PROTEZE PLURIDENTARE.

PUNȚILE DENTARE

1. Edentația parțială
Puntea dentară denumită şi “bridge“, “bruke” , “pod”, “proteză
conjunctă” sau “proteză parţială fixă” este o piesă protetică fixă cu ajutorul
căreia se reface continuitatea arcadei dentare întreruptă prin absenţa a 1 până la
12 dinţi, din care 3 maxim 4 dinţi absenţi pot fi succesivi. În mod excepţional,
cu ajutorul punţii dentare se poate reface absenţa tuturor dinţilor unei arcade,
suportul dentar fiind înlocuit de implanturile dentare.
Punţile dentare sunt fixate pe dinţii restanţi (prezenţi în cavitatea bucală şi
denumiţi dinţi stâlpi) sau pe implanturi. Fixarea punţilor se face prin cimentare
sau alte mijloace (fixări adezive) făcând dificilă sau chiar imposibilă
mobilizarea punţii din cavitatea bucală de către pacient, pentru a fi igienizată.

Clasificările edentațiilor parțiale.

Pierderea unui dinte din cavitatea bucală creează o breşă edentată pe
arcadă cu 32 de situaţii posibile. De la pierderea unui dinte de pe arcadă şi până
la rămânerea unui singur dinte pe aceeaşi arcadă se poate creea un număr foarte
mare de situaţii clinice posibile. Costa şi Biolaru în urma unui calcul au apreciat
că la nivelul unei singure arcade dentare ar putea exista peste 65.000 de
posibilităţi de edentaţie.
Diversitatea mare a formelor de edentaţie nu este dată numai de numărul
dinţilor absenţi ci şi de poziţia spaţiilor edentate, de întinderea acestora, de
raportul dintre aceste spaţii şi dinţii restanţi, numărul dinţilor restanţi etc.
Numărul mare de forme clinice ale edentaţiei a făcut necesară o
clasificare. A fost propus un număr mare de clasificări, ceea ce a dus la multe
controverse şi confuzii.
Clasificarea lui Kennedy
Eduard Kennedy (1923, New York) a elaborat o clasificare ce ţine cont de
topografia breşelor edentate şi care a rezistat în timp datorită simplităţii şi
caracterului ei practic. Autorul a redus numărul mare de forme clinice la numai
4 grupe pe care le-a denumit clase:
- clasa I – cuprinde edentaţiile biterminale, spaţiile edentate se află pe
ambele hemiarcade fiind situate posterior în raport cu dinţii restanţi;
- clasa a II-a – cuprinde edentaţiile uniterminale la care breşa este
situată pe o singură hemiarcadă şi delimitată numai anterior de dinţii restanţi;
- clasa a III-a – cuprinde edentaţiile din regiunile laterale ale arcadei
mărginite atât anterior cât şi posterior de dinţii restanţi;
 - clasa a IV-a – breşa edentată este situată în regiunea anterioară de o
parte şi de alta a liniei mediane.

Edentaţie clasa I Kennedy Edentaţie clasa a II - a Kennedy

Edentaţie clasa a III - a Kennedy Edentaţie clasa a IV - a Kennedy

Fig.26 Clasificarea edentațiilor parțiale după Kennedy
La aceste 4 clase Kennedy a adăugat ulterior şi alte subclase pe care le-a
denumit “modificări”, determinate de numărul breşelor secundare. Primele trei
clase pot prezenta până la 4 modificări.
Clasificarea permite o vizualizare imediată a arcadelor dentare, este
simplă, didactică şi facilitează conceperea pragmatică a planului de tratament.
Autorul a ordonat succesiunea claselor în funcţie de formele mai frecvente
de edentaţie şi de modalităţile practice de realizare a tratamentelor protetice în
cazurile respective.
Clasificarea lui Costa
Această clasificare ţine cont de topografia breşelor edentate şi de numărul
dinţilor absenţi și permite citirea şi înscrierea spaţiilor edentate prin simboluri
literare. Terminologia constă din trei cuvinte care se găsesc în orice limbă:
anterior (frontal), lateral şi terminal.Autorul propune următoarele reguli:
1. Absenţa molarului de minte de pe arcadă nu se consideră edentaţie
în schimb prezenţa lui pe arcadă are importanţă în denumirea edentaţiei.
2. Breşele de pe aceeaşi hemiarcadă se despart prin virgulă, iar cele
de pe o hemiarcadă faţă de cealaltă hemiarcadă prin “-“ sau litera “M”.
3. O singură breşă frontală chiar dacă depăşeşte linia mediană
primeşte o singură denumire.
4. Când o breşă edentată interesează atât regiunea laterală cât şi
regiunea frontală se numeşte edentaţie extinsă.
 5. Breşa edentată rezultată prin absenţa a 1 – 2 dinţi se numeşte
edentaţie redusă, breşa cu 3 – 4 dinţi absenţi se numeşte edentaţie întinsă, iar
când pe arcadă rămân 1 – 4 dinţi edentaţia este subtotală.
6. Citirea edentaţiilor se face de la dreapta la stânga întâi la maxilar şi
apoi la mandibulă.
Când există un singur spaţiu edentat este denumit astfel: edentaţie laterală
dreaptă maxilară, edentaţie frontală mandibulară,edentaţie terminală dreaptă
maxilară. Când există mai multe breşe edentate: edentaţie fronto, terminală
maxilară; edentaţie latero, fronto, laterală mandibulară.

Edentaţie termino, frontală Edentaţie latero, frontală

Edentaţie termino, latero, frontală Edentaţie latero-fronto, terminală

Edentaţie termino, latero, fronto, terminală Edentaţie latero, fronto, latero, terminală
 Edentaţie latero, laterală dreaptă Edentaţie latero, terminală stângă
Fig. 27 Clasificarea edentațiilor parțiale după Costa

Câmpul protetic reprezintă totalitatea structurilor morfologice cu care

proteza parţială fixă (puntea) vine în contact. Este reprezentat de:
- dinţii stâlpi ,
- dinţii vecini dinţilor stâlpi ,
- dinţii antagonişti şi relaţia de ocluzie ,
- creasta edentată ,
- dintele omolog, în cazul edentaţiilor din zona frontală.
În cazul punţilor dentare, dinţii pe care se realizează preparaţiile şi pe care
vor fi fixate elementele de agregare poartă denumirea de dinţi stâlpi. Dinţii
stâlpi sunt dinţii naturali care delimitează spaţiul edentat la ambele extremităţi
sau numai la o extremitate (pentru punţile cu extensie). În edentaţiile mai
întinse, în funcţie şi de valoarea parodontală a dinţilor adiacenţi breşei, sunt
folosiţi ca dinţi stâlpi şi dinţii vecini dinţilor adiacenţi breşei, pentru a prelua o
parte din presiunile masticatorii.
Dinţii antagonişti sunt dinţii existenţi pe arcada opusă corespunzător
spaţiului edentat.
Creasta edentată rezultă în urma atrofiei procesului alveolar după pierderea
dinţilor. Gradul de atrofie este influenţat de mai mulţi factori:
- cauza pierderii dinţilor:
o atrofia este mai mare la cei care au pierdut dinţii datorită
parodontopatiilor;
o atrofia este mai mică la cei care au pierdut dinţii datorită cariei şi
complicaţiilor acesteia;
- perioada de timp scursă de la edentare este proporţională cu gradul de
atrofie;
- traumatismele produse la nivelul pereţilor alveolari în cursul extracţiei.
Apariţia întreruperii arcadei dentare printr-o breşă, determină modificări la
nivelul câmpului protetic:
- migrarea dinţilor stâlpi,
- migrarea dinţilor antagonişti,
- modificarea rapoartelor ocluzale interdentare.
 Cele mai frecvente posibilităţi de migrare ale dinţilor la nivelul arcadei
sunt:
- caninii pot suferi în proporţie egală atât migrarea mezială cât şi cea
distală;
- incisivilor le este proprie migrarea mezială;
- premolarii cel mai frecvent se deplasează distal;
- molarii se deplasează cel mai frecvent prin mezializare.
Deplasările dinţilor la nivelul arcadei pot avea loc într-un plan orizontal,
migrări cunoscute sub denumirea de translaţie (corporeale) şi migrări prin
basculare. Migrările în plan vertical ale dinţilor se numesc egresiune si
extruzie.
Translaţia reprezintă migrarea dinţilor într-un plan orizontal. Între axul
de implantare iniţial al dintelui şi noua poziţie de implantare există un
paralelism. Ecuatorul de implantare îşi păstrează poziţia la la nivelul coroanei
dintelui.
Bascularea reprezintă migrarea dinţilor într-un plan orizontal având ca
rezultat o înclinare a axului longitudinal al dintelui în noua poziţie de
implantare faţă de axul de implantare al poziţiei iniţiale. Ecuatorul de
implantare al dintelui se modifică devenind ecuator de malpoziţie, de cele mai
multe ori influenţând negativ calităţile câmpului protetic.
În urma basculării, molarii superiori (având axul de implantare orientat
în jos, spre distal şi vestibular) pot căpăta o poziţie de implantare mai
favorabilă protezării prin punte, înclinarea axului lor apropiindu-se de verticală.
Molarii inferiori (având axul implantării orientat în sus, spre mezial şi lingual)
capătă cel mai frecvent prin basculare, o poziţie de implantare şi mai
nefavorabilă protezării prin punte.
Egresiunea reprezintă migrarea dinţilor într-un plan vertical, deplasarea
dintelui făcând-se cu tot cu procesul alveolar. Raportul între coroana
clinică şi rădăcina clinică a dintelui respectiv nu se modifică, valoarea
implantării parodontale rămânând constantă. Denivelarea planului de ocluzie
are ca şi consecinţe perturbarea dinamicii mandibulare cu posibilitatea
apariţiei contactelor premature şi/sau a interferenţelor ocluzale cu întreaga
simptomatologie asociată.
Extruzia reprezintă migrarea dinţilor într-un plan vertical, deplasarea
dintelui făcându-se fără ca acesta (dintele) să fie însoţit de suportul osos de
susţinere.

2. Elementele componente ale punților dentare

Caracteristicile punților dentare:
1- transmit presiunea masticatorie substratului subiacent (osul maxilar)
fiziologic prin intermediul parodonţiului dinţilor stâlpi sau direct osului alveolar
prin intermediul implanturilor;
 2- sunt fixe,ceea ce le conferă stabilitate o lungă perioadă de timp, igiena
lor facându-se cu dificultate comparativ cu protezele mobilizabile; există însă şi
punţi speciale mobilizabile sau demontabile;
3- volumul redus sau cel mult egal cu cel al dinţilor pe care îi înlocuieşte
uşurează integrarea lor in cadrul structurilor aparatului dento-maxilar;
4- adaptarea fonetică este uşoară, imediată şi totală;
5- stabilitatea pe câmpul protetic, volumul redus si eficienţa masticatorie
determină acceptarea lor cu uşurinţă de către pacient ca soluţie de tratament a
edentaţiei parţiale;
6- necesită pregătiri speciale ale dinţilor stâlpi (prepararea bonturilor
dentare), sacrificiul de substanţă dentară fiind nebiologic şi dureros pentru
pacient;
7- execuţia punţilor dentare presupune condiţii tehnice speciale privind
dotarea atât a cabinetului de stomatologie cât şi a laboratorului de tehnică
dentară;
8- structuri continue, rigide, rezistente la rupere şi abrazie; rezolvarea în
bune condiţii prin punţi dentare a situaţiilor clinice în care sunt prezente
anomalii de poziţie ale dinţilor, diasteme, tremele sau pierderi importante ale
osului alveolar este dificilă şi uneori chiar imposibilă.

Alegerea protezării parţiale fixe prin punte ca soluţie de tratament este

condiţionată de o multitudine de factori:
- întinderea breşei (spaţiului edentat),
Cu ajutorul punţilor dentare se pot restaura breşe edentate coresunzătoare
lipsei a 1, 2 sau 3 dinţi naturali pierduţi. În mod excepţional se pot restaura 4
dinţi la nivelul unei singure breşe , de exemplu în zona frontală, când edentaţia
cuprinde grupul celor 4 incisivi sau în zona laterală mandibulară când sunt
pierduţi premolarii şi molarii I şi II. În ambele cazuri dinţii care delimitează
breşa, caninii superiori în primul caz, şi caninul şi molarul de minte în cel de-al
doilea trebuie să prezinte rădăcini voluminoase, bine implantate.
- topografia breşei (spaţiului edentat),
În zona frontală, restaurarea funcţiei estetice este care orientează planul de
tratament, impunând realizarea de punţi total sau parţial fizionomice. În zona
laterală, funcţia masticatorie este care predomină, impunând realizarea de
restaurări rezistente la forţele ocluzale, chiar dacă acestea sunt câteodată
nefizionomice.
- poziţia de implantare a dinţilor ce delimitează breşa (dinţii stâlpi),
(vezi modificările cîmpului protetic)
- valoarea de implantare a dinţilor stâlpi,
- vârsta şi sexul pacientului,
- starea generală de sănătate a pacientului,
- condiţiile de dotare ale cabinetului şi laboratorului,
- pregătirea profesională a cuplului medic - tehnician,
 - posibilităţile financiare ale pacientului.

Punţile sunt alcătuite din 2 componente:

- elementele de agregare reprezentate de protezele unidentare, care sunt
fixate pe dinţii stâlpi
- dinţii de înlocuire (corpul de punte) care restaurează dinţii absenţi de pe
arcadă, cunoscuţi şi sub numele de dinţi intermediari.

