Sunteți pe pagina 1din 21

1- Descrieti Etapele biosintezei proteice: Translația implică 3 etape:

Iniţierea

➢ ARNm (întotdeauna de codonul start AUG)


➢ ARNt (întotdeauna ARNt-Metionină)
➢ ARNt – iniţiator – in sinteza polipeptidului începe la capătul amino terminal
➢ ARNt inițiator este mutat pe locusul P iar locusurile A și E rămân vacante

Elongația

 ➢  recunoașterea codonului triplet de nucleotide și ARNt intră în locusul


A, necesita hidroliza GTP
 ➢  necesită factori de elongație și hidroliză GTP –ul ( guanozin trifosfat)
și se formează legătura peptidică
 ➢  pe urmă leagă și transferă polipeptidul legat de ARNt din locusul A în
P

TERMINAREA TRANSLAȚIEI

 ➢  când ARNt din locusul P este lipsit de AA


 ➢  când ARNm întilnește unul din cei trei CODONI STOP: UAA, UAG,
UGA
 ➢  factorul de eliberare se leagă de codonul stop adăugând o moleculă de
apă în loc de AA

2- Ultrastructura Ribozolilor si Functia:

Ultrastructură :
➢ organite lipsite de membrană (nemembranare)
➢ dimensiuni: submicroscopice
➢ formă: ovală, sferică, granulară sau elipsoidală
➢ număr – o celulă conține milioane de ribosomi
➢ format din 2 subunităţi :
➢ subunitatea mare (conţine 49 proteine şi 3 molecule de ARNr)
➢ subunitatea mică (conţine 33 proteine şi 1 moleculă ARNr)
(un ribozom funcţional doar când se leagă de o moleculă de ARNm)

Funcţia :

sinteza proteinelor (translaţia) facilitând cuplarea ARNm cu ARNt


întrucât procesul presupune translaţia (traducerea) secvenţelor de nucleotide a

1
ARNm în secvenţe de aminoacizi (AA) a unui lanţ polipeptidic.
Au rol în transmiterea caracterelor ereditare

Intrebarea 3
Reticulul endoplasmatic este structurat ca un sistem tridimensional de
canalicule, vezicule și cisterne ramificate și anastomozate. El face legătura între
membrana plasmatică și membrana nucleară.
Reticulul endoplasmatic neted (agranular, citomembrane P sau REN) nu
are ataşaţi ribozomi pe faţa externă a membranei lui, este alcătuit exclusiv din
tubuli în celulele ce sintetizează şi depozitează lipide şi în celule ce elaborează
hormoni steroizi (adipocite, hepatocite, celule pigmentare, celule musculare
striate, celule Leydig).
Reticlul endoplasmatic granular (rugos, citomembrane a sau REG) a fost
observat lamicroscopul optic de către Solger în 1897, care i-a dat numele
deergastoplasmă. Ia aspectul unor cisterne sau lame aplatizate, paralele şi
puternic bazofile pe preparate microscopice, dispuse în citoplasma bazală a
celulelor secretoare. Pe faţa externă a membranei are ataşaţi ribozomi, de unde şi
denumirea de rugos sau granular.
În funcţie de tipul celular, reticulul endoplasmatic granular ia mai multe
aspecte şi denumiri astfel:
• corpi tigroizi sau corpusculi Nissl în celulele nervoase,
• corpii lui Berg în hepatocite,
• ergastoplasmă în celulele pancreatice şi în celulele din glandele salivare.
La microscopul electronic reticulul endoplasmatic granular are aspect de
tubuli paraleli sau de canalicule cu diametrul de 50-150 Å, cu ribozomi ataşaţi
sub formă de poliribozomi în rozetă, în spirală sau în şiruri paralele. Tubulii sunt
separaţi între ei prin spaţii cu diametrul de 150-350 Å, fiind bine reprezentaţi în
celulele care secretă proteine de export (neuroni, fibroblaste, celule glandulare,
celule caliciforme).

Intrebarea 4
Lizozomul este un organit celular. Are rol în Distrugerea corpurilor
străine, fragmentelor celulare sau bătrâne și sunt organite digestive ale celulei.
Are aspect de vezicule cu diametru de 0,2 - 0,8 microni. Este compus de
membrană delimitantă; matrice lizozomală. Membrana lizozomilor este mai
groasă decât a celorlalte organite și este impermeabilă . Ea conține ATP-aze care
pompează ioni de hidrogen în lizozomi pentru a menține pH-ul acid.
Matricea lizozomală are aspect diferit de la un lizozom la altul deoarece
aceasta conține materiale supuse digestiei, materiale aflate în diferite stadii de
degradare. Conține peste 40 de hidrolaze acide: proteaze, lipaze, glicozidaze,
fosfataze, etc.
Se clasifica in lizozomi:
a) Primari: nu și-au început încă activitatea de digestie

2
b) Secundari: sunt activi, sunt mai mari decât lizozomii primari iar matricea are
un aspect heterogen. Se împart în heterofagozomi și autofagozomi.
Heterofagozomii conțin material provenit din mediul extracelular,
înglobat de celulă prin fagocitoză. Autofagozomii conțin materiale provenite
din interiorul celulei (de exemplu organite celulare îmbătrânite)
c) Terțiari: sunt corpi reziduali și conțin materiale nedigerabile, care au rămas
în urma digestiei. Sunt mari, prezintă o matrice foarte densă și foarte
heterogenă în care sunt incluse structuri de diverse mărimi și densități.

5. ULTRASTRUCTURA SI FUNCTIILE PEROXIZOMILOR


ULTRASTRUCTURA PEROXIZOMILOR
Peroxisomii sunt formaţiuni sferice formate din:

1. Membrană de 6-8 nm
2.Matrice fin granulată, omogenă putând conţine uneori microfilamente
ramificate

3. Nucleoid ce se găseşte în peroxisomii celulelor de vertebrate (în afară de


pasăre şi om) şi este o structură densă formată din microtubi dispuşi asemănător
unui fagure de miere
4. Placa marginală se găseşte în peroxisomi sub formă de lame dense
Nucleoidul si placa marginala sunt mai bine reprezentate în : fibroblaste
endotelii granulocite - eozinofile în celulele care sintetizează hormoni steroizi

FUNCTIILE PEROXIZOMILOR
Funcţia respiratorie, realizată prin intermediul oxidazelor, care folosesc
oxigenul molecular pentru oxidarea directă a unor substraturi variate, producand
H2O2 toxic pentru celule, şi care va fi descompus prin intermediul catalazelor
până la oxigen şi apă.

