Andy Puşcă Succesiunile

de către instanţe „de la caz la caz”. În secolul al III-lea, rudele apropiate erau
descendenţii, ascendenţii, fraţii şi surorile, având dreptul de a introduce
acţiunea respectivă în următoarele condiţii:
- să nu fi primit partea ce li se cuvenea din moştenire, socotită la un sfert din
ceea ce ar fi primit ca moştenitor legal (quarta legitima);
- să fi fost lipsite în mod injust de cota parte ce li se cuvenea, fapt care urma
să fie apreciat de judecător în mod suveran;
- să nu existe o altă acţiune pentru satisfacerea pretenţiilor lor.
În timpul lui Iustinian, cuantumul rezervei a fost stabilit în raport de numărul
copiilor testatorului. Pe de altă parte, rezervatarul care nu primise nimic din
moştenire, avea posibilitatea ca printr-o acţiune să-şi completeze cuantumul
legal al rezervei. Acţiunea nu atrăgea anularea testamentului, rezervatarul era
pus în locul moştenitorului instituit, dar era obligat să execute toate dispoziţiile
testamentare în limitele cotităţii disponibile. Acest sistem cu privire la querela
nu putea ocroti pe rezervatari decât împotriva actelor de ultimă voinţă, dar nu şi
împotriva actelor de donaţie încheiate între vii. Totuşi, constituţiile imperiale
au extins regulile querelei şi asupra donaţiilor făcute de defunct în timpul vieţii
sale în dauna moştenitorilor rezervatari. Este aşa-numita plângere împotriva
donaţiei decente (querela inofficiosae donationis).

Sarcina de lucru 5
Explică acţiunea pe care o aveau rudele negratificate împotriva
testamentului.

4.3. Legatele şi fideicomisele

4.3.1. Legatele
Legatul este o liberalitate pe care testatorul o impune prin testament, cu
titlu particular, pentru a gratifica o terţă persoană, numită legatar. Iustinian
îl defineşte ca fiind un fel de donaţie lăsată de cel decedat (donatio quedam
a defuncto relicta).

Legatele trebuiau să îndeplinească mai multe condiţii:

- să fie lăsate prin testament. În timpul lui Iustinian puteau fi înscrise într-un
codicil, adică într-un act de ultimă voinţă nesupus formalităţilor
testamentului;

