Eseu roman realist obiectiv interbelic Ion de Liviu Rebreanu

Contextul apariţiei; epoca; specia literară; tipologia romanului:

În perioada interbelică, în care se manifestau două mişcări literare

diferite: modernismul (promovat de criticul Eugen Lovinescu, adeptul sincronizării literaturii
române cu spiritul veacului şi al teoriei imitaţiei) şitraditionalismul (axat pe tematica rurală, pe
determinarea religioasă-ortodoxă-, pe mitologia autohtonă), Liviu Rebreanu deschide drumul
romanului realist modern cu “Ion”, care face parte dintr-o trilogie pe tema pământului şi a
condiţiei ţăranului, fiind primul roman al trilogiei în care se prezintă drama ţăranului român
integrat într-o societate pentru care pământul este un criteriu al valorii individuale.

     Titlul romanului este sugestiv pentru intenţia scriitorului de a face din Ion tipul ţăranului din
Ardeal şi de a evidenţia evoluţia lui spre atipic, ca personaj puternic individualizat. Al doilea
roman al trilogiei este “Răscoala”, consacrat dramelor ţărănimii din Regat, iar al treilea, care
urma să complice problematica pământului cu cea naţională în Basarabia, a ramas în fază de
proiect.

Liviu Rebreanu propune o investigaţie literară a lumii ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-
lea şi începutul secolului al XX-lea, cultivând specia predilectă pentru acest deziderat artistic şi
anume romanul, cu acţiune complexă, la care iau parte numeroase personaje, angrenate în
conflicte puternice.

Evoluţia prozei de inspiraţie rurală, care ilustrează civilizaţia tradiţională, arhaică, centrată pe
figura ţăranului, a fost marcată de opere remarcabile ale scriitorulor: Ioan Slavici, Mihail
Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Marin Preda.

În 1920, apare “Ion”, capodopera lui Rebreanu, un roman realist, obiectiv, apreciat de criticul
Eugen Lovinescu pentru aderarea la estetica realistă cu accente naturaliste, pentru obiectivarea
observaţiei, pentru individualizarea ţăranului atipic.

Realismul este un curent literar dezvoltat în contextul social-istoric al secolului al XIX-lea, care

se caracterizează prin reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor.
Omul este prezentat ca un exponent al mediului social şi istoric în care trăieşte şi cu care se află
în relaţie de interdependenţă.

Realismul propune o viziune obiectivă şi imparţială asupra lumii.

Romanul “Ion” oferă reprezentarea veridică a vieţii ţăranilor ardeleni, fresca societăţii rurale
transilvănene, cu aspecte sociale, naţionale, istorice, de la finele veacului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea.
Prin urmare, opera lui Rebreanu este un roman realist care deschide o noua epocă în literatura
română interbelică prin obiectivitatea şi impersonalitatea autorului, prin viziunea care iese din
limitele idilismului (înfrumuseţarea vieţii) şi ale paseismului (întoarcerea spre trecut), prin
construcţia amplă, grandioasă, marcând naşterea realismului modern.

Pentru Eugen Lovinescu, anul 1920 al apariţiei romanului “Ion”, reprezintă “o dată istorică…în
procesul de obiectivare a literaturii noastre epice”, iar eroul “este expresia violentă a unei
energii…este un tip unitar”.

Viziunea despre lume:

Liviu Rebreanu îşi exprimă crezul său artistic, concepţia despre literatură şi menirea ei, în
articolul “Cred” din 1926, în care formulează principiile estetice cărora le rămâne fidel şi care
sunt ilustrate în romanele ”Ion” (1920), “Pădurea spânzuraţilor” (1922), “Răscoala” (1932).

Aceste principii sunt: literatura înseamnă “creaţie de oameni şi de viaţă”, romanul “fixează
curgerea vieţii”, este “o oglindă selectivă, sintetică” a vieţii, fără însa a copia lumea cu fidelitate
fotografică. Reprezentarea lumii se face, în opinia sa, cu privirea imparţială a unui narator
omniscient, omniprezent, având perspectiva narativă “dindărăt”.

