Patul lui Procust

Camil Petrescu

Romanul „Patul lui Procust” continuă, într-un fel, „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război”, în sensul că se urmăreşte aceeaşi dramă a intelectualului român,
într-o societate dominată de afacerism, politicianism şi mondenitate. Psihologismul, de o
nuanţă atât de personală, din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, ajunge
la un grad de acuitate excepţional, în „ Patul lui Procust”. Acesta e romanul care îl desemnează pe
Camil Petrescu ca pe un adevărat deschizător de drumuri, alături de alţi creatori al literaturii de tip analitic:
Hortensia Papadat-Bengescu, Anton Holban, Mihail Sebastian.
Întâlnim în acest roman aceeaşi temă a iubirii ratate. Continuitatea cu romanul anterior
se manifestă şi la nivelul structurii narative şi al stilului anticalofil. Omogenitatea artistică a
celor două romane este determinată de consecvenţa conceptului de realitate cu care operează
Camil Petrescu în ambele romane. Socotind că realitatea este devenire, şi nu înlănţuire
mecanică de cauze, Camil Petrescu consideră că scriitorul trebuie să creeze într-o carte
spectacolul imaginii mentale al unei experienţe individuale.
Procedeul literar cel mai potrivit devine, astfel, confesiunea, realizată prin tehnica „fluxului
conştiinţei”. Ca şi în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, prin nararea la
persoana întâi se păstrează perspectiva punctului unic asupra evenimentelor care se complică
prin relativizare, în sensul că asupra aceluiaşi eveniment acţionează două puncte de vedere
(tehnica reflectării în oglinzi paralele). Drama geloziei lui Gheorghidiu este recinstituită din
unghiul lui de vedere, drama lui Ladima se conturează din cel puţin patru unghiuri:
- al propeiilor scrisori către Emilia,
- al Emiliei,
- al lui Fred Vasilescu,
- al autorului.
Literatura capătă astfel un spor de autenticitate, pentru că ea permite intuirea caracrterului
unic, inefabil şi nerepetabil al vieţii.
Geneza romanului e fixată chiar de autor, în 1926, când, spre a suplini absenţa unui
material promis lui Liviu Rebreanu, este obligat să publice în revista pe care o conducea nişte
„scrisori imaginare”, semnate”T”. Fragmentele apar ca aparţinând unei scriitoare, iar Eugen
Lovinescu apreciază fineţea stilului. Opera încheiată este publicată în anul 1933, bucurându-
se de succes la apariţie. Doar trei ani despart primul roman, „Ultima noapte de dragoste,
întâia noapte de război”, de „Patul lui Procust”, însă progresul, în sensul modernizării
formulei narative, este evident.
Urmărind nivelul de suprafaţă al textului, observăm organizarea, cu totul nouă, a
materialului epic: o structură a paginii amintind de „Ţiganiada”, cu un subsol bogat în
informaţii, detalii, precizări, o voce a naratorului imprecisă, un început abrupt şi mai ales
neliniştitor, absenţa aparentă a unui creator-Demiurg, care să organizeze haosul, să conducă
lectura. Îl descoperim în final pe autorul-personaj, în subsolul textului, conversând amical cu
unul din naratori, Doamna T. oferind cu amabilitate lecţii de scris, şi rezervându-şi doar rolul
de organizator al mărturiilor din care se compune romanul, un veritabil „dosar de existenţă”.
Adept al proustianismului, Camil Petrescu aşază autorul într-o ipostază opusă
omniscientului Balzac, el este doar una din „vocile” romanului care contribuie la
ambiguizarea perspectivei, una din oglinzile ce reflectă eroi, întâmplări, fragmente de
realitate. Opera capătă astfel o impresionantă doză de autenticitate, tocmai pentru că, la fel ca
în „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, autorul se abţine de la sentinţe
definitive, în numele ideii că literatura e viaţa, iar viaţa nu poate fi prinsă în formule general
valabile. Fără a fi cu totul original (modelul este André Gide – „Sechestrata din Poitiers”),
în literatura română Camil Petrescu este cel dintâi care renunţă la prerogativele creatorului
tradiţional.