Drept roman 84
Andy Puşcă Succesiunile

- să fie formulate în termeni solemni; în vederea lui Iustinian, această regulă

căzuse în desuetudine;
- nu puteau fi impuse decât în sarcina unui moştenitor testamentar, deoarece
ele constituiau o micşorare (delibatio) a părţii de succesiune ce-i revine.
După formele folosite în testament, legatele erau de patru feluri:
1. Legatul prin revendicare (per vindicationem) era acela în care testatorul
folosea formula: „dau şi las pe sclavul Stichus lui L. Titius” (L Ttitio hominem
Stichum do lego). Acest gen de legat transfera legatarului, în mod direct,
proprietatea respectivului bun. În consecinţă, legatarul, dobândind proprietatea
lucrului, avea în calitate de proprietar acţiunea de revendicare (reinvindicatio),
pentru a intra în stăpânirea bunului. De aici, şi denumirea de legat „prin
revendicare” (per vindicationem).
2. Legatul „prin obligaţie” (per damnationem) presupunea următoarea
formulare: „moştenitorul meu să fie obligat să dea lui L. Titius pe sclavul meu
Stichus.” (heres meus L. Titius, Stichum servum meum dare damnas esto).
Printr-un astfel de legat moştenitorul era obligat (damnatus) să facă o prestaţie
în folosul legatarului. Legatarul avea în vederea prestaţiei respective, o acţiune
personală.
3. Legatul prin îngăduinţă (sinedi modo) este o varietate a legatului anterior.
Formula era: „moştenitorul meu să fie obligat să îngăduie ca L. Titius să ia şi
să aibă pe sclavul Stichus.” (heres meus damnas esto sinere L. Titius hominem
Stichum sumere sibique habere). Aşadar, moştenitorul era obligat să îngăduie
(sinere) legatarului să ia ceva din moştenire cu titlu de legat.
4. În fine, prin legatul „prin luare cu anticipaţie” (per praeceptionem),
testatorul dispunea că unul din moştenitorii săi să ia, înainte de a se face
împărţeala succesiunii, din patrimoniul succesoral un bun determinat. Formula
era: „L. Titius să ia cu anticipaţie pe sclavul Stichus.” (L. Titius hominem
Stichum praecipito). În epoca imperială senatus-consultul neronian atenuează
rigiditatea formalismului în materie de legate, stabilind că orice legat nul din
lipsă de forme va fi socotit ca legat „prin obligaţie” (per damnationem) şi în
consecinţă, valabil. Acest act normativ a contribuit la estomparea deosebirilor
care existau între diversele categorii de legate. În anul 339 e.n., o constituţie
imperială a suprimat obligativitatea formelor solemne pentru legate. Constituţia
nu abordează cele 4 categorii de legate, dar criteriul de distincţie urma să fie
căutat în intenţia testatorului, şi nu în termenii folosiţi în redactare. Cu alte
cuvinte, vechea teorie cu privire la felurile legatelor, savant construită pe un
criteriu de formulare, nu mai avea raţiune de a exista; de aceea, Iustinian,
conformându-se acestei tendinţe doctrinare, impusă de necesitatea simplificării
formelor, o suprimă.
Numeroase măsuri au fost luate şi cu privire la libertatea de a dispune a
testatorului. Iniţial, nelimitată, această libertate a început să capete, odată cu
slăbirea solidarităţii familiale aspecte negative. Se întâmplă adesea ca şeful de
familie (pater familias) din consideraţii pur subiective, să-şi irosească averea în
legate numeroase făcute adulatorilor, interesaţilor şi nu rareori, curtezanelor.
Prin asemenea legate, moştenitorii îşi vedeau micşorată sau chiar epuizată
partea ce li se cuvenea din moştenire şi în consecinţă, nu acceptau calitatea de
Drept roman 85
Andy Puşcă Succesiunile

succesori; acest fapt, aducea căderea testamentului, întina memoria defunctului

şi prejudicia chiar pe legatari, deoarece deschizându-se succesiunea legală, nu
mai puteau beneficia de legatele pentru care au fost instituiţi. Spre a preveni
asemenea stări de lucruri au fost promulgate mai multe legi care au limitat
libertatea de a testa. Legea Furia testamentaria a stabilit că nimeni nu poate
face legate mai mari de 1000 de asi, iar Legea Vaconia, că nici un legatar nu
poate primi mai mult decât cel mai puţin favorizat dintre moştenitori. Aceste
dispoziţii legale nu s-au dovedit eficiente, deoarece testatorul putea fie să-şi
risipească întreg patrimoniul în mai multe legate de 1000 de asi, fie să lase
numeroase legate mici, reducând partea moştenitorului la valoarea unui astfel
de legat. O a treia lege, Falcidia, stabileşte că moştenitorul va primi un sfert
(quarta falcidia) din succesiune şi că legatele rămân valabile numai în limitele
restului de ¾.

Sarcina de lucru 6
Redactează un text de 15-20 de rânduri prin care să explici unui
interlocutor imaginar care sunt formele legatului.

4.3.2. Fideicomisele
Dacă un şef de familie intenţiona să facă printr-un act de ultimă voinţă, o
liberalitate unei persoane care nu avea capacitatea de a fi instituită prin
testament, un alt mijloc la îndemână decât să roage de regulă pe moştenitor
să-i îndeplinească dorinţa şi să-i dea respectivului terţ un bun, o parte din
succesiune sau chiar moştenirea în întregime, nu avea. Un astfel de act se
numea fideicomis (fidei commisum), deoarece pentru întocmirea lui se
foloseau unii termeni speciali ca: „încredinţez” (fidei committo), „rog”
(rogo) etc.
Cu alte cuvinte, dispunătorul „ruga” pe moştenitor, numit în această calitate
fiduciar să dea ceva unei terţe persoane numită fideicomisar.
Neavând putere obligatorie în vechiul drept roman, fideicomisele au primit, în
vremea împăratului Augustus, o sancţiune juridică, deoarece ele serveau mai
bine interesele materiale şi morale ale şefului de familie decât legatele supuse
anumitor reguli de fond şi formă, depăşite adesea de mersul evenimentelor.
Într-adevăr, spre deosebire de legate, fideicomisele puteau fi lăsate nu numai
de către cei ce îşi întocmeau un testament, dar şi cei care nu-şi făceau
testament, adică de cei al căror patrimoniu se împărţea moştenitorilor legali în
conformitate cu normele succesiunii ab intestatum. De asemenea, fideicomisele
puteau fi puse, spre deosebire de legate, nu numai în sarcina unui moştenitor,
dar şi a unui legatar sau chiar a unui alt fideicomisar.