       Raportul realitate-ficţiune:

Acesta se reflectă în geneza romanului “Ion”. În 1932, în “Mărturisiri”, autorul recunoaşte că trei
scene importante l-au determinat să-şi scrie opera de debut: scena sărutării pământului s-a
petrecut în realitate (scriitorul a surprins gestul unui ţăran care, în genunchi, a sărutat pământul);
fata unui bogătaş din comunitatea rurală a Prislopului a fost bătută de tatăl ei pentru că a rămas
însărcinată cu un flăcău sărac din sat; discuţia autorului cu un ţăran, care nutrea “o dragoste
pentru pământ aproape bolnăvicioasă”, un ţăran tânăr, Ion Pop al Glanetaşului.

Unele aspecte din destinul familiei Herdelea au sursa în viaţa autorului: nunta unei surori devine
model de inspiraţie pentru căsătoria Laurei, Titu Herdelea este considerat un alter-ego al
scriitorului, prin inclinaţia lui spre literatură şi preocupările intelectuale.

Tematica romanului este complexă: socială (evidenţierea relaţiilor de tip capitalist, a

mentalităţii satului ardelenesc potrivit căreia omul respectat este cel bogat); de
familie (Glanetaşu, Herdelea, Baciu, Bulbuc); erotică(Ion-Florica); a cuplului Ion-Ana (din
interes), George-Florica, Zaharia-Maria, Laura-George; psihologică(analizarea stărilor, trăirilor,
reacţiilor, atitudinilor, gesturilor, sentimentelor eroilor), condiţia intelectualului rural (învăţătorul
Herdelea, părintele Belciug).

Problematica pământului este particularizată în confruntarea dintre două pasiuni puternice ale
aceluiaşi personaj, Ion, care îşi manifestă iubirea pentru pământ şi iubirea pentru o singură
femeie, Florica.
Maniera realistă de ilustrare implică şi dezvoltarea caracterului monografic, prin prezentarea
societăţii de tip rural, a problemei naţionale, a relaţiilor dintre ţărani şi intelectualii satului, a
ceremonialurilor ce ţin de naştere, nuntă, înmormântare.

Perspectiva narativă:

Naratorul este omniscient, impersonal, îşi asumă punctul de vedere al personajelor, prezentându-
le dramele, dar nu formulează sentinţe, nu emite judecăţi, nu empatizează cu ele.

Impasibilitatea naratorului în faţa vieţii devine şi mai impresionantă în faţa morţii: sinuciderea
Anei, moartea violentă a lui Ion sunt prezentate cu indiferenţă, cu detaşare.

Perspectiva narativă semnifică, de fapt, viziunea despre lume a autorului, o lume în care
personajele îşi consumă soarta implacabilă.

Naratorul cunoaşte destinele eroilor şi plasează indicii, semne, simboluri care le anticipează
devenirea.El propune cititorului o lume ficţională creată în concordanţă cu mecanismele
realităţii, pe care nu o copiază, ci o reface prin analogie.

     Structura operei:

Romanul “Ion” are două părţi: “Glasul pământului” şi “Glasul iubirii”, titluri ce sugerează
“vocile” interioare care motivează acţiunile personajului.

Prima parte urmăreşte patima lui Ion pentru pământ şi dorinţa lui de a se impune în ierarhia
satului, în care el este marginalizat, neavând avere. El îşi atinge ţelul seducând-o pe Ana, fiica lui
Vasile Baciu, om bogat din Pripas şi reprimându-şi dragostea pentru Florica, o fată frumoasă, dar
săracă. Lăsând-o însărcinată pe Ana, Ion îl obligă pe Baciu să i-o dea de nevastă şi împreună cu
ea, pământul.

Partea a doua urmăreşte personajul principal în ipostaza de stăpân al averii dorite şi

reîntoarcerea sa la prima dragoste, la Florica, măritată însă cu George Bulbuc, rivalul său.
Sinuciderea Anei, moartea lui Petrişor (copilaşul ei şi al lui Ion) sunt evenimente care precipită
acţiunea, grăbind şi sfârşitul tragic al protagonistului omorât cu sapa de George care l-a surprins
în ograda sa.

Romanul are treisprezece capitole (număr fatidic, ales pentru a sugera probabil tragedia eroului),
ce poartă titluri semnificative: primul “Începutul”, ultimul ”Sfârşitul” indicând construcţia
simetrică; unele fiind identice cu numele unor personaje: “Vasile”, “Copilul”, “George”; altele
marcând evenimente: “Nunta”, “Sărutarea”, “Ştreangul”; altele cu titluri simbolice:
“Zvârcolirea” ,”Noaptea”, “Blestemul”.