Intervin în metabolismul acizilor nucleici prin intermediul uratoxidazei


putând descompune bazele purinice ca A şi G. Impreună cu mitocondriile
intervin in procesul de beta-oxidare a acizilor graşi- sub acţiunea acetil-Co-A-
oxidazei, rezultând H2O2

In procesul de termogeneză în adipocitele ţesutului adipos brun. În


celulele de tip vegetal peroxizomii au rol în realizarea ciclului KREBS

De detoxificare a celulei și organismului : pot neutraliza molecule toxice


precum alcoolul, fenolii, acidul formic, formaldehidatele.

Beta oxidarea acizilor grasi(usureaza oxidarea acizilor grasi in


mitocondrii reducand lantul de carbon, facilitand astfel actiunea mitocondriilor)

3
6. ULTRASTRUCTURA SI FUNCTIILE MITOCONDRIILOR

ULTRASTRUCTURA:

1.Membrana externă
2.Mambrana internă
3.Matrice mitocondrială
4.Spațiul intermembranar
1. MEMBRANA EXTERNĂ:
 aspect neted, funcționează ca un filtru molecular
 permeabilitatea membranei pentru molecule mici sub 10.000 Da
 se datorează prezenței în structura membranei unei proteine
canal( PORI) numite PORINE
 compoziția chimică – PROTEINE, COLESTEROL și
FOSFOLIPIDE
 50 % PROTEINE 50% LIPIDE
 enzima marker - monoanin oxidaza
 caracteristica membranei externe - prezintă rigiditate mai mare

MEMBRANA INTERNĂ
 din punct de vedere chimic - 20-30% lipide și 70-80% proteine
 15% un bistrat lipidic
 fosfolipidul marker – CARDIOLIPINA
 CITOCROMOXIDAZA
 caracteristic este însă faptul că această membrană este plisată, formând
numeroase creste sau criste mitocondriale care proemină în interiorul
matricei mitocondriale
 nr cristelor variază de la un tip de celulă la altul
 impermeabila chiar si pt trecerea ionilor
 la care se mai adaugă ca enzime specifice:
 succinat-dehidrogenaza, care este singura enzimă a ciclului Krebs
 enzimele β-oxidării acizilor graşi
 faţa internă a cristelor sunt tapisate cu numeroase formaţiuni pediculare –
sferice
 care reprezintă un element extrem de important al mitocondriei
 respectiv complexul enzimatic de sinteză al ATP-ului, numit şi ATP-
sintetază sau F0F1-ATP-ază

MATRICEA MITOCONDRIALĂ
 substanţă fundamentală a mitocondriei, conţine o mare cantitate de
proteine (aproximativ 60%)
 starea sa fizică este apropiată de gel
 enzimele responsabile de sinteza ADN, ARN şi a diferitelor proteine

4
 enzimele ciclului Krebs (izocitrat-dehidrogenază, citrat-sintetază, malat-
dehidrogenază)
 glutamat oxidaza
 o parte din enzimele β-oxidării acizilor grasi
 piruvat-dehidrogenază
 conține o cantitate mare de proteine, de aceea starea ei fizică este cea de
gel
 conține granulații de Ca2+ şi Mg2+ ,
 ribozomi mitocondriali, ARNr, ARNt, ADN mitocondrial (ADNmt).

SPAŢIUL INTERMEMBRANAR MITOCONDRIAL


 are în medie un diametru de 8 nm
 la ME conţinutul acestui spaţiu apare clar şi omogen
 constituit din soluţii apoase de ioni şi molecule
 în care este localizată enzima marker adenilat-kinaza ce catalizează
reacţia:
 ATP + AMP = 2ADP
 de reţinut faptul că membrana internă mitocondrială este permeabilă
numai pentru ATP şi ADP, nu şi pentru AMP

FUNCTIILE MITOCONDRIEI

Cele mai importante roluri ale mitocondriilor sunt producerea ATP prin
fosforilarea ADP, prin intermediul respirației celulare și reglarea metabolismului
celular. Setul central de reacții implicate în producția ATP este cunoscut sub
numele de ciclul acidului citric sau ciclul Krebs. Preia și depoziteaza ioni de
calciu.

Jaoca un rol central în urmatoarele activități metabolice: Semnalizarea


prin intermediul speciilor reactive de oxigen mitocondrial, reglarea potențialului
membranar, apoptoza(stocheaza factorii proapoptotici semnalizarea prin
intermediul calciului, inclusiv în cazul apoptozei), reglarea metabolismului
celular, anumite reactii de sinteza ale hemului, sinteza steroizilor, semnalizarea
hormonala. Unele funcții sunt specifice anumitor celule ex mitocondriile din
hepatocite contin enzime care le permit sa detoxifice amoniacul

Au fost evidențiate cinci complexe proteice, simbolizate prin cifre romane: I


–V
 primele patru aparțin fenomenului pe care-l denumim lanț transportor de
electroni, sau lanț respirator
 Complexul I, numit și complexul NADH-dehidrogenazei
 Complexul al II-lea, numit și complexul succinat-dehidrogenazei

5
 Complexul al III-lea, nimit și complexul citocromilor b-c1
 Complexul al IV-lea, numit și complexul citocromilor a-a3, sau
complexul citocrom-c oxidaza
 Complexul al V-lea, numit și ATP sintază, sau F1F0 ATP-ază