2.1 Elementele de agregare

Elementele de agregare pot fi restaurări protetice unidentare reprezentate
de:
- incrustaţiile metalice, folosite ca şi elemente de agregare, pot fi numai
cele de clasa II, IV. Se vor folosi pe stâlpul mezial la lucrări protetice reduse ca
întindere şi vor fi pregătite sub formă de incrustaţie în incrustaţie.
Necesitând pentru preparaţie un sacrificiu redus de substanţă dură
dentară, sunt cele mai biologice şi păstrează în cea mai mare parte
caracteristicile estetice ale unui dinte natural.
Suprafaţa redusă de contact pe dintele stâlp determină o fricţiune scăzută
şi deci, o stabilitate precară pe câmpul protetic. Suprafaţa incrustaţiei, ce
vine în contact cu dintele, fiind cea mai mică dintre toate tipurile de restaurări
protetice unidentare folosite ca elemente de agregare, face ca acestea să nu se
cimenteze de obicei. Dinţii stâlpi au un grad mai mare sau mai mic de
mobilitate, care ar duce la decimentarea incrustaţiei. Din acelaşi motiv se
foloseşte şi procedeul incrustaţiei în incrustaţie. Rolul primei incrustaţii este
acela de protejare a preparaţiei dintelui natural şi de evitare a apariţiei cariei
dentare, la locul decimentării incrustaţiei, de pe dintele natural.
Sunt contraindicate incrustaţiile ca elemente de agregare distale, la lucrări
protetice întinse, precum şi cimentarea lor directă în preparaţia dintelui
stâlp.
- coroanele parţiale, pot fi utilizate ca elemente de agregare meziale în
cadrul protezării breşelor reduse.
Sunt mai puţin biologice decât incrustaţiile, presupunând un sacrificiu
mai mare de substanţă dentară dură. Vitalitatea dintelui este păstrată.
Coroanele parţiale au suprafaţa de contact cu dintele stâlp mai redusă
decât coroanele totale (de înveliş, de acoperire). Stabilitatea pe câmpul
protetic este îmbunătăţită de realizarea de mijloace suplimentere de retenţie
reprezentate de: nervuri, şanţuri şi/sau puţuri parapulpare. Sunt imposibil de
realizat la pacienţii tineri, cu camera pulpară voluminoasă. Preparaţiile speciale,
pentru asigurarea stabilităţii pe câmpul protetic, presupun condiţii clinice şi o
pregătire profesională bună sau foarte bună.
Coroanele parţiale sunt contraindicate: la pacienţii cu indice de carie
crescut şi/sau igienă orală deficitară; pe dinţii cu diametrul cervico-incizal
(cervico-ocluzal) redus; în cazul ocluziilor traumatice, cu forţe orizontale de
dislocare a piesei protetice; în breşele lungi (cu un număr mare de intermediari).
- coroanele de înveliş-totale. Sunt cele mai des folosite ca elemente de
agregare în realizarea punţilor. Acoperă în totalitate coroana şlefuită a dintelui
stâlp (bontul). Prepararea lor presupune un sacrificiu mare de substanţă dură
dentară.
După modul de execuţie şi caracteristicile lor tehnologice se clasifică
în:
- coroane metalice turnate cu grosime totală sau dirijată,
- coroane jacket (ceramice, compozite sau acrilice),
- coroane mixte: - metalo-ceramice (CMMC)
- metalo-acrilice,
- metalo-diacrilice (compozite)
- coroanele de substituție.
Calităţile retentive care se pot obţine de la un anumit tip de element
de agregare (numit de POPA SEVER şi “retentor” ) depind de următorii
factori:
- configuraţia coronară a dintelui stâlp,
- mărimea suprafeţei de contact (interfaţa retentor- preparaţie),
- parelelismul pereţilor axiali,
- rigiditatea pereţilor elementului de agregare (retentorului),
- calităţile materialului de solidarizare cu infrastructura dentară,
- calităţile mecanice proprii materialului din care se confecţionează
elementul de agregare ( retentorul ).
Stabilitatea punţilor pe câmpul protetic este favorizată de calităţile
retentive ale retentorilor, care pot fi împărţiţi în :
- retentori minori - coroane parţiale aplicate pe dinţi frontali,
- pinlay,
- inlay MOD.
- retentori majori - coroane de acoperire totală (metalice sau mixte),
- coroane de substituţie,
- coroane parţiale aplicate pe molari şi premolar.
Alegerea elementului de agregare pentru punţi este condiţionată, pe lângă
avantajele şi dezavantajele fiecăruia dintre ele şi de: vârstă, sex, profesia,
posibilităţile materiale ale pacientului, topografia edentaţiei, mărimea breşei,
forma şi dimensiunea crestei edentate, numărul şi dimensiunea coronară a dinţilor
stâlpi, dotarea tehnico-materială a cabinetului şi a laboratorului, experienţa practică
a medicului.
Aceleaşi considerente stau la baza alegerii tipului de “corp de punte”,
respectiv al modului de concepere şi realizare a dinţilor de înlocuire (a
intermediarilor).
În plus, alegerea tipului de dinţi intermediari ce se vor realiza, este
suplimentar condiţionată şi de tipul elementului de agregare folosit.
 2.2 Intermediarii-dinţii de înlocuire
Înlocuirea dinţilor naturali de către dinţii artificiali, trebuie să răspundă
principiului general valabil al practicii medicale: “primo non nocere“ (in
primul rând nu face rău). Indiferent că ei se află în zona frontală sau în zona
laterală, intermediarii trebuie să prezinte:
- suprafeţe netede, rezistente, nedeformabile, perfect finisate, pentru a
favoriza atât igiena (curăţirea artificială şi autocurăţirea), cât şi un raport de
vecinătate tolerat de părţile moi (fără consecinţe iritative, inflamatorii),
- raportul cu creasta edentată să răspundă principiilor biofuncţionale
(masticaţie, fonaţie, fizionomie), ierarhizarea acestor atribute funcţionale
făcându-se în colaborare cu pacientul şi dependent de vârstă, sex, profesia
acestuia.
- realizare de contacte ocluzale multiple, simetrice şi stabile, în
condiţiile unei dinamici mandibulare echilibrate.
Intermediarii sau dinţii de înlocuire pot fi :
- intermediari masivi-metalici,
- intermediari integral polimerici,
- intermediarii integral ceramici
- intermediari casetă cu faţetă,
- intermediari bară metalică lineară încorporată în mase acrilice sau
polimerice
- intermediari bară cu bonturi pentru coroane polimerice şi/sau ceramice
(punţile degetar),
- intermediari metalo-polimerici
- intermediari metalo-ceramici.
Intermediari masivi-metalici. Au ca şi principale caracteristici, rezistenţa
crescută şi aspectul nefizionomic. Sunt indicaţi în zona laterală , unde igiena şi
rezistenţa sunt atribute majore ale intermediarilor punților, aspectul fizionomic
nefiind luat în calcul. Se adresează în special dinţilor de înlocuire confecţionaţi
la distanţă de procesul alveolar (corpurilor de punte suspendate). Dimensiunea
cervico-ocluzală a corpului de punte fiind redusă la 3-4 mm, nu se pot asigura
condiţii optime estetice şi de retenţie a componentei fizionomice.
Aceleaşi condiţii ale lipsei de spaţiu pentru componenta fizionomică
pot impune utilizarea intrmediarilor masivi şi în zona distală a arcadei
maxilare. Aici, este de ales între intermediari semifizionomici, care în timp pot
pierde faţeta acrilică lăsând vizibilă caseta inestetică, retentivă pentru alimente
şi deranjantă pentru parţile moi din vecinătate sau o structură metalică
nefizionomică, netedă, neretentivă.
Intermediari integral polimerici. Se caracterizează printr-un aspect
fizionomic bun. Fenomenele de îmbătrânire a răşinilor acrilice simple cu
polimerizare liniară şi rezistenţa scăzută la abrazie au făcut ca acestea să nu mai
fie utilizate decât pentru realizarea punţilor provizorii. Utilizarea răşinilor
diacrilice compozite sau şi mai bine a răşinilor armate cu fibre de sticlă a dus la
realizarea de restaurări integral polimerice cu un efect estetic optim şi o
rezistenţă mecanică îmbunătăţită care pot fi folosite ca şi restaurări provizorii de
durată (2-5 ani) pentru punţi de mică întindere.
Intermediarii integral ceramici ating performanţe estetice superioare şi
prezintă şi o mai bună biocompatibilitate faţă de restaurările metalo-ceramice,
datorită eliminării scheletului metalic. Prezintă însă o rezistenţa limitată la
rupere şi în special la forfecare ceea ce le limitează utilizarea la punţile de mici
dimensiuni.
Intermediari casetă cu faţetă. Sunt caracterizaţi de o rezistenţă
mecanică satisfăcătoare unei funcţii masticatorii normale, la care se adaugă
posibilitatea unei refaceri fizionomice bune sau acceptabile. Prezenţa
metalului pe suprafaţa ocluzală asigură nu numai păstrarea corectă a
rapoartelor dinamice interdentare ocluzale, ci şi a dimensiunii verticale de
ocluzie. Sunt indicaţi în principal pe arcada maxilară.
Pentru îmbunătăţirea aspectului estetic, uneori în zona frontala maxilară se
reduce 1/3 incizală a casetei metalice, realizându-se o formă de semi-casetă.
Intermediarul devine transparent prin lipsa metalului subiacent. Lipsa
acestuia micşorează considerabil rezistenţa şi stabilitatea componentei
fizionomice pe structura metalică a semicasetei. Contraindicaţia majoră a
realizării semicasetei este dată de ocluzia cap la cap, ocluzia adâncă acoperită
şi de un surplus estetic nejustificat. Aspectul estetic îmbunătăţit al
intermediarilor casetă cu faţetă, s-a obţinut prin folosirea faţetelor acrilice
prefabricate, dar mai ales prin folosirea faţetelor prefabricate din porţelan.
Faţetele prefabricate din acrilat au o structură mai densă ce
determină o rezistenţă crescută la abraziune şi o stabilitate coloristică prin
scăderea imbibiţiei la lichidul bucal. Necesită manualitate şi timp pentru o
perfectă adaptare a faţetei pe structura metalică de care se va fixa tot cu
acrilat termopolimerizabil. De asemeni este nevoie de un număr mare de faţete,
din care să se aleagă culoarea şi forma potrivită.
Faţetele prefabricate din porţelan au aspectul cel mai apropiat de cel
a dinţilor naturali. Necesită un foarte mare număr de faţete, din care să se
aleagă culoarea şi forma dorită. Spre deosebire de faţetele din acrilat, care
permit o adaptare pe structura metalică a casetei prin şlefuire, faţetele din
porţelan nu beneficiază de acest lucru. Dezvoltarea tehnologiei arderii
maselor ceramice pe un substrat metalic a determinat abandonarea tehnologiilor
care utilizau fațete prefabricate ( cu crampoane scurte sau lungi, sau fațetele
Steel).
Din considerente igienice, contactul dinţilor de înlocuire cu mucoasa
crestei edentate, în cazul intermediarilor casetă cu faţetă, se va face numai la
nivelul componentei metalice a acestora. Zona de trecere metal-acrilat se va
plasa pe faţa vestibulară, în 1/3 cervicală a acesteia. Este astfel posibilă
curăţirea artificială şi autocurăţirea, chiar dacă apariţia cervicală a metalului
diminuează aspectul estetic al protezării. Fiind materiale cu calităţi
biomecanice diferite, acrilatul şi metalul nu permit la zona de continuitate
(de trecere) o prelucrare prin lustruire care să nu retenţioneze placa bacteriană
responsabilă în timp de apariţia inflamaţiei şi hiperplaziei mucoasei
gingivale subiacente lucrării protetice fixe.
Intermediari cupă sau semicupă. La mandibulă, vizibilitatea suprafeţei
ocluzale metalice a casetei, reduce considerabil satisfacţiile estetice. Datorită
acestui fapt, s-au imaginat intermediari având componenta metalică sub
formă de cupă sau semicupă, suprafaţa ocluzală realizându-se din materiale
fizionomice de tipul răşinilor acrilice.
Rezistenţa scăzută a acrilatului la abraziune are dezavantajul
modificării morfologiei ocluzale a intermediarilor, al modificării relaţiilor de
ocluzie şi chiar a dimensiunii verticale de ocluzie. Modificarea profundă a
formei dinţilor de înlocuire poate avea aspect inestetic, folosirea ocluzală a
acrilatului nemai atingându-şi scopul estetic preconizat.
Intermediari bară metalică lineară încorporată în mase acrilice
sau polimerice. Reprezintă soluţia clinică cea mai fizionomică, dar şi cea
mai puţin rezistentă. Este indicată în zona frontală maxilară, la pacienţii cu
cerinţe deosebite estetice. Intermediarii sunt reprezentaţi de o bară ce
uneşte structura metalică a elementelor de agregare. Bara are pe secţiune
vestibulo-orală forma literei: T, L sau Y, diametrul mare al secţiunii fiind
orientat în sensul transmiterii forţelor de masticaţie. Acoperind în totalitate bara,
se confecţionează intermediarii propriu-zişi din răşini acrilice (RA) sau răşini
diacrilice compozite (RDC).
Poziţionarea centrală a barei metalice în masa fizionomică a
intermediarilor este posibilă prin realizarea iniţială, la nivelul breşei, a
machetei din ceară a dinţilor de înlocuire. Vestibular şi oral, se realizează
din gips o cheie peste macheta viitorilor intermediari. Macheta dinţilor de
înlocuire fiind îndepartată de pe model, cu ajutorul celor două chei de gips,
se tatonează poziţia barei metalice. Se urmăreşte ca, plasarea barei să fie în
centrul blocului fizionomic, atât pentru a nu transpare, cât şi pentru a avea
rezistenţă.
Individualizarea la colet a dinţilor de înlocuire (intermediari), poate aduce
prejudicii estetice datorită apariţiei, prin transparenţă, a metalului barei.
Rezistenţa foarte redusă a construcţiei protetice, duce adesea la fracturarea
componentei fizionomice, atrăgând după sine îndepărtarea lucrării în
totalitatea ei.
Intermediari bară cu bonturi pentru coroane polimerice şi/sau
ceramice (punţile degetar).Cunoscute în literatura germană sub denumirea de
„punţi degetar”, sunt o variantă îmbunătăţită a intemediarilor bară metalică
lineară înglobată în acrilat, la care s-a dorit creearea unei posiblităţi de a fi
reparată, fără îndepărtarea lucrării în totalitate de pe câmpul protetic.Bara este
continuă cervical. Spre incizal (ocluzal) are un număr de prelungiri sub
formă de bonturi, egal cu numărul dinţilor de înlocuire. Pe fiecare din
bonturi se va aplica prin cimentare o coroană total fizionomică din acrilat sau
ceramică. Fracturarea sau spargerea unei coroane necesită înlocuirea numai
a acesteia şi nu a întregii punți.
Intermediari metalo-polimerici . Sunt formaţi dintr-un schelet metalic
placat cu răşini diacrilice compozite. Nu este indicată utilizarea lor în zonele de
sprijin, decât dacă antagoniştii sunt reprezentaţi de o restaurare mobilizabilă. Se
confecţionează în zona frontală, din motive economice, cu menţiunea ca
stopurile ocluzale să fie metalice. Scheletele metalice trebuie astfel concepute,
încât să retenţioneze materialul de placare, stopurile ocluzale fiind asigurate de
suprafeţe metalice. Interfaţa metal-polimer nu trebuie să ia contact niciodată
direct cu mucoasa crestei edentate. Pentru retenţia polimerului se pot realiza
anse din fire de ceară sau polimeri.
Intermediari metalo-ceramici. Sunt caracterizaţi, atunci când sunt bine
executaţi, prin cea mai bună estetică, rezistenţă la abraziune şi
biocompatibilitate cu ţesuturile moi periprotetice. Necesită ca şi coroana
mixtă metalo-ceramică o tehnologie deosebită, care creşte mult preţul de
cost şi deci şi accesibilitatea la un astfel de tratament. Fața mucozală se
acoperă de obicei cu mase ceramice datorită suprafețelor extrem de lucioase ale
acestora care nu favorizează retenția resturilor alimentare și depunerea plăcii
bacteriene. Când dimensiunile structurii metalice nu permit o acoperire în
totalitate a acesteia, faţa mucozală a intermediarilor va rămâne neplacată de
masa ceramică, crescând din motive de rezistenţă grosimea metalului
subiacent ceramicii. Dimensiunile reduse ale dinţilor stâlpi, camera pulpară
voluminoasă la pacienţii tineri sunt factori ce îngreunează rezolvarea
cazurilor prin punți metalo-ceramice, făcând uneori imposibilă alegerea
acestei soluţii de tratament.
Intermediari Inzoma. Au fost lansaţi pe piaţa punților de firma
IVOCLAR având ca principal deziderat al execuţiei lor principiul enunţat de
SHORE: “ceramica atinge valori maxime ale rezistenţei sale mecanice, dacă se
arde pe un schelet metalic cu suprafeţe concave“. Conform acestui principiu
structura metalică a intermediarilor va necesita un modelaj special, obținut prin
utilizarea unor machete din plastic prefabricate.
Intermediari Probond. Au fost lansaţi de firma RENFERT, având ca
principal scop reducerea semnificativă a cantităţii de metal şi îmbunătăţirea
legăturii metal-ceramică. Această îmbunătăţire se obţine prin realizarea atât a
machetei coroanelor, cât şi a machetei părţii metalice a intermediarilor, dintr-o plasă
în care să se fixeze masa ceramică, mărindu-se astfel suprafaţa de contact cu 20%
şi făcându-se în acelaşi timp şi o economie de aliaj nobil între 40-60%.
 3. Principii urmărite în confecţionarea punţilor
dentare
Punţile dentare, ca şi piese protetice, au rolul de a restabili mofologic
şi funcţional arcadele dentare parţial edentate; din această cauză ele trebuie să
corespundă unor principii general valabile şi unanim acceptate în realizarea
lor practică.
Restaurările protetice prin lucrări parţiale fixe, precum şi materialele din
care acestea sunt confecţionate, trebuie să satisfacă anumite cerinţe ale
pacientului: masticaţia, fonaţia, fizionomia, igiena, stabilitatea rapoartelor
ocluzale (menţinerea stopurile ocluzale), rezistenţa mecanică, stabilitatea
chimică în mediul bucal, inserţia şi stabilitatea pe câmpul protetic.
Toate aceste caracteristici ce urmează a fi îndeplinite de viitoarea piesă
protetică au fost didactic reunite în ceea ce se defineşte prin noţiunea de
principii urmărite în confecţionarea punţilor dentare. Aceste principii de
concepţie şi execuţie sunt:
- principiul biofuncţional,
- principiul biomecanic,
- principiul profilactic.