Compoziţia (tehnica narativă, planurile narative):

Romanul oglindeşte imaginea satului ardelenesc din zona Năsăudului, de la începutul secolului
al XX-lea. Prin tehnica planurilor paralele şi a contrapunctului sunt prezentate viaţa ţăranilor şi a
intelectualilor, evenimente precum nunta (a lui Ion şi a Anei; a Laurei şi a lui Pintea; a Floricai şi
a lui George), conflicte puternice între Ion şi George, între învăţător şi preot.

Acţiunea romanului evoluează pe două planuri narative care se desfăşoară fie paralel, fie prin
intersectare, având în centru destinul lui Ion şi intelectualitatea satului: Zaharia Herdelea şi
Belciug.

Incipit şi final:

Atât incipitul cât şi finalul sunt construite pe motivul drumului, făcând ca romanul să aibă o
construcţie simetrică, circulară, închizând în paginile sale un univers rural stratificat social,
economic, cultural.

Din “şoseaua cea mare şi fără de sfârşit” se desprinde un drum care înaintează spre Pripas, satul
unde se petrece acţiunea. La final, descrierea aceluiaşi drum se face în sens invers, dinspre sat
înspre şoseaua cea mare.Crucea strâmbă, cu Hristosul din tinichea ruginită, veghează atât la
început cât şi la sfârşit o lume în care curg destinele dramatice.

Relaţii temporale şi spaţiale:

Din punct de vedere temporal, acţiunea este plasată pe durata câtorva ani, la începutul secolului
al XX-lea, începând în plină vară, într-o duminică, la horă. Apoi, evenimentele se succed pe
fundalul toamnei, al iernii, uneori alert, alteori mai lent, în cronologia specifică timpului real.
Ritmul se accelerează spre finalul romanului când se consumă drama lui Ion şi se produce
moartea lui.

Din punct de vedere spaţial, acţiunea se desfăşoară în cea mai mare parte în satul Pripas, dar cu
trimiteri în zone învecinate: Armadia, Jidoviţa, Lechinţa, Cluj, Sibiu, aşadar în regiunea
Ardealului.

Indicii temporali şi spaţiali au rolul de a orienta cititorul în universul ficţional, dar mai ales de a
crea impresia de veridicitate, iluzia realului, caracteristică romanului realist.

     Subiectul:  

     Expoziţiunea fixează locul, timpul, personajele cu ocazia desfăşurării unui enveniment

dinamic, cu caracter monografic, hora duminicală, la care participă toată suflarea Pripasului.

În timpul petrecerii se prefigurează conflictul, deoarece Ion hotărăşte să danseze cu Ana, fata cea
bogată, chiar dacă îl atrăgea Florica, fata cea saracă. Apariţia lui Vasile Baciu marchează intriga,
pentru că ţăranul bogat îl numeşte pe Ion “sărăntoc”, umilindu-l, ceea ce declanşează dorinţa de
răzbunare a tânărului ambiţios şi mândru.

Conflictul central este determinat de lupta pentru pământ, dată de Ion, ţăran sărac, care trăieşte
marginalizat în sat, fiindcă nu are avere.

Conflictul principal, exterior, se manifestă între Ion şi Vasile Baciu, Ana fiind pretextul
confruntării lor.

Drama protagonistului este ilustrată de conflictul interior, sugerat de titlurile celor două părţi ale
romanului, de vocile/ glasurile care rezonează în sufletul lui Ion, schimbându-i viaţa.

Conflictele secundare dintre învăţătorul Herdelea şi preotul Belciug, dintre Ion şi George, dintre
Ion şi Simion completează tabloul relaţiilor interumane.

Desfăşurarea actiunii prezintă, pe mai multe planuri narative, evoluţia personajelor şi a

relaţiilor dintre ele, având în centru pe Ion, Ana, Vasile Baciu, George Bulbuc, Florica.

Prima confruntare dintre Ion şi George, care se bat la cârciumă, semnalează disputarea întâietăţii
la mâna Anei.Vasile Baciu şi-l doreşte ca ginere pe George, dar fata lui are ochi doar pentru Ion.

În urma bătăii, acesta iese învingător, fapt pentru care preotul Belciug îl ceartă aspru în biserică.
Acest episod are o replică simetrică în finalul romanului, când, din disputa celor doi tineri rivali,
iese “învingător” George.

