Secolul XX între democraţie şi totalitarism

1.Regimurile politice democratice în Europa în secolul XX

Democraţia ca regim politic a apărut în antichitate, în oraşul-stat Atena (secolul VI î. Hr) şi se baza pe
participarea tuturor cetăţenilor la votarea legilor şi alegerea în funcţii publice prin tragere la sorţi. Acest
tip de democraţie s-a numit democraţie directă pentru că toţi cetăţenii participau în mod direct la actul de
guvernare. Democraţia modernă presupune participarea la actul de guvernare prin reprezentanţi aleşi prin
vot universal, de aceea se şi numeşte democraţie reprezentativă.

Regimul politic democratic se caracterizează prin:

- separaţia puterilor în stat,
- respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti,
- existenţa mai multor partide şi ideologii politice (pluripartidism),
- dreptul de vot universal.

Anii democraţiei şi ai prosperităţii (1919-1929)

Cea mai veche democraţie modernă a fost S.U.A., unde votul universal s-a introdus treptat în toate statele
în secolul XIX. Majoritatea statelor europene care avuseseră regimuri politice liberale în secolul al XIX-
lea (adică regimuri care respectau drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi separaţia puterilor în stat), devin,
după 1918, state democratice, prin introducerea dreptului de vot universal, mai întâi pentru bărbaţi,
apoi, treptat şi pentru femei. Statele democratice reprezentative au fost S.U.A., Marea Britanie şi Franţa,
care au impus modelele lor politice majorităţii statelor europene. Modelul politic englez şi american
presupune existenţa a două partide politice care alternează la guvernare (sistem bipartidist): Partidul
Democrat şi Partidul Republican în S.U.A., Partidul Conservator şi Partidul Laburist (o variantă a
socialismului) în Marea Britanie. Modelul francez presupune existenţa mai multor partide politice care
participă la guvernare prin realizarea unor coaliţii de dreapta sau stânga (pentru că, de regulă, nici un
partid nu câştigă peste 50% din voturi ca să realizeze guvern singur).

O altă caracteristică a democraţiei interbelice o reprezintă alăturarea partidelor socialiste la sistemul

democratic. Socialiştii au acceptat proprietatea privată şi pluripartidismul. Din rândul lor s-au desprins
comuniştii care doreau desfiinţarea proprietăţii private şi instaurarea dictaturii proletariatului, după
modelul socialismului marxist, ce se va numi de aici înainte simplu, comunism. Partidele socialiste fac
presiuni pentru realizarea de către guverne a unor reforme care să asigure protecţie socială: acordarea de
ajutoare de şomaj, de pensii, concedii plătite, creşterea salariilor etc. Uneori ajung ele la guvernare şi
impun măsuri de protecţie socială.

Din punct de vedere economic asistăm la o creştere constantă a productivităţii şi a bunăstării populaţiei

până în 1929. Prosperitatea în ţările occidentale se observă, în anii '20, din numărul mare de aparate
casnice pe care le cumpără populaţia, din faptul că mulţi cetăţeni îşi permit să-şi petreacă timpul liber sau
concediul în locuri de vacanţă. Pentru acestea, mulţi dintre ei iau credite de la bănci, fapt ce va avea în
timp consecinţe nefaste.

Criza democraţiilor în perioada interbelică (1929-1938)

În perioada 1929-1933 statele democratice se confruntă cu cea mai gravă criză economică a secolului XX,
care se manifestă prin: inflaţie (devalorizarea monedelor), creşterea preţurilor la anumite produse şi
scăderea preţurilor la altele, falimentul multor bănci şi întreprinderi dar şi a fermierilor, şomaj. Guvernele
democratice se văd atunci silite să renunţe la politica liberală tradiţională, care presupunea ca statul să nu
intervină prea mult în viaţa socială şi economică. Cele mai importante măsuri împotriva crizei au fost
luate în S.U.A., unde preşedintele Franklin Roosevelt a lansat o politică economică numită New
Deal (Noul Curs): statul a fixat limite ale preţurilor la produsele de bază, a început o serie de lucrări
publice pentru a angaja şomerii, a ajutat financiar câteva bănci pentru a-şi putea relua activitatea, a
acordat credite fermierilor. Această criză economică a avut consecinţe importante pe plan politic în multe
state europene: partidele democratice au pierdut încrederea populaţiei, partidele extremiste, mai ales cele
de extremă dreaptă, după modelul fascist sau nazist,  încep să câştige un rol politic important.

