1

„Un licurici grăbit” după Dumitru Toma 3

…………………….
„Tâlharul pedepsit” de Tudor Arghezi ......................... 3
„Greierele și furnica” de Jean de La Fontaine ……….. 4
„Povestea nucii lăudăroase” de Vladimir Colin ........... 5
„Steagul cu cap de lup” de Dumitru Almaș ................ 6
„Povestea balenei” de Rudyard Kipling ......................... 7-8
„Scrisoare către iepure” de Ion Gheorghe ................ 9
„Povestea zăpezii” după Apostol Culea ........................ 9
„Chipul mamei” de Lucia Muntean ………………………………. 10
„Izvorul fermecat” de Călin Gruia …………………………….. 10-11
„Dumbrava minunată” de Mihail Sadoveanu …………….. 12-13
„Creion” de Elia David ……………………………………………………. 13
„Creanga de alun” de Lev Tolstoi ………………………………. 14-15
„Copiii din crâng” de Konstantin D. Ușinski ……………… 15-16
„Prințul Miorlau” de Nina Casian ………………………………… 17
„Povestea ursului cafeniu” de Vladimir Colin ............. 18-20
„Banul muncit” de Alexandru Mitru ............................. 20-22
„Povestea anotimpurilor” de Maria Dorina Pașca ...... 23

2
 Un licurici grăbit
după Dumitru Toma

Într-o bună zi, spre înserat, la marginea pădurii apăru un licurici. Era
obosit și plin de praf. Abia aștepta să ajungă acasă și să se culce.
- Unde fugi așa, frate? îl întrebă un arici foarte curios.
- Acasă, i-a răspuns mohorât micul licurici.
- Dar ce-i cu tine, dragă?!... Ești bolnav? întrebă un cărăbuș drăguț, dar
cam grăsuț.
- Ia uitați-vă în urmă, îi îndemnă licuriciul. Vedeți voi norul acela cum se
grăbește să mă ajungă? Vine toamna!
- Te-ai speriat de un nor? se veseliră cărăbușul și ariciul. Ha!...ha!... ha!
- Apropiați-vă, să vă arăt ce-am adus.
Licuriciul scoase din desagă o frunză mare de tei, îngălbenită.
- Și asta ce înseamnă?
- Aoleu, vine toamna! se sperie ariciul.
- Și eu am o țiglă spartă pe casă, se îngrijoră brusc și cărăbușul.
- Iar eu nu mi-am reparat fereastra, își aminti ariciul și o luă la fugă.
Licuriciul își îndesă frunza în desagă.
- Vine toamna, ce mai tura-vura! Treaba lor ce fac. Eu mă închid în casă.

Tâlharul pedepsit
de Tudor Arghezi

Într-o zi, spre asfințit, Roiul, cum de l-a zărit 

Șoarecele a-ndrăznit C-a intrat, l-a copleşit. 
Să se creadă în putere Socoteală să-i mai ceară?
A prăda stupul cu miere. Nu! L-au îmbrăcat cu ceară, 
De la bot până la coadă
El intrase pe furiș, Tăbărate mii, grămadă,
Strecurat pe urdiniş,  Şi l-au strâns cu meşteşug,
Se gândea că o albină-i Încuiat ca-ntr-un coşciug.
Slabă, mică şi puţină, 
Pe când el, hoţ şi borfaş,  Nu ajunge, vreau să zic,
Lângă ea-i un uriaş. Să fii mare cu cel mic,
Că puterea se adună
Nu ştiuse, ca nerodul, Din toţi micii împreună.
Va da ochii cu norodul
3
 Şi-şi pusese-n cap minciuna
Că dă-n stup de câte una. 
Greierele și furnica
de Jean de La Fontaine

Și-a pierdut vara cântând ........................................

Greierele, și, flămând, Uite ce ți-aș fi cerut,
A văzut așa, deodată, Niscai boabe de-mprumut
Pornind viscolul să bată. Până pe la Mărțișor...
Vreau să rabd, dar să nu mor.
Nu se pomenea fărâmă .........................................
De gânganie sau râmă, Ce păcat că gospodina
Și nemaigăsind nimica, E zgârcită, bat-o vina!
Dete fuga-mpleticit În loc să ia din cămări
La vecina lui, furnica. Și să dea, pune-ntrebări!
Că așa o fi bogatul,
Mușuroiul sta clădit, Darnic mai vârtos cu sfatul.
Plin cu tot ce-ai fi râvnit. - Cum de ceri cu împrumut?
Magazia cu făină Astă vară ce-ai făcut?
Era subt o rădăcină; Zise potrivindu-și baba
Și, la rând, în multe caturi, Negri-i ochelari cu laba.
Erau saci cu mei pe paturi. - Ce să fac? De mi-e iertat,
......................................... Astă vară am cântat.
Nopți cu nopți și zi cu zi.
- Mă rog, maică, - Ai cântat? Îmi pare bine!...
Sunt în picioarele goale, Acum joacă dacă-ți vine!
Am rupt opinci și obiele, Și calica de mătușe
De calc de-a dreptul pe piele. Trânti ivărul la ușe.
Straie, ce mai am pe mine.
De gol ce-s, mi-e și rușine.
Am rămas de capul meu,
M-a uitat și Dumnezeu.

4
 POVESTEA NUCII LĂUDĂROASE
de Vladimir Colin

A fost odată o nucă, o nucă ... ei, ca toate nucile! Şi nuca asta creştea într-un nuc.
Dar nucul nu mai era ca toţi nucii... Şi ştiţi de ce? Pentru că nucul ăsta se pomenise
crescând în pădure. Nu ştiu cum ajunsese acolo, printre stejari şi fagi, dar ce ştiu, e că
acolo trăia de ani şi ani de zile. Şi uite că printre nucile pe care le făcuse era şi nuca
noastră.
Ei, şi într-o bună zi, vine un urs mare şi se întinde sub nuc să tragă un pui de
somn.
-Ah, ce bine o să dorm! spuse ursul şi se puse cu burta în sus, cu labele pe după
ceafă şi începu să sforăie: Sfârrrr-mârrr! Sfârrr-mârrr!
Tocmai atunci, creanga pe care tocmai stătea spânzurată nuca noastră strigă
veselă :
-Ei, nucă-nucuşoară! Gata, poţi să-ţi dai drumul, că eşti coaptă bine!
Fireşte, nuca nu aşteptă să i se spună de două ori. Se aruncă de pe creanga ei, fără
umbrelă sau paraşută, se aruncă vitejeşte, aşa cum se aruncă nucile şi... drept pe nasul
ursului se opri.
-Văleu! răcni ursul, deşteptat fără veste, dar nepricepând ce-l izbise tocmai de
nas (care e partea lui cea mai simţitoare) se ridică degrabă şi-o luă la sănătoasa.
-Ehei, aţi văzut cine sunt eu? strigă atunci nuca. Se pare că sunt nespus de
puternică dacă până şi ursul se teme de mine!
Iepurele, care văzuse tot ce se petrecuse, se apropie tremurând de nucă şi o rugă
cu glas stins:
-Puternică nucă, milostiveşte-te de un biet iepure!... Să nu mă mănânci!
-Bine, îi răspunse nuca. De astă dată te iert, dar vezi să nu mă superi prea tare şi
să nu-mi mai ieşi înainte că de! nu ştiu, zău...
Veveriţa se rugă şi ea, plângând:
-Of şi of, puternică nucă! Îndură-te şi de o biată veveriţă... N-o mânca nici pe ea!
-Ia ascultaţi, făpturi neroade! se supără de astă dată nuca. Ce, vreţi să mă lăsaţi să
mor de foame?... Păi, mâine o să vină lupul să mă roage să-l cruţ, apoi mistreţul, apoi
cine mai ştie care alt neisprăvit... Şi eu? V-aţi gândit că şi eu trebuie să mă hrănesc?
Doar sunt o nucă adevărată, o nucă puternică, o nucă... Ehei, ce ştiţi voi!
Iepurele şi veveriţa o luară la fugă şi vestiră înspăimântaţi că s-a sfârşit cu pacea
pădurii. S-a ivit o dihanie cumplită, una care pare mică şi neînsemnată, dar care
mănâncă urşi, lupi şi mistreţi, cum ai înghiţi un fir de iarbă!
Toate sălbăticiunile se zăvorâră în vizuinele lor, aşteptând cu inima strânsă ca
dihania cea cumplită să li se ivească înaintea porţilor. În pădure se lăsase o tăcere grea
şi nici măcar păsările nu se mai încumetau să cânte.
Iar în tăcerea aceea se auzeau când şi când nişte ţipete grozave:
-Unde-s lupii, urşii şi mistreţii? Unde-s leii, zmeii şi balaurii?... Vreau să le trag o
mamă de bătaie şi să-i înghit pe nemestecate!
Aşa striga nuca de răsuna pădurea, şi nici lupii, nici urşii, nici mistreţii, ba nici
chiar leii, zmeii şi balaurii nu cutezau să crâcnească.
5
 Dar într-o zi veni un băieţel, se plimbă prin pădure, găsi nuca şi, după
ce-i sparse coaja, o mâncă.
Steagul cu cap de lup
de Dumitru Almaș

