Sunteți pe pagina 1din 81

UNIVERSITATEA AGORA DIN MUNICIPIUL ORADEA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ŞTIINŢE ECONOMICE

PROGRAMUL DE STUDIU: DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

PARLAMENTUL EUROPEAN – PRINCIPALA


INSTITUŢIE LEGISLATIVĂ A UNIUNII EUROPENE

ÎNDRUMĂTOR ŞTIINŢIFIC:
Conf. univ. dr. Vasile CREŢ

ABSOLVENT:
MUREŞAN D.I. Dorel-Ionuţ

ORADEA
2014
CUPRINS

INTRODUCERE........................................................................................................................2

CAP. I DE LA COMUNITATEA EUROPEANĂ A CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI LA


UNIUNEA EUROPEANĂ.........................................................................................................5

1.1. TRATATELE ŞI EVOLUŢIA COMUNITĂŢII EUROPENE.......................................9

1.2. ANSAMBLUL INSTITUŢIILOR ŞI ORGANISMELOR EUROPENE......................15

CAP. II FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR ŞI ORGANISMELOR EUROPENE.............18

2.1. PARLAMENTUL EUROPEAN................................................................................... 18

2.2. CONSILIUL EUROPEAN............................................................................................19

2.3. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE............................................................................20

2.4. COMISIA EUROPEANĂ............................................................................................. 23

2.5. ALTE ORGANISME COMUNITARE.........................................................................24

CAP. III PARLAMENTUL EUROPEAN-FORUL LEGISLATIV........................................ 38

3.1 ALEGEREA DEPUTAŢILOR ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN............................ 38

3.2 GRUPURI POLITICE ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN..........................................40

3.3 MANDATE ŞI FUNCŢII............................................................................................... 42

CAP. IV PROCEDURI LEGISLATIVE ÎN CADRUL PARLAMENTULUI EUROPEAN . 44

4.1 PROCESUL DE ANALIZĂ ŞI ÎNCHEIEREA PROCEDURII LEGISLATIVE..........44

4.2ASPECTE CONSTITUŢIONALE..................................................................................50

4.3. IZVOARE ALE DREPTULUI COMUNITAR............................................................52

CONCLUZII ŞI PROPUNERI.................................................................................................56

BIBLIOGRAFIE...................................................................................................................... 58

1
INTRODUCERE

Ideea Europei unite şi necesitatea unei strânse colaborări între statele din această
zonă a lumii s-a conturat prin numeroase evenimente şi situaţii care au arătat că europenii ar
putea avea un destin comun mai bun decât fiecare dintre ei separat, priviţi ca naţiuni
independente şi total autonome. Apariţia comunităţilor europene nu a avut loc deodată, în
urma unei singure întâlniri politice la nivel înalt sau ca urmare a demersurilor unei singure
personalităţi marcante a vieţii sociale de la jumătatea secolului trecut.
Reconstrucţia ţărilor care au suferit pagube materiale şi umane în timpul celui de-al
doilea război mondial (1939 - 1945) a impus reglementarea unor norme de conduită în plan
internaţional (norme de natură politică, monetară, socială şi comercială). Aceste reglementări
s-au concretizat, din punct de vedere tehnico-juridic, în negocierea şi semnarea unor convenţii
internaţionale.
În domeniul dreptului internaţional public, trebuie menţionate în special Planul
Marshall, Organizaţia Naţiunilor Unite, dar şi pe plan local, Organizaţia europeană de
cooperare economică (OECE, înfiinţată în anul 1948 şi înlocuită în anul 1961 cu Organizaţia
de cooperare şi dezvoltare economică, OCDE).
În domeniul monetar, au fost încheiate Acordurile de la Bretton Woods, din anul
1945, prin care s-au înfiinţat Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Banca internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), care pun bazele unei noi ordini monetare
internaţionale.
Consiliul Europei vine să completeze, în plan politic, organizaţiile precedente,
reunind, în temeiul Tratatului de la Londra, din 9 mai 1949, statele europene care beneficiau
de un regim democratic pluralist şi erau ataşate idealurilor de protecţie a drepturilor omului.
Cadru al dialogului politic, Consiliul Europei este de asemenea, un instrument de armonizare
1
a drepturilor omului la nivel naţional.
Un rol important pentru apropierea statelor europene şi pentru demararea procesului de
integrare în accepţiunea lui actuală îi este atribuit lui Jean Monnet, datorită căruia s-au făcut
primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene. Acesta, îndeplinind funcţia de şef
al Organizaţiei naţionale a planificării din Franţa, a propus ca producţia de cărbune şi oţel din
2
Franţa şi Germania să fie administrată de către un organism supranaţ ional
.La 9 mai 1950, Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franţei lansa declaraţia,

1 Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată al Roma la 4 noiembrie 1950 şi intrată în vigoare la
3 septembrie 1953.
2 Augustin Fuerea - "Instituţiile Uniunii Europene", Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2002, p. 15
2
inspirată de către Jean Monnet, prin care propunea crearea unei pieţe a cărbunelui şi oţelului,
care să fie condusă potrivit metodelor naţionale ce implică o ruptură de schemele tradiţionale
ale relaţiilor dintre state. Realizarea acestei pieţe a fost un prim pas pe calea dezvoltării pe
care o cunoaştem astăzi pentru statele europene.
„Planul Schuman”, conceput pentru a evita un nou conflict armat de dimensiuni
majore a pus sub control internaţional ramurile de bază ale industriei de armament, prin
intermediul unui tratat inviolabil, acceptat de către Germania, Franţa, Belgia, Olanda,
Luxemburg şi Italia, în calitate de membrii fondatori. Tratatul asupra Comunităţii europene a
3
cărbunelui şi oţelului a fost semnat la Paris la 18 aprilie 1951 pentru o perioadă de 50 de ani.
Relaţiile foarte strânse între statele europene au demarat prin intermediul industriilor
de război (cărbune şi oţel) dar în scurt timp s-a evidenţiat nevoia unei mai strânse colaborări
între statele fondatoare ale CECA. Paul-Henri Spaak, politician de origine belgiană, a redactat
raportul care îi poartă numele, raport prin care a propus şi argumentat nevoia creării a încă
două uniuni între statele europene: o uniune economică la nivel general, dar şi o uniune
particulară pentru gestionarea în comun a problemelor în legătură cu utilizarea paşnică a
energiei atomice.
Tratatele instituind CEEA şi CEE au fost semnate la 25 martie 1957 la Roma. Noile
comunităţi s-au inspirat din concepţiile cu privire la instituţiile comune puse deja în practică
3
prin tratatul CECA, pe calea unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele europene.
În aceeaşi zi cu semnarea tratatelor de la Roma, cele 6 state fondatoare au semnat şi
Convenţia cu privire la instituţiile comune, stabilind că tuturor celor 3 comunităţi, create prin
statate diferite şi cu misiuni distincte, li se alătură în sfera lor de competenţă aceeaşi Adunare
parlamentară şi aceeaşi Curte de justiţie. Deşi avută în vedere încă de la început, unitatea
deplină a instituţiilor celor trei comunităţi, CEE, CECA şi CEEA s-a realizat abia prin
Tratatul de la Bruxelles instituind o Comisie Unică şi un Consiliu unic (Tratatul de fuziune al
executivelor comunitare, semnat în 1965 şi intrat în vigoare în 1967).
4
Sistemul creat prin cele 3 tratate s-a dezvoltat în 2 direcţii principale . O primă
direcţie a avut în vedere perfecţionarea instituţiilor comunitare, iar cea de-a 2-a a urmărit
extinderea Comunităţilor, prin cooptarea de noi membri, însă nu fără apariţia unor situaţii de
criză.
O astfel de situaţie este criza cunoscută sub denumirea de „politica scaunului gol” 5,
practicată de Franţa în 1965 timp de şapte luni. Reprezentanţii Franţei nu au particpat la nici