Regimurile democratice în a doua jumătate a secolului XX

Tragedia provocată de cel de-al Doilea război mondial, iniţiat de un regim totalitar, a regrupat majoritatea
populaţia Europei occidentale în jurul regimurilor democratice, care s-au dezvoltat în a doua jumătatea a
secolului XX tot după modelul interbelic. Creşterea economică datorată reconstrucţiei de după război a
adus un plus de încredere faţă de regimurile democratice. În 1957 Franţa, Germania Federală, Italia,
Belgia, Olanda şi Luxemburg au creat Piaţa Comună (Comunitatea Economică Europeană), organizaţia
suprastatală care a stat la baza actualei Uniuni Europene. Piaţa Comună a promovat valorile regimului
politic democratic şi ale economiei libere. Prin libera circulaţie a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi
capitalurilor, Piaţa Comună a facilitat prosperitatea economică a statelor Europei Occidentale. După 1989,
fostele state comuniste din Europa au revenit şi ele la regimul democratic tocmai pentru că acest model de
regim politic a generat bunăstare în Occident.

2. Democraţia în România în perioada interbelică

Caracteristicile regimului politic democratic în România

România a devenit stat democratic în 1918, prin introducerea dreptului de vot universal. În 1919 au loc
primele alegeri conform votului universal. Consecinţele noului tip de scrutin au fost dispariţia Partidului
Conservator (partidul marilor proprietari funciari), care se aflase până atunci la guvernare în alternanţă cu
liberalii, şi apariţia a numeroase partide mici. 
Un rol fundamental în consolidarea regimului democratic l-a avut schimbarea constituţiei liberale din
1866, cu o constituţie democratică, în 1923. Noua constituţie prevedea egalitatea tuturor cetăţenilor în
faţa legii fără deosebire de origine etnică, limbă şi religie. Alte drepturi şi libertăţi prevăzute în
constituţie erau: libertatea persoanei, libertatea întrunirilor şi asocierilor, libertatea presei, inviolabilitatea
domiciliului, inviolabilitatea proprietăţii, libertatea învăţământului. Ca şi în constituţia din 1866, şi în cea
din 1923 era menţionat principiul separaţiei puterilor în stat: puterea legislativă era deţinută de Parlament
şi rege, puterea executivă de rege şi guvern şi puterea judecătorească de instituţii judecătoreşti.
 
Principalele partide politice în perioada interbelică au fost Partidul Naţional Liberal şi Partidul
Naţional Ţărănesc deoarece ele s-au aflat mai mult timp la guvernare. Alături de ele au existat şi alte
partide. Partidul Poporului, condus de mareşalul Alexandru Averescu, a fost la guvernare în 1920-1921,
1926-1927, dar în spatele său s-au aflat totdeauna liberalii. Partidul Socialist  a fost înfiinţat în 1893, fiind
de mai multe ori reorganizat, de-a lungul existenţei sale schimbându-şi şi numele (un alt nume pe care l-a
avut a fost Partidul Social Democrat). Minorităţile naţionale maghiarii, evreii, saşii, secuii aveau şi ei
propriile lor partide. 

În România au existat şi partide extremiste. Partidul Comunist a fost înfiinţat în 1921 dar a fost interzis
prin lege în 1924 datorită faptului că programul său prevedea desfiinţarea României Mari. Acest partid a
acţionat în ilegalitate, avea sub 1000 de membrii, iar activitatea sa era controlată direct de Stalin. În 1927
a fost creat partidul de extremă dreaptă Legiunea Arhanghelului Mihail (numit şi Garda de Fier),
condus de Corneliu Zelea Codreanu. El a fost interzis în 1933 şi apoi a apărut cu numele de Partidul Totul
Pentru Ţară.

3. Regimuri politice totalitare în Europa

Caracteristicile regimului politic totalitar:

 controlul total al statului asupra economiei, culturii şi societăţii în general;

 nerespectarea principiului separaţiei puterilor în stat; 
 existenţa unui singur partid politic, cu un lider dominator;
 nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;
 existenţa unei poliţii politice care reprimă orice protest împotriva regimului;
 realizarea unei intense propagande care promovează ideologia partidului unic şi o
imagine înfrumuseţată a realizărilor regimului şi ale liderului său.

Regimurile politice totalitare au apărut în secolul XX şi au fost de două tipuri: regimuri de extremă
stângă (comuniste) şi de extremă dreaptă (fasciste). Regimurile de extremă stângă au avut ca ideologie
marxismul, pe care l-au interpretat abuziv. Principala caracteristică a lor a fost desfiinţarea proprietăţii
private, prin trecerea industriei, băncilor şi terenurilor agricole în proprietatea statului. Regimurile de
extremă dreaptă au avut ca ideologie naţionalismul extremist care promova dragostea faţă de propriul
poporul şi ura faţă de alte naţionalităţi. 

a. Regimul totalitar comunist din Rusia (U.R.S.S.)