Cel mai viteaz și mai înțelept rege al dacilor, strămoșii noștri, a fost
Decebal. Încă de când era băiețaș, era curajos, drept, cinstit, milos cu cei în
suferință. Și vreau să vă spun că nu numai cu oamenii, ci și cu animalele se
purta cu grijă și milă.
Într-o zi, umblând cu prietenul său Duran prin
pădurile din preajma Sarmizegetusei, a găsit un
pui de lup căzut într-o prăpastie. Era mic, abia
făcea ochi și în cădere își rupsese un picior. Tremura,
scheuna, părea gata să moară.
Decebal l-a dus în cetate, i-a legat piciorul
rupt între lopățele și l-a adăpostit într-o șură. Când
s-a vindecat, a crescut mai mare și mai voinic decât
un câine ciobănesc. Era domesticit, blând cu cei buni și aprig cu cei răi. Avea
părul sur, aspru, gât gros, picioare puternice și colții ascuțiți. Când se înfuria,
scotea un scheunat subțire, ca un șuier, de care toți câinii și chiar oamenii se
înspăimântau. Poate de aceea Decebal l-a numit Șuier și l-a învățat să adune
vânatul săgetat de el în pădure.
Odată, pe vreme de iarnă cu nămeți mari, Decebal s-a răzlețit de ceata
vânătorilor. Și iaca, într-o poiană, s-a năpustit asupra lui o ceată de lupi
flămânzi. În primele clipe Șuier și-a sticlit ochii, parcă bucuros că-și vede frații.
Decebal, lângă tulpina unui fag, și-a tras sabia cu vârful curbat, să se apere de
fiare. L-a chemat pe Șuier să-i fie de ajutor. Lupul îmblânzit i-a venit la picioare.
Dar haita de lupi a înconjurat copacul.
Primul lup care a atacat a fost prins în curbura sabiei de tânărul prinț și
crestat în ceafă. Ceilalți lupi se pregăteau să sară. Deodată, Șuier s-a repezit
între lupi, începând o luptă aprigă cu ei, scurmând și spulberând zăpada. Dar
lupii erau numeroși și au prins să-l sfâșie cu colții. Decebal, urcat în fag, îi
străpungea cu săgețile și haita s-a retras în pădure, urlând a pagubă.
Scorilo, tatăl lui Decebal, s-a minunat de curajul fiului său.
- Tata, șuier m-a salvat!...
Atunci toți l-au văzut pe Șuier zăcând între cei patru lupi săgetați, care
înroșiseră zăpada.
Șuier n-a mai trăit. A murit privindu-și stăpânul pe care l-a apărat cu
credință.
Tânărul i-a cerut unui meșter fierar să-i făurească din aramă, un cap de
lup, cu gura căscată, un cap ca al lui Șuier. Un cojocar a cusut din pielicele de
ied un fel de pungă lungă de trei coți care, prinsă de capul de lup de aramă pus
într-o prăjină de fier, șuieră în bătaia vântului.

6
 Așa s-a făcut steagul de luptă al dacilor.

Povestea balenei
de Rudyard Kipling

Odată, demult, draga mea, trăia în mare o Balenă,

și Balena aceasta mânca tot soiul de pești. Mânca și
steaua-de-mare, și pisica-de-mare, și crabul, și crapul,
și morunul, și barbunul, și calcanul, și ciortanul, și cega,
și păstruga, și homarul, și țiparul. Toți peștii pe care-i
găsea pe unde umbla, îi înfuleca – uite-așa!
Dar tot hăpăind, se pomeni într-o zi că nu mai
rămăsese în toată marea decât un singur peștișor: un
peștișor mic de tot, dar tare isteț, care înota la
adăpostul urechii drepte a Balenei, ca să fie în afara oricărei primejdii.
Nemaigăsind nimic de mâncare, Balena se ridică în coadă și spuse:
- Mi-e foame.
Auzind vorbele acestea, peștișorul cel isteț răspunse cu o voce mică, dar
șireată:
- Nobil și generos cetaceu, ai gustat vreodată om?
- Nu, răspunse Balena. Ce gust are?
- Are gust bun, spuse peștișorul cel isteț. E bun, dar cam greu de mistuit.
- Atunci fă-mi rost de câțiva, spuse Balena plesnind din coadă, de se
înspumă marea cât vedeai cu ochii.
- Ți-ar ajunge și câte unul, din când în când, răspunse peștișorul cel isteț.
Dacă înoți până la cincizeci de grade latitudine nordică și patruzeci de grade
longitudine vestică (asta e ceva mai complicat, draga mea), o să afli în mijlocul
mării, șezând pe o plută, un marinar naufragiat, îmbrăcat doar cu o pereche de
pantaloni de pânză albastră, cu o pereche de bretele (nu care cumva să uiți
bretele, draga mea) și înarmat cu un cuțit. Trebuie însă să-ți mărturisesc că
marinarul este un om grozav de înțelept și de priceput.
Așa că Balena se așternu la drum și înotă, și iar înotă, cât putu de repede,
până ce ajunse la cincizeci de grade latitudine nordică și patruzeci de grade
longitudine vestică. Acolo, pe o plută, în mijlocul mării, îmbrăcat doar cu o
pereche de pantaloni de pânză albastră și cu o pereche de bretele (neapărat să
ții minte bretelele, draga mea) și înarmat cu un cuțit, ședea singur-singurel un
marinar naufragiat, bălăcindu-și picioarele în apă. (Mămica lui îi dăduse voie să
se bălăcească, pentru că altfel nu s-ar fi încumetat niciodată, fiind un om
grozav de înțelept și de priceput).
De îndată ce-l zări, Balena deschise gura mare, atât de mare, încât
colțurile buzelor i se lăsară până aproape de coadă. Îl înghiți pe marinar cu
pantaloni, bretele (pe care nu trebuie să la uiți), cuțit și cu plută

