CONTRACTELE ALEATORII

A. Noţiune şi consideraţii introductive

1. Definiţie. După cum este cunoscut, în funcţie de scopul urmărit de părţi, contractele de clasifică în
contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit. Contractele cu titlu oneros sunt acele contracte prin care
fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate. Contractele cu titlu gratuit sunt
acele contracte prin care una dintre părţi urmăreşte să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb
vreun avantaj.
La rândul lor, contractele cu titlu oneros se subclasifică în contracte cu titlu oneros comutative şi contracte cu
titlu oneros aleatorii.
Potrivit art. 1.173 alin. (1) C.civ. „Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existenţa
drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.”
Alin. (2) dispune că „Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin
uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor
şi incert.”
Aşadar, în cadrul contractelor aleatorii întinderea sau chiar şi existenţa obligaţiei pentru una dintre părţi ori
pentru ambele părţi contractante nu se cunoaşte în momentul încheierii contractului deoarece depinde de un
eveniment viitor şi incert, incertitudinea referindu-se la îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului (condiţie)
ori numai la momentul îndeplinirii (termen incert). Astfel fiind, în contractele aleatorii există şanse de câştig -
riscul unei pierderi pentru ambele (toate) părţile contractante; fiecare parte urmăreşte să realizeze un câştig şi să
evite suportarea unei pierderi. Aceste şanse nu pot fi evaluate la încheierea contractului, ci numai în momentul
îndeplinirii (neîndeplinirii) evenimentului, căci realizarea lui este independentă de voinţa părţilor.
După cum rezultă din această definiţie, în contractele aleatorii întinderea sau chiar şi existenţa obligaţiei
(prestaţiei) poate fi incertă pentru una dintre părţi sau pentru ambele părţi contractante (incertitudine uni - sau
bilaterală). De exemplu, în contractul de rentă viageră obligaţia credirentierului (care înstrăinează un bun în
schimbul unei rente viagere) este certă din momentul încheierii contractului, incertitudinea vizând numai
întinderea obligaţiei debirentierului, care este dependentă de durata vieţii credirentierului. În schimb, în contractul
de joc şi pariu (de exemplu, pariul sportiv) chiar şi existenţa obligaţiei este incertă pentru ambele părţi (nu se ştie
care dintre ele va pierde întrecerea sportivă şi va fi obligată să plătească).
2. Elementul alea1. Dacă obligaţia (prestaţia) poate fi incertă numai pentru una dintre părţi, şansa de câştig-
riscul unei pierderi (şanse reale şi egale pentru părţi) există întotdeauna pentru ambele (toate) părţile contractante;
„nu se poate concepe ca şansa să fie unilaterală” 2. Din această cauză, un contract cu titlu gratuit nu poate avea
caracter aleatoriu, căci una dintre părţi nu poate pierde, iar cealaltă nu poate câştiga.
3. Consecinţe ale caracterului aleatoriu. Întrucât în contractele aleatorii şansa avută în vedere de către părţi
la încheierea contractului reprezintă cauza obligaţiilor asumate, în absenţa ei contractul va fi lipsit de efecte.
Astfel, dacă renta viageră a fost constituită în favoarea unei persoane decedate la încheierea contractului sau
bolnave cu consecinţa morţii în 30 de zile de la data încheierii contractului (art. 2.246-2.247 C.civ.), lipsa cauzei
determină nulitatea contractului. În materie de asigurări, potrivit art. 2.205 C.civ., „Contractul de asigurare se
desfiinţează de drept în cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul
asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată
a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă.”
4. Caracterul aleatoriu al unor contracte. În literatura de specialitate s-au exprimat unele rezerve cu privire
la caracterul aleatoriu al unor contracte sau cu privire la caracterul lor aleatoriu pentru ambele părţi.
Astfel, în ceea ce priveşte contractul de asigurare, unii autori contestă caracterul aleatoriu al acestui contract,
pe motiv că asiguratul - care plăteşte primele de asigurare - primeşte de îndată o contraprestaţie şi anume
asigurarea, adică siguranţa că va primi, el sau altul, o sumă de bani dacă se întâmplă evenimentul asigurat. Pe de
altă parte, şi asiguratorul are o certitudine asupra posibilităţilor de a plăti indemnizaţia de asigurare, deoarece a
calculat primele de asigurare în aşa fel încât să poată acoperi toate aceste posibilităţi.
În realitate, contractul de asigurare este un contract aleatoriu, întrucât - la încheierea contractului - nu se ştie
dacă se va întâmpla evenimentul păgubitor sau, cel puţin, data la care se va întâmpla. Siguranţa de a primi o sumă

1
Alea, -ae, s.f. lat.- zar, noroc, risc, primejdie.
2
Henri et Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, Leçon de droit civil, vol. II, Paris, 1962, p. 85, nr. 107. Vz. şi A. Bénabent, Droit c
Les contrats spéciaux, Paris, 1995, p.525-526 nr.924. „Un contract, ca să fie aleatoriu, trebuie să prezinte acest caracter pe
ambele părţi, în ce priveşte prestaţiunile lor reciproce...”, „perspectivă de beneficii sau pierderi pentru toate părţile”. C. Hamang
Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratatul de drept civil român, vol. II, Bucureşti, 1929, p.1029-1030.
1
de bani dacă se întâmplă evenimentul, este în realitate o eventualitate, care nu poate fi asimilată cu contraprestaţia
de la contractele cu titlu oneros comutative. Argumentul că asigurătorul are o certitudine asupra posibilităţilor de
a plăti indemnizaţia de asigurare păcătuieşte prin faptul că se referă la totalitatea contractelor încheiate de
asigurător, iar nu la fiecare contract în parte, aşa cum trebuie să fie privite lucrurile.
Urmează să analizăm în cadrul contractelor aleatorii contractul de rentă viageră şi contractul de întreţinere, cu
menţiunea că pot fi încheiate şi alte contracte aleatorii, numărul lor nefiind limitat (de exemplu, vânzarea unui
lucru viitor - de pildă, o recoltă – în cazul în care cumpărătorul şi-a asumat riscul nerealizării, în tot sau în parte, a
bunului viitor; constituirea directă sau indirectă a unui uzufruct sau uz viager; vânzarea nudei proprietăţi;
vânzarea de drepturi litigioase; vânzarea în cadrul căreia cumpărătorul şi-a asumat riscul producerii evicţiunii
etc.).
Contractul de asigurare, care este un contract aleatoriu foarte important, se studiază la materia Dreptul
asigurărilor.

B. CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ

Secţiunea I
Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de rentă viageră
1. Noţiune. Prin contractul de rentă viageră o parte, numită debirentier (debitorul rentei), se obligă să
efectueze în folosul unei anumite persoane, numită credirentier (creditorul rentei), prestaţii periodice, constând în
sume de bani sau alte bunuri fungibile, pe durata vieţii credirentierului ori, după caz, pe durata vieţii
debirentierului sau a unei terţe persoane determinate3.
După cum rezultă din dispoziţiile Codului civil, renta viageră poate fi constituită şi cu titlu gratuit, iar plata
ei periodică poate fi legată de durata vieţii unei alte persoane (debirentierul sau o terţă persoană determinată)
decât credirentierul (art. 2.242-2.243 C.civ.). De asemenea, renta viageră poate fi constituită pe durata vieţii mai
multor persoane, urmând ca, în acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de plată a rentei să înceteze la
data la care decedează ultima dintre aceste persoane.
Situaţia care se întâlneşte cel mai frecvent în practică în materia contractului de rentă viageră este aceea în
care o parte, numită credirentier, înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (numită capital) celeilalte părţi,
numite debirentier, iar aceasta din urmă se obligă să-i plătească credirentierului, în mod periodic (lunar,
trimestrial, semestrial, anual etc.) o sumă de bani până la data decesului credirentierului.
1.1. Cuantumul ratei de rentă se stabileşte, în mod liber, prin voinţa părţilor. Ratele de rentă se plătesc în
cuantumul prevăzut în contract. Potrivit art. 2.248 C.civ., în lipsă de stipulaţie contrară, ratele de rentă se plătesc
trimestrial, în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei. Atunci când credirentierul decedează înainte de
expirarea perioadei pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu poate cere restituirea sumei plătite
aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost în viaţă.
Prevederile art.2.248 C.civ. au fost impuse, în principal, de următoarele considerente:
i) de regulă, renta viageră are caracter alimentar, putând servi, de exemplu, pentru asigurarea
aprovizionării pentru sezonul de iarnă (procurarea de alimente, hrană pentru animale, lemne de foc etc.).
ii) la fel ca şi în alte materii (de exemplu, pensia de întreţinere, relativ la care art. 531 alin. 2 C.civ.
prevede că „Pensia de întreţinere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcţie de rata
inflaţiei.”), s-a prevăzut indexarea ratelor de rentă pentru ca devalorizarea monetară să nu fie suportată de
credirentier.
iii) sunt protejaţi moştenitorii credirentierului în ipoteza în care ratele de rentă au fost deja cheltuite de
către credirentier.
1.2. Potrivit legii, renta se poate constitui în favoarea unei sau mai multor persoane (art. 2.245 C.civ.).
Deşi nu se prevede expres, calitatea de debirentier poate şi ea să aparţină mai multor persoane. În aceste cazuri,
când în contract există o pluralitate de părţi, se pune întrebarea dacă obligaţia este divizibilă sau indivizibilă (ori
solidară).
Principial, renta viageră – întrucât are ca obiect o sumă de bani sau alte bunuri fungibile - este, prin
excelenţă, divizibilă. Cu toate acestea, art. 2.245 C.civ. prevede că dacă nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a
rentei viagere este indivizibilă în privinţa credirentierilor. Aceasta înseamnă că moartea unui credirentier nu duce
la stingerea parţială a rentei, ea urmând a fi plătită integral supravieţuitorului, dacă nu s-a stipulat contrariul. De
exemplu, în cazul decesului unuia dintre soţii credirentieri, cel rămas în viaţă beneficiază de întreaga rentă.