Partea cea mai izbitoare a romanului este structura lui compoziţională, construcţia de
tip clasic bazată pe succesiunea de planuri narative e înlocuită de un număr de scrisori,
confesiuni şi documente, care alcătuiesc un „dosar de existenţă”.
Structura romanului cuprinde trei scrisori ale Doamnei T., caietul lui Fred Vasilescu, în
care sunt inserate şi scrisorile lui Ladima către Emilia, şi două epiloguri, cel dintâi
aparţimând lui Fred, dornic să descopere date despre sinuciderea lui Ladima, cel de-al doilea
aparţinând autorului care încearcă să lămurească moartea lui Fred Vasilescu. Vocile marative
se vor schimba pe parcursul romanului, autorul având doar rolul de a le alege pe acelea care
„au ceva de spus”.
Tematic romanul apare din primele pagini ca un roman de dragoste de tip analitic.
Iubirea, ca experienţă devastatoare, este sentimentul analizat în carte din perspectiva doamnei
T. şi a lui Fred Vasilescu. Cei doi alcătuiesc un cuplu învăluit în mister, prins într-o legătură
chinuitoare. Fiinţe superioare, capabile de o combustie nimicitoare, cei doi rămân cu
nostalgia unei iubiri absolute, atinse preţ de o clipă. Fiorul aproape mistic al pasiunii lor este
analizat cu o luciditate de tip stendhalian care, după cum însuşi autorul mărturisea, „nu
omoară voluptatea reală, ci o sporeşte”.
Interesantă, acţiunea romanului se constituie din retrospecţii şi comentarii, având drept
cadru o după-amiază în care, după ce se desparte de doi amici scriitori, Fred Vasilescu
rătăceşte plictisit pe străzile pustii ale oraşului, anesteziat parcă de caniculă, oprindu-se în
final la Emilia Răchitaru, actriţă stagiară şi femeie „de lume”, în dormitorul căreia va citi
scrisorile lui Ladima, poet şi ziarist dispărut cu puţin timp înainte. Lectura scrisorilor de
dragoste îi nrelevă lui Fred o altă latură a personalităţii celui pe care-l admirase pentru
intransigenţa şi verticalitatea sa morală, pentru cultura, cavalerismul şi demnitatea sa. Această
cufundare în intimitatea unui cuplu straniu devine pentru Fred un prilej de rememorare a
iubirii sale pentru doamna T. romanul plasează deci, în paralel, două „istorii ale cuplului,
ambele sortite eşecului”.
Pentru Fred Vasilescu, fiul milionarului analfabet Tănase Vasilescu Lumânărarul din
romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, iubirea tainică pentru
doamna T. este „cancerul existenţei sale”. În aparenţă un dandi, ilustrând succesul şi o
perfectă integrare în societate, fiind caracterizar de autor prin tot ce e specific snobismului
modern („artă, politică, militărie, acrobaţie, dans modern, destin de Don Juan”), Fred
ascunde un suflet sensibil, o rafinată şi superioară capacitate de a iubi. Deşi refuză iniţial
invitaţia autorului de a scrie, treptat confesiunea devine un act de eliberare sufletească, o
modalitate de a limpezi şi reconsidera universul exterior. El mărturiseşte: „Povestind în scris
retrăieşti din nou aceleaşi întâmplări şi bucurii, dar parcă le simţi altfel, apar acum luminate
de alt înţeles”.
 Sfiala iniţială în faţa scrisului, care îl caracterizează pe Fred („Voi fi păcătuind cumva
împotriva gramaticii”), o defineşte şi pe doamna T („Mă întreb dacă n-aş face chiar greşeli
de ortografie”). Reţinerea lor e un bun pretext pentru scriitor de a teoretiza asupra literaturii
ca expresie a conştiinţei, act în care latura formală este aproape insignifiantă: „Arta n-are de-
a face cu ortografia. Stilul frumos, doamnă, e opus artei”.