Drept roman 86
Andy Puşcă Succesiunile

Fideicomisul putea fi de douădou feluri: particular şii de ereditate. Fideicomisul

particular avea ca obiect lucruri primite cu titlu particular (un sclav o cas
casă etc.),
pe când cel de ereditate, o cotă
cot parte din moştenire
tenire sau succesiune în întregime.
În acest din urmă caz, moştenitorultenitorul fiduciar în sarcina că căruia revenea
executarea fideicomisului nu primea nimic din moştenire,
mo dar rămânea
ămânea obligat,
în calitate de erede să s achite toate datoriile succesiunii. Pentru a se evita
asemenea situaţiiţii inechitabile, s-aa dispus, prin mai multe acte normative, ca
moştenitorul
tenitorul fiduciar să-şi
s păstreze
streze pentru el un sfert din succesiune în care
limite va răspunde
spunde de datoriile moştenirii
mo tenirii iar pentru datoriile ce grevau celelalte
trei sferturi din succesiune, să
s răspundă fideicomisarul. În epoca lui Iustinian,
fideicomisele particulare sunt asimilate cu legatele ca o consecin
consecinţă, pe de o
parte a dispariţiei
iei formelor riguroase ale legatelor, iar pe de altă
ţiei alt parte, a
limitării libertăţii
ăţii de a dispune în materie de fideicomise.
fideicomise. Sunt atenuate şi
deosebirile dintre fideicomisele de ereditate şii instituirile de moştenitor, ffără a
se ajunge la contopirea lor.

4.4. Acceptarea şi renunţarea

ţarea la succesiune
4.4.1. Acceptarea moştenirii. Moştenitori
Mo necesari
La moartea şefului de familie (pater familias), moştenirea ştenirea revenea
moştenitorilor
tenitorilor legali, pe care legea îi indica, fie celor testamentari dac
dacă şeful de
familie îşii întocmise un testament. În principiu, moştenitorul
mo tenitorul chemat la
succesiune, fie de lege, fie prin testament, trebuia
trebu s-oo accepte; erau situaţii
situa când
moştenitorii
tenitorii nu puteau repudia succesiunea, fiind investiţi
investi i oarecum deplin drept
cu această calitate; sunt aşa-zişii
a moştenitori necesari (heredes
heredes necessarii
necessarii).
Sunt două categorii de succesori care dobândesc succesiunea pe pe deplin drept.
Primii sunt descendenţii
descenden heredes sui – despre care s-aa discutat în cadrul
moştenirilor
tenirilor legale. Ace
Aceştia se numesc heredes sui întrucât sunt „mo „moştenitori ce
se moştenesc
tenesc pe ei însuşi”
însu şi totodată, necesari (necessarii)) întrucât nu pot
repudia succesiunea. Această
Aceast situaţie putea să aducă prejudicii mo moştenitorilor
sus-menţionaţi, ţi, dacă
dac succesiunea era insolvabilă,, deoarece în asemenea situa situaţii
ei trebuiau săă plătească
plă din propriul lor patrimoniu, datoriile care dep depăşeau
activul moştenirii.
tenirii.
Pentru a evita o astfel de situaţie,
situa ie, pretorul a acordat acestor moştenitori, într-o
într
epocă în care solidaritatea familială
familial slăbise, aşa-zisul
zisul drept de „ab
„abţinere” – ius
abstinendi.. În temeiul acestui drept, descendenţii
descenden heredes sui, fărăără a renunţa la
moştenire rămâneau
âneau străini
str de ea şii drept urmare bunurile succesorale vor fi
vândute de către
ătre creditorii defunctului insolvabil, dar moştenitorii
mo tenitorii vor sc
scăpa
atât de obligaţia
ţia de a achita din averea lor personal
personală pe creditorii succesiunii,
cât şi consecinţele
ţele infamiei ce lovea pe debitorii insolvabili.
A doua categorie de moştenitori
mo tenitori necesari sunt sclavii pe care st stăpânii
insolvabili îi instituiau ca succesori în testamentul lor. Sclavii ccăpătând
libertatea, puteau în viitor să s desfăşoare
oare o activitate productiv
productivă şi să-şi
constituie un patrimoniu propriu. În calitatea lor de moştenitori,
mo tenitori, ei continuau ssă
fie obligaţi faţă
ţă de creditorii stăpânului
st pânului pentru datoriile care depăş
depăşeau activul
succesiunii insolvabile a acestuia. Cu alte cuvinte, sclavii moş moştenitori
mo erau
ameninţaţi să fie urm
urmăriţi după ce-şii agoniseau o avere în calitate de oameni
liberi, de creditorii testatorului insolvabil. Pretorul a hotărât
hot săă acorde sclavului
Drept roman 87
Andy Puşcă Succesiunile