3
Dacă în schimbul bunului debirentierul plăteşte şi o sumă de bani, nu numai renta periodică, pentru calificarea contractului
vederea aplicării regulilor de la renta viageră, respectiv de la vânzare) trebuie să se stabilească obligaţia (prestaţia) princip
contractul va fi de rentă viageră dacă suma plătită la încheierea contractului reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bun
înstrăinat.
2
 Dacă există o pluralitate de debirentieri, obligaţia de plată a rentei este divizibilă, Codul civil prevăzând
indivizibilitatea obligaţiei doar în privinţa credirentierilor. Nimic nu se opune ca printr-o stipulaţie expresă din
contractul de rentă viageră să se prevadă că obligaţia debirentierilor are un caracter indivizibil. Într-o asemenea
situaţie, obligaţia nu se divide între debirentieri şi nici între moştenitorii acestora, iar fiecare dintre debirentieri
sau dintre moştenitorii acestora poate fi constrâns separat la executarea întregii obligaţii (art. 1.425 C.civ.).
2. Caractere juridice. Contractul de rentă viageră este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume un
contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig – riscul unei pierderi pentru ambele părţi, aceste
şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert, şi anume perioada cât va trăi credirentierul (sau, după caz,
debirentierul sau o terţă persoană determinată). Dacă prestaţia periodică în bani se plăteşte pe un timp determinat,
contractul nu mai este aleatoriu şi deci nu este contract de rentă viageră.
2.1. Renta viageră cu titlu oneros este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii pentru ambele părţi.
De asemenea, ea are de regulă caracter consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor. Dacă însă
bunul înstrăinat de credirentier este (şi) un drept asupra unui imobil (construcţie ori teren cu sau fără construcţii),
contractul este solemn, el trebuind să fie încheiat în formă autentică (art. 1.244 C.civ.), iar transferul dreptului
trebuie înscris în cartea funciară (art. 8854 şi 888 C.civ.).
2.2. Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate (eventual de nuda proprietate, cu rezerva
uzufructului viager), credirentierul fiind ţinut de obligaţiile vânzătorului (de a preda bunul, de a transmite
proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut şi de a garanta contra evicţiunii şi viciilor bunului). Aceasta
pentru că potrivit art. 1.651 C.civ. „Dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în
mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui
drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în general nu rezultă
altfel.”
2.3. Deşi renta viageră se constituie în mod obişnuit cu titlu oneros, ea poate fi constituită şi cu titlu
gratuit, prin donaţie sau prin testament 5 (art. 2.243 C.civ.). În aceste cazuri constituirea rentei este supusă
regulilor de formă şi de fond prevăzute pentru donaţii şi testamente (forma actului, capacitate, revocare,
reducţiune etc.). Aceste reguli sunt aplicabile şi dacă titularul rentei - constituite cu titlu oneros sau cu titlu gratuit
- o donează unui terţ, ceea ce este posibil întrucât renta nu are caracter strict personal (intuitu personae). Este însă
evident că renta se va plăti terţului numai până la moartea credirentierului iniţial.
Atunci când renta viageră a fost constituită cu titlu gratuit contractul nu mai are caracter aleatoriu, ci este
o liberalitate, deoarece pentru credirentier nu există şanse de pierdere, iar pentru debirentier nu există şanse de
câştig.
Renta viageră constituie o liberalitate şi în cazul în care renta se stipulează nu în favoarea persoanei care a
înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani, ci în favoarea unui terţ. În acest caz părţile contractante se numesc:
constituitor (stipulant) şi debirentier (promitent), iar terţul beneficiar are calitatea de credirentier. Renta constituită
în astfel de condiţii - deşi contractul este cu titlu oneros şi are caracter aleatoriu - este supusă regulilor de fond
prevăzute pentru donaţii (capacitate, reducţiune, revocare etc.) pentru că stipulantul contractează cu intenţie
liberală, dar nu se aplică condiţiile de formă ale donaţiilor (art. 2.243 alin. 2 C.civ.). Într-adevăr, renta astfel
constituită este o donaţie indirectă, rezultând dintr-o stipulaţie pentru altul (făcută donandi causa), iar pentru
donaţiile indirecte nu se cere respectarea formelor solemne (art. 1.011 alin. 2 C.civ.).
2.4. Condiţii speciale de validitate. Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o rentă
constituită pe durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua încheierii contractului (art. 2.246 C.civ.), deoarece nu
există şanse de câştig – riscul unei pierderi pentru ambele părţi, ceea ce presupune lipsa cauzei juridice a
contractului.
Nu produce, de asemenea, niciun efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o rentă pe durata
vieţii unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza căreia a murit în interval de
cel mult 30 de zile de la această dată (art. 2.247 C.civ.), boala respectivă - existentă în momentul încheierii
contractului - iar nu un alt eveniment (de exemplu, un accident) fiind cauza morţii. Această dispoziţie, conţinând
o prezumţie absolută de lipsă a cauzei, nu se aplică constituirilor de rentă cu titlu gratuit, fără caracter aleatoriu,
ci numai dacă renta a fost constituită cu titlu oneros.
4
Asupra intrării în vigoare a acestui text, a se vedea şi dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplica
noului Cod civil, dispoziţii care amână aplicarea efectului constitutiv al înscrierilor în cartea funciară până la finalizarea lucrărilo
cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărţilor funciare pentru imobi
respective, în conformitate cu dispoziţiile Legii cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996. Totuşi, chiar şi până la aplica
efectului constitutiv, înscrierea în cartea funciară a transmisiunilor, constituirilor, modificărilor drepturilor reale având ca ob
imobile este necesară pentru opozabilitate faţă de terţi, astfel încât dispoziţiile art. 1.244 C.civ. sunt aplicabile, iar actele jurid
care produc asemenea efecte sunt supuse formei autentice sub sancţiunea nulităţii absolute.
5
Potrivit art. 1.062 C.civ. „Când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea aces
este datorată din ziua deschiderii moştenirii.”
3
 Controversată este problema validităţii contractului dacă renta s-a constituit în favoarea mai multor
persoane şi numai una dintre ele încetase din viaţă în momentul constituirii sau a încetat din viaţă în intervalul de
30 zile. Considerăm că, în aceste cazuri, soluţia validităţii contractului se justifică, fiindcă şansele de câştig –
riscul unei pierderi pentru ambele părţi (cauza contractului) subzistă.
Dacă moartea credirentierului a intervenit după 30 zile, instanţa poate constata nulitatea contractului
pentru lipsa cauzei (alea) numai dacă moştenitorii dovedesc că debirentierul a avut cunoştinţă de moartea
iminentă a credirentierului.

Secţiunea a II-a
Efectele contractului de rentă viageră
3. Plata rentei. Ratele de rentă trebuie să fie plătite de debirentier, în cuantumul şi la termenele stipulate
în contract (iar în lipsa stipulării unui termen, trimestrial şi în avans), până la decesul credirentierului (contractant
sau terţ beneficiar) ori decesul terţului până la moartea căruia credirentierul are dreptul la ratele de rentă. Atunci
când credirentierul decedează înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a plătit în avans, debirentierul nu
poate cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care creditorul nu a mai fost în viaţă.
Pentru garantarea obligaţiei de plată a rentei constituite cu titlu oneros, credirentierul beneficiază de o
ipotecă legală asupra bunului imobil înstrăinat (art. 2.249 coroborat cu art. 1.723 şi cu art. 2.386 pct.1 C.civ.).
Potrivit art. 37 alin. (6) din Legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996 „În toate cazurile când prin
lege se acordă un privilegiu imobiliar sau o ipotecă legală pentru garantarea vreunui drept sau creanţe, acestea
se vor înscrie din oficiu în cartea funciară, cu excepţia situaţiei în care părţile renunţă în mod expres la acest
beneficiu; înscrierea privilegiului sau a ipotecii legale se face, de regulă, în temeiul înscrisului din care rezultă
creanţa privilegiată sau care conferă dreptul de a lua o inscripţie ipotecară.” În vederea înscrierii ipotecii legale
nu este necesară declararea valorii creanţei garantate pentru că, dată fiind natura aleatorie a contractului de rentă
viageră, la data înscrierii ipotecii legale valoarea acestei creanţe nu este cunoscută.
În ipoteza în care bunul înstrăinat este un bun mobil, credirentierul beneficiază de privilegiul special
prevăzut de art. 2.339 alin. 1 pct. 1 C.civ. („Creanţele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt
următoarele: a) creanţa vânzătorului neplătit pentru preţul bunului mobil vândut unei persoane fizice este
privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepţia cazului în care cumpărătorul dobândeşte bunul pentru
serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;”)
Conform art. 2.252 C.civ., debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului şi
renunţând la restituirea ratelor plătite. Debirentierul este ţinut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata
vieţii căreia a fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia.
Precizăm că, în caz de moarte a debirentierului, obligaţia de plată a rentei se transmite asupra
moştenitorilor lui deoarece această obligaţie nu este legată de o calitate personală a defunctului (cum ar fi, de
exemplu, pensia de întreţinere datorată între soţi şi rude în condiţiile prevăzute de art. 513 şi urm. C.civ.) şi nici
contractată intuitu personae. Dacă plata rentei s-ar fi stipulat până la moartea debirentierului (ipoteză avută în
vedere de art. 2.242 alin. 2 C.civ.), moştenitorii datorează ratele de rentă scadente şi neachitate de debirentier în
timpul vieţii, obligaţia stingându-se la moartea lui.
Debirentierul nu se poate libera de obligaţia plăţii rentei nici prin vânzarea bunului şi asumarea acestei
obligaţii de către cumpărător. Numai în ipoteza în care credirentierul consimte, debirentierul va fi înlocuit, în
condiţiile prevăzute de lege pentru cesiunea contractului (art. 1.415 şi urm. C.civ.).
4. Sancţiunea neexecutării. Dacă la scadenţă debirentierul nu plăteşte, potrivit art.2.250 alin. (1) C.civ.
„credirentierul poate cere sechestrul şi vânzarea bunurilor debirentierului, până la concurenţa unei sume
suficiente spre a asigura plata rentei pentru viitor.” Unul dintre bunurile care pot fi vândute este cel care a fost
înstrăinat de către credirentier, mai ales dacă credirentierul beneficiază de o ipotecă legală asupra acestui bun
imobil.
Alin. (2): „Această sumă se stabileşte, în condiţiile legii, pe baza unei expertize întocmite în conformitate
cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul asigurărilor de viaţă, ţinându-se seama, printre altele, de ratele deja
încasate de credirentier, de vârsta şi de starea acestuia. Cheltuielile expertizei sunt suportate de debirentier.”
Aşadar, utilizând metodele folosite de societăţile de asigurare, urmează să se stabilească suma necesară pentru
acoperirea ratelor de rentă. Este recomandabil ca instanţele de judecată să indisponibilizeze o sumă mai mare, mai
ales atunci când debirentierul are o situaţie patrimonială precară. În plus, suma respectivă trebuie să acopere şi
indicele inflaţiei.
Alin. (3): „După ce a fost obţinută în urma vânzării bunurilor debirentierului, suma se consemnează la o
instituţie de credit şi va fi plătită credirentierului cu respectarea cuantumului şi scadenţelor convenite prin
contractul de rentă viageră.” Rezultă că suma obţinută din vânzarea bunurilor nu i se va preda în mod global
credirentierului, ci acesta va încasa ratele de rentă în condiţiile prevăzute în contract (la scadenţele convenite, în