7. NUCLEUL
1.STRUCTURA INVELISULUI NUCLEAR
 Celulele eucariote spre deosebire de procariote prezinta un nucleu separat
de citoplasma printr-un invelis nuclear
 Adaposteste genomul celular, nucleul este capabil sa depoziteze
informatia genetica si sa fie centrul de control al activitatii celulare
 In nucleu au loc: replicarea ADN, transcriptia prelucrarea ARN iar stadiul
final al expresiei genelor are loc in citoplasma
 Invelisul nuclear este o structura complexa fiind alcatuit din: 2 membrane
nucleare;o lamina nucleara SI complexul porilor nucleari
 Cele 2 membrane concentrice ce inconjoara nucleul sunt membrana
externa si interna
 Membrana externa se coninua cu RE, astfel spatiul dintre membranele
nucleare comunica direct cu lumenul RE
 Membranele nucleare sunt asociate cu enzime ale RE
 Membrana nucleara externa prezinta prezinta ribozomi atasati
 Cele 2 membrane actioneaza ca o bariera ce separa continutul nucleului
de citoplasma
 Membranele nucleare sunt bistraturi fosfolipidice, pemeabile numai
pentru molecule mici nepolare
 Membranele nucleare externa si interna se unesc lanivelul porilor nucleari
si formeaza singurele canale prin care circula molecule mici polare si
macromoleculele
 Lamina nucleara situata sub membrana nucleara interna , este o retea
fibroasa care formeaza suportul structural al nucleului
 Este alcatuita din 4 proteine fibroase:laminele A,B1,B2,C
 Laminele se asociaza formand filamente
 Laminele se leaga la proteinele membranare integrale care contribuie la
organizarea in retea a filamentelor de lamina si mediaza legarea lor la
membrana nucleara interna
 Lamina mai prezinta si situsuri de legare a cromatinei, in interiorul
nucleului cromatina este organizata in bucle mari de ADN

2.Complexul porului nuclear

6
 La ME are aspectul unui octogon simetric organizat in jurul unui cnal
central
 Complexul porului nuclear este alcatuit dintr-un asamblu 8 spite dispuse
in jurului canalului central
 Spitele sunt conectate la 2 inele situate pe suprafetele nucleare si
respectiv citoplasmatica
 Iar asamblul spite-inele este ancorat in invelisul nuclear la locurile de
contact intre membranele nucleare interna siexterna
 De la cele 2 inele pornesc filamente proteice care pe fata nucleara
formeaza o structura de cos
 Canalul central delimitat de ansamblul spite-inele are un diametru de circa
40nm
 Permite pasajul unor macromolecule prin invelisul membranar
 Canalul central contine o structura numita doul central
 Analiza structurala detaliata a aratat ca ansamblul spite-inele delimiteaza
pe langa canalul central,opt canale mai mici intre spite, cu un diametru de
maxim de 10nm, servesc pentru difuzia moleculelor mici
 Porul este un complex structural cu un diametrul de 125nm si o masa
moleculara de circa 125 milioane daltoni,controland circulatia
moleculelor dintre nucleu si citoplasma
 Rolul pe de-o parte ARN sintetizat in nucleu trebuie sa fie exportat in
citoplasma unde are loc sinteza proteica
 Pe de alta parte factorii de transcriptie trebuie transportati de la locurile de
sinteza din citoplasma in nucleu
 Prin aceste canale selective se transporta in nucleu si ARN in citoplasma
 In functie de talia lor, moleculele pot traversa complexul porului nuclear
prin doua mecanisme
 Moleculele mai mici de 2o kd trec rapid prin invelisul nuclear din
citoplasma in nucleu si invers, aceste molecule difuzeaza pasiv prin
canale deschise din complexul porului nuclear
 Moleculele care trec liber intre nucleu si citoplasma, diametrul canalelor
deschise este de circa 10nm
 Majoritatea proteinelor si ARN suntprea mari pentru a trece prin aceste
canale de aceea nu pot circula liber intre nucleu si citoplasma, aceste
macromolecule trec prin complexul porului nuclear datorita unui proces
activ, care proteinele specifice si ARN sunt recunoscute si trensportate
selectiv intr-o singura directie, moleculele sunt transportate prin canale
specializate din complexul porului membranar, care in prezenta unui
stimul adecvat se deschis atingand pana la 25nm in diametru, care permit
trecerea subunitatilor ribozomale
3.TRANSPORTUL SELECTIV AL PROTEINELOR IN NUCLEU
 Proteinele transportate in nucleu, mentionam histonele, ADN polimeraze,

7
factori de transcriptie, factorii de clivare, controleaza structura si functiile
genomului
 Aceste proteine sunt dirijate spre nucleu prin secvente de aminoacizi
numite semnale de localizare nucleara NLS
 Smith si colaboratorii au studiat si caracterizat primul semanal de
localizare nucleara folosind ca model antigenul proteic viral SV 40T
 Ulterior s-a constatat ca NLS al antigenului T este o secventa de 7
aminoacizi:Pro-Lys-Lys-Lys-Arg-Lys-Val
 Uneori semnalul de localizare nucleara este format din 2 elemente, ca in
cazul nucleoplasmei
 Aceasta NLS este bipartita avand o secventa Lys-Arg, urmata de 10
aminoacizi care o separa de a doua secventa Lys-Lys-Lys-Lys
 Pentru intrarea in nucleu sunt necesare ambele secvente iar cei 10
aminoacizi dintre cele doua secvente pot fi mutanti fara sa afecteze
localizarea nucleara a nucleoplasminei=
 Importul proteic prin complexul porului nuclear se desfasoara in doua
etape:
 in prima etapa – in lipsa ATP - proteinele care contin semnale de
localizare nucleara se leaga la complexul porului nuclear dar nu trec prin
por, NLS sunt recunoscute de un receptor proteic intracitoplasmatic
numit importina
 A doua etapa- necita ATP si GTP – dupa disocierea de importina beta,
importina alfa si proteina sa substrat este translocata prin porul nuclear
 Pentru translocare este necesara o mica proteina care leaga GTP numita
Ran, care initiaza disocierea subunitatilor importinei
 Unele proteine raman in nucleu dupa importul din citoplasma, altele
proteine numite navetiste se plimba constant de la nucleu si invers,din
aceasta categorie deosebim proteine care functioneaza ca transportori
pentru alte molecule de exemplu ARN
 Activitatile unor proteine nucleare sunt controlate prin diferite
mecanisme, intr-un astfel de mecanism de reglare, factorii de transcriptie
se asociaza cu proteine citoplasmatice care mascheaza semnalele de
localizare nucleara,aceste semnale nu mai sunt recunoscute si raman in
citoplasma
 Un ex factorul de transciptie NF-KB , cel care activeaza transcriptia
lanturilor usoare ale imunoglobulinei K din limfocitele B
 in celulele nestimulate ,NF-KB se gaseste in citosol sub forma unui
complex inactivat de o proteina inhibitoare IKB
 Legarea IKB mascheaza semnalul de localizare nucleara al NF-KB
impiedicand transportul NF-KB in nucleu
 In celulele stimulate IKB este fosforilata si degradata prin proteoliza
mediata de ubiquitina permitand intoarcerea NF-KB in nucleu si
transcriptia genelor tinta