3.1 Principiul biofuncţional

Apariţia stării de edentaţie parţială este urmată de modificări în sensul
reducerii eficienţei masticatorii, diminuarea funcţiei de autoîntreţinere, tulburări
fonetice şi fizionomice. Gravitatea şi amplitudinea acestor tulburări este
condiţionată de topografia şi întinderea edentaţiei, compensarea
disfuncţionalităţilor făcându-se de cele mai multe ori parţial, cu dificultate şi
ineficient. Chiar dacă rezolvarea aceleiaşi situaţii clinice se poate face prin mai
multe soluţii terapeutice în strânsă dependenţă cu vârsta, sexul, profesia, starea
sănătăţii generale a pacientului, condiţiile de dotare materială a laboratorului şi
a cabinetului, de posibilităţile materiale ale pacientului, principiile general
valabile urmărite în confecţionarea punţilor dentare rămân aceleaşi. Principiul
biofuncţional impune ca restaurarea prin punte a integrităţii arcadei dentare să
restabilească funcţiile majore ale aparatului dento-maxilar: masticaţia, fonaţia şi
fizionomia.
Funcţia masticatorie
Construcţie mecanică rigidă, rezistentă, nedeformabilă, puntea dentară
trebuie să asigure o masticaţie eficientă în limite fiziologice. Presiunile
masticatorii ale dinţilor antagonişti sunt preluate atât de la nivelul dinţilor stâlpi
cât şi de la nivelul dinţilor de înlocuire (corpul de punte), de către parodonţiul
de susţinere al dinţilor stâlpi. Aceasta încărcare parodontală a dinţilor restanţi,
limitanţi ai breşei, cu forţele masticatorii ale întregului segment de arcadă
supus protezării prin punte, face ca prognosticul să fie mai bun pentru breşele
reduse (1-2 dinţi ) şi rezervat pentru breşele întinse ( 3- 4 dinţi).
Valoarea suprafeţei parodontale şi deci şi a implantării, este mai favorabilă
tratamentului cu punţi dentare, atunci când infrastructura (dinţii stâlpi restanţi)
sunt reprezentaţi de canini şi molari, dinţii cu cea mai bună implantare.
Funcţia fonetică
Tratamentul prin punţi dentare avantajează fonetica pacientului atât prin
fixitatea lucrării pe câmpul protetic cât şi prin volumul mai redus, cel mult
egal al piesei protetice cu dinţii naturali înlocuiţi .
Funcţia fizionomică
Lucrările protetice ale omului modern au ca principal atribut funcţional
refacerea aspectului natural, fizionomic al pacientului. Redarea aspectului
fizionomic este realizată de forma, mărimea, culoarea şi poziţia dinţilor pe
arcadă, dar şi de restabilirea armoniei dento-dentare, dento-faciale si dento-
somatice ce caracterizează fiecare individ în parte, asigurându-i personalitatea
proprie.
Materialele utilizate în confecţionarea punţilor dentare au caracteristici
biomecanice şi fizico-chimice care le indică în refacerea totală sau parţială a
atributelor funcţionale ale dinţilor naturali.
În concordanţă cu vârsta, sexul, profesia, condiţiile clinice ale cabinetului,
condiţiile tehnice ale laboratorului, preţul de cost etc. se va alege soluţia
protetică finală care va da prioritate atributelor funcţionale ale dintelui în acord
cu dorinţele pacientului.
După modul cum reuşesc sau nu să restabilească funcţia fizionomică a
pacientului, punţile dentare se clasifică în:
- punţi fizionomice care, fie că au în structura lor numai materiale cu un
aspect asemănător dintelui natural (acrilat, compozit, ceramică), fie structura de
rezistenţă este mascată de acestea.
- punţi parţial fizionomice (semifizionomice) la care structura metalică de
rezistenţă este parţial vizibilă la nivelul feţelor orale ale construcţiei protetice,
componenta fizionomică fiind restrânsă la nivelul feţelor coronare cele mai
vizibile,
- punţi nefizionomice alcătuite în totalitatea lor din aliaje metalice,
având culoarea acestora: galben pentru aliajele de aur, argintiu pentru crom-
nichel şi paladiu-argint etc.

3.2. Principiul biomecanic

Biomecanica punţilor dentare este responsabilă de inserţia şi stabilitatea
acestora pe infrastructura dentară precum şi de caracteristicile mecanice ale
materialelor folosite în confecţionarea protezelor parţiale fixe.
Inserţia punţilor pe câmpul protetic. Structuri rigide, rezistente,
nedeformabile, punţile dentare necesită o pregătire specială a dinţilor de
suport, care se realizează prin şlefuirea acestora, obţinându-se bonturile dentare.
Procedeu nebiologic, şlefuirea dinţilor stâlpi sub formă de bonturi dentare,
constă din desfiinţarea retentivităţilor anatomice de pe feţele laterale ale
coroanei unui dinte, diametrul maxim al acestuia mutându-se la nivel
cervical şi căpătând o formă de cilindru sau trunchi de con. În plus față de
șlefuirea unui singur dinte în vederea acoperii cu o proteză unidentară, în cazul
punților trebuie ținut cont de necesitatea existenței și a unui paralelism între
diferitele preparații ale dinților stâlpi. Astfel, feţele proximale opuse breşei vor
fi paralele sau convergente spre incizal (ocluzal), în timp ce feţele proximale ce
delimitează breşa vor fi divergente spre incizal (ocluzal).
Lungimea coroanei dintelui şi numărul de dinţi stâlpi condiţionează
aspectul cilindric sau conic al viitorului bont, forma bontului fiind influenţată
şi de tipul de proteză unidentară ce urmează a se folosi ca element de
agregare al punţii (coroană metalică cu grosime totală, coroană metalică cu
grosime dirijată, coroană mixtă metalo-acrilică sau metalo-ceramică).
Inserţia punţii pe câmpul protetic (pe dinţii stâlpi) este influenţată şi de
tehnologia de realizare a acesteia: realizarea dintr-o bucată sau realizarea din
elemente separate ce se vor solidariza ulterior, confecţionarea prin utilizarea
modelului monobloc, a modelului cu bonturi mobile sau a modelului duplicat.
Stabilitatea punţilor pe câmpul protetic. Depinde de precizia cu care au
fost confecţionate elementele de agregare ale punţii, de intima lor adaptare pe
dinţii stâlpi. Stabilitatea este rezultatul preciziei cu care se toarnă metalul,
metalele nobile fiind din acest punct de vedere superioare celorlalte aliaje.
Mărirea suprafeţei bontului se poate realiza prin preparaţii speciale ale
acestuia: cepul la coroana turnată, puţurile şi şanţurile parapulpare la coroanele
parţiale.
Dinţii stâlpi de dimensiune redusă se vor prepara cilindrici, iar
elementele de agregare vor fi coroane metalice cu grosime totală, evitându-se
coroanele mixte sau coroanele metalice cu grosime dirijată, recunoscute ca
având o suprafaţă redusă de contact cu bontul dentar.
Punţile realizate pe model duplicat vor fi mai intim adaptate pe
bonturile dentare şi vor avea implicit o stabilitate mai bună pe câmpul
protetic.
Rezistenţa fizică a materialului. Structura intrinsecă (materialul din care
este confecţionată) conferă punţii caracteristici proprii, independente de
modul cum medicul şi tehnicianul concep rezolvarea protetică.
Aliajele metalice. Permit realizarea protezelor unidentare, deci şi a
punţilor, cu o adaptare cervicală, proximală şi ocluzală bună. Necesită dotarea
laboratorului de tehnică dentară cu aparatura necesară turnării şi prelucrării
metalelor. Sunt nefizionomice având o culoare variabilă de galben sau alb gri.
Bine lustruite permit o igienă bună care, alături de perfecta adaptare
cervicală, menţin starea de sănătate a parodonţiului. Transmit dintelui
variaţiile termice din mediul bucal. La aliajele nobile valoarea piesei
protetice este crescută de însăşi valoarea aliajului.
 Structura metalică de rezistenţă a corpului de punte se va concepe sub
aspectul unei bare ce are în secţiune forma literei "T" sau "L". Diametrul
mare (pe secţiune) al barei trebuie să corespundă direcţiei de acţiune a forţelor
de masticaţie. Caracteristicile fizice individuale ale aliajului sunt
caracteristici tehnice, din a căror utilizare rezultă o structură protetică rigidă,
rezistentă, nedeformabilă şi cu o funcţionalitate optimă.
Acrilatul. Este ieftin şi se prelucrează foarte uşor. Se degradează în timp
ca orice material organic, schimbându-şi culoarea şi devenind mai puţin
rezistent. Acrilatul este elastic, poros, se abrazează cu uşurinţă chiar şi în
contact cu părţile moi (buze, obraz). Deşi foarte criticat pentru calităţile
sale, este uneori preferat porțelanului datorită preţului de cost foarte scăzut,
tehnologiei simple şi uşor de realizat fără dotări tehnice speciale.
În tehnologia punţilor dentare acrilatul se foloseşte pentru lucrări
provizorii şi pentru protecţia bonturilor pe durata tratamentului.
Porţelanul-Ceramica. Poate reda perfect fizionomia unui dinte natural,
având transluciditatea acestuia. Este foarte bine tolerat de parodonţiu,
permiţând o igienă foarte bună. Mai dur decât ţesuturile dentare, el are un
coeficient de abraziune mai ridicat.. Porţelanul este fragil la tracţiune şi flexie
(casant), dar rezistent la presiune şi abraziune. Aparatura de lucru scumpă
şi tehnologia complicată determină un preţ de cost ridicat scăzându-i
accesibilitatea.
3.3 Principiul profilactic
Conform principiului profilactic, punţile dentare trebuie astfel concepute şi
executate, încât toate ţesuturile cu care proteza vine în contact (dinţi,
parodonţiu, creastă edentată, mucoasă bucală) să nu fie agresate, inducându-li-
se modificări patologice.
Punerea în practica confecţionării punţilor dentare a principiului
profilactic, presupune respectarea normelor privind:
- direcţia corpului de punte,
- relieful ocluzal al corpului de punte,
- lăţimea vestibulo-orală a corpului de punte,
- raportul corpului de punte cu creasta edentată,
- protecţia papilei interdentare,
- calităţile fizico-chimice ale materialelor din structura punţii.
Direcţia corpului de punte. Dinţii stâlpi au rolul de a transmite prin
parodonţiul lor de susţinere presiunile masticatorii pentru a ajunge la osul
alveolar. Aceste forţe sunt adunate atât de la feţele ocluzale ale dinţilor
stâlpi cât şi de la suprafeţele ocluzale ale dinţilor de înlocuire a dinţilor
absenţi (corpul de punte). Supraîncărcarea dinţilor stâlpi este posibilă datorită
receptorilor parodontali care au rol de autoprotecţie la forţele supraliminare.
Nocivitate forţelor masticatorii asupra implantării dinţilor stâlpi apare doar
pentru componentele orizontale ale acestora sau când forţele sunt proiectate
în afara poligonului de susţinere şi anume poligonul de sprijin parodontal al
dintelui.
Din aceste considerente, corpul de punte (dinţii de înlocuire) se va realiza
în linie dreaptă între dinţii limitanţi breşei. Respectarea acestui deziderat
profilactic poate fi îndeplinit pentru punţile zonei laterale a arcadei. Curbura
arcadei antagoniste, ca şi estetica facială nu permit realizarea în linie dreaptă a
corpurilor de punte din zona frontală a arcadei.
Realizarea curbă a corpului de punte situează forţele masticatorii în
afara poligonului de sprijin parodontal al dinţilor stâlpi. Astfel se creează un
moment de rotaţie în jurul liniei drepte ce uneşte dinţii stâlpi, cu efecte nocive,
ce favorizează îmbolnăvirea parodontală a acestora. Anularea rotaţiei este
posibilă prin mărirea suplimentară a numărului de dinţi stâlpi, căutându-se ca
braţul de rezistenţă să fie cel puţin egal, dacă nu mai mare, decât braţul de forţă.
Lăţimea vestibulo-orală a corpului de punte. Afectarea parodontală
apare şi în cazul nerespectării dimensiunii vestibulo-orale a corpului de punte.
Lăţimea punţii va corespunde lăţimii dinţilor limitanţi ai breşei. Mărirea
dimensională a lăţimii corpului de punte situează forţele de masticaţie în afara
poligonului parodontal de susţinere şi apare tendinţa de rotaţie vestibulo-orală a
punţii. S-a încercat ca măsură profilactică, subdimensionarea vestibulo-orală a
corpului de punte, în dorinţa eliminării unor posibile forţe de rotaţie, aplicate în
afara poligonului de sprijin parodontal al dinţilor stâlpi.
Rezultatul nu a fost cel scontat. Rezistenţa mecanică, diminuată prin
reducerea dimensională a corpului de punte, favoriza apariţia fracturilor piesei
protetice, iar eficienţa masticatorie a segmentului protezat obliga la mărirea
numărului de cicluri masticatorii având în final acelaşi rezultat, de
suprasolicitare parodontală.
Între mărirea şi micşorarea dimensiunii vestibulo-orale a corpului de
punte este de preferat micşorarea. Atenţie însă la respectarea cuspizilor de
sprijin (palatinali la dinţi maxilari, vestibulari la dinţii mandibulari), care nu
trebuie afectaţi dimensional, reducerea făcându-se din cuspizii inactivi:
vestibulari la maxilar, linguali la mandibulă.
Relieful ocluzal. Eficienţa masticatorie şi troficitatea parodontală sunt
indisolubil legate de modul de angrenare al dinţilor celor două arcade:
rapoartele ocluzale.
Morfologia ocluzală este rezultatul funcţiei acesteia, având ca şi consecinţă
stereotipul dinamic de masticaţie al individului. Sunt cunoscute corelaţiile care
se fac între panta tuberculului articular, gradul de cuspidare ocluzală, rapoartele
interdentare ale zonei frontale, curbele de compensaţie, stereotipul dinamic de
masticaţie.
Panta condiliană accentuată este corelată cu un cuspidaj accentuat, cu o
supraocluzie frontală şi cu un stereotip de masticaţie pe verticală, tocător .
 Panta condiliană orizontală este corelată cu un cuspidaj aplatizat, şters,
cu raport frontal labiodont şi cu un stereotip dinamic de masticaţie pe
orizontală, frecător .
Migrările dinţilor stâlpi şi ale dinţilor antagonişti îngreunează restaurarea
făcând uneori imposibilă refacerea normală a rapoartelor ocluzale.
Contactul tripodic. Reprezintă o posibilă variantă de întâlnire ocluzală a
dinţilor laterali ai celor două arcade. Este caracteristic situaţiei clinice când
un cuspid angrenându-se într-o fosetă antagonistă, se fixează în aceasta prin trei
puncte, fără a avea posibilitatea atingerii fundului fosetei. Rapoartele ocluzale
sunt stabile, mandibula păstrându-şi poziţia spaţială faţă de maxilar. Eficienţa
masticatorie este maximă.
Contactul vârf cuspid-planşeu fosetă. Este rezultatul situaţiei clinice în
care foseta fiind largă şi cuspidul ascuţit, acesta (cuspidul) îşi găseşte cu
uşurinţă locul în fosetă, luând contact numai cu planşeul fosetei. Este inferior
contactului tripodic, ca şi eficienţă masticatorie şi stabilitate a mandibulei în
poziţia de intercuspidare maximă. Asigură dinamicii mandibulare mişcări
libere, eficienţa masticatorie fiind bună.
Contactul în suprafaţă. Este rezultatul trecerii de la morfologia ocluzală
primară, la morfologia ocluzală secundară, care a transformat punctele de
contact în suprafeţe de contact. Între pantele cuspidiene se produc contacte
întinse. Stabilitatea mandibulei în intercuspidare maximă este perfectă.
Eficienţa masticatorie este redusă comparativ cotactului tripodic şi contactului
vârf cuspid-planşeu fosetă. Mişcările mandibulei pot fi blocate de interferenţe
dentare, situaţie în care piesa protetică poate deveni un factor iatrogen al
disfuncţiei ocluzale.
Refacerea rapoartelor ocluzale interdentare este condiţionată de situaţia
clinică existentă:
- dinţi antagonişti reprezentaţi de dinţi naturali. În lipsa antagoniştilor
dinţii naturali au migrat vertical “denivelând“ planul de ocluzie. Este obligatorie
“renivelarea“ planului de ocluzie prin şlefuiri selective, remodelări coronare
şi/sau coronoplastii. Ulterior echilibrării ocluzale se poate trece la protezarea
fixă.
- dinţi antagonişti reprezentaţi de o proteză fixă. Corectitudinea
execuţiei lucrării poate determina menţinerea ei. Realizarea incorectă a
protezei fixe obligă la îndepărtarea ei. Corectarea deficienţelor este urmată de
confecţionarea punţii care rezolvă edentaţia în cauză.
- dinţi antagonişti reprezentaţi de o proteză mobilă. Proteza mobilă
incorectă se va reface după tratamentul edentaţiei tratate prin protezare fixă.
Dacă proteza mobilă este corectă şi recentă, protezarea fixă se va face în
concordanţă cu proteza mobilă. Dacă proteza mobilă este recentă, dar
incorectă, se vor face corecţiile ocluzale, după care se va face protezarea fixă.
Raportul corpului de punte cu creasta edentată. Configuraţia
morfologică a corpului de punte poate influenţa decisiv fizionomia, fonaţia,
dar şi posibilităţile de curăţire artificială şi autocurăţire. Aspectul feţei
mucozale a corpului de punte şi raportul acesteia cu creasta alveolară edentată
poate favoriza menţinerea unei igiene riguroase şi implicit starea de sănătate a
ţesuturilor moi din vecinătate. O igienă nesatisfăcătoare atrage după sine
apariţia depozitelor alimentare, halena caracteristică, precum şi reacţia
inflamatorie a ţesuturilor moi periprotetice (gingivale, parodontale). Profilactic,
aceste inconveniente trebuie eliminate din start prin conceperea şi realizarea
unui raport al corpului de punte cu creasta edentată, care să îmbine necesităţile
fizionomice, fonetice şi igienice în concordanţă cu topografia breşei edentate şi
ierarhizarea atributelor funcţionale ale zonei ce urmează a fi protezată.
Corpul de punte cu contact în şa. Este caracterizat de faptul că faţa
sa mucozală “încalecă” asemenea unei şei, atât versantul vestibular, cât şi cel
oral al crestei edentate, având un contact intim cu mucoasa acesteia. Prin
volumul său egal cu cel al dinţilor absenţi, corpul de punte în şa oferă un
confort maxim, fonetic şi fizionomic pacientului, având ca principală indicaţie
zona frontală maxilară. Dezavantajul major este constituit de igiena deficitară,
care în timp, poate cauza leziuni inflamatorii mucoasei subiacente corpului de
punte. În condiţii morfologice speciale (creastă edentată lată asociată cu dinţi
scurţi) poate fi indicat şi pentru zona laterală maxilară.
Corpul de punte cu contact în semişa. A fost conceput în dorinţa de a
îmbunătăţi igiena corpului cu contact în şa. Suprafaţa sa mucozală este mai
redusă acoperind doar versantul vestibular al crestei edentate. Se creează
astfel un compromis între cele trei atribute funcţionale ale unui corp de punte
din zona frontală: fizionomie, fonaţie şi igienă.
Corpul de punte cu contact tangent linear. Are un aspect diferit la maxilar
faţă de mandibulă. În ambele cazuri se caracterizează prin reducerea feţei
mucozale la o muchie (linie) ce vine în contact cu mucoasa crestei edentate.
La maxilar muchia dintre faţa orală şi cea vestibulară (linia de contact) se
va plasa pe versantul vestibular al crestei edentate, având scopul mascării
spaţiului papilar pentru dinţii de înlocuire. Faţa palatinală, de aspect plan-
convex, face un unghi de 450 cu creasta edentată; este metalică asigurând o
bună curăţire artificială şi autocurăţire. În cazurile clinice când se asociază o
creastă edentată lată, cu dinţi scurţi, acest raport devine total neigienic şi poate fi
înlocuit de raportul în semişa.
La mandibulă, muchia dintre faţa vestibulară şi cea orală (linia de
contact cu mucoasa) se va plasa pe mijlocul crestei edentate. Ambele feţe sunt
de obicei metalice, plan convexe în sens cervico-ocluzal, pentru a asigura o
bună igienă. Faţa vestibulară are schiţate în treimea ocluzală, şanţurile ce
individualizează dinţii de înlocuire (intermediarii); cele 2/3 cervicale nu au
modelat un relief individualizat al dinţilor de înlocuire, fiind plan-convex în
sens cervico-ocluzal, din considerente igienice.
Corpul de punte cu contact punctiform. Este indicat în zona laterală
mandibulară. Contactul corpului de punte cu creasta edentată se face pe
mijlocul crestei, fiind redus la câte un punct pentru fiecare dintre dinţii de
înlocuire. Punctul de contact este reprezentat de vârful conului către care
converg feţele proximale, vestibulară şi orală ale fiecăruia dintre dinţii
corpului de punte.
Trecerea de la un intermediar la altul sau legătura acestuia cu elementul de
agregare se face prin suprafeţe rotunjite din considerente igienice. În situaţiile
clinice, cu creasta edentată lată şi dinţi stâlpi scurţi, acest tip de raport devine
neigienic, fiind contraindicat şi putând fi înlocuit cu raportul în semişa.
Corpul de punte fără contact cu creasta(suspendat). Este indicat în zona
laterală la mandibulară, fiind cel mai igienic, dar şi cel mai puţin fizionomic.
Total metalic, el se situează cu faţa sa mucozală la distanţă de creasta edentată,
suspendat. Are două suprafeţe: una ocluzală, modelată conform dinţilor pe care
îi înlocuieşte şi o suprafaţă mucozală, convexă spre creastă în sens vestibulo-
oral şi concavă spre creastă în sens mezio-distal,
Din considerente mecanice, grosimea corpului de punte va fi de 3-4 mm.
Spaţiul dintre punte şi creasta edentată va fi din motive igienice de 3-4 mm.
Pentru realizarea corectă a acestui raport este necesar ca dimensiunea
dinţilor stâlpi, asociată cu atrofia crestei edentate, să ofere un spaţiu minim, la
nivelul breşei, de 7-8 mm.
Protecţia papilei interdentare. Se va realiza, atât la nivelul trecerii dintre
corpul de punte şi elementele de agregare, cât şi la nivel interdentar (dinte
stâlp-dinte vecin). Traumatizarea papilei interdentare poate cauza
inflamaţia acesteia, cu repercursiuni asupra parodonţiului de susţinere şi
deci, asupra implantării dintelui stâlp. Protecţia papilei se va asigura, atât în
faza de modelare a machetei punţii dintr-o bucată, cât şi în faza de solidarizare a
elementelor componente ale unei punţi, în tehnologia realizării punţilor din
elemente separate (lipire).