4
cuantumul stipulat). Suma care rămâne neatribuită la decesul credirentierului va fi pusă la dispoziţia
debirentierului.
Alin. (4): „Dacă debirentierul (persoană juridică) intră în lichidare, credirentierul îşi poate realiza
dreptul la rentă înscriind în tabloul creditorilor o creanţă al cărei cuantum se determină potrivit alin. (2).”
Textul are în vedere ipoteza în care debirentier este o persoană juridică şi aceasta urmează să fie lichidată, de
exemplu din cauza insolvenţei. În acest caz, credirentierul va fi tratat ca un creditor, privilegiat sau chirografar,
după caz, aplicându-se prevederile legislaţiei speciale care reglementează lichidarea persoanei juridice.
În ceea ce priveşte posibilitatea de a obţine rezoluţiunea contractului pentru neexecutare, potrivit
Codului civil de la 1864 rezoluţiunea contractului pentru neexecutare nu putea fi cerută de credirentier
(derogare de la regula generală prevăzută în art. 1020-1021 C. civ. anterior), cu toate că renta a fost constituită cu
titlu oneros şi contractul era sinalagmatic (art. 1647 C. civ. anterior) 6. Rezoluţiunea putea fi cerută numai dacă
debirentierul nu prezenta garanţiile stipulate pentru asigurarea plăţii rentei (art. 1646 C. civ. anterior), respectiv, le
micşora prin fapta sa (art. 1025 C. civ. anterior) sau dacă în contract s-a prevăzut un pact comisoriu expres 7. În
aceste cazuri (neprezentarea garanţiilor sau dacă pactul comisoriu era de gradul I), rezoluţiunea trebuia să fie
cerută instanţei, potrivit regulilor generale. Dacă pactul comisoriu expres a fost de gradul II sau de grad
subsecvent, instanţa constata rezoluţiunea care se producea în baza pactului. Spre deosebire de dreptul comun în
care pactul comisoriu de gradul I nu avea semnificaţie proprie, deoarece repeta numai prevederile art. 1020 C. civ.
anterior - în materia rentei viagere şi pactul comisoriu de gradul I producea efecte proprii; în temeiul lui
credirentierul putea cere rezoluţiunea judiciară a contractului pentru neexecutare, ceea ce nu ar fi fost posibil în
lipsa acestei clauze.
Noul Cod civil prevede, ca şi Codul civil anterior: „Creditorul unei rente viagere constituite cu titlu
oneros poate cere rezoluţiunea contractului dacă debirentierul nu depune garanţia promisă în vederea executării
obligaţiei sale ori o diminuează.”
Însă, spre deosebire de Codul civil anterior, Noul Cod civil prevede:„Credirentierul are dreptul la
rezoluţiune pentru neexecutarea fără justificare a obligaţiei de plată a rentei de către debirentier.”
În lipsa unei stipulaţii contrare, rezoluţiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obţine restituirea
ratelor de rentă deja plătite. Această prevedere legală are în vedere caracterul aleatoriu al contractului de rentă
viageră.
În caz de anulare a contractului de rentă viageră prestaţiile primite se restituie potrivit regulilor generale
(art.1.254 alin. 3 C.civ.)8.
5. Urmărirea rentei de către creditori. Prescripţie. Potrivit noului Cod civil, numai renta viageră
constituită cu titlu gratuit poate fi declarată neurmăribilă prin convenţia părţilor (art. 2.253C.civ.). În acest caz,
creditorii nu pot protesta căci debitorul lor (credirentierul) nu a dat nimic în schimbul rentei neurmăribile şi deci
nu şi-a micşorat patrimoniul său (care formează obiectul dreptului de gaj general al creditorilor).
Chiar şi în cazul în care renta constituită cu titlu gratuit a fost declarată neurmăribilă, stipulaţia nu îşi
produce efectele decât în limita valorii rentei care este necesară credirentierului pentru asigurarea întreţinerii. Art.
2.253 C.civ. face trimitere la dispoziţiile art. 2.257 alin.(2) C.civ., care se aplică în mod corespunzător. Potrivit
acestui din urmă text de lege, în executarea obligaţiei de întreţinere, debitorul datorează creditorului în special
hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj, folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, îngrijirile şi cheltuielile
necesare în caz de boală. Această prevedere legală urmăreşte să asigure protecţia corespunzătoare a drepturilor
creditorilor credirentierilor, inclusiv în acele ipoteze în care debitorul lor este beneficiarul unei liberalităţi.
Credirentierul nu ar putea să dispună de întreaga rentă, chiar dacă aceasta a fost constituită cu titlu gratuit, fără a-
şi plăti creditorii (de exemplu, credirentierul este beneficiarul unei rente în cuantum de 10.000 de lei lunar,
cheltuielile de întreţinere sunt de 6.000 de lei lunar, urmând ca suma de 4.000 de lei lunar să poată fi urmărită de
către creditorii credirentierului). În acest mod se asigură armonizarea intereselor în prezenţă, în sensul că şi
credirentierul îşi acoperă cheltuielile de întreţinere, dar şi creditorii lui se pot îndestula din suma ce excedează
cheltuielile de întreţinere.
Dacă renta n-a fost declarată neurmăribilă va putea fi urmărită de orice creditor, iar renta constituită cu
titlu oneros nici nu poate fi declarată neurmăribilă, deoarece reprezintă echivalentul bunului înstrăinat sau sumei
plătite şi în acest mod un debitor de rea-credinţă s-ar putea sustrage de la executarea obligaţiilor sale.

6
Rezoluţiunea este interzisă chiar dacă actul este intitulat vânzare, dar din conţinutul actului intervenit între părţi în aceeaş
care face parte integrantă din contract, rezultă că actul este o rentă viageră (Cas. I, dec. nr.54/1913, în C. civ. adnotat, vol. IV, p.
nr. 1).
7
TS, s. civ., dec. nr.1950/1971, în Repertoriu...1969-1975, p.117-118; dec. nr. 1396/1972, în CD, 1972 p. 117.
8
A se vedea TS, col.civ., dec. nr. 1703/1962, în CD, 1962, p. 108.
5
 În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune prin care se reclamă ratele de rentă neplătite, se aplică
termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 2.517 C.civ.). Termenul de prescripţie se calculează separat pentru
fiecare rată de rentă din momentul în care fiecare rată a devenit exigibilă (art. 2.526 C.civ.).
Întrucât renta are caracter viager, dreptul la rentă al creditorului nu se prescrie, chiar dacă o perioadă
îndelungată (de peste 3 ani) nu ar reclama plata ratelor de rentă scadente.

C. CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE

Secţiunea I Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de întreţinere.