moştenitor
tenitor o separaţie
separa de bunuri (bonorum separatio), ), în temeiul ccăruia
creditorii trebuiau să
s se mulţumească cu ceea ce găsiserăă în patrimoniul
defunctului, fără
ă ă a mai putea urmări
urm şi achiziţiile
iile posterioare ale sclavului
instituit.

Sarcina de lucru 7
Identificăă situaţia
situa juridică a sclavului moştenitor.

4.4.2. Acceptarea moştenirii. Moştenitorii

Mo voluntari
În afara moştenitorilor
tenitorilor necesari, toţi
to ceilalţii dobândeau succesiunea numai
printr-oo manifestare de voinţă.
voin Sunt aşa-zişii moştenitori
tenitori voluntari sau externi;
voluntari (voluntarii
voluntarii) deoarece nu dobândeau moştenirea tenirea deplin drept, fiind
liberi s-oo accepte sau să s o refuze, externi (extranei)) deoarece nu se aflau sub
puterea şefului
efului de familie. Acceptarea succesiunii (aditio
(aditio hereditatis
hereditatis) – intrarea
în moştenire – se face în mod expres sau tacit. În mod expres, acceptarea se
putea face mai întâi printr-o
printr declaraţie solemnă:: „deoarece Publius Maevius m m-
a instituit moştenitor
ştenitor în testamentul ssău, o accept şi declar că o primesc” ((quod
P M. Testamento suo heredem instituit, eam hereditatem adeo cernoque cernoque).
Legată de formalităţile
formalit vechiului drept, această acceptare solemn
solemnă numită
cretio (de la cernere – ce înseamnă „a face cunoscut în mod solemn voin voinţa de a
accepta”) cade treptat în desuetudine; Iustinian o suprimă,suprim , conformându
conformându-se
unei situaţii
ii de fapt. În al doilea rând, acceptarea se putea face pprintr-o simplă
declaraţie
ie verbală sau scris
scrisă (nuda voluntas), fără a fi nevoie să se formuleze
cuvinte sau termeni sacramentali.
Succesorul accepta succesiunea, în mod tacit, când întocmea anumite acte pe
care nu le putea îndeplini decât în calitate de moştenitor.
mo tenitor. Astfel, dac
dacă cel
chemat la moştenire
ştenire încasează
încaseaz creanţele, plăteşte
te impozitele succesiunii, vinde
bunuri succesorale etc., era socotit că c a primit moştenirea.
tenirea. Este aaşa-zisa
„gestiune în calitate de moştenitor”
mo (pro herede gerendo).
). În conformitate cu
dreptul pretorian, acceptarea succesiunii se rezumă
rezum la o simplăă cerere (aquitio)
(
pe care moştenitorul
tenitorul o adresa pretorului.
Moştenitorul
tenitorul nu putea accepta succesiunea decât în întregime. Acceptarea
trebuia să fie pură şi simplă, căci potrivit concepţiei romane, defunctul are în
erede un continuator al persoanei sale şii acest fapt nu comportă nici termen şi
nici condiţie.
Iniţial opţiunea
iunea moştenitorului
mo de a accepta sau renunţaa la succesiune nu era
limitată în timp. Mo
Moştenirea aşteaptă pe succesor să se pronun onunţe. Acest
principiu avea însă unele inconveniente cât priveşte
te soarta bunurilor ereditare
care puteau rămâne
ămâne multă
mult vreme neadministrate. Pentru a se înlă
înlătura această