3 I. P. Filipescu, Augustin Fuerea-„Drept instituţional comunitar european", Editura Actami, Bucureşti,


2000, p.14
4idem
5 Jean Paul Jacque - op. it., p. 10
3
una din lucrările organismelor comunitare timp de şapte luni, ca formă de protest faţă de
propunerea Comisiei de a realiza în comun politica agricolă, subiect prioritar pentru viaţa
economic şi social a Franţei. Franţa a dorit păstrarea modului de vot în baza votului unamim
pentru problem care vizează bugetul pentru agricultură, în timp ce Comsia dorea trecerea
policitii agricole Europene în compentenţa decizională a Parlamentului, care să poată lua
decizii pe baza unui vot calificat.
6
Criza s-a soluţionat în baza compromisului de la Luxemburg . Textul acestui
document a avut puterea de rezolva una dintre cele mai importante crize de debut ale
comunităţilor, acordând Franţei dreptul de a inovoca votul unanim în probleme de politică
agricolă, dacă apreciază că este vorba despre probleme foarte importante pentru politica
agricolă naţională. Acest compromis a făcut ca votul calificat în cadrul procesului decisional
comunitar să fie aplicat cu mare întârziere.
Procesul către noi extinderi ale comunităţilor europene a fost parcurs în mod
progresiv, teritoriul european extinzându-se în interesul exclusiv al cetăţenilor care îl ocupă.
Atingerea numărului de 28 de state membre ale Uniunii Europene ridică o serie de
întrebări privind funcţionarea instituţiilor, în special cu privire la modul de luare şi aduce la
îndeplinire a deciziilor. Pe acest fond, la nivelul uniunii au fost deja demarcate demersurile
pentru îmbunătăţirea modului de funcţionare a mecanismelor uniunii, în forma extinsă de 28
şi în vederea viitoarelor acorduri de extindere prin cooptarea unor noi state. Conceptul de
Europa la nivel politic pare chiar să depăşească delimitarea strict geografică a termenului.
Motivul alegerii acestei teme a fost observarea modului de transpunere a legislaţiei
comunitare în cadrul legislativ naţional, având în vedere că: Directivele stabilesc principii de
bază, dar lasă la latitudinea guvernelor punerea în aplicare a acestora, prin legislaţia
naţională; Deciziile prevăd hotărâri în anumite domenii, fiind aplicabile doar pentru persoana
sau organizaţia mentionată în textul deciziei;Regulamentele se aseamănă legilor din fiecare
ţară, însă se aplică în toate statele membre.
Am structurat lucrarea în patru capitole împărţite în mai multe subcapitole pornind de
la naşterea comunităţii europene, sintetizând funcţionarea Uniunii Europene, în capitolul III
am încercat să prezint importanţa legislativă a Parlamentului European şi am încheiat cu
procedurile legislative ale acestuia.

6 Augustin Fuerea - „Drept comunitar european. Partea generala", Editura Allbeck, Bucuresti, 2003, p.20
4
CAP. I DE LA COMUNITATEA EUROPEANĂ A
CĂRBUNELUI ŞI OŢELULUI LA UNIUNEA
EUROPEANĂ

La înfiinţarea Comunităţii europene a cărbunelui şi oţelului (CECO), Parlamentul


European nu a existat. Exista, în schimb, un proto-parlament, initulat Adunare comună, drept
una dintre cele patru instituţii ale CECO. Odată cu crearea Comunităţii Economice Europene
şi Euratom, începând cu 1958, sarcinile fostei Adunări comune au fost preluate de Adunarea
Parlamentară europeană, funcţionând ca o instituţie parlamentară pentru cele două noi
7
comunităţi create .
În cadrul Tratatului de la Roma, era precizat că Adunarea parlamentară europeană
înlocuia Adunarea comună. Adunarea parlamentară europeană era „formată din reprezentanţi
ai cetăţenilor din statele Comunităţii, care exercitau puteri de deliberare şi control”. Prin drept
de control se prevedea posibilitatea de cenzurarea a Comisiei şi posibilitatea de a-i solicita

demisia, precum şi la controlul bugetului comunitar8.

Fondatorii Uniunii Europene nu au acordat o importanţă prea mare Adunării comune,


la momentul respectiv, ei susţinând că nu reperezenta decât o „cutie de rezonanţă a

naţionalismelor”9.

În anul 1962 instituţia lua, din propria iniţiativă, titlul mai impozant utilizat în prezent,
de Parlament European. Această denumire nu a fost acceptată de către statele membre decât
în cadrul Consiliului European de la Stuttgart, din iunie 1983 şi nu va fi integrată într-un tratat
decât odată cu Actul Unic European din 1987. Parlamentul European urma să cunoască un
destin instituţional excepţional, concretizat printr-o cucerire lentă dar, continuă, de puteri,
care să îl apropie de un organism parlamentar al democraţiilor moderne. Puterea de deliberare
este una dintre primele puteri de care Parlamentul a dispus, în absenţa unor puteri legislative
reale, şi de care dispune şi în prezent. La origine, se referea la posibilitatea Adunării comune
de a adopta prin vot majoritar rezoluţii asupra activităţilor comunitare, care deşi nu aveau
forţă juridică, au reprezentat o posibilitate de evidenţiere a Parlamentului în cadrul
triunghiului instituţional Parlament-Consiliu-Comisie, drept un forum de reflexie asupra unor
subiecte diverse.

7
Corina TURŞIE, Parlamentul European şi Tratatul de la Lisabona. UE către un regim parlamentarizat?,
Revista Sfera Politicii, nr 147, 2010, p.59
8 Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene
9 Paul Joan George Kapetyn, L’Assemblée commune de la Communauté du charbon et de l’acier (Leyde :
A.W. Sythoff,1962),
5
Evoluţia cea mai spectaculoasă a Parlamentului se referă la atribuţiile sale legislative, PE
parcurcând traseul de la statutul de actor marginal al procesului legislativ european, la cel de
actor principal, actor co-egal cu Consiliul UE. În prezent procesul decizional al UE este
guvernat de proceduri diferite, având drept constantă implicarea crescândă a PE în procesul de
decizie. În acelaşi timp, procedurile mai puţin favorabile PE continuă să fie aplicate în
anumite domenii de competenţă a UE, datorită reticenţelor unor state membre în faţa
10
dobândirii de către PE a prea multă influenţă .

Iniţial Parlamentul European a fost o instituţie având ca rol principal acela de control
al Comisiei precum şi un rol deliberativ minor, dar fără a avea în mod real pârghiile necesare
unui control efectiv. Datorită reformelor tratatelor, iniţiativelor deputaţilor sau a altor acorduri
interinstituţionale, puterile Parlamentului European în privinţa controlului au crescut, acesta
dobândind şi puteri de numire.
Tratatul de la Roma stabilea în 1957 ca principală procedură decizională consultarea,
drept procedură într-o singură lectură prin care Parlamentul European putea doar să îşi
exprime punctul de vedere asupra unui text legislativ iniţiat de Comisie, fără a putea face
amendamente şi fără a avea dreptul de veto. Consiliul UE fiind actorul decizional principal,
lectura un text legislativ după primirea opiniei PE, având, evident, ultimul cuvânt. În prezent,
consulatarea se utilizează rar, în domenii precum fiscalitatea sau Justiţia şi Afacerile Interne,
care necesită unanimitatea în Consiliu, precum şi în cazul chestiunilor instituţionale
(revizuirea statutului Curţii de Justiţie, constituirea unei Conferinţe Interguvernamentale
pentru revizuirea tratatelor) dar şi în două domenii care solicită majoritatea calificată în

Consiliu, Politica agricolă comună (PAC) şi Concurenţa11.