Delimitarea lui faţă de alte contracte

1. Noţiune şi caractere juridice. Prin contractul de întreţinere o parte se obligă să efectueze în folosul
celeilalte părţi sau al unui anumit terţ prestaţiile necesare întreţinerii şi îngrijirii pentru o anumită durată. Dacă
prin contract nu s-a prevăzut durata întreţinerii ori s-a prevăzut numai caracterul viager al acesteia, atunci
întreţinerea se datorează pentru toată durata vieţii creditorului întreţinerii (art.2.254 C.civ.).
Aşadar, spre deosebire de contractul de rentă viageră a cărui durată este indisolubil legată de viaţa unei
persoane (de aici şi sintagma rentă „viageră”), contractul de întreţinere se poate încheia şi pe o durată
determinată. Cu alte cuvinte, caracterul viager este numai de natura, iar nu de esenţa contractului de întreţinere.
Legiuitorul a dat dovadă de flexibilitate, dorind să pună la dispoziţia celor interesaţi mai multe posibilităţi, de care
aceştia să uzeze în funcţie de interesele lor concrete.
Ca şi renta viageră, şi întreţinerea poate fi constituită pe durata vieţii mai multor persoane, urmând ca, în
acest caz, în lipsă de stipulaţie contrară, obligaţia de întreţinere să înceteze la data la care decedează ultima dintre
aceste persoane.
Situaţia întâlnită cel mai frecvent în practică în materia contractului de întreţinere este aceea în care una
dintre părţi, numită creditorul întreţinerii, înstrăinează un bun sau plăteşte o sumă de bani (capital), iar cealaltă
parte, numită debitorul întreţinerii, se obligă să-i asigure întreţinerea în natură (de regulă, hrană, îmbrăcăminte,
încălţăminte, menaj, folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală) pe
timpul cât va trăi, iar după moarte s-o înmormânteze9.
Contractul de întreţinere, asemănător rentei viagere, este, de regulă, un contract cu titlu oneros, şi anume
un contract cu titlu oneros aleatoriu, deoarece există şansa de câştig – riscul unei pierderi pentru ambele părţi,
aceste şanse depinzând de un eveniment viitor şi incert, şi anume perioada cât va trăi creditorul întreţinerii.
Caracterul aleatoriu al contractului de întreţinere este chiar mai pronunţat decât în cazul rentei viagere,
întrucât obligaţia debitorului depinde nu numai de durata incertă a vieţii creditorului întreţinerii, dar şi de obiectul
prestaţiei, variabil în funcţie de nevoile lui zilnice sau de alţi factori care pot influenţa întinderea prestaţiilor
(starea sănătăţii, costul vieţii etc.). De aceea, apreciem că se poate vorbi de caracterul aleatoriu al contractului de
întreţinere chiar şi în ipoteza în care părţile convin ca întreţinerea să se presteze pe o perioadă determinată (de
exemplu, 10 ani) pentru că este posibil ca în acest interval de timp costul vieţii să crească foarte mult, creditorul
să aibă nevoie de medicamente, îngrijiri medicale, efectuarea unor intervenţii chirurgicale costisitoare etc. Invers,
este posibil să scadă costul vieţii sau creditorul întreţinerii să decedeze în scurt timp de la încheierea contractului
(de exemplu, contractul s-a încheiat pe o durată de 10 ani şi decesul intervine după doar 2 ani).
Contractul de întreţinere cu titlu oneros este un contract sinalagmatic întrucât naşte obligaţii pentru
ambele părţi. De asemenea, este translativ de proprietate (eventual de nuda proprietate, cu rezerva uzufructului
viager10, a uzului sau a abitaţiei11), creditorul întreţinerii fiind ţinut de obligaţiile vânzătorului (de a preda bunul,
de a transmite proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut şi de a garanta contra evicţiunii şi viciilor
bunului). Aceasta pentru că potrivit art. 1.651 C.civ. „Dispoziţiile prezentului capitol privind obligaţiile
vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca
efect transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la
obligaţii în general nu rezultă altfel.”
Spre deosebire de contractul de rentă viageră care, în principiu, este un contract consensual, contractul de
întreţinere este un contract solemn. Potrivit art. 2.255 C.civ. „Contractul de întreţinere se încheie în formă
9
Dacă în contract s-a prevăzut „expres numai dreptul vânzătorului la uzufruct pe tot timpul vieţii”, fără „referiri la eventu
prestaţii de întreţinere” din partea cumpărătorului, contractul este de vânzare, iar nu de întreţinere (CSJ, s. civ., dec. nr. 1303/19
în Dreptul nr. 7, 1995, p. 84). Tot astfel, dacă vânzătorul îşi rezervă alte drepturi (uz, abitaţie etc.), dar fără obligaţia cumpărătoru
de a-i presta întreţinere.
10
A se vedea, de exemplu, Trib. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 370R/2011, cit. supra; Î.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec.
536/2005, www.scj.ro.; C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 2664/2003, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 277-285.
11
A se vedea, de exemplu, C.A. Buc., s. a III-a civ., dec. nr. 687/2004, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 88-98.
6
autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute.” Forma autentică este cerută ad validitatem, indiferent care este
natura bunului - bun mobil sau imobil - transmis de către creditorul întreţinerii. Raţiunea caracterului solemn al
contractului de întreţinere rezultă din dorinţa legiuitorului de a asigura o protecţie corespunzătoare a voinţei
părţilor (în special, a voinţei creditorului întreţinerii, care, de regulă, este o persoană în vârstă). Şi debitorul
întreţinerii doreşte să aibă un anumit confort determinat de convingerea că a încheiat un contract pe deplin
valabil. Acest confort decurge din faptul că notarul public a verificat dacă cel cu care încheie contractul, în speţă,
creditorul întreținerii, are discernământ, a înţeles ce fel de contract încheie, ce drepturi va avea în continuare, etc.
Totodată, forma autentică permite notarului să se asigure că realmente părţile au dorit să încheie un
contract de întreţinere şi să le explice acestora în mod clar care este conţinutul contractului şi care sunt
consecinţele nerespectării obligaţiilor12. Nu este mai puţin adevărat că în trecut, când contractul era unul nenumit
şi, în principiu, consensual, în majoritatea cazurilor el se încheia în formă autentică notarială.
Asemănător rentei viagere, creanţa de întreţinere poate fi constituită şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau
prin testament13, caz în care sunt aplicabile regulile de formă şi de fond ale liberalităţilor (forma actului,
capacitate, revocare, reducţiune etc.). Atunci când întreţinerea a fost constituită cu titlu gratuit contractul nu mai
are caracter aleatoriu, ci este o liberalitate, deoarece pentru creditor nu există şanse de pierdere, iar pentru debitor
nu există şanse de câştig.
Contractul de întreţinere constituie o liberalitate şi în cazul în care întreţinerea se stipulează nu în favoarea
persoanei care a înstrăinat bunul sau plăteşte suma de bani, ci în favoarea unui terţ. În acest caz părţile
contractante se numesc: constituitor (stipulant) şi debitor (promitent), iar terţul beneficiar are calitatea de creditor
al întreţinerii. Întreţinerea constituită în astfel de condiţii - deşi contractul este cu titlu oneros şi are caracter
aleatoriu - este supusă regulilor de fond prevăzute pentru donaţii (capacitate, reducţiune, revocare etc.) pentru că
stipulantul contractează cu intenţia de a-l gratifica pe terţul beneficiar. În privinţa condiţiilor de formă, întrucât
pentru valabila încheiere a contractului de întreţinere este necesară forma autentică cerută ad validitatem, chiar
dacă întreţinerea astfel constituită este o donaţie indirectă, rezultând dintr-o stipulaţie pentru altul (făcută donandi
causa), iar pentru donaţiile indirecte nu se cere respectarea formelor solemne (art. 1.011 alin. 2 C.civ.), pentru a fi
valabil contractul de întreţinere (prin mijlocirea căruia se realizează o donaţie indirectă) trebuie să îmbrace forma
autentică.
Dacă în contract există o pluralitate de părţi (mai mulţi creditori şi/sau debitori), obligaţia de întreţinere
este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor (art. 2.256 alin.2 C.civ.). Astfel fiind, în
caz de pluralitate de creditori, ea nu este considerată îndeplinită dacă nu s-a executat integral faţă de toţi
creditorii, întinderea şi valoarea prestaţiei fiind în funcţie de necesităţile şi durata vieţii tuturor creditorilor. Iar în
caz de pluralitate de debitori, fiecare (oricare) dintre ei poate fi obligat să execute obligaţia de întreţinere; în
schimb, şi prestarea întreţinerii de către oricare dintre ei este liberatorie pentru toţi.
Drept consecinţă a indivizibilităţii, neexecutarea faţă de unul dintre creditori poate determina rezoluţiunea
întregului contract, iar nu pro parte (pentru cota-parte din bun ce a aparţinut creditorului faţă de care obligaţia nu
a fost executată sau proporţional cu numărul creditorilor neîntreţinuţi). Iar dacă întreţinerea este asigurată de un
debitor, creditorul nu poate cere rezoluţiunea contractului în privinţa celorlalţi.
Obligaţia de întreţinere urmează a fi considerată indivizibilă (pasiv) chiar dacă a fost contractată de un
singur debitor, deoarece - în cazul morţii lui - moştenitorii vor fi obligaţi fiecare pentru tot (art. 1.425 C.civ.), în
ipoteza în care creditorul întreţinerii acceptă, iar ei înţeleg să execute obligaţia de întreţinere. În cazul în care
întreţinerea în natură se înlocuieşte cu o sumă de bani corespunzătoare (art. 2.261 alin. 1 C.civ.), oricare dintre
moştenitori va putea fi obligat să plătească suma integrală. Dacă a fost un singur creditor care are mai mulţi
moştenitori, problema transmiterii creanţei nu se pune, deoarece ea se stinge la moartea lui. În schimb, problema
se pune sub raportul exercitării dreptului patrimonial de a cere rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea
obligaţiei în trecut (până la decesul creditorului), care se transmite, indivizibil, asupra tuturor moştenitorilor,
oricare putând să intenteze acţiunea14.
12
Potrivit art. 79 alin. (1) din Legea notarilor publici şi a activităţii notariale nr. 36/1995 „Notarul public are obligaţia
desluşească raporturile juridice dintre părţi cu privire la actul pe care vor să-l încheie, să verifice dacă scopul pe care îl urmăresc e
în conformitate cu legea şi să le dea îndrumările necesare asupra efectelor lui juridice.”
În practică se întâlnesc situaţii în care, deşi contractul se încheie în faţa notarului public, totuşi ulterior intervine nulita
determinată de faptul că părţile s-au aflat în eroare cu privire la natura actului juridic (error in negotio). De exemplu, una dintre e
crezut că încheie un contract de vânzare (sau de rentă viageră), iar cealaltă a crezut că încheie un contract de întreţinere (a se ved
de exemplu, C.A. Bucureşti, s. a III-a civ., dec. nr. 484/2009, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 296-307).
13
Potrivit art. 1.062 C.civ. „Când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanţă de întreţinere, executarea acest
este datorată din ziua deschiderii moştenirii.” Precizăm şi faptul că dacă donaţia sau legatul are ca obiect o întreţinere viag
moştenitorii rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost stipulată, fie de a abandona proprietatea cotit
disponibile în favoarea beneficiarului liberalităţii, fie de a solicita reducţiunea potrivit dreptului comun (art. 1.098 C.civ.).
14
Art.2.263 alin. (6) C.civ. prevede că „Dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor.”
7
 2. Condiţii speciale de validitate. Şi în materia contractului de întreţinere sunt aplicabile prevederile art.
2.246 şi 2.247 C.civ., ceea ce înseamnă că este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o creanţă de
întreţinere constituită pe durata vieţii unui terţ care era decedat în ziua încheierii contractului şi că, de asemenea,
nu produce niciun efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o creanţă de întreţinere pe durata vieţii
unei persoane care, la data încheierii contractului de întreţinere, suferea de o boală din cauza căreia a murit în
interval de cel mult 30 de zile de la data încheierii contractului. Explicaţiile din materia contractului de rentă
viageră sunt valabile şi la contractul de întreţinere.
3. Deosebiri faţă de contractul de rentă viageră. Cu toate asemănările existente între caracterele juridice
ale contractelor de rentă viageră şi de întreţinere, cele două contracte nu trebuie să fie confundate, ele fiind
contracte speciale distincte.
Principalele deosebiri (care, după cum vom vedea, atrag după sine pe cale de consecinţă şi alte deosebiri)
constau în faptul că:
a) obligaţia debirentierului este o obligaţie de a plăti sume de bani sau alte bunuri fungibile, în timp ce
obligaţia debitorului întreţinerii constă în prestarea întreţinerii în natură15;
b) renta viageră este transmisibilă (poate forma obiectul unei cesiuni), în schimb creanţa de întreţinere este
esenţialmente personală şi deci nu poate fi transmisă altei persoane (este incesibilă - art. 2.258 C.civ.);
c) renta este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită de creditori - art. 2.258
C.civ.16. Întrucât întreţinerea are caracter strict personal, nu poate fi urmărită de creditori. Aceştia din urmă însă
pot ataca contractul încheiat de creditorul întreţinerii în frauda drepturilor lor, dacă sunt îndeplinite condiţiile
acţiunii pauliene (revocatorii), această acţiune fiind aplicabilă şi în cazul contractelor aleatorii. Tot astfel, şi
creditorii debitorului întreţinerii pot promova acţiunea pauliană (revocatorie) atunci când, de exemplu, debitorul
întreţinerii încheie un contract de întreţinere cu titlu gratuit prin care îşi creează sau îşi măreşte starea de
insolvabilitate ori atunci când starea de insolvabilitate a debitorului întreţinerii este creată sau agravată prin
executarea unor prestaţii ce depăşesc limitele obligaţiei de întreţinere asumate prin contract. În acest sens, art.
2.259 C.civ. prevede: „Caracterul personal al contractului de întreţinere nu poate fi invocat de părţi pentru a se
opune acţiunii în revocarea contractului sau acţiunii oblice introduse pentru executarea sa.”
4. Delimitare faţă de contractul de vânzare. Dacă înstrăinarea bunului se face (numai) în schimbul
întreţinerii - cu toate că se foloseşte uneori (greşit) noţiunea de „vânzare cu clauză de întreţinere” - contractul nu
poate fi confundat cu vânzarea17.
Problema delimitării faţă de vânzare se pune însă în cazul în care bunul se înstrăinează în schimbul
întreţinerii şi a unei sume de bani. Contractul va fi calificat ca fiind un contract de întreţinere sau un contract de
vânzare?
Această problemă prezintă importanţă, de exemplu, în ipoteza neexecutării obligaţiei de întreţinere (în
ipoteza în care contractul este de întreţinere, debitorul este de drept în întârziere - art.1.523 C.civ. - şi nu i se poate
acorda termen de plată (de graţie) pentru a se împiedica rezoluţiunea; dacă este de vânzare, în principiu, debitorul
trebuie să fie pus în întârziere şi i se poate acorda termen de graţie) sau în legătură cu interpretarea clauzelor
neclare din contract (în cazul contractului de întreţinere clauzele se interpretează, potrivit regulilor generale, în
favoarea debitorului - art.1.269 alin.1 C.civ.; la vânzare toate clauzele se interpretează în favoarea cumpărătorului
- art.1.671 C.civ.) etc.
Pentru rezolvarea problemei naturii juridice a contractului, trebuie să se stabilească obligaţia principală,
scopul principal urmărit de către părţi la încheierea contractului. Astfel - întrucât „proporţia între preţul în bani şi
cel în natură”18 nu poate fi calculată, valoarea întreţinerii fiind aleatorie - în lipsă de alte criterii, urmează ca
prestaţia în bani să fie raportată la valoarea bunului; contractul va fi de întreţinere dacă prestaţia în bani
reprezintă mai puţin de jumătate din valoarea bunului înstrăinat19, iar în caz contrar va fi de vânzare.
Dacă obligaţia principală a dobânditorului este prestarea întreţinerii, contractul va fi de întreţinere, chiar
dacă în contract s-a stipulat (precizat) preţul imobilului înstrăinat, această împrejurare fiind irelevantă şi nu poate
modifica natura juridică a contractului20. Într-adevăr, evaluarea bunului nu poate influenţa raporturile dintre părţi,
15
A se vedea de ex., TS, s. civ., dec. nr. 1216/1977, în RRD nr. 12/1977, p. 46.
16
TS, s. civ., dec. nr. 1589/1985, în CD, 1985, p. 52-53). A se vedea şi M.M. Pivniceru, D.C. Tudorache, Exercitarea acţiu
oblice şi acţiunii pauliene în cazul contractului de întreţinere, în Dreptul nr. 2/1994, p. 41-43 (erată la acest articol în Dreptul
4/1994, p. 99-100).
17
Cas. I, dec. nr. 444/1923 şi 1074/1923, în C.civ. adnotat, vol. II, p.554-555 nr. 14. „De vreme ce în schimbul construc
dobândite, pârâţii s-au obligat să o întreţină pe reclamanta şi pe soţul ei...”, suntem „în prezenţa unui contract de întreţinere, iar n
unui contract de vânzare-cumpărare cu clauză de întreţinere”. Nota redacţiei la dec. civ. a TJ Suceava nr.40/1985, în RRD
5/1985, p. 68.
18
TS, s. civ., dec. nr.1751/1978, cit. supra.
19
N.M. Medrea, op. cit., p. 7-8; D. Chirică, op. cit., p.125.
20
A se vedea TS, s. civ., dec. nr. 121/1984 cit. supra.
8
pentru că obligaţia creditorului întreţinerii este, oricum, certă (cu sau fără evaluare), contractul având caracter
aleatoriu numai din cauza duratei incerte a vieţii creditorului şi a necesităţilor lui, deci a valorii întreţinerii ce
urmează a fi prestată.
În schimb, dacă se înstrăinează o cotă-parte individualizată din imobil pe un preţ determinat, iar cealaltă
parte în schimbul întreţinerii21, nu ne aflăm în prezenţa unei vânzări cu clauză accesorie de întreţinere (sau
invers), ci două contracte (negotium iuris) distincte cuprinse într-un singur act (instrumentum probationis),
urmând a se aplica pentru fiecare contract regulile corespunzătoare.
5. Delimitare faţă de contractul de donaţie. Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat cu
contractul de donaţie, chiar dacă la moartea beneficiarului întreţinerii se constată că valoarea bunului înstrăinat în
schimbul întreţinerii este mult mai mare decât valoarea întreţinerii efectiv prestate.
După cum s-a arătat, pe drept cuvânt, moştenitorii rezervatari nu pot cere reducţiunea întrucât contractul
de întreţinere este un contract cu titlu oneros, deşi are caracter aleatoriu, în sensul că valoarea prestaţiilor uneia
dintre părţi este variabilă în raport de durata vieţii celeilalte părţi. Acesta este însă un caracter specific al oricărui
contract aleatoriu, care nu-şi poate pierde, prin această împrejurare, caracterul său de contract cu titlu oneros.
Deci contractul de întreţinere nu poate fi considerat o liberalitate, chiar dacă persoana care înstrăinează se află la o
vârstă înaintată sau este bolnavă şi se poate întrezări, la data încheierii contractului, sfârşitul său apropiat22.
Contractul de întreţinere nu trebuie să fie confundat nici cu donaţia cu sarcini; în cazul donaţiilor,
sarcinile impuse dobânditorului sunt în disproporţie cu valoarea superioară a bunului donat23, astfel încât părţile
contractează cu intenţia de a face şi a primi o liberalitate. În schimb, în cazul contractului de întreţinere părţile
convin „în scopul de a-şi asigura fiecare câte un avantaj, şi anume, una de a primi un bun, iar cealaltă, întreţinerea
pe viaţă”24.
Prin urmare, pentru delimitarea contractului de întreţinere de donaţia cu sarcini - deoarece valoarea întreţinerii
(criteriu obiectiv) este puternic influenţată de elementul alea - trebuie să fie avut în vedere şi criteriul cauzei
(scopului) urmărit de părţi, pentru a se vedea dacă înstrăinătorul a încheiat contractul animus donandi sau numai
pentru a-şi asigura întreţinerea pe viaţă25.