Drept roman 88
Andy Puşcă Succesiunile

deficienţă,, se obişnuia ca testatorul să-şi

s instituie moştenitorul
tenitorul cu obliga
obligaţia de a
se pronunţaa în formă
form solemnă, în termen de 100 de zile, dacăă accept acceptă sau nu.
Dacă testatorul nu instituise eredele cu această
aceast obligaţie ie sau dacă era vorba de
o moştenire
tenire legală,
legală cei interesaţi de soarta moştenirii,
tenirii, cum erau creditorii şi
legatarii, puteau cere
c pretorului ca acesta să silească pe moş moştenitor să se
pronunţe, într-unun termen oarecare, dacă
dac acceptă sau nu. În general, termenul nu
este mai mic de 100 zile şi dacă în acest interval de timp succesorul nu se
pronunţase
ase era socotit că
c renunţase la moştenire.
Împăratul
ratul Iustinian măreşte
m acest timp de gândire (spatim
spatim deliberandi
deliberandi) de la
100 de zile la un an, precizând că c moştenitorul care nu s-aa pronun
pronunţat în acest
termen este socotit că c a acceptat succesiunea. Eredele acceptând succesiunea şi
devenind proprietarul bunurilor succesorale, era obligat să s plăteasc
ătească legatele şi
fideicomisele pe care le lăsase
l testatorul, precum şii datoriile acestuia. Mai mult
chiar el trebuia să achite şii creditorii succesiunii din propria sa avere dac dacă
activul era inferior pasivului succesoral. În cazul în care moştenirea mo era
insolvabilă,, succesorul răspundea
r deci faţă de creditorii succesiunii, dincolo de
activul moştenirii
tenirii (ultra
( vires hereditatis), fiind obligat să achite din propriul
său
u patrimoniu. Împăratul
Împ Iustinian vine însă,, în ajutorul moştenitorilor
mo
succesiunilor insolvabile, stabilind că c cei care vor face inventar şi o pre
preţuire în
bani a patrimoniului succesoral, îşi î limitează răspunderea
spunderea lor material
materială faţă de
creditorii defunctului, numai în limitele activului moştenirii.
mo tenirii. Este aaşa-zisul
beneficiu de inventar (beneficium
( inventarii). Inventarul urma săă fie întocmit în
termen de 3 luni de la data când moştenitorul
mo a ştiut
tiut de deschiderea succesiunii.
Acceptarea succesiunii de către c un moştenitor
tenitor insolvabil putea aduaduce uneori
prejudicii creditorului defunctului, când activul era mai mic decât pasivul
succesoral. Cu alte cuvinte, acceptarea unei succesiuni solvabile de către c un
moştenitor
tenitor insolvabil, prejudiciaz
prejudiciază pe creditorii defunctului. Pentru a se evita
asemenea situaţii ii inechitabile, pretorul acorda creditorilor defunctului, precum
ţii
şii legatarilor, care aveau în aceast
această privinţă aceleaşii interese ca şşi creditorii, o
separaţieie de patrimoniu (separatio
( bonorum) pe temeiul căreia ăreia patrimoniul
solvabil al defunctului era separat de cel insolvabil al succesorului. Datorit Datorită
acestui fapt, creditorii mo moştenirii vor fi achitaţi cu precădere,
dere, adic
adică înaintea
creditorilor moştenitorilor,
ştenitorilor, dac
dacă totuşi mai rămânea
mânea ceva dup după achitarea
creditorilor defunctului în patrimoniul acestuia din urmăă putea servi la
despăgubirea
gubirea creditorilor eredului care a acceptat succesiunea.