Dacă lipsa relativă de putere a Parlamentului European era tolerabilă pentru membrii
numiţi, care erau, în primul rând, parlamentari naţionali, acest lucru nu a mai fost posibil în
cazul deputaţilor aleşi direct începând cu 1979. De atunci datează mobilizarea
europarlamentarilor în favoarea unei extensii a competenţelor proprii.
Actul Unic European, din 1986, vine să corecteze una dintre deficienţele sistemului
decizional european, prin procedura cooperării, care acordă Parlamentului European o a doua
lectură a unui text legislativ, refuzându-i însă în continuare dretul de veto: respingerea de
către Parlamentul European a unui text legislativ în a doua lectură, putea fi depăşită de
Consiliul UE prin vot unanim, în conformitate cu logica art. 250 a Tratatului CE. În prezent,

10
Corina TURŞIE, Parlamentul European şi Tratatul de la Lisabona. UE către un regim parlamentarizat?,
Revista Sfera Politicii, nr 147, 2010, p. 57
11 Julien Navarro, Les deputées européens et leur rôle (Bruxelles: Editure de l’Université Libre de Bruxelles,
2009)
6
cooperarea are o arie de aplicare de asemenea limitată, la câteva chestiuni privind Uniunea
Economică şi Monetară. Tot odată cu Actul Unic European s-a introdus o nouă procedură
legislativă, cea a avizării, care constă într-o singură lectură, Parlamentului European
beneficiind de drept de veto, putând accepta sau respinge o propunere, fără însă a o putea
amenda. Procedura este utilizată în prezent în cazul aprobării adeziunii la UE a unui nou stat
membru sau a ratificării acordurilor internaţionale; începând cu Tratatul de la Maastricht,
avizarea este utilizată în cazul aprobării unor proceduri electorale uniforme pentru alegerile
europene, sau a regulamentelor cu privire la fondurile structurale şi de coeziune, iar începând
cu Tratatul de la Amsterdam, în cazul deciziilor cu privire la sancţiunile pentru violarea gravă
şi persistentă a drepturilor fundamentale de către un stat.
Tratatul de la Maastricht din 1992 dă PE puteri legislative considerabil crescute, prin
introducerea procedurii codeciziei, o procedură în trei lecturi, care conferă Parlamentului
European dreptul de veto asupra unui text legislativ, aşezându-l pe picior de egalitate cu
Consiliul în procesul legislativ. Mai mult, deşi procedura codeciziei a fost introdusă iniţial, în
1992, pentru 15 domenii de politici, care puteau fi legiferate astfel, aceste domenii au fost
extinse treptat, la 32 prin Tratatul de la Amsterdam din 1997, la 37 de domenii prin Tratatul
de la Nisa, respectiv la 90 de domenii în Tratatul Constituţional. Tratatul Constituţional
preciza, iar acest lucru s-a păstrat şi în Tratatul de la Lisabona, că procedura codeciziei este
„procedura ordinară” de lucru la nivelul Uniunii Europene, crescând fără precedent
12
importanţa Parlamentului European în cadrul procesului decizional .
În ceea ce priveşte puterea bugetară a Parlamentului European, aceasta datează din
anii ‘70. Anterior anilor ’70, când finanţarea comunitară se baza pe modelul organizaţiilor
internaţionale clasice, bazat pe contribuţiile membrilor, Consiliul reprezenta puterea bugetară
unică, Parlamentul European neavând decât un rol consultativ. Odată cu Tratatul din 1970
Parlamentul European dobândeşte putere bugetară asupra cheltuielilor „neobligatorii”, iar
Tratatul din 1975 dă Parlamentului European dreptul de a respinge întregul buget.
Distincţia artificială între cheltuielile „obligatorii” şi „neobligatorii” a fost introdusă, la
origini, la solicitarea statelor îngrijorate de posibilitatea ca Parlamentul European să reducă
drastic anumite categorii de cheltuieli, în special cele agricole. Cheltuielile obligatorii, asupra
cărora Consiliul avea ultimul cuvânt, priveau, în principal cheltuielile agricole, pe când cele
neobligatorii, pentru care Parlamentul European avea ultimul cuvânt cumulau politica de
coeziune economică şi socială, politicile interne (cercetare, cultură, mediu), acţiuni externe,

12
Corina TURŞIE, Parlamentul European şi Tratatul de la Lisabona. UE către un regim parlamentarizat?,
Revista Sfera Politicii, nr 147, 2010, p.57

7
cheltuieli administrative. Proporţia cheltuielilor neobligatorii a evoluat de la 8% din buget în
1970, la 68% din buget în 200933. În plus, Tratatul de la Lisabona aboleşte distincţia între
cele două tipuri de cheltuieli, Parlamentul European dobândind astfel competenţe bugetare
asupra tuturor domeniilor de politici, fiind pe picior de egalitate cu Consiliul pentru stabilirea
bugetului comunitar în ansamblul său.
Cu referire la atribuţiile legate de nominalizările în funcţii şi instituţii comunitare,
Parlamentul European este implicat în nominalizarea Comisiei, membrilor Curţii de Conturi,
Consiliului Director al Băncii Centrale europene şi Mediatorului European. Tratatele nu
prevedeau iniţial implicarea Parlamentului European în formarea Comisiei europene, deşi
aceasta era responsabilă în faţa sa prin posibilitatea iniţierii unei moţiuni de cenzură. Începând
cu anii ‘80, uzând de atribuţiile sale deliberative, Parlamentul European a început să-şi
exprime punctul de vedere, prin vot, pe marginea componenţei Comisiei-rezultat al alegerii
Consiliului. Această practică a fost introdusă în mod formal în Tratatul de la Maastricht,
moment începând cu care s-a stabilit şi echivalenţa temporală între mandatul Comisiei şi cel al
PE.
Procedura formării Comisiei este următoarea: Preşedintele Comisiei este propus de
către Consiliu şi aprobat prin vot, de Parlamentul European. Ulterior, Consiliul, cu aprobarea
preşedintelui Comisiei, adoptă lista candidaţilor pentru funcţia de comisar, pe baza
propunerilor statelor membre. Preşedintele, conform Tratatului de la Nisa, distribuie
portofoliile comisarilor, iar aceştia sunt audiaţi, individual, în comisiile de specialitate ale
Parlamentul European, iar odată acordul Parlamentul European obţinut, Consiliul numeşte în
mod oficial, prin majoritate calificată, noua Comisie. Nici până în prezent audierea
comisarilor de către comisiile de specialitate ale Parlamentului European nu este menţionată
în niciun tratat comunitar, ci este o prevedere a Regulamentului interior al Parlamentul
European, pe care celelalte instituţii vizate, au acceptat voluntar să îl respecte.
Tratatul de la Lisabona introduce un nou progres în direcţia creşterii influenţei
Parlamentul European în procedura nominalizării Comisiei. Astfel, Consiliul trebuie să
propună PE spre aprobare un candidat pentru funcţia de preşedinte al Comisiei, „ţinând cont
de rezultatul alegerilor pentru Parlamentul European”, iar acest candidat va fi ales de PE cu
majoritatea calificată a membrilor săi. Scopul acestui nou sistem este de „a conferi
preşedintelui Comisiei o mai mare legitimitate democratică şi de a focaliza campania pentru
13
alegerile europene pe subiecte de interes european” .
Puterea de control a Parlamentului poate fi considerată similară cu cea a
parlamentelor naţionale.