Rusia în 1917*.  Rusia era un imperiu uriaş (170 milioane locuitori) în care un sfert din populaţie era de
altă etnie decât rusă (polonezi, finlandezi, români etc.), datorită  politicii de cucerire dusă de ţari. Ţarul
Nicolae al II-lea conducea autoritar, fără a ţine seamă de constituţie şi de parlamentul numit Dumă. În
februarie 1917 a avut loc o revoluţie condusă de burghezie şi de nobilimea reformatoare în urma căreia s-
a instaurat un regim politic liberal. Puterea a fost preluată de un guvern provizoriu şi de nişte adunări ale
muncitorilor şi soldaţilor, numite soviete, aflate în principalele oraşe ale Rusiei. Ţarul a abdicat şi Rusia a
devenit republică.

a. 1. Regimul totalitar comunist condus de Lenin  (1917-1922)

Partidul comunist rus (creat în 1903), numit şi Partidul bolşevic, condus de Vladimir Ilici Lenin a ajuns la
putere prin revoluţia din 25 octombrie 1917. Bolşevicii au înlăturat guvernul liberal şi au  instaurat un
guvern al lui Lenin; la scurt timp, comuniştii şi-au impus controlul în rândul tuturor sovietelor
(parlamentelor regionale). Succesul lor a fost determinat de faptul că regimul liberal instaurat prin
revoluţia din februarie 1917 nu a reuşit să rezolve problemele economice ale populaţiei. Din 1922 Rusia
s-a numit U.R.S.S. (Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste). 
 
Caracteristicile ideologiei comuniste:
Regimul comunist rus s-a bazat pe ideologia socialismului a lui Karl Marx (elaborată după 1848), reluată
de Lenin în mai multe scrieri ale sale. Principalele idei preluate din ideologia marxistă au fost:

 Lupta de clasă, concept folosit pentru a explica evoluţia istorică a omenirii. Marx considera că în
toate epocile istorice au existat două clase sociale antagonice (opuse): deţinătorii mijloacelor şi
forţelor de producţie, numiţi de Marx asupritori, şi cei ce muncesc, numiţi asupriţi. Între
asupritori şi asupriţi a existat o luptă permanentă, luptă de clasă. În secolul XIX cele două clase
sociale erau burghezia şi muncitorimea (proletariatul). În Rusia, unde industria era mai puţin
dezvoltată, comuniştii au considerat că din rândul asupritorilor fac parte şi nobilii şi ţăranii
înstăriţi (numiţi culaci).
 O societate cu adevărat dreaptă nu se poate realiza atâta vreme cât există marea
proprietate privată. Pentru a face o lume mai bună, Marx a propus  trecerea proprietăţii private
la stat, astfel încât să nu mai existe bogaţi şi săraci, deci să se creeze o societate fără clase.
  Realizarea unei societăţi egalitare (comuniste) nu se poate face decât prin preluarea puterii de
către clasa muncitoare (proletariat) prin revoluţie. Astfel se va instaura o dictatură a
proletariatului, care va trece averile celor bogaţi (mijloacele de producţie) în proprietatea statului.
Marx considera această dictatură ca fiind legitimă deoarece este dreptul celor ce muncesc să
conducă doar ei.
 Ateismul, negarea existenţei oricărei divinităţi. Marx considera că în toate timpurile religia a fost
folosită de categoriile bogate pentru a-i asupri şi a-i minţi pe cei săraci. El a numit religia opiul
popoarelor.

Aceste idei ale lui Marx, promovate de către Lenin, au legitimat măsurile dure luate de toate regimurile
comuniste împotriva elitelor economice şi culturale ale societăţii pe motiv că fac parte din
clasa asupritorilor şi că sunt duşmani ai poporului (prin popor înţelegeau muncitorii şi ţăranii săraci).
 
Practici totalitare în perioade regimului lui Lenin (1917-1924)

 a fost creată poliţia politică, Ceka, pentru a-i urmări pe cei care erau consideraţi duşmanii
poporului, Familia ţarului a fost executată (în total 11 persoane). 
 libertatea presei a fost desfiinţată;
 băncile şi fabricile au fost trecute în proprietatea statului;
 ţăranii trebuia să dea la stat surplusul lor de cereale. Cei care refuzau, erau executaţi;
 toate instituţiile erau controlate de membrii partidului comunist.

a.2. Regimul totalitar comunist condus de Stalin (1924-1953)

 În 1922 Lenin s-a îmbolnăvit (paralizează parţial). La vârful partidului a apărut un conflict pentru putere
între mai mulţi membrii, care este câştigat de Iosif Vissarionovici Stalin, un om foarte ambiţios, abil şi
viclean. Stalin, proclamat Secretar General al Partidului  Comunist, a instaurat un regim de  teroare
nemaiîntâlnit. 
 
