sol (între 90-100%), un vânt în general calm sau cu viteză de până
la 3 m/s şi a unei inversiuni termice (creşterea cu înalţimea a temperaturii aerului)
la sol. Dacă una din aceste condiţii nu e realizată şansele de formare a ceţii sunt
foarte mici. Din punct de vedere al cauzei formării ceţii pot fi distinse cauze
termice şi cauze dinamice. Astfel, răcirea radiativă produsă în timpul nopţii poate
fi enumerată ca principală cauză termică, iar advecţia termică (deplasarea unei
mase de aer cu o anumită temperatură peste o masă de aer cu temperatură diferită),
ca principală cauză dinamică, însă pot exista şi cauze complexe, având ca şi origine
mai mulţi factori.
4.2

Stratul de zăpadă reprezintă un obiect de studiu favorabil în cercetările

poluării mediului. Având capacitatea înaltă de absorbţie, zăpadă acumulează
diferiţi poluanţi tehnogeni din atmosferă, fiind asemenea unui „covor-acumulator”
natural, unde se depozitează diferiţi poluanţi fizico-chimici. Astfel, în zăpadă “se
proiectează” poluarea atmosferică, iar informaţia geochimică a stratului de zăpadă
oferă posibilitatea să stabilim sursele de poluare şi zonele de impact ale lor.
Condiţiile meteorologice, cum ar fi: inversiile termice, calmul atmosferic şi
vânturile slabe (1-3 m/s) din direcţia surselor de poluare, determină poluarea
excesivă a atmosferei în limitele oraşelor [2]. Aceste condiţii meteorologice sunt
specifice şi pentru municipiul Chişinău, iar unele întreprinderi industriale din
limitele municipiului, fiind amplasate fără a fi luată în considerare direcţia
predominantă a vânturilor (roza vânturilor), au un impact mare asupra cartierelor
locative. O contribuţie esenţială la distribuţia spaţială a poluanţilor atmosferici o
are şi aspectul reliefului. În lunca râului Bâc, în perioadele cu calm atmosferic,
stagnează masele de aer poluate, iar în anotimpul de iarnă şi primăvară, în această
zonă, sunt mai frecventeceţurile, care împiedică autoepurarea atmosferică.
Dispersarea poluanţilor mai depinde şi de starea de agregare a lor şi mărimea
particulelor (o problemă foarte puţin studiată). Obiectivul general al cercetărilor a
fost: stabilirea zonelor de impact ale centralelor termoelectrice (CET-1 şi CET-2)
asupra cartierelor locative din Chişinău, în diferite condiţii meteorologice, conform
informaţiei geochimice a stratului de zăpadă.

Analizând compoziţia chimică a stratului de zăpadă proaspăt căzută, putem

constata că pH-ul şi concentraţiile formelor de azot mineral nu variază mult spaţial
(tabelul 2). Aceste valori reflectă poluarea de fond în limitele municipiului
Chişinău la momentul depunerii stratului de zăpadă. După 10 zile de la căderea
zăpezii, s-au colectat probe de zăpadă de-a lungul profilurilor trasate de la CET–1
şi CET–2 conform direcţiei predominante a vânturilor în perioada de cercetare
(vezi figura 1, tabelul 1). Analizele chimice ne demonstrează variaţii mari ale
indicilor chimici studiaţi (figura 2). Dar, atât valorile profilului (A-B) de la CET-2,
cât şi ale profilului (B-C) de la CET-1, ne demonstrează aceeaşi legitate:
concentraţiile formelor de azot din stratul de zăpadă sunt în creştere pe măsură ce
ne îndepărtăm de la sursa de poluare, apoi ele scad lent. Este important faptul că
concentraţiile maxime au fost înregistrate la distanţe echivalate cu 15-20 de
înălţimi de coş de fum de la ambele surse, ceea ce corespunde aproximativ cu zona
adiacentă a autostrăzii principale a municipiului (bd. C. Negruzzi - bd. Iu. Gagarin
– şos. Munceşti). În condiţiile meteorologice în care predomină vânturile din
direcţia nord-est, în această zonă a municipiului se agravează mult condiţiile de
poluare, deoarece, de rând cu impactul centralelor termoelectrice, influenţează şi
traficul mare al unităţilor de transport. Poluanţii emişi din coşurile CETurilor
menţionate formează egrete de dispersare, care în plan orizontal acoperă o arie
eliptică (vezi figura 1), deoarece este influenţată de vânt şi de mişcarea de rotaţie a
Pământului.
1. Stratul de zăpadă reprezintă un obiect de studiu favorabil în cercetarea
impactului surselor fixe de poluare, deoarece are capacitatea înaltă de absorbţie a
diferiţilor poluanţi tehnogeni.

2. Zăpada este un indicator informativ al poluării tehnogene a mediului. Studiind

compoziţia chimică a zăpezii, se pot stabili zonele de impact ale diferitelor
întreprinderi industriale.

3. În funcţie de direcţia vântului, centralele termoelectrice din Chişinău au un

impact maxim la distanţe echivalate cu 15-20 de înălţimi de coş de fum.

4. Compoziţia chimică a stratului de zăpadă din raza municipiului Chişinău ne

permite să considerăm apele nivale (apele de la topirea zăpezii) drept sursă
importantă de poluare a ecosistemelor acvatice.
 Bibliografie
1. Vişan S., Angelescu A., Mediul înconjurător, poluarea şi protecţia. Bucureşti, 2000, 336 p.

2. Берлянд М., Атмосферная дифузия и загрязнения воздуха. Ленинград, 1975, 186 с.

3. Зоны загрязнения снежного покрова вокруг городов на территории СССР. Ленинград, 1988, 220
с.

4. Региональный экологический мониторинг. Москва, Наука, 1983, с. 67-92. 5.Руководство по

химическому анализу поверхностных вод суши. Ленинград, Гидрометеоиздат, 1977, 541 с.