13 http:
//eur
opa.
eu/a
bout
-
eu/i
nstit
utio
ns-
bodi
es/in
dex
_ro.
htm
8
Aceasta se exercită asupra Consiliului şi Comisiei, ca instituţii care deţin puterea
executivă, însă preponderent asupra Comisiei. Art. 197 al Tratatului CE prevede că
Parlamentul European poate adresa întrebări scrise sau orale Comisiei. De asemenea, deşi
tratatele nu prevăd posibilitatea de a adresa întrebări Consiliului, acesta şi-a asumat
răspunderea, începând cu 1962, de a răspunde întrebărilor care îi sunt adresate. Începând cu
1973, odată cu sosirea în Parlamentul European a parlamentarilor britanici şi inspirată direct
de „ora de întrebări” utilizată în Camera Comunelor, s-au introdus în fiecare sesiune plenară
două intervale de câte o oră şi jumătate dedicate adresării întrebărilor Comisiei, respectiv
Consiliului. Tot ca parte a atribuţiilor de control, Parlamentul European poate crea comisii
temporare pe anumite subiecte sau comisii de anchetă. Însă cele mai puternice arme de control
pe care Parlamentul European le are la dispoziţie sunt reprezentate de cele care nu au ca scop
informarea, precum cele menţionate anterior, ci, sancţionarea, fiind vorba despre moţiunea de
cenzură şi descărcarea de gestiune bugetară. Moţiunea de cenzură vizează Comisia în
ansamblul său şi atrage după sine o demisie colectivă, nefiind posibil apelul la
responsabilitatea individuală a unui comisar. De asemenea, art. 319 al TFUE (fostul art. 276 al
TCE) prevede că Parlamentul European trebuie să ofere Comisiei descărcarea de gestiune
pentru execuţia bugetară pe baza raportului Curţii de conturi.

Aceste evoluţii ale puterilor Parlamentului European au schimbat profund natura relaţiilor
între instituţii şi logica globală a sitemului politic al UE, după cum voi arăta în secţiunea

următoare14.

1.1. TRATATELE ŞI EVOLUŢIA COMUNITĂŢII EUROPENE


Principalele momente în evoluţia construcţiei comunitare

Cronologia construcţiei politice şi economice europene ne relevă atât momentele de


succes în edificarea Europei unite de astăzi, dar şi momentele de cumpănă. Organizarea
activităţii economice comune pentru statele membre ale uniunii nu a fost întotdeauna marcată
de momente plăcute sau de realizari, fiecare dintre statele membre fiind nevoită, la un
moment dat să admită o serie de renunţări în favoarea ideii de integrare, începând cu
renunţarea la o parte din suveranitatea de stat, în favoarea instituţiilor şi organismelor
organizate la nivel european.
Principalele momente în evoluţia construcţiei comunitare sunt1:

14
Corina TURŞIE, Parlamentul European şi Tratatul de la Lisabona. UE către un regim parlamentarizat?,
Revista Sfera Politicii, nr 147, 2010, p. 57

9

16 aprilie 1948 crearea, la Paris, a Organizaţiei Europene de Cooperare Economică, în
scopul repartizării ajutorului acordat prin Planul Marshall celor 16 ţări beneficiare;

5 mai 1949 la Londra, înfiinţarea Consiliului Europei, cu sediul la Strasburg;

9 mai 1950 Planul ministrului francez al afacerilor externe, Robert Schuman, de creare
a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului pe baza unui proiect aparţinând lui
Jean Monnet;

1950 este creată Unitatea de Cont Europeană;

18 aprilie 1951 Tratatul de la Paris instituie CECO, cu sediul la Luxemburg, cu
participarea a şase ţări: Belgia, Franţa, R.F. Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda;

27 mai 1952 semnarea la Paris a Tratatului instituind Comunitatea economica de
Aparare;

10 august 1952 îşi începe activitatea Înalta Autoritate, organul executiv al CECO, sub
preşedenţia lui Jean Monnet;

1-2 iunie 1955 reuniti in Conferinta de la Messina, Italia, ministrii afacerilor externe ai
celor 6 decid extinderea integrarii europene la întreaga economie;

5 august 1955 este semnat la Paris Acordul Monetar European;

25 martie 1957 Tratatele de la Roma; sunt semnate tratatele de înfiinţare a Comunităţii
Economice Europene şi a Comunităţii Europene de Energie Atomică, ambele cu sediul
la Bruxelles, având drept participante aceleaşi şase ţări semnatare ale Tratatului de la
Paris (Europa celor şase);

1 ianuarie 1958 intrarea in vigoare a Tratatelor de la Roma si instalarea la Bruxelles a
Comisiilor CEE si a Euratom-ului;

9 iulie 1961 Grecia semnează Acordul de Asociere la CEE;

31 iulie 1961 Irlanda cere aderarea la CEE;

9 august 1961 Marea Britanie cere aderarea la CEE;

10 august 1961 Danemarca cere aderarea la CEE;

14 ianuarie 1962 se naţte Politica Agricolă Comună, odată cu crearea Fondului
European de Orientare şi Garantare Agricolă;

30 iulie 1962 intrarea in vigoare a politicii agricole comune (PAC);

12 septembrie 1963 Turcia semnează Convenţia de Asociere la CEE;

8 aprilie 1965 este semnat Tratatul de fuziune a executivelor (conducerii) celor trei

Comunităţi Europene (CECO, CEE, EURATOM), formându-se Comunităţile


15
Europene;

15 idem
10

29 ianuarie 1966 Compromisul de la Luxemburg. Franta accepta sa-si reia locul in
Consiliu dupa 6 luni de practicare a „politicii scaunului gol", in schimbul mentinerii
regulii unanimitatii atunci cand sunt in discutie interese foarte importante;

10 mai 1967 Marea Britanie şi Irlanda cer pentru a doua oară aderarea la CEE;

24 iulie 1967 Norvegia cere pentru a doua oară aderarea la CEE;

28 iulie 1967 Suedia cere aderarea la CEE;

1 iulie 1968 realizarea uniunii vamale, prin eliminarea taxelor vamale între Ţările
celor şase şi stabilirea unor taxe vamale commune;

22 aprilie 1970 semnarea, la Luxemburg a tratatului care permite finantarea progresiva
a Comunitatilor prin resurse proprii si extinderea puterilor controlului Parlamentului
european;

30 iunie 1970 deschiderea la Luxemburg a negocierilor cu 4 tari candidate la aderare
(Danemarca, Irlanda, Norvegia si Regatul Unit);

22 ianuarie 1972 semnarea, la Bruxelles, a Tratatelor de aderare la CEE a Danemarcei,
Irlandei, Marii Britanii şi Norvegiei;

26 septembrie 1972 poporul norvegian refuză - prin referendum - aderarea la CEE;

1 ianuarie 1973 prima lărgire a CEE, prin aderarea Danemarcei, Irlandei şi Marei
Britanii (Europa celor nouă);

9-10 decembrie 1974 crearea Consiliului European, organ de decizie la nivel înalt,
format din şefi de stat şi de guvern; cei 9 sefi de stat si de guvern decid in Summitul
de la Paris sa se reuneasca în mod regulat in cadrul Consiliului european (de 3 ori pe
an). Se propune alegerea Adunarii europene prin sufragiu universal si se decide
punerea in aplicare a Fondului european de dezvoltare regionala (FEDER);

18 martie 1975 crearea Fondului European de Dezvoltare Regională;

22 iulie 1975 semnarea Tratatului privind consolidarea puterilor bugetare ale Adunarii
europene si care infiinteaza Curtea de Conturi europeana (nu are statut jurisdictional);
acest tratat va intra in vigoare la 1 iunie 1977.