8
 Importul nuclear al altor factori de transcriptie este reglat direct prin
fosforilarea lor fara asocierea cu proteine inhibitoare
 Exemplu, factorul de transcriptie SW 15 al drojdiei de bere este importat
in nucleu numai intr-un anumit stadiu al ciclului celular
 SW 15 este retinut in citoplasma prin fosforilarea resturilor de serina
adiacente la semnalul sau de localizare nucleara NLS, astfel este
impiedicata intrareaa in nucleu
 Defosforilarea controlata a acestor situsuri activeaa SW 15 intr-un anumit
stadiu al ciclului celular , permitandu-i translocarea in nucleu
4.TRANSPORTUL ARN IN CITOPLASMA
 Exportul ARNm, ARNt, ARNr din nucleu in citoplasma este o etapa
fundamentala
 Exportul ARNm prin complexele porilor nucleari este un proces energo-
dependent care necesita Ran
 Acizii ribonucleici sunt transportati prin invelisul nuclear sub forma
complexelor ARN-proteina
 Transportul se face prin complexe ribonucleoproteice, semnale care
dirijeaza exportul nuclear pot fi localizate pe proteina legata la ARN sau
pe ARN
 Pre-ARN si ARNm se asociaza in timpul prelucrarii in nucleu si in
citoplasma, cu un set de cel putin 20 de proteine formand
ribonucleoproteinele nucleare heterogene(hnRNP)
 Cel putin una din aceste proteine hnRNP este o proteina navetista care
contine un semnal de export nuclear cei permite sa functioneze ca
transportor pentru ARNm , in citoplasma
 ARNr este asamblat cu proteinele ribozomale in nucleu ,iar subunitatile
ribozomale sunt transportate in citoplasma cu ajutorul unor semnale
prezente pe protrinele ribozomale
 Proteinele specifice sau semnale care mediaza exportul ARNt nu au fost
inca identificate
 ARN nuclear de talie mica sau snARN, functioneaza in interiorul
nucleului si nu in citoplasma ca ARNm,ARNt, ARNr - participand la
prelucrarea ARN
 Acesti ARN initial sunt transportati in citoplasma unde se asociaza cu
proteinele formand snRNP functionale care apoi se reintorc in nucleu

8. Proteinele fibroase multifunctionale ale matricei : Colagenul si Elastina

COLAGENUL este principala componenta a matricei si cea mai abundenta


proteina din organsim. Au fost descrise 12 tipuri de colagen din care patru sunt
cele mai comune : I, II, III, IV.

Tipul IV este componentul major al laminei bazale.

9
Structura colagenului

Unitatea structurala fundamentala a colagenului este o molecula proteica


alcatuita din 3 subunitati si anume : 2 lanturi a1 si un lant a2.

Cele 3 lanturi polipeptidice ce contin fiecare cate 1050 AA se infasoara unul in


jurul celorlalte de la stanga la dreapta formand o structura de triplu helix.

Fiecare rotatie completa (tur) a helixului contine 3AA din care tot al treilea este
glicina. In afara de glicina, colagenul mai contine prolina si lizina.

In boala SCORBUT datorata deficientei de vitamina C este inhibata organizarea


lanturilor polipeptidice in triplu-helix. Acestea sunt rapid degradate sub actiunea
unei enzime numite colagenaza, in consecinta matricea extracelulara si vasele
sanguine devin extrem de fragile –creste fragilitatea vaselor capilare,
tendoanelor si pielii.

Sinteza colagenului

Locul de sinteza al lanturilor ce-l formeaza colagenul il contituie ribozomii


atasati de RE. Ca rezultat al translatiei la nivel ribozomal sunt sintetizate
lanturile pro-a acestea fiind introduse in lumenul RER unde reziduurile de
prolina si lizina sunt hidroxilate, generandu-se molecula de procolagen.

Din RER procolagenul este transportat in Aparatul Golgi unde se desfasoara mai
multe runde de procesare, iar apoi moleculele de procolagen sunt eliminate din
Aparatul golgi in spatiul extracelular unde acestea sunt convertite in colagen
prin clivari proteolitice.

Structurile fibrilare ale Colagenului

Tipul II este forma de majora de colagen din cartilaje si colagenul de tip IV este
componentul principal al laminezi bazale a matricei extracelulare.

ELASTINA

Fibrele de elastina reprezinta constituentii principali ai retelei de fibre elastice


prezente in matricea extracelulara din piele, vase sanguine sau plamani.

 Filamentele de elastină reprezintă constituenţii principali ai reţelei de


fibre elastice prezente în matricea extracelulară din piele, vase
sangvine sau plămîni
 Structura colagenului
 Unitatea structurală fundamentală a colagenului este o moleculă
proteică alcătuită din 3 subunităţi:

10
 2 lanţuri α1 şi un lanţ α2
 cele 3 lanţuri polipeptidice (ce conţin fiecare cîte 1050 AA) se
înfăşoară unul în jurul celorlalte, de la stînga la dreapta, formînd o
structură de triplu helix.
 Fiecare rotaţie completă (tur) a helixului conţine 3 AA, din care tot al
treilea este glicina.
 În afară de glicină, colagenul mai conţine prolină şi lizină, AA ce apar
de cele mai multe ori sub formă hidroxilată.
 Grupările hidroxil ale hidroxiprolinei participă la formarea
legăturilor de hidrogen ce stabilizează triplu-helixul
 În boala numită scorbut, datorată deficinţei de vit. C, este inhibată
organizarea lanţurilor polipeptidice în triplu-helix.
 Acestea sînt rapid degradate sub acţiunea unel enzime numite
colagenază.
 În consecinţă, matricea extracelulară şi vasele sangvine devin extrem
de fragile – creşte fragilitatea vaselor capilare, a tendoanelor şi a
pielii
 Structurile fibrilare ale colagenului
 Tipul II este forma majoră de colegen din cartilaje. Fibrilele sale sînt
mai mici în diametru şi sînt orientate întîmplător în matricea vîscoasă de
proteoglicani.
 Asemenea molecule rigide prezintă rezistenţă la compresiune şi
permit matricei să reziste la deformări şi, aşa cum se întîmplă în
articulaţii, să absoarbă şocul
 În general colagenul fibrilar este organizat în ţesuturi în diferite
moduri, îndeplinind funcţii specifice.
 Una din organizările cele mai remarcabile se află în osul matur şi în
cornee.
 În cornee, fibrele sînt aşezate în straturi:fibrele dintr-un strat sînt dispuse
paralel unele faţă de altele şi perpendicular faţă de fibrele din stratul
adiacent.
 Acest aranjament asigură structura subţire, dar rezistentă şi nedeformabilă
a corneei.

INTREBAREA 8
(CANCERUL)
• multe proteine care au roluri importante în semnalizarea celulară, în
controlul ciclului celular sau al apoptozei au fost „identificate", deoarece
anomaliile lor funcţionale au determinat proliferarea celulelor canceroase.
Evoluţia si cauzele cancerului
• Celulele canceroase cresc şi se divid într-o manieră necontrolată invadând
ţesuturile şi organele normale, împrăştiindu-se în cele din urmă în tot

11
organismul.
• Incapacitatea de control a creşterii şi a proliferării, caracteristică celulelor
canceroase este în mod cert rezultatul anomaliilor acumulate în
numeroase sisteme de reglare celulară.
Tipurile de cancer
• Cancerul rezultă din proliferarea oricărui tip de celulă din organism
• astfel încât există mai mult de 100 de tipuri de cancere, care diferă după
comportament sau după răspunsul la tratament
• Cea mai importantă problemă în patologia cancerului este distincţia între
celulele maligne şi benigne.
Dar ce este o tumoră?
• O tumoră este o anomalie a proliferării celulelor;
• o tumoră benignă cum ar fi banalul neg al pielii, rămîne limitată în zona
de origine fără să invadeze ţesutul normal din jur şi fară să disemineze
prin organism.
• O tumoră malignă este capabilă să invadeze ţesuturile înconjurătoare şi să
disemineze în organism prin sistemul sanguin sau limfatic, în procesul
numit metastazare.
• Numai tumorile maligne sunt numite cancere, iar cancerul este un pericol
pentru sănătate tocmai prin capacitatea de invadare şi de metastazare.
• Pe când tumorile benigne pot fi de regulă îndepărtate chirurgical,
diseminarea tumorilor maligne la distanţă de locul de origine, le face
rezistente la un astfel de tratament localizat.
• Formele benigne şi maligne sunt clasificate în funcţie de tipul celulei
din care apar. Majoritatea cancerelor se încadrează într-unui din cele
trei tipuri principale: carcinoame, sarcoame şi limfoame sau leucemii.
• Carcinoamele, care cuprind 90% din cancerele umane sunt tumori ce
provin din proliferarea necontrolată a celulelor epiteliale.
• Sarcoamele, mai rare la oameni sunt tumori solide ale ţesutului
conjunctiv
• Leucemiile sau limfoamele determină 8 % din cancere; ele îşi au
originea în celulele sanguine formatoare şi respectiv celulele
sistemului imun.
• Tumorile pot fi clasificate în funcţie de ţesutul de origine (de
exemplu, carcinoame pulmonare sau de sân) şi după tipul celulei
implicate
• Deşi există multe tipuri de cancere numai câteva dintre ele au o
frecvenţă mai mare. Cele mai frecvente cancere sunt cele de prostată
(23%), sân (14%), plămân (13%) şi colon sau rect (10%).
• Cancerul de plămân este cel mai letal, fiind responsabil de aproximativ
30% din decesele provocate de cancer
Evoluţia cancerului
• O caracteristică fundamentală a cancerului este dezvoltarea tumorii

12
dintr-o singură celulă (prin donare), care proliferează anormal.
• Originea clonală a tumorilor nu presupune că celula iniţială a
dobândit de la început toate caracterele unei celule
canceroase,dezvoltarea cancerului este un proces gradat, în care celulele
devin maligne progresiv prin alterări succesive.
• incidenţa cancerului de colon este de 10 ori mai mare între 30 şi 50 de ani
şi de încă 10 ori mai mare între 50 şi 70 de ani
• evoluţia cancerului presupune un proces cu mai multe etape, care
implică mutaţii şi selecţia celulelor cu capacitate de proliferare,
metastazare, supravieţuire şi invazie din ce în ce mai mare
• Prima etapă din acest proces, iniţierea tumorii este determinată de o
modificare genetică care induce proliferarea anormală a unei singure
celule.
• Apoi, proliferarea celulei determină formarea unei populaţii clonale
de celule tumorale.
• Evoluţia tumorii începe cu o mutaţie suplimentară ce are loc în
celulele din populaţia tumorală.
• Procesul este numit selecţie clonala, întrucât noua clonă de celule
tumorale a evoluat pe baza unei viteze mari de creştere sau pe baza
altor proprietăţi (supravieţuire, invazie, metastazare), care îi conferă
un avantaj selectiv.
• Selecţia clonala, continuă de-a lungul dezvoltării tumorii, astfel încât
tumorile cresc din ce în ce mai repede şi capătă o malignitate din ce în ce
mai mare.
• în primul stadiu se observă o intensificare a proliferării celulelor epiteliale
ale colonului. Se presupune că una dintre celulele din această populaţie
proliferativă dă naştere unei mici tumori benigne (un adenom sau polip).
• Etape ulterioare de selecţie clonala duc la creşterea mărimii adenomului şi
a potenţialului proliferativ. Apoi, din adenomul benign se formează
carcinomul malign
Cauzele cancerului
• Substanţele care produc cancerul, numite carcinogeni au fost
identificate atât în cercetările efectuate pe animale de experienţă
• incidenţa crescută a cancerului de plămâni la fumătorii de ţigarete
• Pentru majoritatea cancerelor nu este incriminată o singură cauză, ci mai
multe (radiaţiile, diferite substanţe chimice şi virusurile).
• menţionăm radiaţiile ultraviolete solare (cauza principală a cancerului
de piele)
• substanţele chimice carcinogene din fumul de ţigară şi alfatoxina (un
potenţial carcinogen hepatic produs de unele mucegaiuri
• Fumatul este o cauză indiscutabilă pentru 80-90% din cancerele
pulmonare şi este implicat în cancerele cavităţii bucale, faringelui,
laringelui şi esofagului. în total, fumatul este cel care determină