4.4.3. Renunţarea
Din cele de mai sus, rezult
rezultă că numai moştenitorii voluntari (voluntarii
voluntarii) sau
externi (extranei)) aveau posibilitatea de a renunţa
renun a la succesiune. Renu
Renunţarea nu
cere nici un act solemn; ea se putea face printr-o
printr o manifestare de voin
voinţă, fie
expresă,, fie tacită. Renunţarea
Renun la moştenire
tenire avea efecte irevocabile, instituitul
rămânea străin in de moştenire,
mo iar dacă a fost instituit singur, se deschidea
moştenirea legală ((ab intestato). În cazul în care moştenitorul
tenitorul avea unul sau
mai mulţii substituiţi,
substitui succesiunea revenea acestora. Dacă erau instituite ca
moştenitori
tenitori mai multe persoane, partea celui care renunţa
renun a revenea celorlal
celorlalţi.
Este aşa-zisul
zisul „drept de acrescământ”
acresc (us ad crescendi).

Drept roman 89
Andy Puşcă Succesiunile

Acrescământul avea loc forţat, adică moştenitorii care au acceptat nu puteau

refuza partea celui care a renunţat. Partea renunţătorului se împarte celor care
au acceptat proporţional cu partea lor de moştenire potrivit regulii (portioni
portio accrescit). Acrescământul a avut loc la început fără sarcini (sine onere)
adică beneficiarii acrescământului nu erau obligaţi să plătească legatele puse în
sarcina renunţătorului. Regula a fost modificată însă, spre finele epocii clasice.
În cazul în care o succesiune nu era acceptată de nimeni, ea putea fi luată în
stăpânire de oricine; începând de la finele republicii, moştenirile vacante
reveneau statului.

Sarcina de lucru 8
Identifică modul în care avea loc renunţarea la moştenire.

4.5. Acţiunile succesorale

4.5.1. Acţiunile succesorale după dreptul civil

După ce moştenitorul accepta succesiunea, putea intenta toate acţiunile pe care

le-ar fi intentat defunctul, după cum putea fi chemat la judecată pentru toate
plângerile pe care terţii le aveau împotriva defunctului. Astfel, eredele era
îndrituit să urmărească pe debitorii defunctului, să ceară restituirea bunurilor ce
aparţinuseră acestuia etc., după cum creditorii defunctului era îndrituiţi, la
rândul lor, să urmărească pe erede pentru plata datoriilor contractate de
decuius.
Cu alte cuvinte, moştenitorul intentează asemenea acţiuni în calitatea sa de
proprietar sau de creditor şi este urmărit prin intermediul lor în calitate de
debitor, ambele calităţi fiind dobândite după acceptarea succesiunii.
În afară de aceste acţiuni, reale sau personale, eredele are la îndemână şi
acţiunea numită „petiţiunea de ereditate” (hereditas petitio), pe care poate să o
intenteze în calitatea sa de moştenitor. Petiţiunea de ereditate are ca obiect
moştenirea ca atare, fie în întregime, fie cote părţi din ea, şi serveşte
succesorului civil să dobândească prin judecată, fie succesiunea în întregime,
fie cote părţi din ea, de la terţii care deţin moştenirea sau bunuri din moştenire,
pretinzându-se erezi (proherede) sau stăpânind fără nici un titlu (pro
possessore). Această acţiune era supusă în general, aceloraşi principii ca şi
acţiunea în revendicare (reivindicatio) şi avea efecte asemănătoare. Cu ajutorul
acestei acţiuni, reclamantul cerea să-i fie recunoscută calitatea de moştenitor,
iar pârâtul trebuia să-i restituie succesiunea. Un senatus-consult din vremea
împăratului Hadrian, redactat sub inspiraţia juristului Iuventius Celsus şi numit
de aceea, de către comentatori S. C. Iuventian, făcea o deosebire între
posesorul de bună-credinţă şi cel de rea-credinţă. Cel dintâi trebuia să restituie
Drept roman 90
Andy Puşcă Succesiunile

numai îmbogăţirea
ăţirea sa, iar cel de rea-credinţă
rea era ţinut să despă
despăgubească pe
succesor de tot ceea ce lipsea din mo
moştenire, ca de pildă,, pentru fructele pe care
a omis să le perceapă,
perceap , pentru daunele pricinuite prin caz fortuit etc.