Cunoscut scriitor anticalofil, Camil Petrescu pretinde: „...fără ortografie, fără compoziţie,
fără stil şi chiar fără caligrafie”.
Rămaşi în faţa foii albe, cei doi, doamna T şi Fred Vasilescu, retrăiesc, parcă printr-o
dilatare a senzaţiei, etapele iubirii lor. Se trădează ca firi reflexive de o maximă sensibilitate.
Cel pe care prietenii îl consideră snob (Fred Vasilescu) este de fapt un exemplar superior,
care va fi el însuşi cenzurat prin moarte. Chiar moartea sa îi exprimă caracterul. Sinucidere
sau accident, nu se lămureşte nici în finalul romanului, tânărul diplomat ducând în mormânt
şi taina iubirii sale neîmplinite.
Doamna T. reprezintă, în viziunea criticului Dumitru Micu, „feminitatea de zonă
superioară în «sinele» feminităţii ideale”. Departe de a fi un personaj lămurit, doamna T este
relativizată, perspectivele asupra ei sporesc misterul unei feminităţi tulburătoare. Este „vie”,
„fermecătoare”, având o mobilitate a spiritului remarcabilă. Deşi femeie, e un spirit care
problematizează, fiind dotată cu o inteligenţă şi o sensibilitate intelectuală superioare lui
Fred. Ea posedă ceea ce-i lipseşte celuilalt personaj feminin al romanului, Emilia Răchitaru.
„Dacă Emilia este un Caliban, doamna T este un Ariel” (Dumitru Micu). Ea trăieşte drama de
a nu-şi putea explica motivul pentru care bărbatul care o iubeşte se îndepărtează brusc, fără
motiv şi fără o justificare. Taina va rămâne nedezlegată, autorul nu va oferi o explicaţie,
lăsând interpretările pe seama cititorului.
Misterioasei doamne T. i se creează o replică în roman, în persoana Emiliei Răchitaru.
Lipsită de tact şi decenţă, inferioară în expresie şi esenţă, Emilia Răchitaru îşi dedică
existenţa interesului material, trăind iluzia talentului şi a superiorităţii. În „ierarhia”
personajelor feminine create de Camil Petrescu,m Emilia este pe treapta inferioară, meste o
Ela Gheorghidiu decăzută, o „frumuseţe caligrafică”, „de lemn vopsit”, „o carte poştală pe
care scrie într-un colţ souvenir”, nimic particular, totul comun, imitaţie fără valoare.
Singurul care vede în Emilia „bucuria luminoasă”, „armonie”, „inteligenţă egală,
subtilă şi liniştit pătrunzătoare ca o mireasmă”, este Ladima, personajul absent, reconstituit
din reflectarea în conştiinţă – oglindă a celorlalţi, deformat de unii, ridiculizat de alţii,
intelectual ratat în plan social, obsedat de idealuri care îl vor distruge. Opiniile celorlalţi sunt
contradictorii: „strălucit talent”, „poet smintit şi cumsecade”, „dobitoc”, „excesiv
sentimental”, „cam aiurea”. El ilustrează destinul intelectualului camil-petrescian, cel care
nu poate să acţioneze decât aşa cum îi dictează conştiinţa, orgolios până în ultinul ceas şi
refuzând chiar după moarte mila celorlalţi (Deşi poet sărac, în momentul sinuciderii are
asupra lui o sumă considerabilă de bani şi o scrisoare de dragoste pentru doamna T.). Deşi
este personaj absent, el reprezintă axul romanului. Structural, se încadrează în familia
spiritelor înalte, alături de Ştefan Gheorghidiu, Pietro Gralla, Andrei Pietraru, Gelu Ruscanu.
Sinuciderea este o formă de curaj, un ultim mod de a-şi manifesta dispreţul pentru societatea
care reprezintă un veritabil „pat procustian”, ce are ca scop uniformizarea indivizilor.