4. Fazele clinico-tehnice de realizare ale punţilor

Restaurările protetice fixe comune sunt restaurări care se sprijină pe dinţii
stâlpi şi a căror longevitate este direct condiţionată de numărul dinţilor stâlpi
precum și de valoarea implantării lor. Se iau în calculul fiabilității punților
dentare și tipul elementelor de agregare folosite, tipul corpului de punte şi
raportul acestuia cu creasta edentată. La ora actual[ execuţia lor tehnică se
face prin realizarea dintr-o bucată (într-un singur timp) a structurii metalice
atât a elementelor de agregare cât şi a corpului de punte (a intermediarilor).
Tehnicile mai vechi prevedeau realizarea din elemente separate (independent
componenta metalică a elementelor de agregare şi separat componenta metalică
a corpul de punte) ce se vor solidariza ulterior prin lipire, sudură,
supraturnare, etc.
 Fazele clinico-tehnice de realizare a punţilor dintr-o bucată
1. examenul clinic al pacientului, diagnosticul, planul de tratament
2. pregătirea dinţilor stâlpi (şlefuirea)
3. amprentarea câmpului protetic
4. realizarea modelului
5. realizarea machetei componentei metalice a punţilor (elemente de
agregare şi intermediari)
6. ambalarea
7. realizarea tiparului
8. turnarea aliajului metalic
9. prelucrarea piesei metalice turnate
10. proba componentei metalice a punţilor în cavitatea bucală
11. fixarea pe câmpul protetic a punţilor, dacă aceasta este total
metalică
12. realizarea componentei fizionomice (acrilice, ceramice,
compozite)
13. fixarea pe câmpul protetic a punţilor mixte

4.1 Examenul clinic. Diagnosticul. Planul de tratament.

Cuprinde un interogatoriu privind principalele afecţiuni ce pot
influenţa planul de tratament cum ar fi: afecţiunile cardio-vasculare
(hipertensiunea arteriala, valvulopatii, infarctul de miocard); diabetul, reacţiile
alergice, hepatita B, astmul bronşic, epilepsia, psihozele acute, bolile infecto-
contagioase, neoplaziile.
Examenul clinic se va adresa extremităţii cefalice, în general, şi
structurilor aparatului dento-maxilar (ADM), în special. Se vor examina
etajele feţei, treapta buzelor, tonicitatea muşchilor mobilizatori ai
mandibulei, mişcările mentonului, palpându-se excursiile condililor în
cavităţile glenoide.
La examenul endobucal se vor aprecia migrările dentare, atrofia crestei
edentate, rapoartele ocluzale interdentare în zona frontală şi laterală a celor
doua arcade, faţetele de uzură, prezenţa contactelor premature şi a
interferenţelor dentare.
Se vor examina rapoartele interdentare în mişcările mandibulei cu contact
dentar: propulsie, retropulsie, lateralitate, apreciindu-se curbele de compensaţie
în plan sagital şi transversal, precum şi stereotipul dinamic de masticaţie.
Dinţii limitanţi ai breşei, viitorii dinţi de suport ai punţii sunt
importanţi atât prin numărul, cât şi prin valoarea lor de implantare.
Culegerea tuturor acestor informaţii legate de structurile aparatului dento-
maxilar dau posibilitatea evaluării substratului biologic al pacientului şi
concluzionării dacă tratamentul protetic poate fi început, temporizat sau este
contraindicat. Alegerea soluţiei clinico-tehnice se face împreună cu pacientul şi
tehnicianul dentar, un rol deosebit revenind modelelor de studiu şi examenelor
radiologice complementare.

4.2. Pregătirea câmpului protetic

Tratamentul edentaţiei parţiale prin punţi este bine să se realizeze după ce
toate celelalte structuri ale ADM au fost puse într-o stare de echilibru funcţional:
resturile radiculare inutilizabile au fost extrase; cariile dentare şi complicaţiile
acestora au fost rezolvate; s-a îndepărtat tartrul şi s-au eliminat inflamaţiile
parodontale; planul de ocluzie s-a nivelat, restabilindu-se contacte ocluzale
funcţionale.
Aducerea la normalitate a structurilor ADM, dă posibilitate practicianului să
se concentreze asupra calităţii dinţilor stâlpi şi a pregătirii acestora în conformitate
cu planul de tratament ce se va aplica.
Pregătirea dinţilor stâlpi (realizarea bonturilor dentare) constă în
îndepărtarea prin şlefuire a retentivităţilor anatomice ale dinţilor, astfel încât
convexitatea maximă a tuturor feţelor laterale ale coroanei să se deplaseze la
nivelul coletului. Forma finală a dintelui va fi cea a unui cilindru sau trunchi de
con. Forma cilindrică este indicată pentru dinţii stâlpi reduşi ca înălţime, în
cazul folosirii unui număr redus de dinţi stâlpi, când elementul de agregare este
o coroană metalică. De asemenea este de dorit o astfel de preparație, la pacienţii
tineri, camera pulpară este voluminoasă şi sacrificiul structurilor dure dentare
trebuie să fie redus. Forma conică se va aplica dinţior stâlpi înalţi, în cazul
folosirii unui număr mare de dinţi stâlpi, când elementul de agregare este o
coroană mixtă, când dintele este devital sau pacientul în vârstă are un volum
redus al camerei pulpare.

4.3 Amprentarea
Amprenta reprezintă copia fidelă, negativă a câmpului protetic. În această
fază clinică sunt înregistrate cele mai fine detalii morfologice ale câmpului
protetic.
Amprentarea convenţională utilizează materiale care în faza de plasticitate
se pot deforma sub acţiunea forţei de împingere a materialului de amprentare
peste câmpul protetic. La încetarea forţei (în faza de “priză”), materialul de
amprentare păstrează în “negativ “ toate detaliile câmpului protetic.
Amprentele pot fi clasificate în funcție de mai mulți factori, dintre care
amintim: întinderea, materialele utilizate și timpii de lucru.
Din punct de vedere al întinderii amprentele pot fi segmentare (redau doar un
segment de arcadă, în speță zona interesată) sau globale (redau întreaga arcadă).
În funcție de materialul utilizat în confecționarea unei amprente, acestea pot fi
rigid-elastice sau elastic-elastice.
Conform timpilor de lucru pentru obținerea unei amprente, avem de a face cu
trei tipuri de amprente: într-un timp (sau în bol mușcat), în doi timpi (timpul unu
presupune amprentarea arcadei cu preparații iar timpul doi amprentarea
antagoniștilor și a relațiilor de ocluzie) și amprenta în trei timpi ( timpul unu –
amprentarea arcadei cu preparațiile, timpul doi – amprentarea arcadei antagoniste și
timpul trei – înregistrarea relațiilor de ocluzie).

4.4 Modelul de lucru şi modelul arcadei antagoniste

Modelul. Realizarea modelului este faza de laborator în care, cu ajutorul
amprentei se obţine copia fidelă, pozitivă, a câmpului protetic în tehnologia
realizarii punţilor. Materialul (sau materialele) utilizate la amprentare, precum şi
tehnica amprentării, determină modul de realizare şi materialele din care se
realizează modelul.

4.5 Macheta componentei metalice

Realizarea machetei este faza de laborator în care tehnicianul dentar reproduce
în dimensiune şi formă identică, din ceară, viitoarea piesă protetică.
Macheta elementelor de agregare se realizează conform tehnicilor descrise în
capitolele anterioare, în funcţie de tipul elementului de agregare ales.
Există o mare varietate de tehnici folosite în realizarea machetelor
(machetarea) pentru intermediarii punţilor. Fiecare tehnică presupune un anumit tip
de ceară cu calităţi caracteristice tehnologiei utilizate. Se descriu următoarele
tehnici de machetare:
- metoda “reducerii succesive” ,
- metoda de “modelare aditivă”,
- metoda “ machetei prefabricate”,
- metoda ce utilizează “ceara calibrată şi suprafeţe ocluzale prefabricate”.