4.5.2. Acţiunile
iunile succesorale după dreptul pretorian
Moştenitorul
tenitorul pretorian nu se bucura de ocrotirea pe care legea o oferea eredelui
civil, şii avea, dacă venea în concurenţă cu acesta, o situaţie
ie precar
precară. Mai întâi,
era lipsit de posibilitatea de a intenta petiţiunea
peti iunea de ereditate pentru a intra în
stăpânirea moştenirii:
ştenirii: de aceea pretorul i-a
i a acordat un interdict cu ajutorul
căruia obţinea
inea doar o simplă
simpl posesiune a bunurilor ereditare
are corporale.
Este vorba de interdictul numit quorum bonorum, după primele doudouă cuvinte
cu care începea formula interdictului acordat de pretor: „posesiunea acestor
bunuri i-aa fost dată în conformitate cu edictul meu.” (quorum
quorum bonorum ex
edicto meo illi possessio
ossessio data est).
est
În al doilea rând, succesorul pretorian nu putea nefiind erede civil, nici intenta
acţiunile
iunile defunctului şi nici să fie urmărit rit de creditorii acestuia. Pentru a
remedia din această deficienţă, pretorul „asimilând” pe moştenitorul
tenitorul pretor
pretorian
cu cel civil, i-aa îng
îngăduit la finele Republicii să intenteze acţiunile
ţiunile defunctului
cu ficţiunea
iunea calităţ
calităţii de moştenitor civil (ficto se herede), ), iar creditorilor
defunctului le-aa dat posibilitatea să s urmărească folosind aceea aceeaşi ficţiune.
Deoarece interdictul
dictul quorum bonorum nu egala nici pe departe efectele
petiţiunii
iunii de ereditate, pretorul a imaginat pentru a „asimila” complet pe
eredele pretorian cu cel civil, o acţiune
ac similară cu cea dintâi numind-o
numind
petiţiunea
iunea de ereditate posesorie (hereditas
( petitio possessoria). ). Cu ajutorul ei,
succesorul pretorian ob obţinea în vederea dobândirii moştenirii,
tenirii, o pozi
poziţie identică
cu aceea a eredelui civil. Această
Aceast ultimă reformă a avut loc în secolul al II II-lea
e.n., deşii unii cercetători
cercet o atribuie compilatorilor, ca fiind o măsurăsură menită să
asimileze cele două categorii de succesori.

Rezumat
Prin succesiune sau moştenire
mo se înţelege
elege transmiterea patrimoniului unei
persoane decedate la una sau mai multe persoane în viaţă. via . Persoana decedat
decedată
se numeşte de cuius succesione agitur (acela despre a cărui rui mo
moştenire este
vorba).Testamentul este un act de ultimă ultim voinţă,, unilateral formalist şi
irevocabil, prin care o persoană
persoan îşi instituie unul sau mai mulţi ţi mo
moştenitori, în
vederea îndeplinirii după
dup moarte a voinţei sale. e. Legatul este o liberalitate pe
care testatorul o impune prin testament, cu titlu particular, pentru a gratifica o
terţă persoană,ă, numită
numit legatar. Iustinian îl defineşte
te ca fiind un fel de dona
donaţie
lăsată de cel decedat ((donatio
donatio quedam a defuncto relicta relicta).În afara
moştenitorilor
tenitorilor necesari, toţi
to ceilalţii dobândeau succesiunea numai printr-o printr
manifestare de voinţă.
voin Sunt aşa-zişii moştenitori
tenitori voluntari sau externi.

Drept roman 91
Andy Puşcă Succesiunile

Teste de autoevaluare
1. Ce înţelegem
elegem prin succesiunea
succe şi moştenirea sec. al II-lea e.n.?
a) înstrăinarea
ăinarea bunurilor unei persoane decedate la mai multe persoane
în viaţă;
ţă;
b) transmiterea patrimoniului unei persoane decedate la una sau mai
multe persoane în viaţă;
via
c) donarea patrimoniului unei persoane decedate la o persoan
persoană în viaţă.