28 mai 1979 semnarea Actului de aderare a Greciei la Comunitate;

7-10 iunie 1979 prima alegere prin sufragiu universal direct a membrilor
Parlamentului European (410 membri);

1 ianuarie 1981 a doua lărgire a CEE: aderarea Greciei (Europa celor zece);

1983 intrarea în funcţiune a politicii comune de pescuit16;

28 februarie 1984 adoptarea programului Esprit, program strategic european de
cercetare si dezvoltare cu privire la tehnologiile de informatie;

16 idem
11

14-17 iunie 1984 alegeri europene, a doua oara;17

14 iunie 1985 Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg şi Olanda semnează Acordul de
la Schengen, de eliminare progresivă a controalelor la frontierele comune;

2-4 decembrie 1985 Consiliul european de la Luxemburg; cei 10 sunt de acord cu
revizuirea Tratatului de la Roma si cu relansarea integrarii europene, prin redactarea
unui Act unic european;

1 ianuarie 1986 a treia lărgire a CEE, prin aderarea Portugaliei şi a Spaniei (Europa
celor doisprezece);

17 şi 28 februarie 1986 semnarea, la Luxemburg şi Haga, de către cei 12 a Actului
unic european, prin care se modifică Tratatul de la Roma (prima modificare majoră) şi
se prevede realizarea pieţei interne unice pentru 1 ianuarie 1993, dar şi trecerea la un
sistem de decizii bazat pe majoritatea calificată;

14 aprilie 1987 candidatura Turciei la CEE;

1 iulie 1987 intrarea în vigoare a Actului Unic European;

17 aprilie 1989 prezentarea Raportului Delors cu cele trei etape de trecere la Uniunea

Economică şi Monetară;

19-21 mai 1989 este adoptat Raportul Delors;

15-18 iunie 1989 pentru a treia oara au loc prin sufragiu universala alegeri pentru
Parlamentul european;

17 iulie 1989 cererea de aderare a Austriei la CEE;

29 mai 1990 semnarea acordurilor care instituie Banca europeana pentru reconstructie
si dezvoltare (BERD);

19 iunie 1990 semnarea Acordului Schengen;

4 si 16 iulie 1990 cererile de aderare la CEE din partea Cirpului si a Maltei

14 decembrie 1990 deschiderea, la Roma, a Conferintei interguvernamentale asupra
Uniunii economice si monetare si asupra Uniunii politice;

1 iulie 1991 cererea de aderare a Suediei;

7 februarie 1992 semnarea Tratatului de la Maastricht - a doua modificare majoră a
Tratatului de la Roma;

18 martie 1992 cererea de aderare a Finlandei;

25 martie 1992 cererea de aderare a Norvegiei;

1 noiembrie 1993 intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht. Comunitatea
Europeană devine Uniunea Europeană;

1 aprilie 1994 cererea de aderare a Ungariei la Uniunea europeană;

17 idem
12

8 aprilie 1994 cererea de aderare a Poloniei la Uniunea europeană;

9-12 iunie 1994 alegerea pentru a patra oara a Parlamentului european prin vot
universal direct; aprobarea prin referendum a Tratatului de aderare de catre Austria;

24-25 iunie 1994 semnarea tratatelor de aderare la UE a Austriei, Finlandei, Norvegiei
şi Suediei, cu ocazia Consiliului European de la Corfu;

28 noiembrie 1994 respingerea de către poporul norgevian, prin referendum (pentru a
doua oară) a aderării ţării la UE;

16 octombrie 1994 aprobarea prin referendum a tratatului de aderare a Finlandei;

13 noiembrie 1994 aprobarea, prin referendum a Tratatului de aderare a Suediei;

1 ianuarie 1995 a patra lărgire: aderarea Australiei, Finlandei şi Suediei la UE (Europa
celor 15);

23 ianuarie intrarea in functie a Comisiei prezidate de Jacques Santer (1995-2000);

26 martie 1995 intrarea în vigoare a Convenţiei de la Schengen (între 7 state europene:
Belgia, Franţa, Germania, Luxemburg, Olanda, Portugalia şi Spania). Libera circulaţie
a cetăţenilor statelor semnatare şi din alte state agreate este completată de o politică
comună în ceea ce priveşte azilul şi imigrarea;

12 iunie 1995 acorduri europene cu Estonia, Letonia, Lituania;

22 iunie 1995 cererea de aderare a Romaniei;

27 iunie 1995 cererea de aderare a Slovaciei;

27 octombrie 1995 cererea de aderare a Letoniei;

24 noiembrie 1995 cererea de aderare a Estoniei;

8 decembrie 1995 cererea de aderare a Lituaniei;

14 decembrie 1995 cererea de aderare a Bulgariei;

16 ianuarie 1996 cererea de aderare a Sloveniei;

17 ianuarie 1996 cererea de aderare a Republicii Cehia;

2 octombrie 1997 semnarea Tratatului de la Amsterdam prin care este modificat parţial

Tratatul de la Maastricht - a treia revizuire majoră a Tratatului de la Roma;



30 martie 1998 lansarea procesului de aderare pentru 10 state candidate din Europa
Centrală şi Orientală şi pentru Cipru - ca urmare a Conferinţei;

interguvernamentale bilaterale, pentru început, cu Cipru, Estonia, Ungaria, polonia,
Cehia şi Slovenia;18

1 iunie 1998 desfiinţarea IME şi crearea Băncii Centrale Europene şi a Sistemului
European al Băncilor Centrale;

1 mai 1999 intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam;

18 idem
13

8-13 iunie 1999 cea de-a cincea alegere directă a parlamentului european;

7-11 decembrie Consiliul european de la Nisa; adoptarea tratatului de la Nisa;

1 ianuarie 2001 Grecia aderă la euro;

26 februarie 2001 semnarea Tratatului de la Nisa;

1 ianuarie 2002 în cele 12 ţări ale zonei euro sunt puse în circulaţie monedele şi
bancnotele în euro, care circulă în paralel cu monedele naţionale, retrase treptat;

28 februarie 2002 euro rămâne singura monedă oficială în cele 12 ţări; cele 12 monede
naţionale îşi pierd puterea liberatorie, în avans faţă de planificarea iniţială, iulie 2002;

12-13 decembrie 2002 Consiliul European de la Copenhaga, dedicat extinderii UE.
Sunt invitate să se alăture UE 10 state candidate, începând din 2004; pentru România
şi Bulgaria este fixat anul 2007, iar în cazul Turciei nu este fixată nici o dată pentru
începerea negocierilor de aderare;

23 iulie 2002 expiră Tratatul instituind Comunitatea europeană a cărbunelui şo
oţelului, Tratat care a fost încheiat pentru o perioadă de 50 de ani;

4 octombrie 2003 se deschide Conferinţa interguvernamentală pentru examinarea
19
proiectului de Constituţie;

1 mai 2004 extinderea UE cu 10 state central şi est-europene (Cehia, Cipru, Malta,
Letonia, Lituania, Slovacia, Slovenia, Polonia, Ungaria );

octombrie 2004 semnarea la Roma a Tratatului instituind o Constituţie pentru Europa;
tratatul nu a fost ratificat de către Franţa şi Olanda. Eşecul înregistrat de constituţie în
a câştiga sprijinul popular în aceste două ţări a făcut ca şi alte ţări să amâne sau să
oprească procedura de ratificare, tratatul fiind ineficient;

25 aprilie 2005 semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană pentru România
şi Bulgaria;

1 ianuarie 2007 aderarea României şi Bulgariei;

octombrie 2007 Tratatul de la Lisabona, cunoscut în faza de proiect sub numele de
Tratatul de Reformă este un tratat destinat să înlocuiască tratatul constituţional
european. Numele oficial este Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeană şi a Tratatului de instituire a Comunităţii Europene;

9 decembrie 2011 semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană pentru
Croaţia;

1 iulie 2013 aderarea Croaţiei la Uniunea Europeană.