Realizarea machetei prin metoda “reducerii succesive” (sculptura în bloc de

ceară). La nivelul breşei se aplică un bloc de ceară de modelat având dimensiunea
vestibulo-orală şi cervico-ocluzală apropiată de cea a dinţilor limitanţi. Dacă
dimensiunile sunt mai mari se reduc cu ajutorul spatulei de modelat ceara. Fixarea
blocului de ceară pe model se face prin topirea cu spatula încălzită, a cerii din
vecinătatea crestei edentate şi a dinţilor stâlpi. Se marchează, prin delimitarea
volumului fiecărui intermediar, numărul dinţilor de înlocuire. Prin tăieturi succesive
se modelează conturul vestibular şi oral al suprafeţelor ocluzale. Se prefigurează
apoi versanţii meziali şi distali pentru fiecare din lobii constituenţi ai feţei ocluzale.
Pentru fiecare lob se sculptează versanţii intraocluzali şi extraocluzali. Concomitent
vor rezulta fosetele şi şanţurile ocluzale. Prin poziţionarea arcadei antagoniste, se va
urmări respectarea rapoartelor ocluzale interdentare. Urmează, după caz, modelarea
feţei mucozale sau a feţelor vestibulară şi orală, cu stabilirea tipului de raport cu
creasta edentată. Acest tip de modelaj se adresează intermediarilor total metalici,
având raport punctiform cu creasta sau fiind la distanţă (suspendaţi).
Dacă structura metalică a corpului de punte (a intermediarilor) va fi
reprezentată de casete metalice, după realizarea feţei ocluzale se va modela faţa
orală şi concomitent raportul corpului de punte cu creasta edentată, realizând apoi
caseta pe faţa vestibulară pentru componenta fizionomică cu mijloacele retentive
necesare.
Realizarea machetei prin metoda de “modelare aditivă”. Modelarea aditivă
reprezintă o tehnică gnatologică în care “pas cu pas” prin adăugarea (adiţia) de
ceară se modelează în cele mai mici detalii suprafaţa ocluzală a punţii, în funcție
de rapoartele dento-dentare interarcadice şi de la nivelul aceleiaşi arcade. Folosind
ceară de diverse culori (o culoare reprezentând o anumită structură ocluzală) se
refac lobii ocluzali cu pantele intra şi exta-ocluzale, crestele sagitale şi crestele
transversale. Se urmăreşte din start corespondenţa rapoartelor ocluzale normale,
vârfului lobului corespunzându-i foseta sau nişa masticatorie de pe arcada
antagonistă. Modelajul se realizează folosind trusa P.K.Thomas care conţine
cinci instrumente unele folosite pentru picurarea (adiţia) cerii, altele pentru
îndepărtarea prin tăiere a cerii (instrumente substractive). Acestea din urmă sunt
utilizate pentru reducerea volumului şi/sau accentuarea detaliilor ocluzale de relief
negativ (fosete, şanţuri). Instrumentele 1 si 2 sunt singurele din trusă, care se
introduc în flacară, având aspectul unor sonde dentare, 3 , 4 şi 5 sunt instrumente
care nu se introduc niciodată în flacără.
Metodă didactică de învăţare a morfologiei ocluzale şi a rapoartelor ocluzale
interarcadice în dinamica mişcărilor mandibulare (prin reproducerea acestora de
către articulator), modelarea aditivă poate fi utilizată cu succes şi pentru realizarea
machetei dinţilor de înlocuire.
La nivelul breşei se adaptează un bloc din ceară de modelat, având
dimensiunile vestibulo-orale şi cervico-ocluzale egale cu cele ale dinţilor restanţi.
Se reduce dimensiunea verticală a blocului de ceară subdimensionându-l cu 2 mm
(aducându-l în infraocluzie). Cu ajutorul instrumentelor 1 şi 2 se aplică ceara
colorată, modelându-se elementele morfologice constitutive ale suprafeţei ocluzale.
Fiecare adiţie nouă de ceară este urmată de executarea în articulator a mişcărilor de
lateralitate şi propulsie, verificându-se corectitudinea contactelor ocluzale cu dinţii
antagonişti.
Tipul intermediarilor (masivi sau casete) va influenţa modul în care se va
definitiva realizarea machetei după modelarea suprafeţei ocluzale.
Realizarea machetei prin metoda “machetei prefabricate“. La nivelul breşei
se vor adapta ca formă şi mărime, machetele prefabricate din ceară, ale dinţilor
absenţi. Alteori machetele se confecţionează extemporaneu, picurând ceara topită în
ştanţe din materiale elastice. Ştanţele au fost realizate prin amprentarea parţială sau
în totalitate a dinţilor artificiali folosiţi la proteza totală.
O atenţie deosebită se va acorda refacerii rapoartelor ocluzale, statice şi
dinamice, între cele două arcade antagoniste.
 Fig. 28 Intermediar din ceară prefabricat.

Realizarea machetei prin metoda ce utilizează “ceară calibrată şi suprafeţe

ocluzale prefabricate”. Această metodă utilizează ceară calibrată de 0,3-0,4 mm
pentru modelarea feţei orale şi mucozale a machetei corpului de punte. Faţa
ocluzală este obţinută cu ajutorul ştanţelor elastice în care se picură ceara topită.
Poziţionare machetei feţei ocluzale va urmări şi respectarea rapoartelor cu dinţii
antagonişi, rapoarte ce vor fi îmbunătăţite prin intervenţii modelante asupra
structurilor ocluzale prefigurate în timpul prefabricării machetei suprafeţei
ocluzale.
În tehnologia realizarii punţilor monobloc, macheta elementelor de agregare-
retentorilor şi macheta dinţilor de înlocuire-corpul de punte se ambalează împreună,
concomitent. Macheta, ca şi viitoarea structură metalică este unitară.

4.6. Pregătirea machetei pentru ambalare

Se poate face prin mai multe tehnici.
Tehnica clasică utilizează tije cilindrice, cu o grosime de 1,5-3 mm şi cu o
lungime de aproximativ 4-5 cm. Ca număr, se indică câte o tijă pentru fiecare
element al machetei. Tija se fixează cu extremitatea pe faţa orală a machetei,
imediat sub cuspizi, iar direcţia va fi astfel orientată, încât să nu formeze unghiuri
ascuţite cu suprafaţa machetei. Tijele se unesc între ele la 2-3 cm de machetă, în nici
un caz sub 2 cm. Tijele de turnare pot fi metalice, din ceară şi din mase plastice.
Când tija de turnare este din ceară, se poate realiza un element central de la care
pleacă tije secundare. Elementul central va reprezenta în tipar rezervorul de aliaj
topit.
Porţiunea de tijă dintre machetă şi rezervorul de aliaj (istmul), se îngroaşă cu
ceară, pentru ca fluxul de aliaj topit să treacă mai uşor din rezervor în tipar.
 Fig.29 Pregătirea machetei în vederea ambalării (metoda clasică)

Tehnica modernă (metoda Heraeus) foloseşte tije din ceară cilindrică sau
mase plastice. Pe fiecare element se aplică, în 1/3 ocluzală a feţei palatinale,
perpendicular, câte o tijă lungă de 2-4 mm cu diametrul de 3 mm, care reprezintă
macheta canalelor secundare de curgere a aliajului. La extremitatea liberă a acestor
tije se aplică o tijă cu diametrul de 5 mm, care va avea o direcţie paralelă cu
macheta corpului de punte şi care depăşeşte uşor lungimea corpului de punte la
ambele extremităţi. Această tijă reprezintă macheta canalului intermediar de curgere
a aliajului lichid. La această tijă sunt aplicate 2 tije uşor curbate care se unesc după
aproximativ 10-15 mm, reprezentând macheta canalelor principale de curgere a
aliajului. Aplicarea celor 2 tije verticale împarte tija orizontală în 3 zone egale.
În scopul realizării canalelor suplimentare de evacuare a gazelor se aplică fire
de ceară, fire de nylon sau păr de cal cu diametrul de 0,5-0,7mm, care se fixează cu
o extremitate pe machetă în locul cel mai îndepărtat de tija de turnare, iar cealaltă
extremitate se fixează pe suport la baza conului. Numărul firelor de ceară va fi egal
cu numărul tijelor de turnare. După fixarea şi pregătirea tijelor de turnat, machetele
se degresează cu alcool sau substanţe speciale care îndepărtează grăsimile de pe
suprafaţa cerii. Astfel, nu se mai formează bule de aer la suprafaţa machetei atunci
când se realizează tiparul.
Tehnica turnării Bredent. Elementele inovative în tehnica turnării după
Sabath sunt:
 modul de depozitare, pregătirea prelucrării şi preparării masei de
ambalat
 relaţia dintre metalul turnat şi efectul de comprimare al aerului
asupra acestuia.
În tehnica Sabath la nivelul machetei sunt atașate niște capete prefabricate
de aspirație de formă ovoidală. Aceste capete sau rolul de a capta aerul din tipar
în momentul introducerii aliajului topit. Aerul din tipar va fi evacuat în capul de
aspiraţie şi sub presiunea masei topite, comprimat în masa de ambalat. Astfel se
preîntâmpină eliminarea aerului prin canalele de turnare, evitându-se formarea
porozităţilor în piesa protetică. Contrapresiunea exercitată de masa de aer din
tipar comprimă aliajul ce umple tiparul, iar datorită acestui efect structura
turnării va fi omogenă.
În tehnica turnării propusă de firma Bredent se realizează și o economie
masivă de metal datorită noii concepții de canale de turnare. Aliajul rămas după
separarea canalelor de elementul turnat nu mai trebuie mărunţit şi se poate
returna sub forma în care se află. Toate aceste elemente coroborate reduc timpul
de lucru, economisind materiale și îmbunatăţesc calitatea. Sistemul de canale de
turnat este o concepţie nouă. Ceara din care sunt confecţionate se topeşte la o
temperatură scazută şi arde fară reziduuri. Fixarea canalelor pe obiectul modelat
se face printr-o simplă încalzire cu un instrument foarte subţire, ceea ce elimină
posibilitatea creării unei tensiuni in ceară. Îndepartarea obiectului modelat de pe
model se face mult mai uşor.

Fig. 30 Pregătirea machetei în vederea ambalării (metoda Heraeus).

Ambalarea, obținerea tiparului, topirea și turnarea aliajului se fac

conform tehnicilor prezentate în capitolele anterioare.

4.7. Confecţionarea componentei fizionomice

Confecţionarea componentei fizionomice a punţilor dentare, reprezentată de
răşini acrilice, răşini compozite sau mase ceramice, se face după tehnici
asemănătoare celor prezentate anterior în capitolul referitor la coroanele mixte.
 4.8 Solidarizarea structurilor metalice obținute din două bucăți
Deși de cele mai multe ori componenta metalică este turnată dintr-o singură
bucată, există situații clinice în care se preferă obținerea ei din două sau trei bucăți
pentru o mai bună verificare a adaptării cervicale și solidarizarea lor ulterioară în
laborator. Continuitatea structurii metalice a punţii se poate realiza prin: sudura,
supraturnare şi lipire cu loturi, atunci când puntea se realizează din elemente
separate.
Sudura. Reprezintă tehnica de realizare a unei legaturi între două suprafeţe
metalice, prin topire locală la nivelul zonei de contact (joncţiune). În zonele de
contact aliajul este în stare plastică sau fluidă, sudura făcându-se fără aport
suplimentar de material (lot). Sudura se poate realiza prin punctare, când
suprafeţele metalice sunt aşezate între doi electrozi de cupru prin care trece curentul
electric. Acest tip de sudură este utilizat în confecţionare inelelor ortodontice, a
breckets-urilor sau în poziţionarea elementelor metalice prefabricate, în tehnologia
confecţionării protezei parţiale mobilizabile scheletate.
Sudura prin compresie se realizează între două componente metalice, puse una
peste alta şi asupra cărora acţionează perpendicular o forţă suficient de mare. Este
tehnica ce stă la baza condensării foliilor din aur.
Sudura prin laser se bazează pe posibilitatea laserului de a dezvolta o
energie mare şi care poate fi direcţionată pe suprafeţe foarte mici, fără a produce
modificări structurale în zonele vecine. Sub acţiunea laserului, aliajul se topeşte
local stabilind continuitatea structurii metalice.
Sudura cu gaz ionizant. Foloseşte un electrod din acelaşi metal cu elementele
care se sudează. Scânteia, obţinută printr-un arc electric, ionizează amestecul de
argon şi hidrogen eliberat de electrodul de lucru, astfel încât, între piesa de lipit şi
electrod se asigură o temperatură de peste 30000 C.
Supraturnarea. Este procedeul de realizare a continuităţii a două structuri
metalice, care prezintă retentivităţi, ce sunt înglobate într-o nouă masă metalică, ce
are un punct de topire inferior cu cel puţin 2000 C faţă de cel al structurilor
metalice ce vor fi solidarizate. Aliajul de supraturnare şi aliajul din care au fost
realizate anterior elementele ce urmează a fi solidarizate trebuie să fie de acelaşi tip.
Suprafaţa de contact cu elementele anterior realizate (turnate sau prefabricate)
trebuie să fie cât mai mare. Datorită coroziunii în mediul bucal şi fenomenelor de
oboseală, care apar la nivelul joncţiunii, se poate produce desolidarizarea
elementelor cuprinse în supraturnare.
Lipirea cu lot. Lotul este un aliaj utilizat la solidarizarea prin lipire a două sau
mai multe piese metalice. Are o compoziţie asemănătoare cu aliajul pe care trebuie
să-l lipească, conţinând şi un procent mic de metal, care are rolul de a scădea
intervalul de topire (Ag, Cu, Sn , Cd). Temperatura de topire a lotului trebuie să fie
cu 50-1000C, inferioară celei a aliajului din care s-au confecţionat piesele ce
urmează a fi lipite.
Lipirea cu lot necesită mai multe faze clinico-tehnice. Elementele de
agregare, după proba lor pe dinţii stâlpi sunt amprentate cu un material (gips,
acrilat autopolimerizabil, siliconi) care să permită reproducerea identică a poziţiei
din cavitatea bucală. În interiorul elementelor de agregare se picură ceară, lăsându-
se liberă marginea cervicală, care permite repoziţionarea pe model şi îndepărtarea
ansamblului elemente de agregare-corp de punte. Prin turnarea unui nou model de
lucru se creează posibilitatea probei între elementele de agregare, a componentei
metalice a corpului de punte. Suprafeţele ce urmează a fi lipite sunt curăţate de
stratul de oxizi şi între ele se realizează un spaţiu capilar ce favorizează curgerea
lotului. Distanţa optimă dintre componentele ce urmează a fi lipite este de 0,02-0,2
mm. Solidarizarea pe poziţie a corpului de punte cu elementele de agregare se face
cu ceară de lipit interproximal. Ocluzal se aplică o freză sau un băţ de chibrit, care
împiedică ulterioarele modificări de poziţie între componentele de lipit . Din masa
de ambalat nespecifică (gips cu nisip) se realizează un model care va fixa coroanele,
pătrunzând în interiorul lor şi totodată va încercui corpul de punte vestibulo-oral.
Înainte de priza finală a modelului din masa de ambalat, la nivelul locului de lipire,
vestibular şi oral se fac doua pâlnii de acces. Deoarece lotul se va introduce dinspre
oral, aceasta pâlnie va fi mai largă putând fi comparată cu pâlnia conului de turnare.
După priza masei de a ambalat, modelul se pune în cuptorul de preîncălzire şi apoi
în cel de încălzire, aducându-se la temperatura de lipire.
Înainte de încălzire se aplică, pe suprafeţele care vor fi lipite, un decapant.
Decapantul este folosit pentru ca lotul să adere de suprafeţele curate ale
componentelor metalice de lipit (ale punţilor). Decapantul este de obicei un
compus pe baza de bor (borax: Na2 B4 O7x 10H2O), care se topeşte la 400-4500 C.
Antidecapantul este un material care se aplică la limita suprafeţelor de lipire având
rolul de a împiedica curgerea lotului pe zonele vecine celor de lipire. În acest scop
se foloseşte pulberea de grafit, care se pensulează pe zonele de graniţă, (nelustruite)
împiedicând împrăştierea lotului la acest nivel.
În cazul punţilor mixte metalo-acrilice lipirea este urmată de proba pe câmpul
protetic a componentei metalice a punţii, după care urmează lustruirea, realizarea
componentei fizionomice (cu sau fără realizarea machetei acesteia) şi cimentarea.
Pentru punţile mixte metalo-ceramice operaţia de lipire se realizează după
arderea (coacerea) componentei ceramice necesitând conformarea unor suprafeţe
metalice interproximale între care să se realizeze lipirea. Prezenţa masei ceramice
pe componenta metalică atrage după sine riscul fisurări acesteia (ceramicii), din
cauza încălzirii prea rapide şi/sau neomogene a structurilor ce urmează a fi lipite.
 5. Confecționarea corpurilor de punte în funcţie de
zona topografică
5.1 Corpuri de punte la maxilar în zona frontală
În zona frontală la maxilar, corpul de punte este realizat cu o formă
caracteristică, deoarece restaurează funcţia fizionomică, fonaţia şi reprezintă un
element esenţial al ocluziei funcţionale.
Corpul de punte în această zonă va corespunde următoarelor condiţii:
 Fizionomică. Dinţii frontali, participă la conturarea aspectului figurii
individului prin următoarele elemente:
1. aranjamentul general, fiind aşezaţi de cele mai multe ori pe un arc de
cerc, a cărei bază este mai mare sau mai mică;
2. aranjamentul individual, fiecare dinte este aliniat unul lângă altul,
asemănător unor mărgele ce sunt înşirate pe un fir de aţă sau, dimpotrivă, să
existe torsionări, înghesuiri cu uşoare suprapuneri, întâlnite, în special, la
incisivii laterali;
3. forma contururilor feţelor vestibulare care poate avea aspecte diferite
fiind corelate cu aspectul figurii;
4. dimensiunea feţelor vestibulare în cele două sensuri: cervico-incizal şi
mezio-distal;
5. culoarea, cu nuanţe mai deschise la sexul feminin decât la sexul
masculin sau mai deschisă la tineri decât la vârstnici şi în armonie cu aspectul
tegumentelor feței.
Toate aceste elemente participă la crearea armoniei dento-dentare şi dento-
faciale. Corpul de punte prin faţa vestibulară, trebuie să restaureze această
armonie, în scopul redării fizionomiei.
 Fonetică. În emiterea consoanelor dentare „T” şi „D” şi a siflantelor
„S” şi „Ş” dinţii frontali reprezintă, prin feţele lor palatinale, suportul fix pe care
se sprijină vârful limbii. Prin acest sprijin, forma şi volumul cavităţii bucale, ce
reprezintă camera de rezonanţă, se modifică, dar întotdeauna la fel, menţinându-
se nealterată pronunţarea şi timbrul vocii. Limba, cu sensibilitatea ei tactilă atât
de pronunţată, întâlneşte suportul într-o singură poziţie şi cu un singur relief
morfologic (feţele palatinale, convex-concave). Fiind cunoscute aceste elemente
de morfo-fiziologie, se impune să se creeze condiţii identice şi după
confecţionarea corpului de puncte în edentaţiile frontale. Modelajul feţei
palatinale a corpului de punte şi poziţia sa în sens vestibulo-oral, dimensiunea în
sens cervico-incizal şi vestibulo-oral să fie identice cu a dinţilor naturali.
 Raportul cu creasta alveolară. În această zonă corpul de punte este
realizat în contact cu mucoasa crestei alveolare în semişa sau, mai rar, în şa
pentru a se închide cavitatea bucală, în scopul favorizării funcţiei fonetice şi al
împiedicării emiterii unor particule de salivă în timpul vorbirii prin presiunea
care se creează. Raportul cu creasta alveolară este neigienic, ceea ce impune să
fie recomandată purtătorilor unor astfel de lucrări protetice efectuarea unei
curăţiri insistente şi corespunzătoare.
 De stabilitate a ocluziei şi de conducere mandibulară. În poziţia de
intercuspidare maximă, marginile incizate ale frontalilor inferiori sunt în contact
cu zonele supracingulare ale frontalilor superiori, alcătuind stopurile ocluzale
din grupa B (II). Corpul de punte trebuie să restaureze contactele dento-dentare
în poziţia normală.
Deplasările mandibulei cu contacte dentare, în sens anterior sau antero-
lateral, sunt dirijate de alunecarea marginilor incizale ale frontalilor inferiori pe
feţele palatinale ale frontalilor superiori. Corpul de punte, prin feţele palatinale,
trebuie să creeze aceleaşi condiţii de alunecare a marginilor incizale, pentru a
conduce mandibula fără modificări de la normal.
În această zonă se pot realiza următoarele forme ale corpului de punte:
 corpul de punte metalo-ceramic;
 corpul de punte integral ceramic;
 corpul de punte metalo-acrilic cu bară metalică lineară;
 casete cu faţete din rășini;
 corpul de punte cu bonturi pentru coroane acrilice;
 corpul de punte acrilic;