Secţiunea a II-a
Efectele contractului de întreţinere
5. Obligaţiile părţilor contractante urmează să fie executate, în lipsă de reglementări speciale, potrivit
regulilor generale referitoare la executarea obligaţiilor.
Creditorul (sau, după caz, stipulantul) întreţinerii care a înstrăinat un bun în schimbul întreţinerii este ţinut
de obligaţiile vânzătorului (obligaţia de a transmite proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut, obligaţia
de predare a bunului, obligaţia de garanţie contra evicţiunii şi viciilor bunului).
Debitorul întreţinerii este obligat să acorde întreţinerea în natură în condiţiile prevăzute în contract, iar în
lipsa unor stipulaţii speciale potrivit regulilor aplicabile obligaţiilor de a face contractate intuitu personae.
Reamintim că debitorul este obligat în special să-i asigure creditorului hrană, îmbrăcăminte, încălţăminte, menaj,
folosinţa unei locuinţe corespunzătoare, îngrijirile şi cheltuielile necesare în caz de boală pe timpul cât va trăi, iar
în cazul în care întreţinerea are caracter viager sau atunci când creditorul decedează în cursul duratei contractului,
debitorul are obligaţia să îl înmormânteze.
Enumerarea prestaţiilor este exemplificativă, părţile putând să prevadă şi alte obligaţii pe care şi le asumă
debitorul întreţinerii. De asemenea, unele dintre prestaţiile enumerate mai sus pot să lipsească în anumite cazuri
(de exemplu, atunci când creditorul este proprietarul unei locuinţe în care doreşte să locuiască şi după încheierea
contractului de întreţinere, nu există obligaţia de asigurare a folosinţei unei locuinţe corespunzătoare, părţile
putând eventual stipula obligaţia pentru debitor de a suporta cheltuielile privind utilităţile – energie electrică,
încălzire, apă etc.)
Cu privire la noţiunea de întreţinere, art. 2.257 alin. (1) C.civ. prevede că debitorul întreţinerii datorează
creditorului prestaţii stabilite în mod echitabil ţinându-se seama de valoarea capitalului şi de condiţia socială
anterioară a creditorului. Aceasta înseamnă că în cazul existenţei unui capital de o valoare considerabilă, şi
prestaţiile datorate de către debitor trebuie să fie pe măsură pentru a se asigura caracterul aleatoriu al contractului.
De asemenea, raţiunea legii a fost aceea de a i se asigura creditorului întreţinerii condiţii de viaţă comparabile cu
cele pe care le-a avut anterior încheierii contractului (de exemplu, atunci când creditorul este un intelectual,
21
A se vedea de exemplu, speţă soluţionată de TS, s. civ., prin dec. nr. 316/1987, în CD, 1987, p. 58-60, în care 1/2 din imobi
a vândut pe un preţ determinat şi numai cealaltă jumătate a făcut obiectul contractului de întreţinere.
22
TS, col. civ., dec. nr.832/1960, în CD, 1960, p. 133. Vz. şi TJ Hunedoara, dec. civ. nr. 1277/1979, în RRD nr. 7/1980, p. 51
23
Vz. TJ Timiş, s. civ., dec. nr. 717/1974, în RRD nr. 1/1975, p. 41.
24
TS, s. civ., dec. nr. 608/1974 , în CD, 1974, p. 73.
25
Pentru amănunte vz. şi C. Stătescu, C. Bîrsan, op. cit., 1992, p. 34-36; S. Ciocoiu, Notă la dec. civ. nr. 507/1981 a TJ Dolj
RRD nr. 8/1982, p. 30-33; L. Mihai, Notă (II) la dec. civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr.12/1982, p.42-48.
9
obligaţia de întreţinere trebuie să includă şi asigurarea mijloacelor necesare satisfacerii nevoilor spirituale ale
acestuia, în care se includ nevoile culturale, artistice, de informare etc.)
Având în vedere caracterul aleatoriu al contractului, în lipsa acordului creditorului, debitorul nu se poate
libera de executarea obligaţiei de întreţinere oricât de oneroasă ar fi pentru el (viaţa lungă a creditorului şi/sau
creşterea costului vieţii) şi chiar dacă s-ar obliga să retransmită în patrimoniul creditorului bunul sau capitalul
primit fără a pretinde restituirea contravalorii întreţinerii prestate. În acest sens, art. 2.252 C.civ. (la care trimite
art. 2.256 C.civ.) prevede că debitorul întreţinerii nu se poate libera de obligaţia de prestare a întreţinerii oferind
restituirea capitalului (bun transmis sau sumă de bani plătită) şi renunţând la restituirea contravalorii întreţinerii
prestate. Debitorul este ţinut de executarea obligaţiei de întreţinere până la încetarea contractului de întreţinere,
oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia. De asemenea, executarea completă a obligaţiei de
întreţinere nu este condiţionată de posibilităţile materiale ale creditorului, debitorul având obligaţia să acorde
întreţinere potrivit prevederilor contractuale.
Tot astfel, art. 2.257 alin. (4) C.civ. prevede că întreţinerea continuă a fi datorată în aceeaşi măsură chiar
dacă, în cursul executării contractului, bunul care a constituit capitalul a pierit total sau parţial ori şi-a diminuat
valoarea, dintr-o cauză pentru care creditorul întreţinerii nu este ţinut să răspundă (de exemplu, nu este admisibil
să fie afectate întreţinerii sume de bani mai mici pe motiv că valoarea imobilului înstrăinat s-a redus la jumătate
din cauza „prăbuşirii” pieţei imobiliare). Este recomandabil ca părţile să stipuleze în contract obligaţia pentru
debitorul întreţinerii de a asigura bunul înstrăinat (contract de asigurare de bunuri) pentru ca în caz de pieire totală
sau parţială a acestuia să încaseze indemnizaţia de asigurare ce poate fi folosită pentru prestarea întreţinerii.
O precizare este necesară cu privire la locul executării întreţinerii. Problema se pune în cazul în care
părţile au locuinţe deosebite, ştiut fiind că locuirea în comun nu este de esenţa, ci numai - cel mult - de natura
contractului de întreţinere. În ipoteza locuirii separate, ţinând seama de natura specifică a obligaţiei de întreţinere,
se admite că - prin derogare de la regula executării obligaţiei la domiciliul debitorului (art. 1.494 lit.c C.civ.) - ea
urmează să se execute la domiciliul creditorului întreţinerii (plata fiind deci portabilă, iar nu cherabilă), dacă nu s-
a stipulat altfel sau din împrejurări nu rezultă un alt loc al executării întreţinerii 26. Dacă întreţinerea (în sensul
restrâns al noţiunii) nu este disociată de asigurarea locuinţei (aceasta din urmă nefiind de esenţa întreţinerii 27), ea
urmează a fi prestată la locul stabilit pentru locuinţă, dacă nu s-a convenit altfel (eventual chiar locuinţa
debitorului).
În scopul protecţiei creditorului întreţinerii, art. 2.257 alin. (5) C.civ. prevede: „Clauza prin care
creditorul întreţinerii se obligă la prestarea unor servicii este considerată nescrisă.” Dacă ar fi stipulată o astfel
de clauză (de exemplu, creditorul întreţinerii ar avea obligaţia de a-l îngriji pe copilul debitorului întreţinerii şi/sau
de a-l medita pe acesta) nu ne-am mai afla în prezenţa unui contract de întreţinere, care presupune că doar
debitorul întreţinerii se obligă să efectueze anumite prestaţii, iar nu şi invers. Nu are importanţă dacă beneficiarul
serviciilor la care s-a obligat creditorul prin contractul de întreţinere este debitorul întreţinerii sau un terţ.
Caracterul nescris al clauzei presupune că acea clauză nu poate produce niciun efect juridic, nu va fi luată în
considerare (se poate face abstracţie de ea ca şi când nu ar exista), fără însă ca aceasta să afecteze contractul de
întreţinere în ansamblul său.
Pentru garantarea executării obligaţiei de întreţinere constituite cu titlu oneros, la fel ca şi în materia
contractului de rentă viageră, creditorul beneficiază de o ipotecă legală asupra bunului imobil înstrăinat (art.
2.256, coroborat cu art. 2.249, cu art. 1.723 şi cu art. 2.386 pct.4 C.civ.), iar în ipoteza în care bunul înstrăinat este
un bun mobil, ca şi credirentierul, creditorul întreţinerii beneficiază de privilegiul special prevăzut de art. 2.339
alin. (1) pct. 1 C.civ.
6. Încetarea contractului de întreţinere
6.1. Încetarea contractului de întreţinere prin expirarea termenului
Astfel cum am arătat în cele ce precedă (supra nr.1), contractul de întreţinere se poate încheia şi pe o
durată determinată, iar nu în mod obligatoriu pe durata vieţii unei persoane. Contractul de întreţinere încheiat pe
durată determinată încetează la expirarea acestei durate, cu excepţia cazului în care creditorul întreţinerii
decedează mai devreme.
6.2. Rezoluţiunea28 contractului de întreţinere
6.2.1. Rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru nedepunerea garanţiei sau diminuarea
acesteia