Superior lumii lui care nu-l încape nici afectiv, nici intelectual, Ladima o recreează în versuri
barbiene cuprinse în subsolul textului: „Felie noroi e ciclul meu,/ Spre capătul carent răzbat
cu greu, / Fuiorul tors al cretei mi-e povară, / Şi de mă apără, mă şi măsoară. ... Eu, plin de
bale şi vâscos, greu lupt /Alăturea din soare să mă-nfrupt.” („Patul lui Procust”)
Originalitatea lui Camil Petrescu constă în a se introduce pe el însuşi între protagonişti,
în a teoretiza în subsolul paginilor actul creativ. Subsolul este de fapt un al doilea roman,
complementar primului. Aici este de fapt concepţia despre literatură a autorului. Camil
Petrescu îşi numeşte romanul „dosar de existenţe” în sobsolul primei pagini. Mai târziu va
cere lui Fred Vasilescu: „povsteşte la întâmplare, totul ca într-un proces verbal”. Concepţia
autorului este mai largă: dosarele de existenţă şi procesele verbale nu aparţin oricui, ci umor
oameni superiori, capabili să exprime semnificaţiile vieţii răsfrângându-le în conştiinţă.
Astfel, autorul romanului nuanţează concepţia lui André Gide, care este creatorul dosarelor
de existenţă.
Interpretând simbolul din titlul romanului ajungem la concluzia că el se referă la un
spaţiu al nepotrivirii. Autorul face o subtilă analiză psihologică a mutilărilor pe care
sentimentul neîmpărtăşit al iubirii le poate provoca în sufletul omului. Ladima trebuie să-şi
amputeze sufletul pentru a se coborî la nivelul vulgar al Emiliei. Doamna T. trăieşte
dezgustul şi suferinţa neînţelegerii unui refuz. Fred Vasilescu îşi reprimă cu brutalitate o mare
pasiune, datorită unui inexplcabil complex de inferioritate pe care i-l dă doamna T. Doar
Emilia nu pare atinsă de nimic, deoarece ea nu trăieşte semntimentul, ci îl mimează.
Din perspectiva acestei reprezentări, „Patul lui Procust” este un adevărat roman de
dragoste. Dar lărgind semnificaţia simbolului, se poate vorbi de un roman al condiţiei
intelectualului într-o societate nedreaptă, care nivelează talentul şi inteligenţa, promovând
mediocritatea şi compromisul. Sensul cel mai cuprinzător al simbolului din titlu se află în
poezia „Patul lui Procust” a lui Ladima din subsolul paginii, în care se subliniază caracterul
contradictoriu al esenţei umane.
Procustianismul înseamnă o confruntare dintre doi termeni, care se definesc reciproc
unul prin mărimea celuilalt. Înfruntându-se, oamenii se măsoară între ei, fiecare fiind pentru
celălalt un Procust, o victimă şi călău în acelaşi timp. De aceea, George Călinescu numea
„Patul lui Procust” un roman de experienţă, de cunoaştere, în care eroul are capacitatea de a
se vedea trăind, dedublare voluptoasă.
Stilistic, romanul evidenţiază concepţia anticalofilă a autorului, interesul pentru
precizia redactării primează. Limbajul este neologistic servind, evident, analizei psihologice,
fraza amplă, arborescentă.
Şerban Cioculescu sintetizează datele unui profil creator, cu totul original, astfel:
„Acuitatea psihologică, luciditatea totală, expresia nudă, neînflorită, a unui scriitor de rasă
şi nerv, narator, portretist şi analist pe material viu, pe ţesut moral cald, palpitant de viaţă”.
Camil Petrescu introduce în proza româneasc imagini intelectuale, scrisul nuanţei
sufleteşti, frumuseţea limbajului analitic. Efectul frazei sale nu provine din abundenţa
figurilor de stil, pe care le respinge, ci din vibraţia inanalizabilă pe care o strecoară în cuvinte.
Spectacolul stilistic este un spectacol al inteligenţei.