19 Augustin Fuerea - "Manualul Uniunii


Europene", Editura universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 206 14
Tratatul de la Lisabona clarifică repartizarea competenţelor între UE şi statele membre.
Astfel, se introduce pentru prima dată în tratatele fondatoare o clasificare precisă, prin care se
diferenţiază trei competenţe principale: competenţele exclusive, competenţele partajate şi
competenţele de sprijinire.
Acest efort de clarificare nu conduce la un transfer de competenţă notabil. Cu toate
acestea, această reformă este importantă şi necesară pentru buna funcţionare a UE.
În trecut au apărut mai multe conflicte de interese între UE şi statele membre. De acum
înainte, limitele între competenţele fiecăruia sunt definite în mod clar. În plus, această
transparenţă facilitează aplicarea principiilor fundamentale referitoare la controlul şi la
exercitarea acestor competenţe.
Una dintre modificările cele mai importante ca urmare a Tratatului de la Lisabona priveşte
desfiinţarea structurii bazate pe trei piloni a UE.
Aceşti trei piloni erau:
 Comunitatea Europeană;
 politica externă şi de securitate comună (PESC);
 cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
În cadrul acestei structuri, se suprapuneau mai multe tipuri de competenţe. Actele
adoptate în cadrul primului pilon erau în conformitate cu procedurile legislative ale UE. Spre
deosebire de acesta, ceilalţi doi piloni se bazau pe o cooperare interguvernamentală între
statele membre.
Tratatul de la Lisabona pune capăt acestei structuri complicate. Comunitatea
Europeană dispare. Aceasta este înlocuită de către UE, înzestrată cu proceduri legislative care
îi permit să-şi exercite pe deplin competenţele care îi sunt atribuite.
Mai mult, UE dobândeşte personalitate juridică. Astfel, ea poate de acum înainte să
încheie tratate în domeniile care ţin de competenţa sa20.

1.2. ANSAMBLUL INSTITUŢIILOR ŞI ORGANISMELOR EUROPENE

Uniunea Europeană beneficiază de un cadru instituţional unic în lume, în care:


 priorităţile generale sunt stabilite de Consiliul European, care reuneşte liderii naţionali
şi europeni;
 deputaţii europeni, aleşi prin vot direct, reprezintă interesele cetăţenilor în cadrul
Parlamentului European;

20 Uniunea europeană - Introducere: instituţii, decizii şi politici, 2013


Sursa: https://sisop.mai.gov.ro/documents/10181/15633/Manual_Modul_1.pdf/6a495a93-4487-4f66-8592-
464dc7741fdb
15
 interesele Uniunii în ansamblu sunt promovate de Comisia Europeană, ai cărei
membri sunt desemnaţi de guvernele naţionale;
 guvernele promovează interesele statelor membre, în cadrul Consiliului Uniunii
Europene.
În procesul de elaborare şi adoptare a legislaţiei europene sunt implicate trei
instituţii:
 Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii Uniunii Europene şi este ales
direct de către aceştia;
 Consiliul Uniunii Europene, care reprezintă statele membre. Preşedinţia
Consiliului este deţinută, prin rotaţie, de statele membre;
 Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.
Împreună, aceste trei instituţii elaborează politicile şi legislaţia care se aplică în toată
Uniunea, prin intermediul „procedurii legislative ordinare” (fosta „codecizie”). În principiu,
Comisia propune actele legislative, iar Parlamentul şi Consiliul le adoptă. Ulterior, Comisia ş i
statele membre le implementează, iar Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană
este corect aplicată.
Alte două instituţii importante ale Uniunii Europene, cu rol vital, sunt:

 Curtea de Justiţie garantează respectarea dreptului european;


 Curtea de Conturi controlează modul de finanţare a activităţilor Uniunii.
Uniunea Europeană dispune şi de alte instituţii şi organisme interinstituţionale
specializate21:
 Banca Centrală Europeană răspunde de politica monetară europeană;
 Serviciul European de Acţiune Externă (SEAE) îi oferă sprijin Înaltului Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, funcţie deţinută în prezent de
Catherine Ashton. Aceasta conduce lucrările Consiliului Afaceri Externe şi trasează
direcţiile politicii externe şi de securitate comune, asigurând, în acelaşi timp,
consistenţa şi coordonarea acţiunilor desfăşurate de UE pe plan extern;
 Comitetul Economic şi Social European reprezintă societatea civilă, angajatorii şi
salariaţii;
 Comitetul Regiunilor reprezintă autorităţile regionale şi locale;
 Banca Europeană de Investiţii finanţează proiectele de investiţii ale UE şi sprijină
întreprinderile mici prin intermediul Fondului european de investiţii;

21 http:/
/euro
pa.eu
/abo
ut-
eu/in
stitut
ions-
bodi
es/in
dex_
ro.ht
m 16
 Ombudsmanul European investighează plângerile privind proasta administrare de
către instituţiile şi organismele Uniunii Europene;
 Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor are rolul de a asigura protecţia datelor
cu caracter personal ale cetăţenilor;
 Oficiul pentru Publicaţii publică informaţii despre UE;
 Oficiul European pentru Selecţia Personalului recrutează personal pentru instituţiile şi
organismele UE;
 Şcoala Europeană de Administraţie organizează cursuri de formare în diverse domenii
pentru personalul instituţiilor UE;
 numeroase agenţii specializate şi organisme descentralizate desfăşoară o serie de
activităţi de natură tehnică, ştiinţifică sau de gestionare22.

22 Uniunea

europeană -

Introducere:
instituţii,

decizii şi

politici, 2013

17
CAP. II FUNCŢIONAREA INSTITUŢIILOR ŞI ORGANISMELOR
EUROPENE

2.1. PARLAMENTUL EUROPEAN

Parlamentul European îşi desfăşoară activitatea la Bruxelles (Belgia), Luxemburg şi


Strasbourg (Franţa). Birourile administrative („Secretariatul General”) se află la Luxemburg
iar Reuniunile întregului Parlament, cunoscute sub denumirea de „sesiuni plenare”, au loc la
Strasbourg şi la Bruxelles. Reuniunile comisiilor parlamentare au loc şi la Bruxelles.
Parlamentul este una dintre principalele instituţii europene cu puteri legislative, alături de
Consiliul Uniunii Europene. Aleşi prin vot direct de cetăţenii europeni, o dată la 5 ani,
membrii Parlamentului European sunt reprezentanţii popoarelor Uniunii.
Parlamentul are trei roluri esenţiale:
 dezbate şi adoptă legislaţia Uniunii Europene, împreună cu Consiliul;
 monitorizează alte instituţii europene, în special Comisia, pentru a se
asigura că acestea funcţionează în mod democratic;
 dezbate şi adoptă bugetul Uniunii Europene, alături de Consiliu.
În multe domenii, precum protecţia consumatorilor şi a mediului, Parlamentul
colaborează cu Consiliul (instituţia reprezentând guvernele naţionale) pentru a decide asupra
conţinutului actelor legislative şi pentru a le adopta. Acest proces poartă numele de
„procedură legislativă ordinară” (fosta „codecizie”).
În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul domeniilor politice care fac
obiectul codeciziei, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă putere de a influenţa
conţinutul actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica energetică, migraţia
şi fondurile europene. Este nevoie de avizul Parlamentului pentru o serie de decizii
23
importante, precum aderarea unor noi state la Uniunea Europeană .
Parlamentul, în asigurarea echilibrului democratic, îşi exercită influenţa asupra altor
instituţii europene prin mai multe pârghii:

Când se formează o nouă Comisie, cei 28 de membri ai săi (câte unul pentru fiecare
stat membru) nu îşi pot intra în atribuţii fără aprobarea Parlamentului;

Dacă nu sunt de acord cu candidatura unuia dintre comisarii nominalizaţi, membrii
Parlamentului pot respinge întreaga echipă propusă;

Parlamentul poate solicita demisia Comisiei în exerciţiu. Procedura poartă numele de
„moţiune de cenzură”;