5.2. Corpuri de punte la maxilar în zona laterală

La maxilar, în zona laterală sunt înlocuiţi dinţii care participă intens la
procesul de masticaţie (triturare) al alimentelor şi parţial la fizionomie. De
asemenea, dinţii din această zonă stabilizează ocluzia în intercuspidare maximă.
Forma, dimensiunea şi materialul din care sunt alcătuite se impune să
corespundă următoarelor cerinţe:
 Masticatorie. Dinţii laterali (premolari şi molari), cu suprafeţele
ocluzale multireliefate, sub acţiunea forţelor musculare, au capacitatea să
zdrobească alimentele a căror duritate este variabilă. Corpul de punte,
înlocuitorul acestor dinţi, trebuie să fie rezistent la rupere, la deformare elastică
şi la abraziune. Feţele ocluzale sunt realizate din materiale care au duritatea
asemănătoare cu a smalţului dentar, aliaje metalice sau mase ceramice,
configurate ca cele ale dinţilor naturali.
 Fizionomic. În fonaţie, în general, apar vizibile o parte din feţele
vestibulare ale premolarilor superiori (2/3 ocluzale) şi a molarului 1 superior
(1/3 ocluzală). Vizibilitatea este variabilă, în funcţie de deschiderea fantei
bucale şi de starea psihică. Femeile îşi expun mai mult dinţii superiori decât
bărbaţi. Având în vedere aceste cunoştinţe se impune ca feţele vestibulare ale
corpului de punte să fie fizionomice. Din punct de vedere estetic la conceperea
corpului de punte, este recomandabil să se ceară şi acordul pacientului.
 Igienic. Forma corpului de punte să favorizeze autocurăţirea prin
mobilitatea părţilor moi înconjurătoare şi curăţirea mecanică realizată conştient
prin periajul cotidian. Raportul corpului de punte este tangent liniar la versantul
vestibular al crestei. În situaţii particulare, impuse de elementele morfologice
ale câmpului protetic ce apar mai evident pe model (dinţi stâlpi scurţi, creastă
alveolară lată), corpul de punte este realizat în semişa .
 Asigurarea condiţiilor ocluziei funcţionale. În poziţia de
intercuspidare maximă, feţele ocluzale ale punţii dentare să contacteze feţele
ocluzale ale dinţilor antagonişti, într-un număr de puncte optim stabile şi
simultane, să repartizeze sarcinile ocluzale dinţilor stâlpi proporţional cu
capacitatea lor parodontală în axul lung.
În dinamica mandibulară să nu prezinte zone de interferenţe, să asigure
conducerea (canină sau de grup) în lateropulsie.
În corelaţie cu cerinţele enunţate pentru această zonă se pot realiza
următoarele forme ale corpului de punte:
 corpul de punte metalo-ceramic;
 casete cu faţete din rășini;
 corpul de punte total metalic.

5.3. Corpuri de punte la mandibulă în zona frontală

Dinţii din zona frontală mandibulară sunt parţiali vizibili şi participă,
alături de frontalii superiori, la formarea consoanelor.
Pentru această zonă corpurile de punte sunt realizate cu forme şi
dimensiuni care să corespundă următoarelor cerinţe:
 Fizionomică. Dinţii frontali inferiori, la majoritatea subiecţilor,
sunt mai puţin vizibili decât cei frontali superiori. Vizibilă este, în special, zona
treimii incizale şi această margine. La bărbaţi sunt mai vizibili decât la femei.
Corpul de punte pentru această zonă pune probleme dificile, deoarece faţa
vestibulară şi marginea incizală trebuie să prezinte un aspect cromatic identic cu
al dinţilor naturali. Materialele utilizate pentru restaurarea aspectului estetic,
reprezentate de răşinile şi masele ceramice (cu caracteristici fizico-chimice
foarte diferite), satisfac în mod inegal această cerinţă, datorită rezistenţei
mecanice scăzute a maselor plastice. Corpurile de punte pentru răşinile acrilice
vor prezenta marginea incizală metalică pentru a putea să menţină stopurile
incizale.
 Raportul cu creasta alveolară este diferit, în funcţie de forma şi
volumul crestei alveolare şi a raportului acesteia cu buza inferioară. Sunt
realizate două tipuri de raporturi: în semişa şi tangent liniar la vârful crestei.
Individualizarea dinţilor, urmată de crearea unor spaţii între ei, favorizează
emiterea picăturilor de salivă în fonaţie.
 De stabilitatea ocluziei funcţionale şi de conducere anterioară.
Marginile incizale ale dinţilor frontali inferiori, în poziţie de intercuspidare
maximă, au contact cu zonele supracingulare ale frontalilor superiori la ocluzia
psalidodontă; reprezintă stopurile ocluzionale din grupa B. În propulsie au
contact dentar și trebuie să reprezinte ghidajul anterior. Pentru această zonă sunt
indicate următoarele tipuri de corpuri de punte:
  corpul de punte metalo-ceramic;
 corpul de punte integral ceramic
 corpul de punte cu casete şi faţete din rășini;
 corpul de punte acrilic;

5.4. Corpuri de punte la mandibulă în zona laterală

În regiunea laterală mandibulară corpul de punte prezintă forme
caracteristice, deoarece corespunde următoarelor cerinţe:
 Masticatorie. Dinţii laterali inferiori, împreună cu cei superiori
triturează alimentele prin presarea între suprafeţele lor ocluzale. Triturarea se
produce mai eficient dacă suprafeţele sunt constituite din materiale dure (aliaje
metalice sau mase ceramice) şi prezintă un relief asemănător cu al dinţilor
naturali.
 Igienică. Forma corpului de punte să favorizeze autocurăţirea şi
curăţirea intenţionată. Raportul faţă de creasta alveolară este ales în funcţie de
condiţiile morfologice ale câmpului protetic şi de voinţa pacientului (care nu
trebuie neglijată). Corpul de punte cu raport tangent punctiform, dinţii
intermediari sunt separaţi (au formă de obuz) are o serie de avantaj: aspectul
asemănător cu al dinţilor naturali, confortul oferit limbii şi retenţia redusă a
resturilor alimentare (dacă este curăţat). În spaţiile triunghiulare dintre dinţi se
constatată retenţii alimentare, ceea ce a determinat imaginarea unui alt tip de
corp de punte fără spaţii de separare descrise anterior, cu contact tangent liniar.
Corpul de punte suspendat este preferat, din punct de vedere igienic, dar nu
poate fi aplicat întotdeauna, deoarece condiţiile morfologice ale câmpului
protetic nu sunt favorabile, nu este estetic şi nu este acceptat de toţi pacienţii.
 Fizionomică. În timpul fonaţiei, în zona laterală sunt vizibile feţele
ocluzale şi treimea ocluzală a feţelor vestibulare a premolarilor. Restaurarea
fizionomică a feţelor ocluzale se poate realiza folosind ceramica (metalo-
ceramică). Răşina acrilică utilizată se abrazează după o perioadă scurtă de timp,
modificându-se esenţial raporturile dento-dentare. În urma abrazării, se produce
migrarea necorespunzătoare, în sens vertical, a dinţilor antagonişti.
 Asigurarea condiţiilor ocluziei funcţionale static şi dinamic.
Relieful ocluzal să restaureze în intercuspidare maximă stocurile ocluzale. În
dinamica mandibulară, să favorizeze conducerea de grup sau cea canină (avută
de pacient) şi să nu apară interferenţe.
Pentru această zonă sunt indicate următoarele tipuri de corpuri de punte:
 corpul de punte metalo-ceramic;
 corpul de punte cu casete şi faţete rășini;
 corpul de punte total metalic;
 corpul de punte cu cupe metalice;
 6. Dificultăţi şi erori posibile în confecţionarea punţilor
6.1. Dificultăţi în confecţionarea corpurilor de punte
Sunt dependente de elemntele morfologice ale câmpului protetic, fiind
reprezentate de:
 situaţiile morfo-clinice particulare, preexistente extracţiilor dentare
ale structurilor alveolare şi dentare naturale;
 modificările dimensionale ale spaţiului edentat în plan orizontal şi
vertical în raport cu dimensiunile dinţilor de înlocuire.
Dificultăţile pentru zona frontală, comparată cu zona laterală, prezintă alte
dimensiuni, deoarece intervine cerinţa restaurării funcţiei fizionomice şi
fonetice, la care se adaugă condiţiile mecano-profilactice de restaurare a
ocluziei funcţionale. Modelul de studiu evidenţiază toate dificultăţile care apar
în realizarea punţilor dentare, fiind, totodată, posibil să se efectueze pe el
măsurători, încercări de modelaj a machetei viitoarei punţi sau proba unor
elemente fabricate (faţete).
Din punct de vedere practic, puntea trebuie să rezolve următoarele:
 modificarea dimensională a spaţiului edentat;
 spaţiile interdentare;
 malpoziţiile dentare;
 individualizarea dinţilor.