Apoi, eroul principal renuntă temporar la pasiunea lui pentru frumoasa Florica şi îşi îndreaptă
toată atenţia către Ana, cea urâţică, pentru a-şi atinge scopul. Ion o seduce pe Ana, profitând de
slăbiciunea ei pentru el, forţându-l astfel pe Vasile Baciu să i-o dea de soţie. Pentru Ana începe
calvarul: este alungată şi maltratată atât de tată cât şi de bărbat, pentru că Ion nu intra în posesia
actelor pentru avere.

Ana dă naştere copilului, lui Petrişor, dar ea îşi dă seama, încă de la nuntă, când mirele dansase
cu Florica, rivala ei, că pasiunea celor doi nu s-a stins şi că, pe parcurs, Ion nu o iubea. Ca
urmare, îi spune bărbatului ei că se va omorî, gest la care va recurge spânzurându-se în grajd
(după cum procedase şi cârciumarul Avrum, a cărui sinucidere a marcat-o).

Nici moartea Anei, nici cea a copilului nu-i trezeşte lui Ion regrete sau sentimente de vinovaţie,
deoarece amândoi însemnau pentru el doar nişte simple garanţii de obţinere şi de menţinere a
proprietăţii asupra pământului lui Vasile Baciu.

Reîntors la dragostea dintâi, la Florica, Ion ignoră faptul că aceasta este măritată cu George.
Deznodământul previzibil rezolvă conflictele: Bulbuc ştie de la Savista, oloaga satului, de
vizitele lui Ion la soţia sa.Într-o noapte îl surprinde în gospodăria lui, venind la Florica, şi îl ucide
cu sapa. George îşi recunoaşte vina în faţa autorităţilor care, examinând corpul neînsufleţit al lui
Ion, stabilesc că acesta ar fi putut trăi o sută de ani, dacă lovitura nu i-ar fi fost fatală. Florica
rămâne singură în urma arestării lui George, iar preotul Belciug are satisfacţia de a vedea că
averea lui Ion revine bisericii.

În plan secundar, este prezentat destinul familiei Herdelea, relaţiile învăţătorului cu Ion, cu
preotul, cu autorităţile maghiare, evoluţia lui Titu ca poet şi jurnalist, nunta Laurei cu George
Pintea, apoi a lui Ghighi, retragerea lui Zaharia la pensie şi instalarea unui proaspăt învăţător,
Zăgreanu.

Episoade/ scene/ secvenţe narative semnificative:

Desfăşurarea horei duminicale reprezintă un moment semnificativ în evoluţia conflictului şi a

relaţiilor dintre personaje.

Hora are loc în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea, mama Floricăi, unde se adună toţi
sătenii să petreacă (primarul, chiaburii, ţăranii mijlocaşi, sărăntocii, preotul, familia învăţătorului
Herdelea, care onorează cu prezenţa întreaga adunare).

Ritmurile alerte ale Someşanei, interpretată de nişte ţigani lăutari, atrag în joc fetele şi flăcăii
satului. Din rândul participanţilor la horă se evidenţiază două personaje antagonice: Ion şi
George Bulbuc, ţăranul sărac şi cel bogat. Lăutarii ascultă de cel dintâi, deşi sunt plătiţi de cel
de-al doilea. Conflictul dintre cei doi tineri se acutizează la cârciumă, unde ei se încaieră, fapt ce
atrage oprobiul preotului asupra lui Ion, învingătorul lui George.

Scena horei introduce, aşadar, cititorul în universul ficţional, punând în lumină principalele
personaje, ierarhia socială a comunităţii rurale, prefigurând conflictele puternice, exterioare.

Descrierea horei, ce constituie o memorabilă pagină etnografică a vieţii ţărăneşti din Ardeal, este
realizată prin imagini vizuale şi imagini auditive ce redau dinamismul scenei şi particularităţile
obiceiului.

În cel de-al doilea capitol al romanului, intitulat “Zvârcolirea”, o altă scenă scoate în evidenţă
dragostea lui Ion pentru pământ. Acesta este un fel de personaj pe care tânărul ţăran îl admiră şi
de care se simte copleşit: “Glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului, ca o
chemare, copleşindu-l”. Natura în zorii zilei îi trezeşte sentimentul umilinţei şi al înfricoşării în
faţa “uriaşului” care îl impresionează: “Cât pământ, Doamne!… ” Ipostaza umilă este urmată de
mândria de a stăpâni “tot cuprinsul”.