23 http:/
/euro
pa.eu
/abo
ut-
eu/in
stitut
ions-
bodi
es/in
dex_
ro.ht
m 18
 Parlamentul îşi menţine controlul asupra Comisiei prin examinarea rapoartelor pe
care le redactează aceasta şi prin interpelarea comisarilor. Comisiile parlamentare
joacă un
rol important în acest sens.
Membrii Parlamentului analizează petiţiile primite din partea cetăţenilor şi formează
comisii de anchetă. Când liderii naţionali se întrunesc în cadrul Consiliului European,
Parlamentul trebuie să îşi dea avizul cu privire la tematica inclusă pe agendă.
Un rol important al parlamentrului este acela al controlul bugetar. Parlamentul adoptă
bugetul anual al Uniunii Europene împreună cu Consiliul Uniunii Europene. În cadrul
Parlamentului, există o comisie care monitorizează modul în care este cheltuit bugetul. În
fiecare an, Parlamentul ia o decizie cu privire la modul în care Comisia a gestionat bugetul în
exerciţiul financiar anterior.
Numărul parlamentarilor provenind din fiecare ţară este aproximativ proporţional cu
numărul locuitorilor ţării respective. În baza Tratatului de la Lisabona, nicio ţară nu poate
avea mai puţin de 6 reprezentanţi sau mai mult de 96.
Numărul deputaţilor europeni se va modifica în viitoarea legislatură. De exemplu,
numărul deputaţilor din Germania va fi redus de la 99 la 96, iar cel al deputaţilor din Letonia
va scădea de la 9 la 8. Membrii Parlamentului European sunt repartizaţi în funcţie de afilierea
politică, nu de naţionalitate.

2.2. CONSILIUL EUROPEAN

Consiliul European şi-a început activitatea în 1974, ca forum de discuţii între liderii
europeni. A devenit rapid organism de sine stătător, asumându-şi rolul de a stabili priorităţi şi
obiective pentru întreaga Uniune. În 1992, a obţinut statut oficial, iar în 2009 a devenit una
dintre cele 7 instituţii ale Uniunii Europene.
Reuniunile Consiliului European sunt întâlniri la nivel înalt în cadrul cărora liderii
Uniunii Europene iau decizii privind priorităţile politice generale şi iniţiativele majore. În
mod normal, se organizează 4 astfel de reuniuni pe an, prezidate de un preşedinte permanent.
Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi direcţiei politice generale a
Uniunii Europene şi abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate
prin cooperare interguvernamentală la un alt nivel. Deşi poate influenţa stabilirea agendei
24
politice a Uniunii Europene, nu are puterea de a adopta acte legislative .
În cadrul Consiliului European se reunesc şefii de stat sau de guvern din fiecare ţară a
Uniunii Europene, preşedintele Comisiei şi preşedintele Consiliului European care prezidează

24 Uniunea
europeană -
Introducere:
instituţii,
decizii şi
politici, 2013
19
reuniunile. Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună ia, de
asemenea, parte la reuniuni.
Preşedintele Consiliului European este Herman Van Rompuy. Al doilea mandat al său
a început la 1 iunie 2012 şi expiră la 30 noiembrie 2014. Consiliul se reuneşte de două ori, în
decurs de 6 luni. Dacă este nevoie, preşedintele poate convoca o reuniune specială. De cele
mai multe ori, reuniunile au loc la Bruxelles.
Consiliul European ia deciziile prin consens. În anumite situaţii, se aplică regula
unanimităţii sau a majorităţii calificate, în funcţie de prevederile Tratatului. Preşedintele
Consiliului European, preşedintele Comisiei şi Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi
de securitate nu votează.

2.3. CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

Cunoscut şi sub denumirea informală de Consiliul UE, reprezintă forul în care se


reunesc miniştrii din statele membre pentru a adopta acte legislative şi pentru a coordona
politicile europene. Acestă instituţie nu trebuie confundată cu Consiliul European – cealaltă
instituţie a Uniunii Europene, în cadrul căreia şefii de stat şi de guvern se reunesc de
aproximativ 4 ori pe an pentru a discuta priorităţile politice ale Uniunii sau cu Consiliul
Europei - instituţie care nu face parte din Uniunea Europeană.
Rolul Consiliului Uniunii Europene:

Adoptă legislaţia europeană;

Coordonează politicile economice generale ale statelor membre;

Semnează acorduri între Uniunea Europenană şi alte ţări;

Aprobă bugetul anual al Uniunii Europene;

Elaborează politica externă şi de apărare a Uniunii Europene;

Coordonează cooperarea dintre instanţele judecătoreşti şi forţele de poliţie din
ţările membre;

Consiliul şi Parlamentul au ultimul cuvânt cu privire la actele legislative propuse
de Comisie.
În scopul coordonării politicilor economice, statele membre ale Uniunii Europene
au decis că doresc să aibă o politică economică generală comună, coordonată de miniştrii
25
economiei şi finanţelor din fiecare ţară .
Printre obiectivele Consiliului UE se mai numără crearea de locuri de muncă,
ameliorarea sistemelor de educaţie şi asistenţă medicală şi creşterea nivelului de bunăstare.

25 http:/
/euro
pa.eu
/abo
ut-
eu/in
stitut
ions-
bodi
es/in
dex_
ro.ht
m 20
Deşi statele membre răspund, fiecare în parte, de propriile politici în aceste domenii,
ele pot cădea de acord asupra obiectivelor comune şi pot face schimb de experienţă.
Consiliul semnează, în numele Uniunii Europene, acorduri în domenii diverse: mediu,
comerţ, dezvoltare, industrie textilă, pescuit, ştiinţă, tehnologie şi transport. Consiliul şi
Parlamentul European decid în comun asupra bugetului anual al Uniunii Europene.
În privinţa politicii externe şi de apărare, guvernele naţionale deţin controlul asupra
acestor domenii, dar lucrează împreună pentru a elabora aşa-numita politică externă şi de
securitate comună. Consiliul reprezintă principalul for pentru derularea acestei cooperări.
Uniunea Europeană nu are o armată proprie. Însă, pentru a reacţiona cât mai rapid în
caz de conflicte internaţionale şi dezastre naturale, unele ţări participă cu trupe în cadrul unei
forţe de reacţie rapidă, care se implică doar în acţiuni umanitare, de salvare şi de menţinere a
păcii.
În domeniul justiţiei, cetăţenii UE trebuie să aibă acces egal la justiţie, peste tot în
Uniune. În cadrul Consiliului, miniştrii justiţiei fac eforturi pentru a garanta că sentinţele
pronunţate de un tribunal într-o ţară a UE - în cazuri de divorţ, de exemplu - sunt recunoscute
în toate celelalte state membre. Miniştrii justiţiei şi afacerilor interne coordonează
supravegherea frontierelor externe şi lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate la
nivel internaţional.
Consiliul nu este format din membri permanenţi. La fiecare reuniune a Consiliului,
statele membre trimit miniştrii care răspund de domeniul aflat pe agenda de discuţii - de
exemplu, miniştrii mediului dacă reuniunea se axează pe probleme de mediu. Reuniunea
respectivă se va numi „Consiliul de mediu”.
Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor externe este prezidat permanent de
aceeaşi persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate
comună. Toate celelalte reuniuni sunt prezidate de ministrul de resort din ţara care deţine
26
preşedinţia Uniunii Europene în momentul respectiv .
Preşedinţiile Consiliului UE în perioada 2011-2020
 Ungaria (ianuarie-iunie 2011)
 Polonia (iulie-decembrie 2011)
 Danemarca (ianuarie-iunie 2012)
 Cipru (iulie-decembrie 2012)
 Irlanda (ianuarie-iunie 2013)
 Lituania (iulie-decembrie 2013)
 Grecia (ianuarie-iunie 2014)
26 Uniunea
europeană -
Introducere:
instituţii,
decizii şi
politici, 2013
21

Italia (iulie-decembrie 2014)