Practici totalitare staliniste:
Teroarea practicată cu ajutorul poliţiei politice N.K.V.D. (apoi K.G.B.), condusă de Beria, l-a ajutat pe
Stalin să elimine toţi adversarii politici şi posibilii adversari. El a extins represiunea asupra tuturor
locuitorilor care erau bănuiţi de nesupunere faţă de regimul comunist. Tuturor li se făcea un proces sumar
în care erau acuzaţi de trădare şi în care nu aveau nicio şansă să se apere (nu aveau nici dreptul la un
avocat), apoi erau condamnaţi la moarte sau muncă silnică. Această acţiune de eliminare a persoanelor
nedorite a fost numită epurare. Ca urmare a epurărilor, au fost executaţi din ordinul lui Stalin 70% dintre
membrii comitetului central al partidului (aproape 100 de persoane), 80% dintre ofiţerii superiori ai
armatei, iar din rândul populaţiei se apreciază că numai în anul 1934 au fost executate 1 milion de
persoane. Până în 1937, 18 milioane de persoane au fost transportate în lagăre, 10 milioane murind acolo.
Reprimarea a continuat până la moartea lui Stalin, victimele totale fiind de 17,5 milioane de morţi.
 
Controlul riguros al statului asupra economiei.

 În perioada 1928-1933 s-a realizat colectivizarea forţată în agricultură, pământul fiind trecut în

proprietatea statului. El era muncit în comun de ţărani în cooperative numite colhozuri. Cei care
se opuneau colectivizării erau executaţi împreună cu familiile lor. Victimele colectivizării au fost
cam 4 milioane de morţi.

 În industrie, s-au introdus planurile cincinale, nişte planuri care fixau cât va trebui să fie
producţia pentru următorii 5 ani pentru fiecare ramură industrială. În întreprinderile unde nu se
îndeplinea planul, cei găsiţi vinovaţi erau acuzaţi de sabotaj (împiedicarea intenţionată a
 activităţilor economice), putând fi chiar executaţi. U.R.S.S. a ajuns, totuşi, să fie a treia mare
putere economică a lumii în urma industrializării forţate. 

Organizarea politică fără respectarea principiului separaţiei puterilor în stat. 

Statul era condus de un guvern şi de o adunare numită Sovietul Suprem al U.R.S.S., alcătuită din
reprezentanţii tuturor republicilor sovietice, care avea atribuţii legislative şi
judecătoreşti. Stalin era Secretar general al Partidului, dar, de fapt el era  singurul conducător. Orice
funcţionar public trebuia să facă parte din Partidul comunist. Ocupanţii funcţiilor înalte în partid şi în stat
au alcătuit nomenclatura, care era de fapt o clasă de privilegiaţi pentru că aceştia beneficiau de diverse
favoruri economice şi sociale.
 
Propaganda de partid. Cultul personalităţii. În toate instituţiile statului şi în mijloacele de comunicare
în masă (presa, radioul, cinematograful, televiziunea) existau membrii de partid care aveau grijă de
glorificarea partidului şi a lui Stalin. Propaganda arăta realizările partidului mult înfrumuseţate, îl
prezenta pe Stalin ca pe un tată iubitor care veghează la bunul mers al societăţii. Pentru el se organizau
serbări oficiale, se puneau statui în pieţele marilor oraşe, se făceau afişe care îl prezentau ca pe un erou
popular. Această propaganda a fost atât de eficientă încât chiar şi astăzi o parte a populaţiei Rusiei îl
consideră pe Stalin un erou civilizator.

b. Regimul totalitar fascist din Italia (1922-1943)

Italia după Război*. Naşterea fascismului*. 

Italienii au fost nemulţumiţi de tratatele de pace de la Paris de după Primul război mondial deoarece nu au
primit nişte teritorii din fostul Imperiu austro-ungar, pe care aliaţii le-au dat Iugoslaviei. În plus, imediat
după război Italia s-a confruntat cu o gravă criză economică. Muncitorii au făcut greve de proporţii
nemaivăzute până atunci. Partidul socialist (o variantă mai blândă a comunismului) câştiga din ce în ce
mai mulţi adepţi. În acest context a apărut Partidul Naţional Fascist, de extremă dreaptă, creat
în 1921 de ziaristul Benito Mussolini. Anterior apăruseră Brigăzile fasciste, grupuri de tineri (mulţi erau
ofiţeri şi studenţi), conduse tot de Mussolini, care se remarcaseră prin agresarea socialiştilor şi
muncitorilor grevişti, pe care îi băteau, îi torturau (de exemplu îi forţau să bea litri de ulei de ricin) şi
chiar îi omorau. Membrii partidului aveau ca uniformă cămaşa neagră. Principiul de bază al oricărui
fascist era supunerea totală faţă de liderul partidului, Mussolini, căruia i se spunea „Il Duce”. Fasciştii nu
s-au ocupat de elaborarea unei ideologii, declarându-se chiar anti-ideologici, fiind de principiu că faptele
sunt mai importante decât vorbele. Totuşi se pot stabili câteva principii generale ale gândirii lor politice.