Aceasta scenă este completată de cea a sărutării pământului. Protagonistul cade în genunchi şi
sărută pământul într-un gest simbolic care concentrează soarta ţăranului, adevărat prizonier al
patimii sale pentru pământ. Apoi, când Ion află că Florica se mărită cu George, se simte de parcă
cineva i-ar fi luat “cea mai bună delniţă de pământ”. Se poate vorbi deci de un personaj “bolnav”
de posesiune, de a avea pământ. Este trăsătura prin care se diferenţiază de Ilie Moromete, care nu
este un erou pentru “a avea”, ci pentru “a fi”, pentru a rămâne ţăranul patriarhal, consecvent
principiilor sale.

Semnificaţia scenei este aceea că, pentru Ion, pământul este vital, ca îi este “ mai drag decât o
mamă”.

Construcţia personajelor:

Protagonistul romanului, Ion, se află în centrul tuturor conflictelor; tot universul rural al
Pripasului intră în relaţie cu Ion (în plan afectiv  el este legat de soarta Anei şi a Floricăi;
conflictele exterioare cu Vasile Baciu şi George Bulbuc îl au în prim- plan, în raporturile cu
intelectualii-autorităţi rurale-, preotul şi învăţătorul, Ion este pionul central).

Tânărul erou, individualizat în mod remarcabil de Liviu Rebreanu, reprezintă tipul generic al
ţăranului român/ ardelean.

În caracterizarea directă, făcută de autor, se precizează că Ion a fost “cel mai iubit elev al
învăţătorului Herdelea”, care a insistat pe lângă tatăl lui, Alexandru Glanetaşu să-l trimită la
şcoala din Armadia, “să-l facă domn”. Strădania învăţătorului a dus la înscrierea fără taxă,
“fiindcă băiatul era silitor şi cuminte”. Dar Ion a renunţat la şcoală, fiind pasionat de muncile
câmpului şi vrând “să fie veşnic însoţit cu pământul”. Într-adevăr, tânărul ţăran este gospodar,
“iute şi harnic ca mă-sa”, Zenobia.

Protagonistul este caracterizat de celelalte personaje, în maniera pluriperspectivistă: Vasile

Baciu care îl socoteşte: “hoţ, tâlhar, sărăntoc şi fleandură”. Herdelea, care îl crede muncitor şi
harnic; Belciug, care îl numeşte “bătăuş şi stricat”, în urma bătăii cu George.

Ion este caracterizat indirect, prin faptele, gesturile, atitudinile, reacţiile sale, manifestate în
anumite împrejurări. Tot timpul este sfâşiat de două pasiuni: una pentru frumoasa Florica, alta
pentru pământurile Anei.

Ion este conturat prin tehnica basoreliefului, fapt care face ca el să se evidenţieze pe toata
întinderea romanului, ca un ţăran pe care iubirea pământului îi “era drag ca ochii din cap”.

Înzestrat cu voinţă, ambiţie şi orgoliu, cu un temperament controlat de instinctele primare, foarte

hotărât şi perseverent în atingerea scopului sau, Ion este un tip isteţ, viclean, care îşi stabileşte un
plan prin care să ajungă în posesia averii lui Baciu.

Primul pas îi este sugerat în discuţia cu Titu, fiul învăţătorului, care, întrebat de Ion, cum să
procedeze pentru a-l determina pe Vasile Baciu să i-o dea pe Ana, îl sfătuieşte: “Trebuie să-l
sileşti!” Vorbele acestea sunt suficiente pentru tânărul ţăran, care profita de dragostea Anei
pentru el, o seduce, o lasă însărcinată şi astfel Baciu este silit să accepte căsătoria fetei lui cu
“sărăntocul” satului.

Dupa nuntă, Ion se comportă cu Ana rece, distant, violent, brutal; e semeţ şi sfidător când
negociază averea cu Vasile Baciu, pe care, în cele din urmă, după mai multe tergiversări,îl aduce
în faţa notarului, la care, după cum afirmă acesta, a venit bogat şi de la care pleacă, “cerşetor”.

Mediul social în care trăieşte Ion este un factor modelator asupra eroului, deoarece acesta repetă
într-o oarecare masură metoda socrului său şi dobândeşte averea prin căsătorie.

Dar Vasile Baciu şi-a iubit nevasta, pe când Ion face din Ana o victimă a patimii sale nestăvilite,
a violenţei şi nepăsării sale.