Modificarea dimensională a spaţiului edentat

În urma pierderii dinţilor, rareori spaţiul edentat se menţine neschimbat. În
general, dinţii limitanţi migrează spre edentaţie. Migrarea este mai accentuată la
tineri datorită plasticităţii ţesuturilor şi, mai evidentă, dacă vârsta edentaţiei este
reprezentată de un număr mare de ani. Din acest punct de vedere se impune ca,
uneori, breşa edentată să fie rezolvată imediat, pentru a se împiedica migrările
dentare.
În sens orizontal. Dimensiunea protezei dentare (puntea) poate să fie mai
mare sau mai mică decât dinţii absenţi pe care îi înlocuieşte. Pentru zona
frontală imaginea optică asupra dimensiunii punţii este determinată de
modificarea convexităţilor de la nivelul feţelor vestibulare. Stomatologul
recurge, în aceste situaţii, la formarea iluziilor optice, prin aspectul feţelor
vestibulare ale dinţilor.
Este cunoscut că două suprafeţe ce prezintă aceleaşi dimensiuni, dar relief
diferit, convex sau plan, reflectă în mod diferit razele de lumină, creând
imaginea că suprafaţa convexă este mai mică decât suprafaţa plană.
Dacă spaţiul edentat este mai mare dinţii corpului de punte vor fi mai mari.
Este necesară modelarea mai convexă a reliefului feţelor vestibulare. Într-un
spaţiu mai redus modelarea suprafeţelor vestibulare va fi plană, ceea va crea
imaginea unei suprafeţe mai late. Pentru zonele laterale, dificultatea modificării
dimensionale a spaţiilor edentate este mai uşor de rezolvat în sensul că
împărţirea spaţiului necesar fiecărui dinte din corpul de punte începe din zona
mezială, vizibilă, către distal, excedentul sau minusul de spaţiu urmând să fie
rezolvat în detrimentul dintelui intermediar distal, care nu mai are importanţă
estetică.
În sens vertical. Pentru zona frontală, dacă dinţii stâlpi sunt cu înălţime
redusă şi spaţiul între creastă şi planul de ocluzie este de asemenea redus şi nu
se pot realiza elementele de agregare şi corpul de punte metalo-ceramic sau
metalo-acrilic, se intervine asupra parodonţiului marginal (gingivo-alveolo-
plastic) şi asupra crestei alveolare (plastia de creastă). Se obţine spaţiul necesar
pentru confecţionarea punții, fără să se reducă esenţial implantarea dinţilor
stâlpi.
Dacă spaţiul este mai înalt, aşa cum este posibil să apară după extracţii
produse în urma unor traumatisme, rezolvarea este posibil să se obţină astfel:
dinţilor de înlocuire li se creează un colet artificial, ce apare ca o prelungire a
rădăcinii care este vizibilă; se modelează în continuarea coletului dinţilor
intermediari gingia artificială pentru care se utilizează ceramică roz. Gingia
artificială poate fi ataşată ca o proteză mobilizabilă ce poate să fie îndepărtată
pentru igienizare.
Există posibilitatea să se confecţioneze o punte demontabilă sau
mobilizabilă care să permită igienizarea corespunzătoare şi reparaţia, când apare
ca necesară.
Zonele laterale, maxilară şi mandibulară, sunt afectate mai rar de mărimea
dimensiunii spaţiului edentat în sens cervico-ocluzal. Dacă apare asemenea
modificare, rezolvarea este efectuată la fel ca pentru zona frontală.
Reducerea dimensiunii spaţiului în sens cervico-ocluzal este rezolvată
astfel:
 pentru maxilar, corpul de punte va avea cu creasta alveolară raport
în semişa, în loc de tangent liniar;
 pentru mandibulă, corpul de punte va avea raport punctiform cu
creasta alveolară sau în semişa. Nu este posibil să fie realizat corpul de punte
suspendat. Prin aceste modificări ale raporturilor la nivelul corpului de punte cu
creasta alveolară se urmăreşte asigurarea rezistenţei şi a igienei.
În mod excepţional poate să apară o situaţie clinică caracterizată de
existenţa unui spaţiu cu o înălţime redusă, sub 4 mm. Rezolvarea edentaţiei este
posibilă numai cu ajutorul unui corp de punte total metalic. Renunţarea la
corpul de punte mixt (metalo-acrilic sau metalo-ceramic) este motivată de
următoarele: acrilatul este mixat instabil în casete, fiind ameninţat să se
desprindă datorită insuficienţei retenţionării şi datorită elasticităţii componentei
metalice, care nu poate fi realizată cu o grosime corespunzătoare pentru a nu fi
deformabilă.
 Spaţiile interdentare
Dentaţia naturală poate prezenta în zona frontală, între cei doi incisivi
centrali, un spaţiu de 1-3 mm cunoscuţi sub numele de diastemă dentară.
Spaţiile dintre ceilalţi dinţi sunt cunoscute sub numele de treme.
Diastema şi tremele au rolul să stabilească armonia dento-facială, fiind o
incongruenţă dento-alveolară cu spaţiere.
Breşa edentată, la astfel de arcade dentare, prezintă un spaţiu cu
dimensiuni mai mari în sens orizontal decât suma dimensiunilor mezio-distale
ale dinţilor absenţi. Breşele edentate la arcadele ce au diastemă sau treme sunt
restaurate cu ajutorul protezei conjuncte astfel:
 corpul de punte prezintă dinţii intermediari cu dimensiuni mai mari
în sens mezio-distal, încât să se completeze tot spaţiu existent. Între dinţii
intermediari nu se pot crea spaţii proximale, structura de rezistenţă a corpului de
punte se aseamănă cu bara neîntreruptă. Dispariţia diastemei şi a tremelor în
regiunea frontală modifică esenţial aspectul fizionomic şi, totodată, poate fi
cauza unor tulburări ale fonaţiei, în special pentru consoanele dentale (D, T) şi
siflante (S, Ş, Z, Ţ). Înainte de realizarea acestui tip de corp de punte este
recomandabil să se confecţioneze o punte provizorie de acrilat, pe care se
încearcă redimensionarea dinţilor în scopul dispariţiei spaţiilor interdentare.
 corpul de punte cu dinţi individualizaţi (spaţii interdentare) se
prezintă astfel: un schelet metalic sub formă de bonturi sau de casete metalice
situat pe versantul vestibular al crestei alveolare; între fiecare dinte se realizează
legătura prin câte o ancoşe aşezată pe versantul palatinal al crestei alveolare.
Acest corp de punte este fizionomic sau parţial fizionomic. Are rezistenţă
mecanică redusă (ancoşele se rup sau se deformează), influenţează nefavorabil
fonaţia şi retenţionează resturi alimentare.
 corpul de punte cu bară şi bonturi metalice pe care se aplică
coroane fizionomice individuale din acrilat şi corpul de punte metalo-ceramic
poate satisface unele situaţii clinice, dacă spaţiile interdentare prezintă
dimensiuni reduse şi se asociază cu alte condiţii morfologice locale (buza
superioară în fonaţie şi surâs nu descoperă zona cervicală a dinţilor să se
evidenţieze continuitatea structurii metalice).
Pentru zona laterală maxilară şi mandibulară, nu se recomandă menţinerea
spaţiilor interdentare preexistente. Rezolvarea satisface contactele cu dinţii
antagonişti (cuspid - fosetă). Împărţirea spaţiului pentru dimensionarea mezio-
distală a dinţilor începe dinspre mezial spre distal, iar dinţii vizibili prezintă
dimensiunea normală.
Malpoziţiile dentare
În zona frontală a arcadelor naturale, pot exista suprapuneri dentare, rotări
în ax sau vestibulo şi palato-poziţii.
 Prezenţa acestor „anomalii de poziţie” într-o lucrare protetică are un dublu
scop: să se restaureze fizionomia individului şi să se mascheze edentaţia,
lucrarea prezentând aspectul dinţilor naturali.
Anomaliile de poziţie sunt redate cu dificultate în cadrul restaurărilor
arcadelor dentare cu ajutorul punţilor dentare.
Redarea malpoziţiilor dentare, este posibilă la punţile metalo-ceramice, la
corpul de punte cu bară şi bonturi metalice acoperite de coroane fizionomice.
Optimum de redare se obţine la punţile metalo-ceramice. Menţionăm că,
preocuparea specialistului pentru redarea anomaliilor de poziţie, formă şi
dimensiune a dinţilor absenţi este condiţionată de manifestarea dorinţei
pacientului. Există pacienţi care nu mai doresc ca unele anomalii să persiste şi la
lucrările protetice.
Pentru zonele laterale la maxilar şi la mandibulă, anomaliile dentare sunt
înlocuite de corpurile de punte cu dinţii intermediari modelaţi normal.
Individualizarea dinţilor
Dinţii arcadelor dentare naturale, prezintă la nivelul feţelor proximale în
treimea incizo-ocluzală punte de contact. Faţa vestibulară, la fiecare dinte este
separată de a dintelui vecin în cele două treimi cervicale prin spaţiul papilei
gingivale (nişa gingivală), în treimea ocluzală prin spaţiul nişei masticatorii.
Feţele proximale nu au un contact intim între ele pe toată întinderea. Acest
aranjament al dinţilor naturali, ce creează o imagine caracteristică de
individualitate, nu mai poate fi redat în totalitate la nivelul dinţilor artificiali ce
formează corpul de punte.
Dificultatea de redare a individualizării constă în:
 continuitatea structurii metalice, cu menţinerea unei anumite
dimensiuni în secţiune transversală ce garantează rezistenţa mecanică;
 dimensiunea dinţilor redusă în sens vestibulo-oral, condiţionează
utilizarea anumitor dimensiuni aliajului şi materialului fizionomic;
 materialele fizionomice (acrilatul şi porţelanul) au un grad de
transparenţă cu urmări nefavorabile asupra culorii.
Pentru zona frontală, în restaurarea integrităţii arcadelor dentare se impune,
pentru mascarea stării de infirmitate, să se utilizeze toate posibilităţile tehnice,
în scopul creării unei senzaţii optice de individualizare.
Sunt recomandate următoarele:
1. puntea metalo-ceramică, la care sunt folosite artificii de culoare
pentru a se reda senzaţia de separare şi profunzime a spaţiului interdentar.
Proximal se realizează o culoare închisă care amplifică conturul dentar.
2. puntea mixtă, cu bară şi bonturi metalice acoperite de coroane
fizionomice.
3. puntea mixtă metalo-rășinică, casete metalice cu faţete acrilice
fabricate. Între feţele proximale să se depună o culoare mai închisă.
 6.2. Erori în confecţionarea punţilor dentare
Apariţia erorilor în confecţionarea punţilor dentare constituie întotdeauna un
moment deosebit de dificil prin greutatea remedierii lor. Erorile sunt consecinţa
unor cauze izolate sau însumate, având la bază următorii factori generali:
- necunoaşterea de către specialişti a soluţiei de tratament cea mai indicată,
imperfecta pregătire şi amprentarea incorectă a dinţilor stâlpi,
- neglijenţe şi inexactităţi în execuţia tehnică a lucrărilor,
- materiale necorespunzătoare folosite în clinică şi în laborator,
- admiterea de către medic şi tehnician a doleanţelor neîntemeiate propuse de
pacienţi,
- reactivitatea nefavorabilă a bolnavului; igienă bucală defectuoasă.
Pentru a fi mai uşor înţeles acest capitol, cauzele care generează erorile sunt
schematizate astfel:
1) erori în conceperea puntilor. Sunt semnalate greşeli privitoare la:
- întinderea spaţiului edentat;
- tipul elementelor de agregare;
- forma şi direcţia corpului de punte;
- raportul corpului de punte cu creasta alveolară;
- aliajul prescris pentru a fi folosit.
2) erori ce apar în execuţia tehnică propriu-zisă a:
- elementelor de agregare;
- corpului de punte;
- solidarizării (lipirii);
- confecţionării componentei fizionomice.

Erori în conceperea punţilor

1. Întinderea spaţiului edentat. Edentaţiile mari (cu patru dinţi lipsă) sunt în
general contraindicate a fi restaurate prin punţi. Totuşi dacă anumite imperative o
impun, dinţii stâlpi vor fi intens solicitaţi, iar lungimea mare a corpului de punte
favorizează apariţia deformărilor elastice şi chiar ruperea.
2. Morfologia şi poziţia dinţilor stâlpi. Dinţii stâlpi cu coroană clinică scurtă,
uşor vestibularizaţi, nu pot fi pregătiţi pentru coroane mixte cu aspect fizionomic,
deoarece pierderea de țesut dur dentar ar fi prea mare. Sunt indicate numai coroane
turnate cu grosime totală. În acest caz trebuie să se efectueze pregătiri speciale
(şanţuri, trepte, puţuri) pentru mărirea suprafeţei de fricţiune. Încălcarea conştientă
sau inconştientă a acestor noţiuni, are ca rezultat decimentarea la scurt timp a
punţilor.
3. Tipul elementelor de agregare. Migrările dinţilor stâlpi în plan orizontal
îngreunează atât realizarea punţii în laborator, dar şi inserţia pe câmpul protetic. În
astfel de situaţii analiza modelului de studiu urmată de o pregătire corespunzătoare
a dinţilor stâlpi a impus îndepărtarea unei mari cantităţi din ţesuturile dentare,
elementul de agregare poate să fie coroana turnată, dar cu condiţia să se devitalizeze
dinţii pentru a nu fi transmise variaţiile de temperatură organului pulpar.
4. Direcţia şi forma corpului de punte. Însuşirile morfologice ale corpului de
punte rezultă în urma aplicării cunoştinţelor de gnatologie clinică. Astfel în prezent
este o greşeală să se mai realizeze:
- în regiunea laterală la maxilar sau la mandibulă corpuri de punte înguste în
sens vestibulo-oral, deoarece aduc prejudicii eficienţei masticatorii şi rezistenţei la
rupere;
- corpuri de punte cu modelajul suprafeţei oluzale plate, deoarece din punct
de vedere masticator sunt ineficiente;
- direcţia corpului de punte în linie dreaptă este noţiunea care necesită unele
explicaţii în sensul că în regiunea frontală corpul de punte trebuie să restaureze prin
forma sa, aspectul arcadei, iar în regiunea laterală să se înscrie în morfologia
generală atât a arcadei respective, cât şi a celei antagoniste.
5. Raportul corpului de punte cu creasta edentată. S-au imaginat diferite
rapoarte ale corpului de punte cu creasta alveolară având drept scop menţinerea
unei igiene bucale corespunzătoare.
Alegerea unui anumit tip de raport, se efectuează în funcţie de următoarele
elemente: - de zona unde este situată edentaţia, frontal sau lateral la maxilar sau la
mandibulă; - de forma şi înălţimea crestei alveolare.
Sunt considerate erori următoarele:
- corpul de punte cu contact tangenţial în edentaţiile laterale, la maxilar,
când creasta alveolară este lată şi dinţii stâlpi sunt cu înălţime redusă. În aceste
situaţii este preferabilă realizarea corpului de punte cu raport în semi-şa.
- corpul de punte suspendat în edentaţiile laterale mandibulare când dinţii
stâlpi sunt scurţi, între creastă şi planul de ocluzie existând un spaţiu mic de numai
5-6mm. În asemenea situaţii, corpul de punte realizându-se suspendat, poate să
rezulte un spaţiu între faţa mucozală a corpului de punte şi creastă foarte redus, care
nu asigură autocurăţirea sau poate să rezulte un corp de punte cu dimensiune
cervico-ocluzală mică, ce nu conferă rezistenţă corespunzătoare la rupere şi îndoire.
6. Aliajul folosit
Materialele folosite pentru confecţionarea corpurilor de punte sunt aliajele
nobile cu conţinut redus de aur şi inoxidabile (Co-Cr sau Ni-Cr), care asigură în
mod diferit rezistenţa la abraziune, la încovoiere, la rupere şi la coroziune.
Rezistenţa la abraziune este o caracteristică ce depinde de calităţile fizico-chimice
ale fiecărui aliaj.
Rezistenţa la încovoiere şi la rupere depinde în afară de caracteristicile
fiecărui aliaj, de forma în secţiune transversală, de mărimea diametrului secţiunii pe
direcţia de acţiune a forţelor şi de lungimea corpului de punte.
Corpurile de punte lungi, cu antagonişti robuşti, reprezentate de casete şi
faţete, trebuie însoţite de unele măsuri de precauţie cum ar fi: pereţi mai groşi şi
aliaj mai rezistent la rupere şi încovoiere. Lipsa acestor măsuri reprezintă o eroare.
Corpurile de punte formate din 3-4 elemente în general trebuie să fie rezistente la
forţele de rupere şi încovoiere.
Rezistenţa la coroziune este tot o calitate specifică fiecărui aliaj, dar poate fi
modificată în timpul operaţiei de turnare-răcire, prin modificarea repartizării
diferiţilor atomi în molecula aliajului sau a introducerii unor noi elemente în
compoziţie la aliajele de aur, sulful, iar la cele din Co-Cr, carbonul.

Erori ce apar în execuţia tehnică

Erorile în execuţia tehnică a elementelor de agregare, au ca rezultat
obţinerea unor proteze unidentare scurte, largi, subţiri sau poroase. Toate aceste
erori reprezintă factori majori, care participă alături de alţii la decimentarea,
fracturarea şi oxidarea punţilor dentare. Elementele de agregare (coroane de
acoperire) sunt largi datorită faptului tiparul a fost confecţionat din mase de
ambalat cu un coeficient de dilatare mai mare decât coeficientul de contracţie al
aliajului, sau lungi dacă tehnicianul a gravat bonturile pe model. Suprafaţa
ocuzală este subţire, dacă spaţiul dintre bont şi suprafaţa ocluzală a dinţilor
antagonişti este foarte mică sau dacă suprafaţa ocluzală a coroanei s-a prelucrat
mai insistent cu instrumente abrazive.
Porozităţile sunt determinate de următoarele cauze:
1. Canalele pentru curgerea aliajului lichid au fost subţiri, deoarece tija
aplicată pe machetă a avut diametrul sub 1,7mm. În general este de preferat să
fie de 2-2,5mm.
2. Rezervorul de aliaj lichid din care este absorbit aliajul în timpul răcirii
piesei, fie a lipsit, fie a fost plasat în altă parte a chiuvetei decât central.
Corpul de punte în afară de erorile pe care le prezintă datorită concepţiei
necorespunzătoare, mai poate prezenta următoarele erori generate de execuţia
tehnică:
- Corpurile de punte modelate cu unghiuri, trepte sau convexităţi exagerate
sunt nebiologice, favorizează acumularea resturilor alimentare, cu formarea
plăcii bacteriene microbiene, a depozitelor de tartru şi lezează chiar părţile moi
(limba şi mucoasa obrazului)
- De multe ori în practica curentă tehnicienii dentari gravează modelul în
zona crestei alveolare, crezând că numai aşa se obţine un contact intim cu
mucoasa, dar rezultatul este compresiunea ţesuturilor, însoţită de leziuni
inflamatorii şi necrotice.
- Modelarea feţelor orale ale corpului de punte din zona frontală, fără să
fie redată morfologia naturală a dintelui (cingulum, creste marginale, relief
concav-convex), ce reprezintă stopurile ocluzale de gradul II ale regiunii
anterioare. În această situaţie nu au loc contacte ocluzale stabile, iar funcţiile
de ghidare şi cea fonetică vor fi perturbate.
- Porozităţi multiple ce determină atât aspectul caracteristic marcat de
numeroase micro-orificii, cât şi rezistenţă scăzută la rupere, abraziune şi
coroziune.
 - Suprafeţe cu aspect mat, rezultate fie datorită neprelucrării
corespunzătoare, în special nelustruite, fie în cazul aliajului de aur, combinaţia
acestuia cu sulful din tipar, când a fost supraîncălzit tiparul.
Corpul de punte cu casete. Pentru a menţine acrilatul casetele sunt prevăzute
cu sisteme retentive. Lipsa acestora şi a ramei metalice de protecţie a acrilatului
sunt factori ce îndepărtează faţeta acrilică de pe structura metalică. Se pot constata
următoarele erori:
- sistemul de retenţie (care poate fi sub formă de ansă, ciupercuţe, perle, solzi
de peşte) prin plasarea lui prea vestibulară compromite fizionomia, trădând
protezarea.
- sistemul de retenţie nu este corespunzător: fie este cu rezistenţă scăzută,
când este reprezentat de anse subţiri sau care nu favorizează retenţia mecanică a
faţetei acrilice (solzi mici sau anse plasate mult spre peretele oral al casetei.
- Corpurile de punte semifizionomice reprezentate de casete şi faţete, uneori
au marginea liberă a peretelui metalic situată pe creastă. În asemenea situaţii
joncţiunea dintre acrilat şi metal rămâne într-o zonă unde nu se poate efectua
autocurăţirea şi curăţirea. Această joncţiune trebuie să fie plasată într-o zonă unde
se menţine o igienă corespunzătoare. Zona este reprezentată de jumătatea feţei orale
a casetei sau de treimea cervicală a feţei vestibulare
Puntea la proba pe câmpul protetic, în poziţie de intercuspidare maximă, poate
să prezinte următoarele erori:
- să fie în infraocluzie, intercuspidarea realizându-se numai la nivelul
celorlalţi dinţi restanţi de pe arcadă. Puntea nu are contacte cu antagoniştii. Situaţia
poate să apară şi dacă au existat erori de modelaj şi prelucrare.
- intercuspidarea se realizează numai la nivelul punţii dentare. Această
eroare are cauze multiple, clinice şi tehnice. Cele de laborator sunt reprezentate de
aşezarea modelelor în altă poziţie decât cea înregistrată de medic.
Componenta fizionomică
Faţetele din acrilat au altă culoare decât cea indicată de medic sau cea
stabilită de comun acord cu tehnicianul dentar. Cauzele sunt multiple:
- repartizarea culorii în tipar se face greşit,
- parametrii tehnici pentru polimerizare nu sunt respectaţi,
- substructura metalică nu este izolată cu opac, care atenuează tenta
metalică.
Faţetele din acrilat poroase, nerezistente şi cel mai adesea nefizionomice sunt
cele realizate manufactural. Defectele apar, deoarece nu se respectă proporţia
monomer-polimer sau nu se efectuează polimerizarea după regimul termic
recomandat. Sunt indicate faţete realizate în fabrică, adaptate şi solidarizate pe
metal, pentru calităţile fizionomice şi rezistenţa mecanică.
În cazul maselor ceramice, eșecurile cromatice se pot datora următoarelor
cauze:
 masele ceramice nu reproduc culoarea dintelui model din cheia de
culori
  Masa de opac a fost depusă în strat prea gros şi nu mai există spaţiu
pentru masa dentinară şi de smalţ
 preparaţia vestibulară a fost parcimonioasă, opacul prea gros şi
straturile de bază prea subţiri
 alegerea unei nuanţe greşite pentru opac
 straturile ceramice prea subţiri în zona cervicală (şi datorită unor
preparaţii tangenţiale)
 nerespectarea nuanţelor uşor mai închise din zonele proximale
 aplicarea ceramicii în straturi neuniforme
 arderi de corectură mai numeroase
 vid incomplet
Desprinderea placajului ceramic sau a unor părţi din acesta poate avea
următoarele cauze:
 legare slabă la interfaţa aliaj/ceramică prin utilizarea unor aliaje şi
mase ceramice incompatibile
 prelucrarea scheletului metalic cu instrumentar inadecvat
 regimuri termice incorecte în cursul arderilor
 margini metalice subţiri
 placaj ceramic subţire în zona marginală
 stopuri ocluzale pe zona de joncţiune aliaj – ceramică
 deformare elastică la scheletele metalice subdimensionate
 strat prea gros de oxizi
 7. Punţi speciale