7
cu tot. Îl înghiți și-i dădu drumul în cămara caldă și întunecoasă a pântecului ei.
Apoi plescăi din buze – așa - și făcu trei tumbe.
Dar, de îndată ce se văzu în pântecul Balenei, marinarul, care era un om
grozav de înțelept și priceput, se porni pe țopăit și trântit, pe sărit și bușit, apoi
lovi și izbi, se smuci, se răsuci, trosni și plesni, mușcă și pișcă, se învârti, se
zvârcoli, urlă și strigă, se târî și ocărî, chiui și sudui, se stropși și hăuli, și se
puse pe dănțuit tocmai unde nu trebuia și, nu mai încape vorbă, Balena se simți
cum nu se poate mai nenorocită. (Mai ții minte bretelele?)
Așa că îi spuse peștișorului celui isteț:
- Omul ăsta e greu de mistuit, și unde mai pui că din pricina lui și sughit.
Ce să fac?
- Spune-i să iasă, își dădu cu părerea peștișorul cel isteț.
Zis și făcut, Balena strigă în josul gâtlejului către marinarul naufragiat:
- Ieși afară și poartă-te cuviincios! Din cauza ta sughit întruna.
- Nu, nu, răspunse marinarul, nu merge așa. Altul o să fie târgul nostru.
Du-mă acasă, până la stâncile albe ale Albionului și pe drum o să mă mai
gândesc.
Și se porni să dănțuiască mai dihai decât până atunci.
- Ai face mai bine să-l duci acasă, o sfătui peștișorul cel isteț. Trebuia să
te fi prevenit că-i un om grozav de înțelept și de priceput.
Așa că Balena se puse iarăși pe înotat și înotă, și iar înotă cu aripioarele și
coada, atât de repede cât o lăsa sughițul. În sfârșit, zări țărmul de baștină al
marinarului și albele stânci ale Albionului. Ajunsă acolo, se săltă cu jumătate din
trup pe plajă și deschise o gură cât o șură, strigând:
- Aici coboară cei care merg la Winchester, Ashuelot, Nashua, Keene și
celelalte stații dinspre Fitchburg. Și când rosti Fitch, marinarul sări afară la
lumină.
Dar, pe când Balena înota de zor spre țărm, marinarul, om grozav de
înțelept și priceput, pusese mâna pe cuțit și, spărgând lemnele plutei, făcuse o
mulțime de așchii pe care apoi le legase strâns cu bretelele într-un fel de grătar
(acum știi de ce nu trebuia să uiți de bretele!). Odată treaba terminată,
înțepenise grătarul în gâtlejul Balenei. Și acolo rămase! Apoi recită următoarele
versuri, pe care, tu nemaiauzindu-le până acum, o să ți le spun eu:
„Un grătar ți-am pus în gât,
Să nu mai mănânci atât!”
Și marinarul, de felul său, era lipsit de scrupule.
Odată ce păși pe mal, se duse acasă la mămica lui, care-i dăduse voie să
se bălăcească; mai târziu se însură și trăi fericit încă mulți ani. Și tot așa de
fericită fu și Balena. Dar, din ziua aceea, grătarul din gâtlej, pe care nu putu nici
să-l scuipe, nici să-l înghită, n-o lăsă să mănânce decât pești foarte, foarte mici.
Iată de ce, în zilele noastre, balenele nu mănâncă oameni, nici băieți și nici
fetițe.
Peștișorul cel isteț fugi și se ascunse în mâlul de sub pragul Ecuatorului.
Se temea ca nu care cumva Balena să se fi mâniat pe el.
8
 Marinarul luă cu sine cuțitul când ieși la lumină.
Mai purta pantalonii de pânză albastră, dar nu mai avea bretele, pentru că,
după cum știi, legase cu ele grătarul.
Și cu asta, povestea s-a terminat.
Scrisoare către iepure
de Ion Gheorghe

Dragă domnule fricos, Vreau să văd de poți s-asculți,

Astă-noapte tu mi-ai ros Cum plâng pomii mei desculți,
Cu perechea și cu puii, Că i-ai ros tot pe la glezne,
Prunii, merii și gutuii. Unde v-a fost vouă lesne.

Ți-am văzut, fără tăgadă, Și doar sunt atâtea ierburi

Urma prinsă în zăpadă.
Dacă știi că n-ai vreo vină,
Vino mâine în grădină,
Când răsare luna plină.
De-astă toamnă, pentru iepuri.
Și sunt foarte dulci acum
Toți vlăstarii de salcâm!...
Dacă te gândești la blană,
Caută-ți altfel de hrană!

Povestea zăpezii
după Apostol Culea

Când Dumnezeu a făcut toate câte sunt pe pământ, iarbă, buruieni și flori,
a dat fiecăruia, drept podoabă, o rochiță în frumoase culori. Tot atunci,
Dumnezeu a făcut și zăpada, pentru ca iarna plantele să aibă o învelitoare
caldă.
-  Pentru că tu umbli peste tot, să-ți cauți singură și să-ți alegi culoarea
ce-ți place.
Mai întâi, foarte bucuroasă că are libertatea de a alege, zăpada s-a dus la
iarbă:
- Dă-mi și mie din culoarea ta verde atât de frumoasă!
Dar iarba a refuzat-o. S-a dus atunci mai departe și a rugat un trandafir
să-i dea culoarea roșie, vioreaua să-i dea culoarea albăstruie, floarea-
soarelui să-i dea culoarea galbenă. Nici una nu asculta rugămintea zăpezii și
nu vroiau să-și împartă culoarea cu ea.
Tristă și amărâtă, Zăpada ajunge în dreptul ghiocelului, căruia îi spune
și lui necazul:
-  Nimeni nu vrea să-mi dea culoarea sa. Toate mă alungă și-și bat joc de
mine!
Înduioșat de soarta Zăpezii, ghiocelul i-a spus:
- Dacă-ți place culoarea mea albă, eu o împart bucuros cu tine.
Zăpada primi cu mulțumire darul ghiocelului.
9
 De atunci, ea poartă veșmântul alb ca al ghiocelului. Drept recunoștință,
zăpada îl lasă să-și scoată căpșorul afară de cum începe să se arate primăvara.
Îl apără de frig și îl ajută să fie cel mai iubit vestitor al primăverii.

Chipul mamei
de Lucia Muntean

Chipul mamei minunat,

Astăzi singur l-am pictat:
Pentru părul ei frumos,
Inelat și mătăsos,
Am luat raza de soare
Și am pus-o în culoare;

Pentru ochii arămii,

Frunza toamnelor din vii;
Pentru gura zâmbitoare,
Rozul parfumat din floare;
Pentru fața ei cea fină,
Puful caisei din grădină.

Cu a inimii culoare
Am pictat și-o sărutare
Pe obrazu-i luminos,
Ca să-i mulțumesc frumos
Pentru toate câte face,
Pentru că mă crește-n pace!