Ion reprezintă tipul realist din două motive: social, este ţăranul care vrea pământul pentru a fi
respectat în comunitate; moral, este un arivist care îşi atinge scopul, fără scrupule, folosind
femeia ca mijloc de parvenire.

Eroul evoluează dinspre tipic spre atipic, având o individualitate pregnantă, caracterizată de forţa
pe care o declanşează în lupta cu un destin potrivnic, din dorinţa puternică de a-şi găsi în
societate locul pe care crede că îl merită.

Tipologia personajului principal este reliefată în relaţiile cu celelalte personaje, prin tehnica

contrapunctului. De pildă, adversarul său, George Bulbuc, cu care se află în antiteză, este bogat,
dorit ca ginere de Vasile Baciu, dar lipsit de personalitate, moale, incapabil s-o cucerească pe
Ana şi mulţumindu-se cu Florica şi sărăcia ei.

Ana, personajul feminin, victima tragică a lui Ion, este construită tot prin tehnica
contrapunctului, prin antiteză cu Florica. Ana este bogată, dar urâtă-Florica este frumoasă şi
săracă.

Fiica lui Baciu este personaj de mare complexitate psihologică: orfană de mică, lipsită de
afecţiunea mamei, ea creşte sub autoritatea paternă şi-şi îndreaptă dragostea sinceră către Ion.

În ochii tatălui şi bărbatului ei, femeia nu este decât o “marfă”, un pretext pentru a negocia
averea.

În secvenţa în care se întâlnesc cele două familii, Glanetaşu şi Baciu, în prezenţa preotului care
urmărea împăcarea lor, Ana nu este luată în seamă, este tratată ca un obiect, motiv de suferinţă şi
durere.

Simetria dintre cele două femei din viaţa lui Ion poate fi ilustrată şi de faptul că, în vreme ce Ana
n-a avut parte de caldura sufletească a mamei, Florica, fiind orfană de tată, nu s-a bucurat de
protecţia acestuia.
Ana este personajul care-şi înţelege condiţia, dar care nu poate lupta împotriva destinului său.
Îndrăgostită de Ion, îl respinge pe George Bulbuc, cel menit să o aibă de soţie, pentru că e dorit
de Baciu şi pentru că e bogat.

Orbită de pasiunea pentru Ion, se lasă amăgită de acesta, manifestându-şi slăbiciunea, căzând în
capcana şi apoi trăindu-şi calvarul: maltratările soţului şi ale tatălui. Încă din seara nunţii citise în
ochii lui Ion iubirea acestuia pentru Florica pe care o dansa, iar suferinţa avea să i se amplifice,
în timp , dându-şi seama că bărbatul ei o tratează cu dispreţ, cu silă, în batjocură, fără respect.

Ea dă naştere copilului, lui Petrişor, pe câmp, sub un măr, asistată fiind de soacra sa, Zenobia,
scenă de mare emoţie artistică, similară cu aceea care povesteşte de celebra eroina Tess şi
venirea pe lume a copilului ei.

Dar faptul că are un băiat, că a devenit mamă, nu o schimbă pe Ana. Durerea ei sufletească e
prea adâncă, slăbiciunea ei pentru Ion-prea mare, caracterul ei- prea fragil, încât găseşte soluţia
de a ieşi din cercul suferinţei: copiază gestul sinucigaşului Avrum, se spânzură în grajd, pentru a
pune capăt calvarului său, pentru a se elibera din strânsoarea unei pasiuni imposibile, nefericite.

Moartea Anei provoacă însă destinul lui Ion, principalul vinovat moral pentru dispariţia femeii,
întrucât protagonistul se întoarce la prima dragoste, consecinţa faptei fiind de aşteptat: moartea
violentă, produsă de eternul său rival.

Prin urmare, în opinia mea, Liviu Rebreanu a reuşit cu succes şi în mod original să creeze un
univers ficţional, oferindu-i cititorului iluzia verosimilităţii, a veridicităţii.

A realizat un personaj realist cu o psihologie bine individualizată, Ion, în jurul căruia gravitează
alte personaje, masculine şi feminine, de asemenea ilustrative pentru definirea clasei sociale din
care fac parte, ţărănimea sau intelectualitatea satului. Lui Ion i se opune, ca personaj literar, Ilie
Moromete, fire contemplativă şi ironică, “cel din urmă ţăran” (Nicolae Manolescu).