O categorie specială a punţilor o constituie punţile excepţionale din care

fac parte:
- puntea cu extensie,
- puntea totală,
- puntea mobilizabilă(puntea telescopată , puntea DOLDER şi
GILMORE),
- puntea cu croşete
- restaurari protetice fixe cu agregare adeziva
- puntea pe implanturi.

7.1. Puntea cu extensie

În mod curent punţile au intermediarii (corpul de punte) poziţionaţi între
elementele de agregare (retentori). O categorie specială, aparte, este
reprezentată de poziţionarea corpului de punte de o singură parte a dinţilor
stâlpi în consolă, în extensie. Sprijinul dento-parodontal al acestor punţi se
realizează punctiform, poziţia intermediarilor fiind mezială respectiv distală de
elementele de agregare. Legătura corpului de punte cu retentorii se face numai
la o extremitate, cealaltă extremitate rămănând liberă, neconexată. Din acest
motiv puntea cu extensie va folosi ca sprijin minimum doi dinţi stâlpi.
Punţile cu extensie pot fi: a - cu extensie imediată
1- mezială,
2- distală
b- cu extensie mediată
Punţile cu extensie sunt controversate ca şi soluţie de tratament; atunci
când ele sunt acceptate, sunt indicate pentru:
a) restaurarea edentaţiilor reduse, când lipseşte un singur dinte,
b) cazurile clinice în care dimensiunea mezio-distală a breşei este egală
sau mai mică comparativ cu aceeaşi dimensiune a dinţilor stâlpi,
c) cazurile clinice în care dinţii stâlpi au o coroana lungă, implantarea
parodontală este bună sau foarte bună, axul de implantare este favorabil,
d) cazurile clinice în care antagoniştii punţii cu extensie sunt reprezentaţi
de o proteză (mobilă sau fixă),
e) cazurile clinice în care hemiarcada opusă punţii cu extensie este
integră.
Dintre cele două tipuri de punţi cu extensie (mezială şi distală), cele mai
acceptate sunt punţile cu extensie mezială. Folosirea cea mai frecventa a punţii
cu extensie mezială este pentru: absenţa incisivului lateral când sunt folosiţi ca
dinţi stâlpi caninul şi premolarul unu, și absenţa premolarului unu, când se
folosesc ca dinţi stâlpi premolarul doi şi molarul unu.
 Pentru puntea cu extensie distală cea mai acceptată rezolvare este
protezarea edentaţiei terminale molare, utilizând ca dinţi stâlpi ambii premolari.
Corpul de punte este de volumul unui premolar, scopul acestuia fiind exclusiv
de a împiedica migrarea verticală a molarului antagonist şi temporizarea
tratamentului prin proteză mobilizabilă.
Puntea cu extensie mediată reprezintă varianta punţilor cu extensie, la care
corpul de punte este fixat de elementul de agregare printr-o bară palatinală
flexibilă, având ca suport mucoasa palatină. Aceasta absoarbe forţele de
masticaţie preluate de dintele de înlocuire.
Aceste punţi sunt recomandate numai în cazul edentaţiilor unidentare
maxilare, cu lipsa incisivului central sau lateral, în scop strict estetic şi cu
dorinţa păstrării diastemei sau tremei. Au marele avantaj că folosesc ca suport în
restaurarea protetică, mucoasa, în schimbul sacrificiului dinţilor din zona
laterală a arcadei.

Fig.31 Punți maxilare cu extensii imediate distale.

7.2. Puntea totală

Reprezintă o construcţie protetică fixă, care restaurează o edentaţie
parţială mixtă întinsă, printr-o piesă protetică unică. Condiţia obligatorie pentru
realizarea punţilor totale este prezenţa pe arcadă a minimum 4 dinţi care să aibă
o dispoziţie topografică favorabilă şi o valoare parodontală (implantare)
capabilă să suporte întreaga suprastructură. Situaţia clinică ideală este: prezenţa
pe arcadă a caninilor şi molarilor de 12 ani.
 În tehnologia realizării punţii totale, apare ca faza clinică obligatorie, faza
de determinare a relaţiilor ocluzale intermaxilare, prin folosirea şablonului de
ocluzie. Este o etapă obligatorie, deoarece după şlefuirea tuturor dinşilor
prezenşi pe arcadă, relaţia de ocluzie s-a modificat, iar dimensiunea verticală de
ocluzie (DVO) trebuie regăsită.
Prin poziţia spaţială a dinţilor stâlpi, în trei planuri, sprijinul în cazul unei
punţi totale este definit ca fiind poligonal, în suprafaţă. Dacă valoarea
implantării molarilor de 12 ani şi a caninilor este foarte apropiată, problema
majoră o reprezintă suprafaţa de contact net diferită a retentorilor de pe canini,
comparativ cu cea a retentorilor de pe molari (mai ales în cazul realizării pe
canini a coroanelor mixte). Şlefuirea accentuată, de cele mai multe ori asociată
cu o conicitate excesivă a bontului, poate fi o cauză a decimentării retentorilor
la nivelul caninilor care suportă majoritar forţele de masticaţie.

Fig.32 Punte totală metalo-ceramică.

7.3. Puntea mobilizabilă

Principala caracteristică a punţilor mobilizabile este aceea că, în totalitatea
lor sau numai o parte din ele, se poate mobiliza în scopul igienizării.
Posibilitatea îndepărtării punţii pentru igienizare permite realizarea unei
structuri protetice care să refacă procesul alveolar distrus prin intervenţii
chirurgicale laborioase.
Puntea telescopată. Prersupune o şlefuire accentuată a dinţilor stâlpi, astfel
încât înaintea aplicării retentorilor pe infrastructura dentară, să poată fi
confecţionate şi cimentate cape de protecţie cu o grosime de 0,30 mm. Capelor,
pe lângă rolul de protecţie a bonturilor, le revine şi rolul de a diminua şlefuirea
dinţilor în scopul paralelizării lor
Stabilitatea punţii telescopate pe câmpul protetic se face prin fricţiunea
între exteriorul capei cimentate pe dintele stâlp şi interiorul retentorului, parte
integrantă a punţii telescopate. Pacientul poate îndepărta singur pentru
igienizarea punţilor. Puntea telescopată poate fi o alternativă în tratamentul
edentaţiei parţiale reduse prin punţi. Mai frecvent telescoparea se utilizează
pentru ancorarea protezelor parţiale şi/sau totale pe dinţii restanţi.
Puntea DOLDER şi GILMORE. Cei doi autori au conceput o punte
mobilizabilă, la care elementele de agregare (retentorii) se fixau pe dinţii stâlpi,
între retentori (la nivelul breşei) fiind confecţionată o bară rigidă, având pe
secţiune aspectul eliptic sau piriform. Intermediarii (corpul de punte) se fixau
de bara rigidă, ce unea retentorii cu ajutorul unor clame (călăreţi) cuprinşi în
corpul de punte şi accesibili dinspre faţa mucozală a acestuia (corpul de punte).
Stabilitatea călăreţilor pe bara DOLDER se face fricţional, pentru barele cu
profil eliptic pe secţiunea transversală şi retenţional, pentru barele cu aspect
piriform al secţiunii barei. Îndepărtarea pentru igienizare a corpului de punte
permite realizarea unor dinţi de înlocuire voluminoşi, asociaţi unei refaceri
considerabile a procesului alveolar, având un raport intim în suprafaţă cu
creasta edentată subiacentă. Detaşarea corpului de punte permite controlul
igienic riguros la nivelul interfeţei corpului de punte cu mucoasa crestei
edentate subiacente.
Puntea cu croşete
Punţile cu croşete sunt restaurări protetice hibride care fac trecerea de la
protezele fixe la cele mobilizabile. Ele se pot utiliza atât ca restaurări provizorii,
cât şi ca restaurări provizorii de lungă durată. Punţile cu croşete pot înlocui doar
1-2 dinţi lipsă. Intermediarii sunt de obicei dinţi tubulari din ceramică, materiale
compozite şi acrilate. Ei sunt fixaţi la o plăcuţă sau bară (care se adaptează la
creasta edentată) prevăzută cu una sau două prelungiri în care se fixează
intermediarii. „Elementele de agregare" sunt două croşete turnate, de obicei
Roach. Cele mai utilizate sunt croşetele divizate. In zona laterală, de obicei în
edentaţiile de premolar doi se pot crea lăcaşuri pentru pintenii ocluzali ai
croşetelor Roach (chiar şi în obturaţiile de amalgam).

7.4. Restaurări protetice fixe cu agregare adezivă

Restaurările protetice fixe tradiţionale agregate la dinţi naturali reclamă
sacrificii importante de ţesuturi dure dentare, care au loc în cursul preparării
dinţilor stâlpi. Restaurările adezive (cunoscute iniţial în literatura americană sub
denumirea de bonded bridge) au lansat o agregare absolut nouă care evită sau
cel puţin diminuează la maximum sacrificiile de ţesuturi dure. Aşadar ele pot fi
socotite restaurări protetice mai conservative, fiind rezervate pentru breşele
edentate delimitate de dinţi integri. Indicaţia majoră o deţin breşele reduse
frontale, dar acest gen de restaurări pot fi utilizate şi în regiunea premolarilor şi
chiar în zona de sprijin. Creasta edentată trebuie să prezinte o resorbţie
moderată.
Deoarece restaurările adezive reclamă preparaţii superficiale (peliculare),
de obicei doar în grosimea smalţului, ele se indică cu precădere la pacienţii
tineri ai căror dinţi prezintă camere pulpare voluminoase. Dinţii stâlpi înclinaţi
pot fi utilizaţi doar dacă înclinaţiile axelor lor de implantare nu depăşeşte 15 0
iar folosirea stâlpilor mobili (sau cu mobilităţi diferite) este un hazard.
Restaurările adezive se recomandă şi ca mijloace de contenţie
postterapeutice ortodontice şi chirurgicale, dar şi în gerontostomatologie, unde
agregările tradiţionale sunt contraindicate datorită unor afecţiuni sistemice.
Atelele adezive în cursul unor terapii ocluzale (onlay-uri adezive) pentru
mărirea DVO şi la pacienţii unde trebuie refăcut ghidajul canin.
Principalele contraindicaţii sunt constituite de prezenţa unor suprafeţe de
smalţ reduse la nivelul dinţilor stâlpi, prezenţa diastemelor şi tremelor mari sau
când diametrul mezio-distal al breşei depăşeşte cu mult volumul normal al
viitorului intermediar
Ocluziile adânci, erupţia incompletă a stâlpilor, asocierea unor breşe
reduse frontale cu edentaţii terminale sau bruxismul reprezintă alte
contraindicaţii.

7.5. Puntea pe implanturi

Implantologia dentară a revoluţionat protetica dentară prin faptul că i-a
permis acesteia să dispună de stâlpi suplimentari, ce pot fi inseraţi oriunde este
nevoie. Astfel, o serie de edentaţii care până nu de mult beneficiau doar de
rezolvări mobilizabile sau mobile, pot fi azi rezolvate prin restaurări protetice
fixe. Acestea se pot agrega exclusiv pe implante (pur implantar), mixt (dento-
implantar) sau pot închide breşe unidentare prin proteze unidentare agregate pe
implant, permiţând menţinerea integrităţii totale a dinţilor vecini breşei.
Restaurările fixe cu sprijin implantar, pe lângă lansarea unor noi soluţii în
protezarea edentaţiei parţiale, au determinat şi apariţia unor posibilităţi noi de
fixare la stâlpii artificiali, şi anume prin înşurubare. Procedeele de înşurubare
erau cunoscute şi în protetica tradiţionalâ, dar nu la dimensiunea actuală din
protetica implantologică, când suprastructurile pot fi oricând mobilizate de pe
stâlpi, igienizate, modificate sau reoptimizate. De remarcat că acest gen de
restaurări protetice a modificat şi tehnologia amprentării în protetica fixă, iar
agregările mixte au împrumutat din protetica mobilizabilă o serie de dispozitive
de amortizare. În protetica implantologică, implantele endoosoase pe care se
fixează stâlpii artifîciali (bonturile dentare din protetica tradiţională) sunt
cunoscute sub numele de infrastructură, iar restaurările protetice propriu-zise,
care se fixează la stâlpi, se numesc suprastructuri.
In implantologia orală se pot folosi mai multe tehnici de amprentare:
• tehnica indirectă - amprenta se ia peste un sistem demontabil,
• tehnica directă - peste un sistem rigid, înşurubat;
• amprentarea convenţională a stâlpului definitiv (preluată din protetica
tradiţională).
Pentru realizarea modelului în cazul diferitelor sisteme de implante, se
poate amprenta şi reproduce pe model implantul ca atare sau se amprentează
stâlpul înşurubat pe implant, această situaţie fiind reprodusă pe model. Când un
implant analog este integrat în modelul de lucru, tehnicianul are posibilitatea să
aleagă un stâlp individual, în funcţie de tehnica de realizare a machetei. În plus,
stâlpii pot fi individualizaţi prin şlefuire.Dacă se amprentează stâlpul înşurubat
pe implant, în laborator, în cursul fazei de realizare a machetei suprastructurii,
tehnicianul nu va avea posibilitatea alegerii individuale a stâlpului
Atragem atenţia cu acest prilej că nu orice tehnician dentar poate efectua
restaurări protetice pe implante. Tehnicienii trebuie să urmeze cursuri speciale şi
să posede dispozitivele de transfer şi piesele intermediare compatibile cu cele
folosite de către medic.

Fig.33 Amprentă în vederea obținerii unei restaurări protetice pe

implanturi.

Deşi fiecare din tipurile de punţi îşi are indicaţia precisă în rezolvarea
unui anumit tip de edentaţie parţială, nu există un tip de punte aplicabil în toate
stările sau formele individuale de edentaţie parţială.
Medicului şi tehnicianului, în echipă, le revine rolul individualizării
soluţiei de tratament pentru fiecare pacient în parte. Singurul percept general valabil
al restaurărilor prin punţi dentare este: “primo non nocere “.