Izvorul fermecat
de Călin Gruia

Cică demult, pe când făcea plopul pere și răchita micșunele, trăia undeva
la poalele munților, la o răscruce de drumuri, un potcovar vestit, care potcovea
caii lui Făt-Frumos. Trebuie să știți că nu cu una cu două
se potcovește un cal năzdrăvan. De aceea, câți ucenici
veneau la el să învețe meșteșugul, nici unul nu rămânea
mai mult de o zi.
Nu știu cum se făcu, dar odată se nimeri să vină
la ucenicie un băiat îndrăzneț și priceput, care învăță
mesteșugul într-un ceas și, după aceea, el singur, într-o
zi, potcovi o herghelie de cai.
Meșterul se bucură de ucenic și îl îndrăgi ca pe
10
copilul său. O singură slăbiciune avea băiatul: poveștile. Dacă vreun călător
începea o poveste, apoi ucenicul se așeza pe o buturugă, își proptea tâmplele în
palme și se uita în ochii drumețului fără să clipească.
Într-o seară, pe când meșterul se afla la un iarmaroc îndepărtat, după
podoabe de aur și de argint, sosi o făptură ciudată, de pe altă lume, și care
începu să vorbească cu grai omenesc:
- Ehei, de mult n-am mai dat pe aici. Unde-i meșterul?
- Nu-i acasă. Dar ce ai cu el?
- Aș vrea să mă potcovească!
- Nu cumva ești puricele năzdrăvan?
- Da, eu sunt!
- Purice, n-am potcoave, dar cred că nu-i așa de greu.
- Dar nici ușor. Fiecare potcoavă trebuie să aibă nouăzeci și nouă ocale.
- Fii fără grijă, te potcovesc îndată.
Nu trecu multă vreme și prinse a-i potcovi puricelui potcoavele. După
fiecare potcoavă de nouăzeci și nouă ocale, puricele spunea că se simte din ce
în ce mai ușor și că abia așteaptă să poată zbura. Dar băiatul, după ce îi bătu
cea din urmă potcoavă, nu-l mai întrebă cum se simte, ci dintr-o săritură îl
încălecă cu nădejde.
Îl purtă puricele peste ape, munți, prăpăstii, cetăți, împărății, zburând ca
vântul și ca gândul, chipurile să-l sperie pe băiat, ca să-i treacă pofta de
povești, dar ucenicul nu se da bătut.
- Ori mă duci să-mi arăți de unde iei poveștile, ori rămân călare pe tine
până ți s-or toci potcoavele de nori și de văzduh.
Și au ajuns în Valea Poveștilor. Și tot umblând băiatul prin acele locuri
necunoscute, se pomeni în fața unui izvor. Dar ce izvor! Avea șipotul cu totul și
cu totul de aur. Pe ucenic îl cuprinse o sete nemaipomenită, dar când să bea,
din șipot nu curgea apă. Auzi din el un glas. Setea-i piei îndată. Prin șipotul de
aur curgeau povești și legende. Glasul fermecat spunea legendele florilor și ale
păsărilor, poveștile munților și ale voinicilor. Pe ucenic îl cuprinse o vrajă și uită
de sine, uită de tot! Și cum se sfârșea o poveste începea alta și el n-avea de
unde să știe că în jurul izvorului răsăreau flori în fiecare primăvară.
Într-o zi se ridică în picioare și voi să plece, dar picioarele îi rămaseră
nemișcate. Glasul fermecat tocmai începuse: „Povestea izvorului cu șipot de
aur”. Se rezemă din nou să asculte. Și din poveste află el ce trebuie să facă
pentru a scăpa de vraja acelor locuri, ca să ducă mai departe poveștile în lume.
Începu să sape, ca să vadă adâncimea șipotului de aur în trupul pământului.
Glasul fermecat se opri. Ucenicul se cufundă într-un somn adânc. Când se trezi,
se văzu la marginea unui râu. Se aplecă să ia apă. Scoase un strigăt de uimire.
Își văzu chipul în apă: părul alb și obrajii zbârciți. Își duse aminte de meșterul
potcovar. Porni să-l caute. Nimeni nu auzise de acel meșter potcovar, nici chiar
bătrânul satului care ducea o sută de ani în spinare.

11
 Ucenicului nu i-a fost greu să priceapă că vremea măturase demult
cenușa meșterului. În cele din urmă, el porni prin țară să spună poveștile auzite
în valea aceea minunată.

Dumbrava minunată
III. Sfat cu Sora-Soarelui
de Mihail Sadoveanu

Vremea era pe la toacă, dar căldura era încă în toi și juca rotind ca
răsfrângerile unei ape tainice pe deasupra caselor adormite. Ulița ridica, pustie
și singuratică, spre strălucirea asfințitului. Clopotele începură a bate dulce și
trist, de la bisericile târgului. Fetița se opri o vreme în loc, ascultând.
- Așa sunau clopotele și atunci... șopti ea cu ochii duși.
Cei doi tovarăși trecură domol pe cărarea din marginea uliții, până sus în
deal, la plopii lui Mihalcea. Acolo Lizuca băgă de seamă că s-a isprăvit cenușa.
- Patrocle, ce facem noi acum?
Patrocle își scutură urechile mari și o privi țintă:
- Nu știu, stăpână.
Prin plopii tremurători străbătu un freamăt prelung. Duduia Lizuca zise:
- De aicea trebuie să apucăm pe drumușorul de la stânga. Chiar și
frunzele plopilor se întorc într-acolo. Pe urmă avem să trecem prin livezi și prin
dumbrava Buciumenilor - și îndată dăm de căsuța
bunicilor. Dacă am isprăvit cenușa, mergem până acolo și înapoi nu ne mai
întoarcem. Acolo nu ne bate nimeni și bunicuța are să plângă și are să se
bucure că am venit. Pe tine te dor picioarele, Patrocle?
- Nu.
- Nici pe mine. Hai să mergem. Uite, Patrocle, pe aicea drumul e mititel și
îngust, da-i mai frumos decât în târg. Și la dreapta și la stânga s-au adunat
păpușoi. Se mișcă și sună ca niște săbii. Dar eu nu mă tem. Ei ne îndeamnă
înainte și ne pot apăra de multe jivine rele. Vezi tu? Păpușoii au și împărăteasă,
Patrocle. O floare mare și mândră: bunica zice că o cheamă Sora-Soarelui. Să
ne oprim aici, lângă ea.
- Ce mai faci, mata, Sora-Soarelui?
Floarea cu coroana aurie se clătină lin spre copilă, la adierea vântului.
- Îmi pare bine că te găsesc înaltă și frumoasă, urmă Lizuca. Noi ne
ducem la bunicuța și la bunicul.
- Foarte bine, aprobă Sora-Soarelui.
- Căci acasă nu mai putem sta. Tata a bătut din picior la bunici și nu mă
mai lasă la dânșii. Și când era tata acasă, mămica se dădea cu dânsul; țipa
subțire, cerea să vândă livezile și pădurea. Tata nu voia și zicea că sunt ale
mele, rămase de la mama. Iar mămica tropăia mărunțel și se uita holbat și a
căzut pe scaun leșinată; și tata a sărit și a stropit-o cu apă. Pe urmă tata s-a
12
dus; iar mămica mă tot bătea, dar eu nu mă plângeam. Mă strecuram la
Patrocle, în cușca lui și stam ascunsă acolo și mă gândeam la mama, care s-a
dus și nu s-a mai întors. Mama mea a murit, Sora-Soarelui.
Floarea lăsă să cadă deasupra copilei două petale ca niște fluturi de
lumină și clătină întristată din cap.
- Așa-i că pe aici e drumul la bunicii mei? Atunci hai să mergem, Patrocle,
că altfel întârziem.
La doi pași de duduia Lizuca, cățelul scurma ușurel cu o labă un mușuroi
de furnici, apoi își vârî botul în el, mirosind. Îndată începu să scuture din cap și
să pufnească, țopăind la dreapta și la stânga.
Lizuca începu a râde:
- Vezi, Patrocle, dacă nu le lași în pace, ele te mușcă. Stăi cuminte, să ți le
iau eu de pe bot și să le dau drumul în iarbă. Nu știi mata că aici este și
împărăteasa furnicilor? Și dacă o scăpăm de primejdii, ea ne dă un fir de pai; și
când avem nevoie de dânsa îndată vine să ne ajute, cu toate furnicile ei. Așa.
Uite paiul. Hai să mergem. Rămâi sănătoasă, Sora-Soarelui.

