Curs doină, partea a II-a

FIM, 16 martie 2020

1. Doina din Transilvania septentrională (Maramureș, Oaș), cea descoperită de Bartók în 1912,
este denumită generic horea lungă (en. long song; fr. chant long) – așa cum o numesc de altfel și
localnicii. Este potrivit să vorbim despre această doină la trecut, pentru că în versiunea vocală ea a
dispărut cvasi-total de vreo câteva decenii. Ea avea o forma arhitectonică foarte simplă, fiind
compusă din două, maximum trei fraze distincte. Frazele, cele pe care interpretul își așeza versurile,
sunt de obicei recitative recto tono (rareori bitonale) pe cvarta, cvinta sau fundamentala (=nota
finală a) modului subiacent. La începutul secolului XX, aceste fraze nu au de fapt niciun contur
melodic. Dar în debutul, în miezul sau în finalul lor, interpretul includea un fel de „vocalize”
elaborate pe treptele III-IV ale modului, în cursul cărora executa atacuri de glotă sonore – așa-
numitele „noduri” sau „cioturi”. „Nodurile” se sprijineau pe silabe fără sens: dzî sau hî.
Variabilitatea doinei nord-transilvănene se exprima în principal prin poziția, lungimea, virtuozitatea
și intensitatea execuției vocalizelor. (Ceva mai târziu, în jur de 1960, melodia versurilor cântate
devenea mai accidentată.) Versurile doinelor, deseori repetate, păreau să fie un simplu pretext pentru
vocalize. Majoritatea doinelor din regiune conservate pe înregistrări ar putea fi socotite variante
aceluiași tip melodic; așa le-a socotit de altfel și Bartók.
Doina din Maramureș mai subzistă azi exclusiv în execuții pluri-instrumentale, în ritualul nupțial,
sub forma Horei miresei. Ea se particularizează printr-o ușoară melodizare a frazelor (care în
versiunile vocale erau „drepte”), prezentate adesea printr-o heterofonie complexă, deliberat
„confuză”. (Țesătura heterofonică este realizată de violoniștii-ceterași ai celor doi miri.) Doina din
ţinutul vecin al Oaşului s-a dezagregat deja; azi, violoniștii execută doar mici crâmpeie din ea, în
secvenţa nupţială numită bulciugul miresei – echivalentul regional al ritualului de despărțire a
miresei de părinții.
Deși cvasi-stinsă, doina nord-transilvăneană rămâne semnificativă prin arhaismul și unicitatea sa,
dar și prin atenția specială pe care i-a acordat-o Béla Bartók începutul secolului XX.
Exemplu transcriere: doina Oas.jpg (observație: transcrierea se referă la altă piesă decât cea din
exemplul audio).

Exemplu audio: hore lunga Oas.mp3. Transcrierea textului din exemplul audio:
Maică măiculița mea
Maică nu-mi lega lumea
Cu cine nu mi-i voia
Și de legat mi-o leagă
Cu cine să-mi fie dragă
Nu lăcomi la ioșag
Nu lăcomi la avere
.... pe plăcere.
Mai jos aveți textul pentru primele două strofe muzicale, în care am trecut în italic silabele
excedentare și am făcut și transcrierea textului mai apropiat de pronunția cântăreței.

Maică, Maică măiculița mé dzî

A pucu mă și Maică nu-mi lega lumé

Ai Cu cine nu mi-i voié dzî duinu mândră și daina dzî a mândrulica mea dzî
A pucu mă și Cu cine nu mi-i voié

2. Doina din Muntenia de câmpie conservă în principal una din formele sale: doina de dragoste,
numită de localnici cântec de dragoste sau pur şi simplu dragoste. Astăzi dragostea este încă cea
mai vie, mai suplă și mai dinamică dintre doine. La ea se referea Brăiloiu atunci când nota: „doina
este un specimen din marea familie a cântecelor cu structură (muzicală) variabilă şi liberă, a cărei
formă este improvizată de fiecare cântăreț după capriciul său, prin repetarea, înlănţuirea sau
omiterea după voie a câtorva formule melodice fixe. Acest tip (…) este frecvent în jurul
Mediteranei, în Asia Mică și până în Ucraina. La români ea are mai mulţi reprezentanţi, dintre care
şi doina de dragoste, proprie Câmpiei Valahe şi, foarte probabil, districtelor bulgăreşti situate de-a
lungul malului sudic al Dunării. Aparţine unui strat foarte vechi al muzicii ţărăneşti a ţării.”
Dragostea este azi improvizată de muzicienii profesionişti (lăutari), în cursul unor competiţii
poetico-muzicale dinamice la care asistă cu sufletul la gură, iar uneori chiar cu participare directă în
cântare, toţi cei prezenți la masa mare a nunţii. Mai exact: muzicienii, care sunt deseori
instrumentiști și vocaliști, execută versurile cântate și/sau strofele alternativ, fiecare încercând să
„smulgă” de la coechipierii săi dreptul la o intervenție vocală personală și personalizată în ambele
planuri: muzical și poetic. Strofele, cu dimensiuni foarte largi (apropiate, cum vom vedea mai
târziu, de episoadele baladelor) sunt alcătuite în principal din formulele fixe specifice genului:
recitative. Acestea se așează în strofă în orice poziție, dar niciodată în final. Fraza muzicală ce
încheie strofa este, dimpotrivă, intens melodizată și are ca suport versul „Lele lele și iar lele”. Între
strofe sunt inserate fie ritornele (numite de lăutari riturnele, reluări instrumentale parțiale sau
integrale ale strofei vocale1), fie melodii de joc în ritm de horă boierească (cu ritmul așezat în
măsura de 10/16). În acest ultim caz dragostea are o structură muzicală bipartită. Versurile sale, de
un optimism debordant, exaltă amorul carnal prin imagini sugestive, dar de o mare elevație poetică.