26
A se vedea de exemplu, L. Mihai, Nota (II), la dec. civ. nr. 851/1981 a TJ Arad, în RRD nr. 12/ 1982, p. 43; TS, col. civ., d
nr.778/1955, în CD, 1955, vol. I, p. 83; dec. nr. 1115/1962, în CD, 1962, p. 105.
27
A se vedea L. Mihai, loc. cit.
28
Noul Cod civil, ca şi majoritatea doctrinei şi jurisprudenţei anterioare, folosesc noţiunea de „ rezoluţiune” deoarece „rezilie
presupune ca obligaţiile ambelor părţi contractante să aibă caracter succesiv.
10
 Potrivit art. 2.256 coroborat cu art. 2.251 alin. (1) C.civ., creditorul unei creanţe de întreţinere constituite
cu titlu oneros poate cere rezoluţiunea contractului dacă debitorul întreţinerii nu depune garanţia promisă în
vederea executării obligaţiei sale ori o diminuează. Precizăm că în acest caz pot fi incidente şi prevederile art.
1.552 C.civ. privitoare la rezoluţiunea unilaterală. Astfel, rezoluţiunea contractului poate avea loc prin notificarea
scrisă a debitorului atunci când părţile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când
acesta nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în întârziere.
6.2.2. Rezoluţiunea contractului de întreţinere pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere.
În situaţia neexecutării fără justificare a obligaţiei de întreţinere, creditorul întreţinerii poate cere
rezoluţiunea contractului. Este important de menţionat faptul că în contractele de întreţinere, datorită caracterului
alimentar al prestaţiei la care se obligă debitorul şi care trebuie să fie efectuată în mod succesiv, în general
termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind de drept în întârziere. În consecinţă, în
caz de neexecutare creditorul poate cere rezoluţiunea, fără a se putea acorda debitorului termen de graţie pentru
plată.
Prestaţia de întreţinere implică atât o componentă materială, cât şi o componentă psihologică. În practica
judiciară anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil29 s-a reliefat faptul că noţiunea de întreţinere include
multiple prestaţii, iar executarea corespunzătoare a obligaţiei de întreţinere, când izvorul ei este un contract,
implică pe lângă prestaţia materială şi o componentă psihologică, dată de caracterul „intuitu personae” al
contractului de întreţinere, care se întemeiază, în realizarea conţinutului său economic, pe un raport de încredere
şi apropiere.
Astfel, într-o speţă s-a reţinut că, „în cauză, conduita recurenţilor, dovedită cu hotărârile judecătoreşti
depuse la dosar, care, în raporturile lor cu intimatul, s-au manifestat violent, a fost de natură a-i crea
creditorului un real sentiment de stres, de insecuritate şi chiar temerea că habitatul intolerabil creat de fiul său şi
soţia acestuia, faţă de vârsta sa înaintată şi starea precară de sănătate, ar putea avea influenţă asupra vieţii sale.
Raportat la aceste împrejurări, dispoziţiile art. 1.020 C.civ.[anterior, n.ns] au fost corect aplicate în cauză,
deoarece nu se poate reţine că în culpă de neexecutarea obligaţiei de întreţinere este creditorul, care fiind în
mod repetat victima actelor de violenţă exercitate de debitori, a refuzat comunicarea cu aceştia.”
De asemenea, obligaţia de întreţinere include în conţinutul său, pe lângă respectul datorat persoanei
creditorului întreţinerii, şi respectul bunurilor acestuia. Condamnarea debitorilor întreţinerii pentru săvârşirea
infracţiunii de furt, în formă continuată, în dauna creditorilor întreţinerii subminează caracterul intuitu personae al
contractului şi este de natură să creeze o stare de insecuritate, incompatibilă cu menţinerea raportului
contractual.30
Luându-se în considerare componenta psihologică a obligaţiei de întreţinere, art. 2.263 alin. (2) din noul
Cod civil dispune că „Atunci când comportamentul celeilalte părţi face imposibilă executarea contractului în
condiţii conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluţiunea.”
Potrivit art. 2.263 alin. (3) C.civ., în cazul în care comportamentul celeilalte părţi face imposibilă
executarea contractului în condiţii conforme bunelor moravuri, precum şi atunci când se întemeiază pe
neexecutarea fără justificare a obligaţiei de întreţinere, rezoluţiunea nu poate fi pronunţată decât de instanţă,
dispoziţiile privitoare la rezoluţiunea unilaterală nefiind aplicabile. Orice clauză contrară este considerată
nescrisă.
Practica judiciară a demonstrat că litigiile în care se solicită rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea
obligaţiei de întreţinere sunt extrem de delicate, în multe situaţii soluţiile pronunţate de instanţele de judecată
(fond, apel şi recurs) fiind contradictorii. Nu sunt puţine situaţiile în care creditorii întreţinerii refuză în mod
nejustificat să primească întreţinerea, iar probele administrate în cauză scot în evidenţă că debitorii nu se află în
culpă31. De aceea, legiuitorul a preferat să dea numai în competenţa instanţei de judecată soluţionarea litigiilor de
acest gen, fiind considerată nescrisă orice clauză prin care s-ar stipula că în caz de neexecutare a obligaţiei de
întreţinere sunt incidente dispoziţiile relative la rezoluţiunea unilaterală.
Dacă s-a solicitat rezoluţiunea contractului pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiei de întreţinere, oferta
de întreţinere făcută de debitorul pârât după introducerea acţiunii nu poate împiedica rezoluţiunea contractului.
Art. 2.263 alin. (6) C.civ. dispune că dreptul la acţiunea în rezoluţiune se transmite moştenitorilor. Întrucât
dreptul la întreţinere este un drept personal şi, ca atare, netransmisibil prin succesiune (stingându-se la moartea
beneficiarului), moştenitorii nu pot cere ca prestaţia să continue în persoana lor sau ca prestaţia neefectuată în