Creionul
de Elia David

A fost odată un creion ce se simțea foarte singur.

Era bine ascuțit, dar dintre toate creioanele din cutia lui, numai el nu
putea să scrie. Nu reușea să lase nicio urmă pe foaie. Și copiii îl dădeau de colo-
colo, fiindcă nu era bun de nimic.
Odată, creionul nefolosit îl întrebă pe cel cu vârful galben:
- Cum este când desenezi, îți place?
Iar creionul galben îi răspunse fericit:
- Da, îmi place mult! Aș desena toată ziua numai raze de soare...
Apoi creionul nefolosit îl întrebă pe cel roșu:
- Dar ție, ce îți place să desenezi?
- Mie îmi plac la nebunie inimioarele, petalele de flori și acoperișurile de
case.
Creionul albastru se lăudă cu cerul și cu marea pe care le colora ca nimeni
altul. Cel maro ajuta la înălțarea copacilor. Și, fiindcă era foarte bun prieten cu
cel verde, îl chema să-l ajute la frunze.
Creionului portocaliu îi plăceau doar portocalele coapte, pe care le agăța
în toți merii, prunii și cireșii, în vreme ce creionul negru venea din urmă, apăsat,
ca un frate mai mare și făcea câte un contur de toată frumusețea acolo unde
era nevoie de el.
Numai creionul nefolosit nu-și găsea rostul și suferea zi de zi, văzând cum
celelalte pleacă la plimbare pe hârtia atât de albă...
13
 Într-o zi însă, când stătea cu ochii închiși numai ca să nu mai vadă că e
singur în cutie, se trezi că cineva îl ridică și îl strânge cu grijă între degete. Era
atât de emoționat!... Așa că lăsă mâna aceea de copil să facă ce vrea din el.
Iar ea făcu, pe o foaie neagră, pe care celelalte culori nu se vedeau, mai
întâi un fulg, apoi un bulgăre, apoi un om minunat, de zăpadă.
Creanga de alun
de Lev Tolstoi

A fost odată un negustor bogat, care avea trei fete. Într-un rând s-a
pregătit el să plece după marfă şi a întrebat pe fete ce vor să le aducă. Cea mai
mare l-a rugat să-i aducă mărgele, a doua a cerut un inel, iar cea mică a spus:
- Nu-mi trebuie nimica. De-ţi vei aduce aminte de mine, adu-mi şi mie o
creangă de alun.
A plecat negustorul. Şi-a terminat treburile şi a cumpărat fetei celei mai mari
mărgele, iar celei de-a doua un inel.
Trece el la întoarcere printr-o pădure mare şi-şi aduce aminte că fata cea
mică n-a cerut altceva decât o creangă de alun. Coboară din căruţă să rupă
una. Deodată zăreşte într-un tufiş o creangă de alun, dar nu una obişnuită, ci
cu alune de aur pe ea. Îşi spune atunci negustorul: “Iată un dar frumos şi
pentru fata mea cea mică şi cuminte”. A aplecat creanga şi a rupt-o. Pe dată a
răsărit, ca din pământ, un urs, l-a apucat pe negustor de mână şi i-a spus:
- Cum ai îndrăznit să rupi creanga mea? Acum am să te mănânc.
Negustorul s-a speriat şi i-a răspuns:
- N-aş fi luat creanga, dacă nu m-ar fi rugat fata mea cea mai mică.
Se răzgândi atunci ursul:
- Du-te acasă, dar ţine minte: cine te va întâmpina întâi, pe acela ai să mi-l
dai mie.
Negustorul i-a făgăduit şi ursul i-a dat drumul. Pe urmă, negustorul a pornit
mai departe şi a ajuns acasă.
Cum a intrat în curtea casei sale, i-a ieşit fuga înainte fata lui cea mică şi
iubită. Negustorul şi-a adus aminte de făgăduiala dată ursului şi i s-au muiat
picioarele. El a povestit apoi tot ce s-a întâmplat şi... toţi au început să plângă.
- Nu plângeţi – spuse atunci mama – ştiu eu ce-i de făcut. Când o să vie
ursul după fata noastră, noi o să gătim pe fata ciobanului şi i-o dăm pe ea în
loc.
Într-o zi pe când se aflau cu toţii acasă, iată că intră în curte o trăsură. Şi ce
să vezi? Se coboară din ea un urs, se apropie de negustor şi îi spune:
- Dă-mi fata.
Negustorul nu ştia ce să răspundă. Mama însă a priceput îndată ce are de
făcut. A gătit-o pe fata ciobanului şi a dus-o ursului. Acesta a aşezat-o în
trăsură şi a plecat. Cum au pornit, ursul a început să mormăie şi a vrut să o
mănânce. Atunci, ea a mărturisit că-i fata ciobanului şi nu a negustorului. Ursul
s-a întors la negustor şi i-a spus:
14
 - M-ai înşelat, dă-mi-o pe fata cea adevărată!
Din nou s-au pornit cu toţii pe plâns. Au gătit fata, şi-au luat rămas bun de la
ea şi au dat-o ursului. Ursul a aşezat-o în trăsură şi au plecat. Au mers ei cât au
mers, au ajuns într-o pădure mare şi s-au oprit. Ursul s-a dat jos din trăsură şi
a spus:
- Aici e casa noastră, vino după mine!
Ursul a coborât într-o groapă, iar fata s-a dus după el. După aceea, ursul a
deschis o uşă mare, a tras-o pe fată într-un beci întunecos şi a spus:
- Vino după mine!
Fata tremura de spaimă şi se gândea că i-a sosit sfârşitul, dar tot s-a dus
după urs. Deodată se auzi un bubuit ca un tunet. Se făcu lumină şi fata văzu că
nu-i într-un beci, ci într-un palat bogat. Peste tot lumini, muzică; oameni frumos
îmbrăcaţi o întâmpină şi i se închină, iar lângă ea – un prinţ tânăr. Prinţul s-a
apropiat de fată şi i-a spus:
- Nu sunt urs, sunt prinţ şi vreau să mă însor cu tine.
Pe urmă au trimis după părinţii fetei, au poftit oaspeţi şi au făcut nuntă.
Şi au trăit fericiţi, iar creanga de alun au păstrat-o cu mare grijă.

Copiii din crâng

de Konstantin D. Ușinski

Doi copii, un frate și o soră, au pornit într-o zi spre

școală. Drumul lor trecea pe lângă un crâng cu umbră
deasă. Pe drum era cald și praf, iar în crâng – răcoare și
veselie.
- Știi ce? spuse băiatul surorii sale. Mai avem destul
timp să ajungem la școală, acolo e cald acum, plictiseală,
pe când în crâng trebuie să fie tare plăcut. Ia ascultă cum
cântă păsărelele! Și ce multe veverițe sar din creangă în Konstantin D. Ușinski
creangă! N-ar fi mai bine să mergem acolo, surioară? 1824–1871, pedagog rus
Fetiței îi plăcu îndemnul fratelui ei. Aruncară
amândoi abecedarele în iarbă, se luară de mână și se afundară în desiș, printre
tufele verzi, pe sub metecenii pletoși. Într-adevăr, în crâng era larmă și veselie.
Păsărelele zburau din loc în loc, ciripind necontenit; veverițele săreau de pe o
creangă pe alta, iar gâzele mișunau prin iarbă.
Primul lucru pe care l-au zărit copiii a fost un gândăcel auriu.
- Joacă-te cu noi, i-au spus ei gândăcelului.
- M-aș juca cu plăcere, răspunse gândăcelul, dar n-am timp: trebuie să-mi
adun mâncare pentru prânz.
- Joacă-te cu noi, i-au spus copiii unei albine galbene și pufoase.