13
aproximativ 1 /3 din decesele prin cancer
• Tumorigeneza poate fi iniţiată prin tratamentul (o singură şedinţă)
şoarecilor cu esteri forbol.
• Acest agent chimic mutagen stimulează proliferarea celulelor mutante şi
apariţia la şoareci a unor tumori ale pielii
• Hormonii, în special estrogenii sunt promotori importanţi ai
tumorilor în unele cancere umane.
Proprietăţile celulelor canceroase
• Celulele canceroase prezintă anomalii ale mecanismelor care
controlează proliferarea, diferenţierea şi supravieţuirea.
• aceste proprietăţi ale celulelor canceroase permit înţelegerea
malignităţii la nivelul celular.
• Proliferarea necontrolată a celulelor canceroase in vivo este mimată
de comportamentul lor în cultură.
• O primă diferenţă dintre celulele canceroase şi cele normale - în cultură -
este că celulele normale prezintă o inhibiţie a proliferării celulare
dependentă de densitate
• Celulele normale proliferează până când ating o anumită densitate
celulară, care este determinată parţial de factorii de creştere adăugaţi în
mediul de cultură (de regulă sub formă de ser).
• celulele îşi încetează proliferarea şi se opresc în stadiul Go
• O altă diferenţă dintre celulele canceroase şi cele normale este că
unele celule canceroase au nevoi reduse de factori de creştere
extracelulari.
• Pentru proliferarea în cultură a fibroblastelor, prezenţa factorilor de
creştere este determinantă.
• Necesarul de factori de creştere al fibroblastelor este strâns legat de
inhibiţia dependentă de densitate
• Majoritatea celulelor canceroase sunt mai puţin adezive comparativ cu
celulele normale, datorită expresiei mai reduse a moleculelor de adeziune
pe suprafaţa celulară.
• Ca urmare, celulele canceroase nu sunt ancorate la alte celule sau la
diferite componente tisulare, ceea ce le conferă capacitatea de invadare şi
metastazare.
• Adeziunea redusă este şi rezultatul alterării morfologiei şi citoscheletului:
multe celule tumorale au o formă mult mai sferică decât celulele normale,
deoarece sunt mai slab ataşate la celulele vecine sau la MEC.
• O diferenţă netă în privinţa interacţiunilor celulă- celulă este ilustrată de
fenomenul inhibiţiei de contact
• Alte două proprietăţi specifice celulelor canceroase le afectează
interacţiunile cu alte componenete tisulare şi fac posibilă invazia şi
metastazarea.
• In primul rând, celulele maligne secretă proteaze care digera

14
componenetele MEC, permitându-le să invadeze ţesuturile sănătoase.
• De exemplu, secreţia de colagenază explică însuşirea carcinoamelor
de a digera şi pătrunde prin membrana bazala pentru a invada
ţesutul conjunctiv subiacent.
• în al doilea rand, celulele canceroase secretă factori de creştere care
stimulează formarea de noi vase de sânge - angiogeneza
• Angiogeneza este necesară pentru a susţine creşterea dimensiunii
tumorii ce cuprinde peste un milion de celule, care au nevoie de noi
vase de sânge pentru a-şi asigura necesarul de oxigen şi de substanţe
nutritive
• O altă caracteristică a celor mai multe celule canceroase este că ele nu
se diferenţiază normal.
• O astfel de diferenţiere defectuoasă se asociază rapid cu o proliferare
anormală, deoarece majoritatea celulelor diferenţiate îşi opresc diviziunea
sau se divid numai ocazional.
• în loc să-şi urmeze programul de diferenţiere, celulele canceroase sunt
blocate în stadii timpurii ale diferenţierii în concordanţă cu proliferarea lor
continuă.

INTREBAREA 9
CARACTERISTICILE NEOPLASMELOR: TUMORI BENIGNE
,TUMORI MALIGNE
 O tumora sau un neoplasm este o masa anormala de tesut, a cărei creștere
depășește și este necoordonată cu cea a țesutului normal și continuă în
același mod după întreruperea stimulilor care l-au inițiat.
 Exista cazuri de proliferare și creștere a țesuturilor în procesul de
reparatie/cicatrizare, ca răspuns la agenti iritanți și ca proces hiperplazic.
O astfel de creștere este normala până la un anumit punct.
 Tumorile benigne nu pun în pericol viața decât dacă sunt localizate la
nivelul unor organe cu funcții vitale.
 De exemplu, o tumora benignă intracraniană a meningelor (meningiom)
poate fi letală prin exercitarea unei presiuni asupra creierului.
 O tumora benigna minuscula a celulelor ependimare la nivelul
ventriculului III (ependimom) poate bloca circulatia fluidului
cefalorahidian, iar hidrocefalia ce rezulta este letala.
 O tumoră benignă mezenchimică a atriului stâng (mixom) poate
determina moarte subita prin blocarea orificiului valvei mitrale.
 În cazuri rare, un adenom endocrin poate fi letal, în cazul unei
hipoglicemii asociate sau a unei crizei hipertensive produse de un