2. De câte feluri
ri este succesiunea?
a) testamentară
testamentar şi legală;
b) succesiune cu caracter nejuridic;
c) ereditară.
ereditară

3. Ce sunt „heres sui”?

a) cei ce moştenesc
mo pe cale legală;
b) cei ce moştenesc
mo pe cale testamentară;
c) cei ce moştenesc
mo prin ei înşişi.

4. Explicaţi noţiunea
ţiunea de testament:
a) act de voin
voinţă realizat în viaţă;
b) act de voin
voinţă, unilateral, formalist şi irevocabil;
c) act irevocabil.

5. Când se întruneau adunările

adun rile curiate pentru întocmirea testamentelor?
a) 24 martie şi 24 mai;
b) 24 martie;
c) 24 mai.

Răspunsuri
spunsuri la întrebările
întreb din testele de autoevaluare
1.b; 2. a; 3. c; 4. b; 5. a.

Drept roman 92
Andy Puşcă Succesiunile

Lucrare de verificare aferentă

aferent capitolelor 3 şi 4
1. Redacteazăă un eseu structurat de 30-60
30 60 rânduri (12 TNR la 1,5 rânduri) în
care să dezvolţi,
ţi, pe lâng
lângă idei şi informaţii
ii din alte surse, urm
următoarele
intercondiţionări:
- restricţiile
iile privind dreptul de a testa;
- obligaţiile
iile care se nasc quasi ex contractu;
cont
- legatele şii fideicomosele.

Informaţiaia din curs va fi obligatoriu completat

completată cu cea din bibliografia indicat
indicată
la sfârşitul
itul capitolelor 3 şi 4.
Nota bene.. Lucrarea va fi transmisă
transmis tutorelui în termen de 7 zile de la data
anunţului
ului de executare a ei, iar rezultatul evaluării
evalu îţii va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma eLearning.

Bibliografie minimal
minimală
(2008) Drept roman. Galaţi: Editura Universitară Danubius, pp. 78-
Andy Puşcă (2008).
87.
Hanga, Vladimir; Bocşan,
Boc Mircea Dan (2006). Curs de drept privat roman
roman. Ediţia
a II-a. Bucureşti: Universul Juridic, pp. 219-229.
(2007) Drept privat roman. Bucureşti: Universul Juridic, pp.163-
Molcuţ, Emil (2007).
168.
Jacotă, Mihai Vasile (1993). Drept roman. volumul I. Iaşi: Editura Funda
Fundaţiei
„Chemarea”, pp.546-548.
pp.546

Drept roman 93
Andy Puşcă Succesiunile

Bibliografie de elaborare a cursului

Puşcă, Andy (2008). Drept roman. Galaţi: Universitară Danubius.

Rîpeanu, Andreea (2009). Drept roman. Bucureşti: Pro Universitaria.
Bichiceanu, Gheorghe (2009). Drept roman. Bucureşti: C. H. Beck.
Cocoş, Ştefan (1998). Drept roman. Bucureşti: Lumina Lex.
Ciucă, Valerius M. (2000). Lecţii de drept roman. Iaşi: Polirom.
Tomulescu, C. St. (1973). Drept privat roman. Bucureşti: C. H. Beck.
Oancea, Dan (2009). Introducere în drept roman. Bucureşti: C. H. Beck.
Oancea, Dan (1998). Drept roman. Bucureşti: Şansa.
Molcuţ, Emil ( 2007). Drept privat roman. Bucureşti: Universul Juridic.
Molcuţ, Emil (1993). Drept roman. Bucureşti: Universul Juridic.
Jakotă, Mihail (1992). Drept roman. Iaşi: Cugetarea.
Cocoş, Stefan (2005). Drept roman. Bucureşti: Universul Juridic.
Sîmbrian, Th. (2001). Drept roman. Craiova: Helios.
Popa Vasile, Val (2004). Drept privat roman. Bucureşti: All Beck.
Hanga, Vladimir; Bocşan, Mircea Dan (2006). Curs de drept privat roman. Bucureşti: Universul
Juridic.
Zamfirescu, Z. (2008). Drept roman. Tg. Jiu: Academia.

Drept roman 94