15
 - N-am timp să mă joc cu voi, răspunse albina, trebuie să adun miere.
- Dar tu n-ai vrea să te joci cu noi? o întrebară copiii pe furnică.
Furnica însă n-avea timp nici să-i asculte; trăgea un pai de trei ori mai
mare decât ea și se grăbea să-și construiască locuința-i măiastră.
Copiii au încercat atunci să intre în vorbă cu veverița, îndemnând-o și pe
ea să se joace cu dânșii, dar veverița a dat din codița ei stufoasă și le-a răspuns
că trebuie să strângă alune pentru iarnă.
Porumbelul le-a răspuns și el:
- Eu clădesc un cuib pentru puișorii mei.
Iepurașul cafeniu alerga spre pârâu să-și spele botișorul.
Nici florile albe de fagă n-aveau vreme de pierdut cu copiii. Se bucurau că
timpul e frumos și se grăbeau să adune razele în fructele gustoase și zemoase.
Copiilor li se făcu urât, fiindcă în jurul lor toți aveau treabă și nimeni nu
vroia să se joace cu ei. Au alergat atunci la pârâu. Clipocind printre pietre,
pârâul șerpuia prin crâng.
- Tot n-ai tu nicio treabă, îi ziseră copiii, hai, joacă-te cu noi!
- Cum? Eu n-am nicio treabă? clipoci supărat pârâul. Copii leneși ce
sunteți! Uitați-vă la mine: muncesc zi și noapte și nu am nicio clipă de odihnă.
Cine le dă de băut oamenilor și animalelor? Cine spală rufele, învârtește roțile
morilor, poartă bărcile și stinge focurile? Cine, dacă nu eu? Nu-mi văd capul de
treabă, adăugă pârâul și prinse a curge printre pietre.
Copiilor le era din ce în ce mai urât și se gândiră că ar fi făcut mai bine
dacă s-ar fi dus mai întâi la școală și la întoarcere spre casă ar fi intrat puțin
prin crâng. Dar tocmai atunci băiatul zări pe o creangă verde o pitulice mică și
frumoasă. Părea că șade foarte liniștită și nu are altceva de făcut decât să
fluiere un cântec vesel.
- Ei, cântăreațo! îi strigă băiatul. Cred că tu chiar n-ai nicio treabă. Hai,
joacă-te cu noi!
- Cum? fluieră supărată pitulicea. Eu n-am nicio treabă? Oare n-am prins
eu toată ziua musculițe ca să-mi hrănesc puișorii? Mă simt atât de obosită, încât
nu sunt în stare să-mi mișc aripile, și totuși, chiar în clipa aceasta nu stau
degeaba, ci cânt ca să-mi adorm puișorii mei dragi. Dar voi ce-ați făcut astăzi,
leneșilor? La școală nu v-ați dus, n-ați învățat nimic. Alergați prin crâng, ba îi
mai împiedicați și pe alții să lucreze. Duceți-vă unde v-au trimis părinții voștri și
nu uitați că odihna și joaca nu sunt plăcute decât pentru acela care a
dus până la capăt tot ce a avut de făcut.
Pe copii i-a cuprins rușinea. S-au dus la școală și, cu toate că au ajuns
târziu, au fost sârguincioși la învățătură.

16
 Prințul Miorlau
de Nina Cassian

...Părinții nu știau ce să-i mai facă

- numai să tacă... ...Doar mâțele sosiră toate
Îi aduceau în fiecare zi cu cozile încârligate,
o mie-o sută una jucării. torcând de zor, la prințișor.
Crăișori de lemn, Sfârr... sfârr...
puști de tras la semn, Ce pisici
gume și creioane, cu ochii mici!
rațe dolofane Ce motani
de celuloid, năzdrăvani!
și căței, și mâțe, Și-ncepură să-l ațâțe:
și păpuși semețe, „Miau-miorlau!
cu ochi ce se-nchid, Hai cu noi!
și iar se deschid... Nu ești prinț.
Ah, dar prințul nostru nu tăcea defel. Ești pisoi.
El voia ceva știut numai de el: Nu mai sta! Vino-ncoa!
ceva rotund, dar și pătrat, De-acum, șoareci vei mânca.
mai mult subțire, dar și lat, Colții tăi vor ști să roadă
bun și la spart, și la mâncat, și-o să-ți crească-o coadă-coadă,
de o culoare gheare-gheare
(nu știu care) la picioare,
dar nu aceea pe care-o are... blană moale,
Miorlau! – de ce e luna mare? pe spinare,
Miorlau! – friptura nu e bună! sfârr... sfârr...
Miorlau! – vreau să mănânc compot! ochi ceacâri,
Nu vreau compot, că nu mai pot! și mustăți –
Miorlau! – că nu mă plac deloc! și-o să te ferești de băț
De ce am nas și nu am cioc? și de cei cu colții răi,
(Ei, și pe urmă, ține-te:) de dulăi și de potăi...”
De ce-s cocoși, cocoșii? Atunci prințișorul, de frică
De ce sunt roșiile roșii? Să nu se prefacă-n pisică,
și vinetele vinete? Uită de miorlăitul lui,
...Albi și împăratul, albi și-mpărăteasa, Dragi copii, povestea-i gata.
De-atâta miorlăială, se-mbolnăvise casa. Să vă duceți imediat
Canarii asurziseră, cățeii leșinară, firește, și la mama, și la tata,
iar caii se mutară cu totu-n altă țară. să le spuneți răspicat:

17
 Bostanii și verzele „Iubiții mei părinți, nu vreau
părăsiră grădinile. să fiu și eu un prinț Miorlau!”
Fugiră găinile.
Zburară și berzele.
Și se făcu – pe câte știu –
în jurul prințului – pustiu.