15
feocromocitom de medulosuprarenala.
 Tumorile benigne cresc de obicei încet și, după ce ajung la o anumită
dimensiune, pot rămâne staționare. Creșterea lor este expansivă.
 Acestea împing țesutul normal, dar nu invadează și, prin urmare, apar ca o
creștere circumscrisă și bine delimitată, care poate fi înconjurată de
pseudocapsulă fibroasă cauzată de presiunea asupra țesutului adiacent.
 Ele nu metastazează - adică tumorile secundare nu se formează în alte
organe. Necroza și ulcerația apar mai puțin frecvent decât în cazul
tumorilor maligne. Înlăturarea locală nu este urmată de recurența tumorii.
 Histologic, tumorile benigne sunt, de obicei, compuse dintr-un tip de țesut
bine diferențiat, matur, imitând îndeaproape țesutul normal de origine.
Raritatea mitozelor reflectă creșterea lentă.
 Tumorile maligne
 Tumorile maligne sunt acele neoplasme care pot să provoace moartea unei
persoane.
 Ele cresc adesea rapid, nu numai prin expansiune, ci și prin infiltrarea și
invazia țesuturilor înconjurătoare, astfel încât acestea nu sunt încapsulate
și sunt slab delimitate. Cu toate acestea, trebuie remarcat faptul că,
ocazional, o tumoare malignă poate să fie localizată și chiar încapsulată.
 Cancerul are tendința să se dezvolte, sa metastazeze în alte organe.
Îndepărtarea locală a unei tumori maligne, dacă nu este absolut completă,
este urmată de recurența in același loc.
 Tumorile maligne sunt mai predispuse la degenerare, necroză și ulcerații.

INTREBAREA 10
MOARTEA CELULARĂ PROGRAMATĂ
 în organismul unei persoane sănătoase homeostazia celulară este definită
ca un echilibru între procesele distructive şi proliferative celulare.
 Moartea celulară programată (apoptoză) este un proces de distrucţie
celulară reglat genetic, dependent energetic, care înlătură celulele bolnave
sau lezate, deoarece au devenit inutile pentru organism.
 Zilnic, aproximativ 5% din celulele organismului suferă procesul de
apoptoză, locul lor fiind luat de noi celule. In timpul acestui proces
celulele mor într-un interval cuprins între 15-120 minute
 celulele mor şi prin necroză ca urmare a intervenţiei unor agenţi fizici,

16
chimici sau biologici care distrug membrana plasmatică, afectează
anumite organite celulare (cu excepţia nucleului), determină
eliberarea în exterior (peste celulele învecinate) a conţinutului lor
celular bogat în enzime lizozomale şi induc răspunsul inflamator
 Celule apoptotice îşi iniţiază propria distrugere în mod activ, fără însă
a afecta celule învecinate şi Iară să inducă un răspuns inflamator
 Apoptoza (sau absenţa ei) intervine şi în anumite stări patologice
grave: apoptoza excesivă este implicată în imunodeficienţe (de
exemplu, SIDA), în maladiile neurologice Alzheimer, Parkinson şi
Huntington (în care neuronii specifici se sinucid prematur şi determină o
pierdere ireversibilă de memorie, mişcări musculare necontrolate şi
depresie), în timp ce incapacitatea celulelor de a intra în apoptoza
contribuie la carcinogeneză
 Erorile programului apoptotic, atât în sensul scăderii inductorilor
apoptotici, cât şi în sensul elaborării excesive de semnale pentru
supravieţuire favorizează tumorigeneza.
Mecanismele moleculare ale apoptozei
 Procesul morţii celulare programate se desfăşoară în mai multe faze. în
prima fază are loc
 iniţierea apoptozei, datorită intervenţiei unor stimuli extrem de variaţi,
care includ: lezarea ADN, absenţa factorilor de creştere, toxine şi radiaţii.
Prin activarea căii, semnalul este transmis datorită interacţiunilor proteină
- proteină care implică un set bine conservat de module de semnalizare.
 faza efectoare a apoptozei în care sunt activate enzimele catabolice şi are
loc permeabilizarea membranei mitocondriale.
 în faza de degradare sau de finalizare a apoptozei sunt degradate
proteinele şi este fragmentat ADN celular
 iniţial apoptoza a fost definită pe baza criteriilor morfologice
-condensarea cromatinei, picnoză nucleară, fragmentarea în corpi
apoptotici - în prezent apoptoza este studiată din punct de vedere
biochimic, ca fiind bazată pe un amplu sistem de proteaze, denumite
generic caspaze.
 Caspazele simt activate prin clivare secvenţială de către o altă
caspază activată anterior, mecanism denumit "cascadă caspazică".
Căile de semnalizare
 implicate în apoptoza pot fi clasificate în două categorii:

17
 căi activate prin semnale apoptotice extrinseci, iniţiate prin ataşarea
ligandului la receptorii celulari de suprafaţă (Fas şi TNF)
 şi căi intrinseci, activate prin semnale emise de senzori în cazul unor
leziuni (de exemplu, p53) sau în cursul dezvoltării
Inductorii apoptotici
 sunt împărţiţi în trei grupuri distincte:
 1.receptori ai morţii
 2. medicamente anti-tumorale genotoxice
 3.şi absenţa factorilor de creştere
 Receptorii morţii sunt reprezentaţi de TNFR1, Fas, DR-3, DR-4 sau
DR-5.
 Factorul de necroză tumorală (TNFa sau TNFJ3) se leagă la receptorul
său (TNF-R1) şi induce trimerizarea acestuia (Blanner şi colaboratorii,
1993).
 ligandul care induce apoptoza, înrudit cu TNF (TRAILf Apoi) utilizează
alt receptor al morţii, DR5.
 Spre deosebire de TNF şi ligandul Fas, care prezintă o înaltă toxicitate,
TRAIL declanşează selectiv apoptoza în celulele tumorale, iar când este
administrat la şoarecii cu tumori umane, determină retragerea tumorilor
fără a manifesta o toxicitate aparentă (Hymowitz, 1999)
 Ligandul Fas - unul dintre factorii reprezentativi ai morţii celulare - se
leagă la receptorul Fas, determinând trimerizarea acestuia.
 Domeniul morţii trimerizat captează în regiunea sa citoplasmatică pro-
caspaza 8, prin intermediul unui adaptor (FADD - domeniul morţii asociat
cu Fas/ MORT 1).
 In urma acestui mecanism, pro-caspaza 8 este autoactivată şi devine o
enzimă matură.
 caspaza 8 activează caspaza 3 pe două căi.
 Pe una dintre aceste căi, caspaza 8 procesează direct pro-caspaza 3
din aval şi astfel caspaza 3 activată clivează diferite proteine, printre
care ICAD (inhibitorul DN-azei activată de caspaze).
 Apoi, CAD (DN-aza activată de caspaze) este eliberată din ICAD şi
degradează ADN-ul cromozomial.