Exemple audio: dragoste interbelic.mp3

dragoste, variantă instrumentală: https://www.youtube.com/watch?v=yp0Itlkk0YA
(de remarcat structura bipartită, cu B de la 1.30)

1
Ritornele există de altfel în toate doinele executate vocal-instrumental. Rolul lor este acela de a delimita strofele și
de a crea un respiro pentru solistul vocal.
Exemple video: https://www.youtube.com/watch?v=meh_jHEQK74 (0.00-7.10 și 8.30-14.10)

Transcrierea textului „dragoste interbelic”

Lele lele mărăcine

Lele lele mărăcine
Țață Sunt vesel și-mi pare bine
Sunt vesel și-mi pare bine
Leană Eu cunosc vara când vine
Eu cunosc vara când vine
Aolică Pe muște și pe albine.

Lele lele și-o lalea mă

Lele lele și-o lalea mă
Ș-aplecându-mă pe șa
Rupând câte-o micșunea
Aolică Rupând câte-o micșunea mă.

Micșunea și viorea mă
Să dau la mândruța mea mă
Să dau la mândruța mea mă.

Micșunele micșunele
Viorele viorele
Și-am să fac trei chiticele
Să dau la mândrele mele
Să dau la mândrele mele.

Aolică bob năut

Știi mândră ce-am pus de gând mă
Să dau dragostea-mprumutu
Să dau dragostea-mprumut mă
Ai le lele ș-o lalea mă
Căci mândruță ca a mea
Nu e-n sat la nimenea.
Lele lele trei smicele
Și-am făcut trei chiticele
Una-am făcut am făcut
Să mă despart de urât mă
Să mă despart de urât.

Concluzii
Diferențele în plan structural dintre doinele reperate pe teritoriul României în secolul XX (din
Transilvania de Nord, Bucovina, Muntenia și Oltenia) sunt destul de însemnate și pun sub semnul
întrebării caracteristicile muzicale comune tuturor. Forma arhitectonică amplă? Forma elastică?
Formulele melodice distinctive (recitativele recto tono și bitonale sau vocalizele horelor nord-
transilvănene)? Ritmul liber? Extensia temporală variabilă a frazelor?... Oricare dintre aceste
trăsături poate fi confirmată sau infirmată de o doină regională sau alta. Toate sunt adevărate la
nivelul categoriei doină, dar nu sunt cu necesitate prezente în aceeași doină regională concretă. Cea
mai diferită și mai dificil „încadrabilă” este doina de dragoste, sau dragostea din Câmpia Dunării,
care este de altfel – alături de cea gorjenească – cea mai vie în prezent: aceasta este atât de diferită
de toate celelalte încât te întrebi dacă rânduirea sa în categoria largă a doinelor are sens! Brăiloiu a
denumit-o totuși doină (vezi citatul de mai sus). Dar dragostea din perioada interbelică a lui
Brăiloiu era oare chiar cea pe care o cântă acum lăutarii la petrecerile de nuntă? Nu avem o dovadă
clară în acest sens. Este chiar posibil ca dragostea de azi, realizată prin dialog-competiție, să fie
o creație lăutărească rurală a ultimelor șase-șapte decenii. Dacă ar fi așa, ne-am afla în fața unei
situații paradoxale, asupra căreia merită să reflectăm: în timp ce doina în general se retrage din
repertoriul activ al țăranilor și lăutarilor, una din varietățile sale regionale, doina de dragoste, este
singura care se dezvoltă, stimulând libertatea de creație. Iată în fond sintagma care ar caracteriza
cel mai bine doina de altădată: spațiu de exprimare a libertății de creație într-o ramă stilistică
regională slab coercitivă.