Povestea ursului cafeniu

de Vladimir Colin

Urșii care trăiesc la Polul Nord sunt albi. Cred că din pricina asta le spune
urși albi (dar, firește, dacă vreunul dintre voi a aflat că li se spune albi din alte
pricini, îl rog să-mi dea de știre și să nu mă mai lase să scriu minciuni). Așa...
Ei, și iată că printre urșii cei albi de la pol s-a rătăcit într-o bună zi un urs
cafeniu, un urs mare și frumos, care venea tocmai din munții noștri. Cum a
ajuns el la pol să nu mă întrebați, că nu știu. Ce știu e că s-a pomenit acolo și
că a început să caște ochii la munții de gheață și la focile care se zbenguiau pe
ei.
- Ia te uită!... Un urs murdar! strigă o focă, și toate surorile ei începură să
chicotească, să hohotească și să se prăpădească de râs.
- E mânjit tot!
- De la gheare pân’ la bot!
- Vai, vai, ce caraghios!
- Parc-a fost muiat în sos!
Uite-așa râdeau focile, râdeau de nu mai puteau. Ursul nostru se uită în
jur, gata să râdă și el de ursul cel murdar (pentru că urșii, se știe, se spală pe
dinți în fiecare dimineață și seară, ba mai fac și baie) când, spre marea lui
mirare, nu văzu niciun urs.
- Nu cumva râdeți de mine? întrebă el supărat.
- Păi de cine, măi Martine?
- Eu sunt curat, spuse și mai supărat Martin. M-am spălat chiar azi-
dimineață.
Dar focile nu-l crezură și râseră mai departe, așa că bietul urs își luă
tălpășița, mormăind. Și nu merse el cine știe cât, că se întâlni cu niște urși albi.
- Fraților! strigă bucuros Martin. Ah! Ce bine-mi pare că vă văd...
- Cine-i urâtul ăsta care se crede frate cu noi? spuse cu dispreț un urs alb.
- Ia te uită ce neobrăzare! vorbi un altul.
De ciudă, bietul Martin simți că-i dau lacrimile.
- Dar bine, fraților, nu vedeți că sunt urs, ca și voi?
- Urșii cumsecade sunt albi, răspunse primul urs alb, și fără a-l mai
învrednici cu o privire, toți urșii albi plecară, legănându-și îngâmfați blănurile
albe.
Martin se așeză pe un sloi și începu să plângă.
18
 - Făcea să bat atâta cale până la pol, ca să găsesc aici numai batjocură?
se întrebă el. Vai, ce urși răi trăiesc printre munții de gheață!
Și cum plângea așa, un pinguin se apropie încetișor.
- De ce plângi, ursule? întrebă pinguinul.
- Cum să nu plâng, pinguinule, dacă urșii albi mă disprețuiesc și focile râd
de mine? Eu sunt cafeniu, la noi toți urșii sunt cafenii.
Pinguinul era o pasăre tare isteață.
- Și numai pentru atâta lucru plângi? Hai, vino cu mine.
Îl duse pinguinul într-un loc ferit și, cât ai bate din palme, aduse o bucată
de săpun.
- Ia săpunește-te bine, de sus și până jos! îl îndemnă ea pe Martin.
- Și tu? se supără ursul. Le-am spus și focilor că sunt curat. M-am spălat
chiar azi-dimineață.
- Nu-i nimic, răspunse pinguinul. Fă-mi mie plăcerea asta.
Bombănind, Martin se muie într-un ochi de apă și prinse a se săpuni. De
mânios ce era se frecă bine, bine, bine, și – iată – curând toată blana îi era
plină de clăbuci albi și strălucitori.
- Așa, destul, spuse pinguinul.
Martin lăsă jos săpunul și voi să se vâre în ochiul de apă, dar pinguinul îl
opri.
- Stai! Rămâi așa!
Apoi îl luă de mână și-l duse în mijlocul urșilor albi.
- Vai, ce urs frumos! strigă un urs alb.
- Ce blană albă! se minună al doilea.
- Și ce mândru strălucește în soare! șopti al treilea.
Bietul Martin nu mai înțelegea nimic. Dar era atât de bucuros de primirea
pe care i-o făceau urșii albi, că nici nu-și bătu capul să înțeleagă. Îi mulțumi
pinguinului și rămase printre urșii albi cu care jucă „bâz” și „baba-oarbă”, uitând
de toate.
Deodată însă, un munte de gheață se apropie de sloiul pe care se jucau.
- Fugiți! Fugiți! strigă un pui de urs și se aruncă în apă, înotând
voinicește.
Urșii se opriră din joacă, văzură muntele și pricepură că se va ciocni de
sloiul lor, strivindu-i sub greutatea lespezilor de gheață. Speriați, săriră în apă și
se depărtară degrabă, în vreme ce Martin – neobișnuit cu viața de la pol –
rămase pe sloi. Când înțelese ce primejdie îl paște, voi să sară și el în apă, dar
chiar în clipa aceea răsună glasul înspăimântat al unei ursoaice.
- Puiul! Puiul meu!... A rămas pe sloi!
Niciunul dintre urșii care se depărtaseră nu scoase nicio vorbă, niciunul nu
cuteza să se întoarcă pe sloi. Martin se repezi și începu să caute ursulețul. Îl
află pe o moviliță de zăpadă și-l luă în brațe, dar în clipa aceea se auzi un
trosnet cumplit și muntele de gheață izbi sloiul.
Totul pârâia, se prăbușea, valurile țâșniră înalte cât muntele.

19
 Cu puiul în brațe și ferindu-l de bucățile de gheață, mari cât o casă,
Martin se pomeni în apă. Fusese rănit de sulițele de gheață. Dar puiul era
nevătămat.
O lespede grea îl împidica acum pe Martin să iasă la lumină. Cu chiu, cu
vai sparse lespedea și, înotând, se ridică pe un sloi ce plutea, la adăpost de alte
primejdii. Mama ursulețului se repezi să-i mulțumească, dar, când ajunse lângă
Martin, încremeni. Și la fel încremeniră și ceilalți urși albi. Clăbucii de săpun din
blana lui Martin se topiră în apă, și ursul nostru era din nou cafeniu...
- Alb sau cafeniu, ești un urs bun și viteaz, spuse mama ursulețului,
văzând cum puiul se prinsesecu lăbuțele de gâtul lui Martin. Îți mulțumesc...
Niciunul dintre noi n-a cutezat să rămână pe sloi...
- Nu blana îl face pe urs, încuviințară și ceilalți urși albi, adunându-se în
jurul lui Martin și strângându-i care mai de care laba.
Din ziua aceea, Martin n-a mai fost nevoit să-și împodobească blana cu
clăbuci de săpun (treabă care l-a bucurat strașnic căci săpunul uscat îi pricinuia
mâncărimi cumplite și-l silea să se scarpine cu toate cele zece gheare, ceea ce
nu era deloc frumos și nici plăcut nu era).
Cât a rămas printre urșii albi s-a bucurat de cinste și prietenie, iar când
s-a întors acasă a alergat la prietenul meu, care scrie toate poveștile pentru
copii, și i-a povestit întâmplarea. De atunci mai cântă Martin și-n ziua de azi:
Crezi că-mi pasă că te știu
Negru, alb sau cafeniu?
Inima să-ți fie dreaptă.
Eu te judec după faptă!

Banul muncit
de Alexandru Mitru

Numai ce-i dobândit prin muncă are temeinicie!

Numai ce-i câștigat cu cinste are preț!
A fost odată într-un colț de țară un potcovar, pe nume Petcu. Toată lumea
îl cunoștea și-l prețuia. Petcu muncea din zori și până-n noapte; nu se da-napoi
de la vreo muncă.
Avea Petcu și un fecior: pe Iliuță.
Și cât era ziua de mare, Iliuță nu știa altceva să facă decât să se
tolănească prin pădure, să strângă mure și să doarmă.
Privea la ceilalți cum muncesc și nu se rușina. Vorba cântecului:
„La toată casa
bate coasa,
dar la mine
20
 n-are cine!...”
Privea la tatăl său cum cădea frânt de oboseală și îi mânca bucatele, îi
bea vinul... La o astfel de muncă era totdeauna cel dintâi. Cum spune o zicală:
„De e muncă, nu se vede; la mâncare e cât șapte!”
Mânca deci, precum spun, bucatele tătâne-său și nu se rușina deloc.
Le mesteca alene sau le sorbea pe îndelete și pleca iară să se culce.
Mai auzea din depărtare cum bocănea tatăl pe nicovală și-adormea liniștit.
De la o vreme s-a luat însă părintele de gânduri. Azi, mâine, n-o mai fi
nici el pe lume... Băiatul a crescut destul de mare. Și n-are niciun rost. L-a
chemat tatăl pe Iliuță lângă nicovală și a rostit:
- Să știi, băiatule, că acul mic îmbracă toată casa și hărnicia singură îți dă
de mâncare... Te du dară în lume și muncește, deprinde o meserie, vină apoi
acasă cu banii dobândiți, să mă mândresc cu tine! De nu câștigi, să nu te mai
întorci la pragul părintesc!
Aude astfel de cuvinte și se mâhnește Iliuță.
Să-și lase odihna, bucatele de-acasă, să muncească? Nu prea-i vine la
socoteală! Stă, se gândește și pe dată-i vine-n minte:
„O să mă duc degrabă la măicuța. Ea nu-i așa de rea ca tata. Și-o să-i cer
un galben.”
Se duce-n fața mamei și o roagă:
- Măicuță, nu vrei tu să-mi dai un galben? De mult nu mi-ai mai dat! Și-mi
trebuiește...
Stă măicuța-n cumpănă, dar vede pe băiatul ei cel drag posomorât și
întristat și-o doare inima să-l știe astfel.
Caută sub pernă, unde-și ține bărbatul ei banii adunați prin muncă și-i dă
băiatului un galben.
A doua zi, ia Iliuță bucate în traistă. Pornește spre pădure și stă acolo ziua
întreagă. Numără frunzele, doarme bine, mănâncă zdravăn și se întoarce seara
acasă.
Intră la tatăl său sub șopru. Potcovarul, cu fața asudată, c-un șorț de
piele înainte, murdar tot de funingine și zgură, nu se-ndura să lase lucrul, mai
ciocănea încă pe nicovală.
Cum și-a văzut fiul venind, l-a întrebat:
- Ce-ai făcut toată ziua, Iliuță? Ai câștigat ceva?
Băiatul se preface că-i trudit:
- Ehei, tătucă, abia mai pot merge. Mă doare și grumazul și spatele. Am
muncit mult. Și iată galbenul pe care l-am câștigat.
Potcovarul a luat în mână banul, l-a cântărit și într-o mână și într-alta...
În fața lui luceau cărbunii aprinși. S-a dus spre ei. A aruncat banul în foc
și l-a lăsat să se topească.
Apoi l-a privit drept în ochi pe fiul său, pe Iliuță. Flăcăul a tăcut, a privit în
jos.