18
 cealaltă cale, caspaza 8 clivează Bid, un membru pro-apoptotic al
familiei Bcl-2, care determină eliberarea citocromului c din mitocondrie
în citosol.
 Bcl-2 sau Bcl-xL - doi membrii anti-apoptotici ai familiei Bcl-2 - inhibă
eliberarea citocromului c (Kluck şi colaboratorii, 1997).
 în continuare, citocromul c activează caspaza 9 împreună cu Apaf-1
(factorul apoptotic de activare a proteazei), iar caspaza 9 activează
retrograd caspaza 3 (Fig. 3).
 Medicamente genotoxice anti-tumorale, cum sunt etoposidul sau
radiaţiile y determină leziuni ale ADN-ului cromozomial, care sunt
semnalizate mitocondriei prin intermediul p53, conducând la
eliberarea citocromului c şi la activarea consecutivă a caspazei 9 pe
calea descrisă mai sus
 Apoptoza indusă de absenţa factorilor de creştere a fost cel mai bine
studiată pe liniile celulare mieloide dependente de IL-3.
 în prezenţa IL-3, semnalele de la receptorul IL-3 determină fosforilarea
Bad, un membru pro-apoptotic al familiei Bcl-2.
 Bad fosforilat este cooptat într-un complex împreună cu adaptorul proteic
14-3-3
 In absenţa IL-3, Bad nefosforilat este eliberat din complex şi translocat
către mitocondrie, unde determină eliberarea citocromului c şi activarea
caspazei 9.
 Protooncogenă Akt codifică o serin/ treonin kinază exprimată ubicuitar, al
cărui domeniu catalitic este omolog cu acela al kinazelor din familia PKA
sau PKC.
 Kinaza Akt/ PKB constituie în aval un substrat pentru protein kinaza PI3,
având activitate anti-apoptotică.
 Au fost identificate patru molecule proteice care participă la
semnalizarea morţii celulare programate:
 domeniul morţii (DD),
 domeniul efector al morţii (DED)
 şi domeniile N-terminale ale DFF45, DFF40
 Domeniul morţii se află în regiunea intracelulară a receptorilor morţii, în
timp ce efectorul morţii şi domeniile de recrutare caspazice sunt localizate

19
la nivelul proteinelor adaptor, cum sunt FADD şi procaspazele (Fesik,
2000).
INTREBAREA 11 SI 12
Apoptoza şi mitocondria
 în căile de semnalizare ale morţii celulare programate, pe lângă
receptorii morţii este implicată şi mitocondria.
 Calea apoptotică extrinsecă presupune participarea mitocondriei
numai în anumite tipuri de celule (în care pro-caspaza 8 are un nivel
scăzut), proteinele mitocondriale eliberate fiind necesare pentru
propagarea semnalului apoptotic.
 în alte tipuri de celule însă, caspaza 8 este capabilă să activeze direct
programul morţii.
 în organismele la care mitocondria joacă un rol crucial în apoptoză,
implicarea sa constă în depozitarea factorilor apoptotici.
 In afara citocromului c, componentele mitocondriale implicate în
apoptoză includ adenilat kinaza-2 (AK2), factorul inductor al,
apoptozei (AIF),
 SMAC/ Diablo şi anumite pro-caspaze
 O serie de substanţe participă la permeabilizarea membranelor
mitocondriale, printre acestea numărându-se molecule mici
 (calciul, oxidul nitric, speciile reactive ale oxigenului)
 lipide (ceramidele şi palmitatul)
 şi proteine (cele mai importante făcând parte din familia Bcl-2)
 Calciul este unul dintre activatorii fundamentali ai PTPC
 însă atingerea unui nivel al Ca2+ mitocondrial suficient pentru
deschiderea PTPC presupune creşterea însemnată şi/ sau prelungită a
Ca citosolic, fenomen întâlnit în anumite stări patologice, cum sunt
ischemia miocardică sau degenerescenta ereditară a retinei.
 în plus, nivelul citosolic al Ca2+ pare să nu fie singurul factor determinant
al efectelor Ca2+
 Calciul contribuie, în mod indirect, la eliberarea citocromului c din
mitocondrie prin activarea unei protein fosfataze - calcineurina - care
defosforilează Bad, un membru pro-apoptotic al familiei Bcl-2,
permiţând translocarea Bad către mitocondrie.

20
 Se cunoaşte faptul că Bcl-2 modulează homeostazia calciului în
mitocondrie şi reticulul endoplasmic, şi poate regla fluxul de calciu în
interiorul mitocondriei, ca răspuns la stimuli apoptotici
 în anumite tipuri de celule, expunerea la acizi graşi (de exemplu, la
palmitat şi stearat) poate induce apoptoza. S-a observat că nivelul
palmitatului şi stearatului în sângele de reperfuzie influenţează
puternic regenerarea celulelor cardiace după ischemia miocardică.
 în afară de rolul acizilor graşi ca precursori sintetici ai sfingolipidelor
 Oxidul nitric (NO), atât cel endogen, cât şi cel exogen, induce apotoza
în megacariocite, printr-un mecanism care implică interacţiunea cu
superoxidul.
 Inhibitorii sintazei NO previn sepsisul indus de apoptoză în celulele
măduvei osoase, în timp ce donorii NO induc apoptoza în celulele
leucemice umane HL-60 printr-un mecanism dependent de
citocromul c şi caspaze.
 Speciile reactive ale oxigenului (ROS), generate ca răspuns la stimuli
apoptotici, produc depolarizarea mitocondriilor izolate, consecutiv
deschiderii
 Interesantă pare ideea conform căreia deschiderea PTPC mediată de ROS
a fost utilizată mai întâi de către eucariotele timpurii pentru îndepărtarea
mitocondriilor care produceau ROS în exces ("mitoptoză").

21