29
Î.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec.civ.nr.6943/2004, www.scj.ro.; C.A. Cluj, s. civ., dec. nr. 1129R/2008, citată de L
Stoica, op.cit., p. 80-88.
30
C. Ap. Iaşi, dec. civ. nr. 1890/2001, publicată în Jurisprudenţa Curţii de Apel Iaşi pe anul 2001, pag. 86.
31
A se vedea, de exemplu, C.Ap. Buc., s. a IV-a civ., dec. nr. 2758/2003, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 151-156; C.Ap. Buc
a IV-a civ., dec. nr. 447/2005, în Culegere de practică judiciară în materie civilă 2005, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 20
p. 94-101; Î.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. civ. nr.1496/2005, www.scj.ro.
11
timpul vieţii beneficiarului să fie executată în persoana lor. Acest caracter personal al creanţei de întreţinere nu
influenţează însă caracterul patrimonial al acţiunii în rezoluţiunea (sau anularea dacă este cazul) contractului.
Chiar dacă obligaţia are ca obiect o prestaţie contractată intuitu personae, acţiunea în rezoluţiunea contractului
pentru neexecutare are caracter patrimonial; partea care nu şi-a executat obligaţia deţine fără cauză prestaţia
efectuată de creditorul întreţinerii.
Efectele rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiei de întreţinere. Ca efect al rezoluţiunii pentru
neexecutare, este incontestabil că dreptul de proprietate asupra bunului prestat de beneficiarul întreţinerii va fi
redobândit de el. În schimb, valoarea întreţinerii prestate, datorită caracterului aleatoriu al contractului, nu
trebuie restituită debitorului în culpă.
Soluţia contrară ar duce la imposibilitatea pentru beneficiarul întreţinerii de a cere rezoluţiunea
contractului din culpa debitorului ori de câte ori valorile primite cu titlu de întreţinere (capitalizate) ar egala
valoarea bunului sau chiar ar depăşi-o. Astfel, beneficiarul ar fi lăsat la discreţia debitorului, care ar putea să nu
mai execute contractul, ştiind că nu va mai fi obligat să restituie bunul, deoarece creditorul întreţinerii nu ar mai
avea interes să obţină rezoluţiunea din cauza sumei pe care ar trebui să o restituie drept contravaloare a întreţinerii
prestate. S-ar ajunge astfel la înlăturarea efectelor aleatorii ale contractului, dându-se posibilitatea debitorului de
rea-credinţă să înceteze prestarea întreţinerii ori de câte ori valoarea prestaţiilor efectuate depăşeşte valoarea
bunului primit.
În ceea ce priveşte impozitele plătite de debitorul întreţinerii, în caz de rezoluţiune ele trebuie să fie
restituite de creditor deoarece acesta din urmă redobândeşte dreptul de proprietate asupra bunului cu efect
retroactiv, iar impozitele sunt sarcini ale proprietăţii32.
Tot astfel, creditorul are obligaţia să restituie şi suma de bani primită cu titlu de preţ, ca prestaţie accesorie
întreţinerii, în cazul în care, pe lângă obligaţia întreţinerii, s-a plătit şi o sumă de bani (sau altă prestaţie
comutativă), sub acest aspect contractul neavând caracter aleatoriu33.
În schimb, taxele (de timbru, de autentificare, de publicitate imobiliară etc.) suportate de debitorul
întreţinerii la încheierea contractului nu sunt supuse restituirii în cazul rezoluţiunii contractului din culpa lui
exclusivă34.
Cât priveşte efectele rezoluţiunii contractului faţă de terţi, se aplică regulile prevăzute de art. 1.648-1.649
C. civ. din materia restituirii prestaţiilor. Art.1.648 alin. (1) C.civ. prevede că dacă bunul supus restituirii a fost
înstrăinat, acţiunea în restituire poate fi exercitată şi împotriva terţului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte
funciară sau a efectului dobândirii cu bună-credinţă a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor
privitoare la uzucapiune, iar potrivit alin.(2) dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale,
dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător. Cu alte cuvinte, odată cu desfiinţarea contractului, drepturile
dobândite de terţi în virtutea contractului desfiinţat rămân fără suport juridic, desfiinţându-se şi ele cu efect
retroactiv (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis)35.
Această soluţie se impune ori de câte ori se desfiinţează cu efect retroactiv şi cu opozabilitate faţă de terţi
(cum este şi rezoluţiunea pentru neexecutare) un act juridic pentru cauze prevăzute de lege 36, dar nu şi în cazul
retrocedării prin convenţia părţilor (inclusiv în caz de rezoluţiune convenţională). În toate cazurile, terţii s-ar
putea opune la restituire pe temeiul unui drept propriu, dobândit asupra bunurilor prin uzucapiune sau ca efect al
posesiei de bună-credinţă a unor bunuri mobile ori ca urmare a aplicării regulilor de carte funciară.
Potrivit art. 1.649 C.civ., în afara actelor de dispoziţie prevăzute la art. 1.648, toate celelalte acte juridice
făcute în favoarea unui terţ de bună-credinţă sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are dreptul la
restituire (respectiv, creditorul întreţinerii). Contractele cu executare succesivă, sub condiţia respectării
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părţi, dar nu
mai mult de un an de la data desfiinţării titlului constituitorului (de exemplu, contractul de locaţiune încheiat între
debitorul întreţinerii, în calitate de locator, şi un terţ, în calitate de locator, va produce efecte cel mult un an de la
data rezoluţiunii contractului).
6.3. Caz special de revocare
Potrivit art. 2.260 C.civ.,„(1) Contractul de întreţinere este revocabil în folosul persoanelor cărora
creditorul întreţinerii le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit de
mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de a asigura alimentele. (2) Revocarea poate fi cerută chiar dacă nu
există fraudă din partea debitorului întreţinerii şi indiferent de momentul încheierii contractului de întreţinere.
32
TS, col.civ., dec. nr.1181/1958, loc. cit.
33
Dec. de îndrumare nr. 3/1987, loc. cit., p. 9; TS, col. civ., dec. nr. 1181/1958, cit. supra; s. civ., dec. nr. 2179/1987, în C
1987, p. 78-80.
34
TS, s. civ., dec. nr.89/1984, în RRD nr. 11/1984, p. 67-68.
35
TS, s. civ., dec. nr.1836/1977, în CD, 1977, p. 50; dec. nr. 1830/1979, în CD, 1979, p. 69; dec. nr. 486/1979, în RRD
8/1979, p. 52; dec. nr.2450/1984, în RRD nr. 9/1985, p. 71; Nota redacţiei la dec. civ. nr. 40/1985 a TJ Suceava, loc. cit., p. 68-69
36
Vz. şi Ş. Beligrădeanu, Nota II la dec. civ. a C.A. Alba-Iulia nr. 699/1995, în Dreptul nr. 5, 1996, p.92-96.
12
(3) În loc să dispună revocarea contractului, instanţa de judecată poate, chiar şi din oficiu, însă numai cu
acordul debitorului întreţinerii, să îl oblige pe acesta să asigure alimente persoanelor faţă de care creditorul are
o astfel de obligaţie legală, fără ca în acest mod să fie diminuate prestaţiile datorate creditorului întreţinerii.”
Acest caz special de revocare este inspirat din Codul elveţian al obligaţiilor şi are drept scop rezolvarea
unei probleme delicate, respectiv aceea în care creditorul întreţinerii, înstrăinând unul sau mai multe bunuri ori
plătind o sumă de bani în schimbul întreţinerii, nu mai poate asigura nici măcar alimente acelor persoane faţă de
care este obligat potrivit legii. De exemplu, creditorul are obligaţia de a asigura întreţinere (în temeiul legii, iar nu
în temeiul unui contract) unui frate al său aflat în nevoie şi ca urmare a încheierii contractului de întreţinere cu un
terţ nu-i mai poate asigura fratelui nici măcar alimente. Aşadar, este vorba de alimente, iar nu de întreţinere. După
cum este cunoscut, obligaţia de întreţinere are un conţinut mai complex (Art. 530 alin.1 C.civ. prevede că
„Obligaţia de întreţinere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului şi, după caz, a
cheltuielilor pentru educare, învăţătură şi pregătire profesională.”), asigurarea hranei fiind doar una dintre
componentele obligaţiei de întreţinere, însă în niciun caz singura.
Spre deosebire de dreptul comun, unde pentru a se admite acţiunea revocatorie (pauliană) este necesar să
se facă dovada fraudei, acest caz special permite revocarea independent de orice fraudă, deci inclusiv în acele
situaţii în care debitorul întreţinerii nu a cunoscut faptul că prin încheierea contractului de întreţinere creditorul
întreţinerii este lipsit de mijloacele necesare pentru a asigura alimente celor cărora le datorează în temeiul legii.
Mai mult decât atât, nu are importanţă cât timp a trecut de la încheierea contractului de întreţinere, revocarea
putând interveni oricând pe parcursul derulării contractului de întreţinere.
În alin. (3) al art. 2.260 C.civ. s-a prevăzut posibilitatea pentru instanţa de judecată, investită cu o cerere
de revocare a contractului de întreţinere, de a respinge o astfel de cerere şi, obţinând acordul debitorului
întreţinerii, să dispună obligarea acestuia din urmă să asigure el însuşi alimente persoanelor faţă de care creditorul
are o astfel de obligaţie legală. Dacă debitorul întreţinerii va fi obligat să asigure alimente, această nouă obligaţie
pe care şi-o asumă nu trebuie să afecteze, în conţinutul său, obligaţia de întreţinere faţă de creditorul întreţinerii.
Altfel spus, nu este admisibil ca debitorul întreţinerii să reducă prestaţiile la care s-a obligat faţă de creditorul
întreţinerii pe motiv că şi-a asumat şi obligaţia de a asigura alimente unei alte persoane faţă de care creditorul
întreţinerii are anumite obligaţii potrivit legii.
7. Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere.
Art. 2.261 C.civ. dispune: „(1) Dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate
continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi,
instanţa judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie şi numai temporar,
întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare.
(2) Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia
dintre părţi, instanţa va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de
întreţinere.”
Aşadar, înlocuirea obligaţiei de prestare a întreţinerii în natură cu obligaţia de plată a unei sume de bani
poate interveni în următoarele situaţii:
7.1. Dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective.
Includem în această ipoteză normativă situaţii cum ar fi:
i) în cazul în care, fără culpa vreuneia dintre părţi, viaţa în comun a devenit imposibilă. Sunt cazuri în care
este foarte greu, dacă nu imposibil, să se statueze cu privire la partea care se află în culpă. De regulă, ambele părţi
recunosc faptul că sunt vinovate pentru deteriorarea relaţiilor dintre ele, dar îşi manifestă dorinţa continuării
contractului de întreţinere, debitorul întreţinerii urmând să plătească o sumă de bani, cu caracter periodic;
ii) debitorul întreţinerii nu mai poate presta întreţinerea din alte motive obiective (de exemplu, a suferit un
accident şi şi-a pierdut, în tot sau în parte, capacitatea de muncă, este internat în spital, este plecat în interes de
serviciu în străinătate - inclusiv misiuni militare, îşi continuă studiile în altă localitate, se îmbolnăveşte grav şi nu
îşi mai poate executa obligaţia etc.)
7.2. Dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi. Ca urmare a decesului
debitorului întreţinerii, contractul nu încetează, ci obligaţia de întreţinere se transmite moştenitorilor. Este
posibil ca moştenitorii debitorului întreţinerii să convină cu creditorul întreţinerii să presteze ei în continuare
întreţinerea37 (de exemplu, moştenitor este o soră a debitoarei întreţinerii pe care creditoarea întreţinerii o
agreează). Dacă nu intervine o astfel de înţelegere, întreţinerea în natură va fi înlocuită cu o sumă de bani pe care
o vor plăti moştenitorii debitorului întreţinerii.
De menţionat faptul că înlocuirea poate avea şi caracter temporar (de exemplu, debitorul este plecat din
localitate pentru o perioadă de 6 luni, după care revine şi poate relua prestarea întreţinerii în natură, conform
contractului).
37
A se vedea, de exemplu, C.A. Cluj, dec. nr. 323R/2005, citată de L.C. Stoica, op.cit., p. 206-210.
13
 Prin sumă de bani „corespunzătoare” înţelegem acea sumă de bani care trebuie să acopere costurile
întreţinerii (luând în considerare conţinutul complex al obligaţiei de întreţinere), iar această sumă de bani poate fi
modificată, în funcţie de situaţia concretă (nevoile creditorului, costul vieţii), iar nu doar indexată în funcţie de
indicele inflaţiei (precum în cazul contractului de rentă viageră).
7.3. Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre
părţi, instanţa va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de întreţinere,
ca o sancţiune.
Dacă una dintre părţi se află în culpă, cealaltă parte (fie creditor, fie debitor) nu este obligată să ceară
rezoluţiunea contractului, ci poate solicita înlocuirea prestării în natură a întreţinerii cu obligaţia de plată a unei
sume de bani.
Transformarea în bani a obligaţiei de întreţinere este posibilă, evident, şi prin consimţământul părţilor38.
Potrivit art. 2.262 alin. (1) C.civ. „În toate cazurile în care întreţinerea a fost înlocuită potrivit
prevederilor art. 2.261 devin aplicabile dispoziţiile care reglementează contractul de rentă viageră.”, iar alin. (2)
dispune: „Cu toate acestea, dacă prin contractul de întreţinere nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei
rămâne indivizibilă între debitori.”
Se impune să facem două menţiuni:
i) chiar dacă se aplică dispoziţiile din materia contractului de rentă viageră, opinăm în sensul că suma
corespunzătoare care a înlocuit obligaţia prestării întreţinerii în natură poate fi modificată de către instanţa de
judecată în funcţie de circumstanţele concrete, astfel încât să corespundă valorii întreţinerii, care poate fi
fluctuantă;
ii) obligaţia de plată a rentei rămâne indivizibilă între debitori, ceea ce înseamnă că oricare dintre debitori
poate fi urmărit pentru întreaga sumă de bani, chiar dacă sunt mai mulţi debitori. Aşadar, şi sub acest aspect se
aplică regimul juridic aferent contractului de întreţinere, iar nu cel aferent contractului de rentă viageră. Norma
are însă un caracter supletiv, părţile putând să fi prevăzut prin contractul de întreţinere caracterul divizibil al
obligaţiei.

38
A se vedea, de exemplu, TS, s. civ., dec. nr. 1794/1985 şi dec. nr. 576/1979, cit. supra.
14