21
 - Mă minți, flăcăule – a rostit tare potcovarul – banul acesta nu-i câștigat
de tine, ci de altul. Te du din nou. Să nu te întorci, de n-ai să-nveți să-ți câștigi
banul prin muncă.
A plecat Iliuță, da-n gândul lui se învârtea minciuna mai departe.
„Ea e mai bună – chibzuia feciorul - și o să se-ndure să mai îmi dea un
galben!”
- Mămucă – a început să se prefacă Iliuță – să vezi... am pierdut galbenul
ce mi l-ai dat. Dă-mi altul.
O doare inima pe mamă când își vede copilul său mâhnit, o doare inima
când vede umbrele ce i se strâng pe frunte.
Se înduplecă din nou sărmana mamă. Caută sub pernă unde-și ținea banii
cei dobândiți prin muncă, scoate un galben și i-l dă.
A doua zi de dimineață Iliuță, cu traista de mâncare după gât, porni iarăși
la drum. Plecă pe malul râului, numără peștii ce-i vedea prin apă, se scăldă ziua
întreagă, dormi, mâncă și pe înserate o luă spre casă.
Intră la tatăl său, făcând din nou pe obositul:
- Nu mai pot de spinare, nici de picioare, tată. Poftim ce-am dobândit.
Tatăl luă galbenul, îl azvârli în foc, își privi în ochi feciorul și glăsui:
- Să pleci! Nădăjduiesc că-i cea din urmă oară când mă mai minți.
Minciuna-i gogoneață, măi băiatule, e greu s-o ții în mână, scapă iute. Să nu te-
ntorci până nu vei aduce un galben câștigat de tine! grăiește tatăl cu blândețe.
Da-n ochii lui nu e decât durere! Și-alături se ivește mama plânsă și întristată.
Ce slabi sunt amândoi! Cum a putut să mintă așa fără rușine? Cum nu i-a
fost milă de ei? Îi veni lacrimi în ochii lui Iliuță. Ar vrea să cadă în genunchi, să
le ceară iertare. Dar vorbele, de astă dată, nu vor avea de bună seamă vreo
cătare.
Își pleacă ochii Iliuță și pornește. Din depărtare mai privește o dată spre
casa părintească.
Umblă prin sate. Se tocmește. Muncește și la plug, și la semănat, taie și
lemne în pădure. Acum are mâinile zdrelite, fața arsă de vânt și de arșiță. Se
simte însă bine. E vesel cum n-a mai fost vreodată!
Și stă așa o lună încheiată. Pe la sfârșitul lunii vine acasă.
Tatăl e tot la muncă, mama i-alăturea de el. Vorbesc. Și poate chiar pe el
îl pomenesc.
- Te uită, tată, zice Iliuță, și îi întinde un galben lucitor, cu zimții noi. E
câștigat de mine.
Tata îl cântărește iară-n palmă și-l zvârle-n foc.
- Nu, tată – strigă Iliuță – nu-l arunca! Și se repede cu mâinile în flăcări,
se arde, însă scoate galbenul de acolo. E galben muncit, tată. În el sunt strânse
zile multe și nopți trudite, la arătură, la cărat de lemne. Îmi pare rău de el...
Se luminează fața tatălui.
- Acum știu că rostești adevărul, grăiește Petcu potcovarul. De bani străini
nu-ți pare niciodată rău, de aceea nici nu te-ai mișcat să scapi galbenii pe care

22
i-am aruncat în foc mai înainte. Dar de ăsta, care-i dobândit din truda ta, vezi
cum te doare inima? Vezi cum îți pare rău, măi Iliuță?
- Așa-i banul muncit! adăugă mama. Îl prețuiești cu-adevărat, și-are
temeinicie, măi copile.
Așa-i banul muncit!...

Povestea anotimpurilor
de Maria Dorina Pașca

Andreea e prietena mea. De câte ori ne întâlnim îmi spune tot ce

născocește. Iată ce mi-a spus acum câteva zile:
- Știi ce-am găsit azi? O poveste. Stai să ți-o spun:
„Cică a fost odată un împărat ca toți împărații și o împărăteasă ca toate
împărătesele. Pe împărat îl chema Anul, iar pe împărăteasă o chema Ziua. Și
aveau patru fete. Prima era Primăvara. Când s-a născut ea, pământul s-a
acoperit cu o rază de soare, ghioceii și-au scos capul din fulare, iar pomii
râdeau de înfloriți ce erau. Când s-a ivit pe lume Vara, pământul s-a îmbrăcat
în holde, iar soarele și-a prins cercei de cireșe la urechi. Toamna s-a ivit după
suratele ei, atunci când livezile s-au înmiresmat de roade, iar viile purtau
ciorchini mari de struguri. Iarna, sora cea mică, și-a urmat surorile, albă ca un
mărgăritar.
Au crescut toate ca-n povestea aceea pe care mi-ai spus-o tu: într-o zi,
cât altele în nouă...
Și nu peste multă vreme le-a venit și rândul la măritat, că nu le era ușor
părinților cu atâtea fete. Primăvara își găsi mire pe Mugur. La nunta lor au
venit toți ghioceii, toporașii și brândușele, nuntind șapte zile și șapte nopți.
Vara prinse drag de Soare și holda de grâu le-a fost casa. Toamna îl îndrăgi
pe Belșug, când crengile pomilor se aplecau să mulțumească pământului
pentru roade. Iarna luă de bărbat pe Crivăț, făcând mare bucurie la curtea
împărătească.
Primăvara și Mugur au avut trei flori: Martie, Aprilie și Mai. Vara și
Soarele, trei raze aurii: Iunie, Iulie și August. Toamna și Belșug, trei mere
roșii: Septembrie, Octombrie și Noiembrie. La urmă, Iarna și Crivăț, trei
flori de gheață: Decembrie, Ianuarie și Februarie.”

23