Letonia (ianuarie-iunie 2015)

Luxemburg (iulie-decembrie 2015)

Ţările de Jos (ianuarie-iunie 2016)

Slovacia (iulie-decembrie 2016)

Malta (ianuarie-iunie 2017)

Regatul Unit (iulie-decembrie 2017)

Estonia (ianuarie-iunie 2018)

Bulgaria (iulie-decembrie 2018)

Austria (ianuarie-iunie 2019)

România (iulie-decembrie 2019)

Finlanda (ianuarie-iunie 2020)

Consiliul Uniunii Europene adoptă deciziile aplicând regula „majorităţii calificate”. Cu


cât populaţia unei ţări este mai numeroasă, cu atât sunt mai multe voturile de care dispune ţara
respectivă. În realitate, numărul voturilor nu este strict proporţional cu populaţia, ci ponderat
în favoarea ţărilor cu mai puţini locuitori, astfel:

Germania, Franţa, Italia şi Regatul Unit: 29 de voturi

Spania şi Polonia: 27

România: 14

Ţările de Jos: 13

Belgia, Grecia, Portugalia, Republica Cehă şi Ungaria: 12

Austria, Bulgaria şi Suedia: 10

Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania şi Slovacia: 7

Cipru, Estonia, Letonia, Luxemburg şi Slovenia: 4

Malta: 3

Numărul total: 352


Majoritatea calificată este îndeplinită în cazul în care: majoritatea celor 28 de ţări
membre (uneori chiar şi două treimi) votează în favoarea deciziei sau, se întrunesc cel puţin
260 din cele 352 de voturi. Orice stat membru poate cere să se verifice dacă majoritatea
întrunită reprezintă cel puţin 62% din totalul populaţiei. În caz contrar, propunerea nu poate fi
adoptată. În domenii sensibile, cum ar fi securitatea, afacerile externe şi impozitarea, deciziile
27
Consiliului trebuie adoptate în unanimitate. Cu alte cuvinte, fiecare ţară are drept de veto .
Începând cu 2014, s-a introdus sistemul de vot cu dublă majoritate. Pentru ca o
propunere să fie adoptată, e nevoie să se întrunească două tipuri de majoritate: a ţărilor (cel

27 http:/
/euro
pa.eu
/abo
ut-
eu/in
stitut
ions-
bodi
es/in
dex_
ro.ht
m 22
puţin 15) şi a populaţiei Uniunii Europene (ţările care se exprimă în favoarea propunerii
trebuie să reprezinte cel puţin 65% din populaţia Uniunii Europene).
2.4. COMISIA EUROPEANĂ

Comisia Europeană are sediile la Bruxelles şi Luxemburg. De asemenea, are


reprezentanţe în fiecare ţară a UE şi delegaţii în capitale din lumea întreagă.
Comisia Europeană este o altă instituţie importantă în cadrul Uniunii Europene.
Reprezintă şi susţine interesele Uniunii în ansamblul său, propune acte legislative şi
gestionează punerea în aplicare a politicilor europene şi modul în care sunt cheltuite fondurile
Uniunii Europne.
Comisia, compusă din cei 28 de comisari, câte unul din fiecare stat membru, trasează
direcţiile politice ale Comisiei pe durata mandatului lor de 5 ani. Fiecărui comisar îi este
atribuită de către preşedinte responsabilitatea pentru unul sau mai multe domenii de acţiune.
Preşedintele este desemnat de Consiliul European, care îi numeşte şi pe ceilalţi comisari, cu
acordul preşedintelui desemnat. Preşedintele actual al Comisiei Europene este José Manuel
Barroso, care şi-a început cel de-al doilea mandat în februarie 2010.
Numirea comisarilor, inclusiv a preşedintelui, este supusă aprobării Parlamentului. Pe
durata mandatului, comisarii răspund pentru acţiunile lor în faţa Parlamentului, singura
instituţie abilitată să demită Comisia. Activitatea de zi cu zi a Comisiei este asigurată de
membrii personalului - administratori, jurişti, economişti, traducători, interpreţi, secretari etc -
organizaţi în departamente numite „direcţii generale”.
Termenul „Comisie” poate face referire atât la colegiul celor 28 de comisari, cât şi la
personalul său permanent sau la instituţia propriu-zisă.Rolul principal este acela de
reprezrntare şi susţinere a intereselor Uniunii Europene în ansamblul său. Monitorizează şi
pune în aplicare politicile Uniunea Europeană, în următoarele direcţii:

propune proiecte legislative Parlamentului şi Consiliului;

gestionează bugetul Uniunii Europene şi alocă fonduri;

aplică dreptul european (împreună cu Curtea de Justiţie);

reprezintă Uniunea Europeană la nivel internaţional, negociind acordurile
dintre Uniunea Europeană şi alte ţări28.
Comisia are „drept de iniţiativă” - poate propune acte legislative pentru a proteja
interesele Uniunii şi ale cetăţenilor săi. Ea procedează astfel doar în situaţiile în care o măsură
eficientă nu poate fi luată la nivel naţional, regional sau local (principiul subsidiarităţii).

28 idem
23
Când propune un proiect legislativ, Comisia încearcă să ia în calcul interesele unor categorii
cât mai largi. Pentru a se asigura că detaliile tehnice sunt corecte, Comisia consultă experţii
din cadrul diferitelor comitete şi grupuri de lucru. De asemenea, organizează consultări
publice.
Departamentele Comisiei se ocupă de elaborarea proiectelor de acte legislative. Dacă
cel puţin 14 din cei 28 de comisari sunt de acord cu proiectul, acesta este înaintat Consiliului
şi Parlamentului care, după ce îl dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să-l adopte sau nu.
Împreună cu Parlamentul şi Consiliul, Comisia stabileşte priorităţile în materie de cheltuieli
pe termen lung în contextul „cadrului financiar” european. De asemenea, elaborează un
proiect de buget anual pe care îl înaintează Parlamentului şi Consiliului spre aprobare şi
supraveghează modul în care sunt cheltuite fondurile europene, de exemplu, de către agenţiile
şi autorităţile naţionale şi regionale. Modul în care Comisia gestionează bugetul este verificat
de către Curtea de Conturi.
Comisia gestionează fondurile consacrate politicilor europene (de exemplu, agricultură
şi dezvoltare rurală) şi programe precum Erasmus (schimburi de studenţi).
În calitate de „gardian al tratatelor”, Comisia se asigură că fiecare stat membru aplică în mod
corect legislaţia europeană. În cazul în care consideră că un guvern nu îşi respectă obligaţiile
în acest sens, Comisia îi adresează mai întâi o scrisoare oficială prin care îi cere să remedieze
situaţia. În ultimă instanţă, Comisia poate înainta cazul Curţii de Justiţie. Curtea poate impune
sancţiuni, iar deciziile sale sunt obligatorii pentru toate ţările şi instituţiile europene.
În cadrul organismelor internaţionale, Comisia Europeană se exprimă în numele
tuturor ţărilor Uniunii Europene. De asemenea, negociază acorduri internaţionale în numele
Uniunii Europene29.
2.5. ALTE ORGANISME COMUNITARE

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene

Curtea de Justiţie interpretează legislaţia europeană pentru a se asigura că aceasta se


aplică în același fel în toate ţările Uniunii Europene. De asemenea, soluţionează litigiile
juridice dintre guvernele statelor membre și instituţiile europene. Persoanele fizice,
întreprinderile sau organizaţiile pot, la rândul lor, să aducă un caz în faţa Curţii de Justiţie,
atunci când consideră că le-au fost încălcate drepturile de către o instituţie europeană.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este formată din câte un judecător pentru fiecare
stat membru. Curtea beneficiază de sprijinul a nouă „avocaţi generali” care au sarcina de a-și
prezenta punctele de vedere cu privire la cazurile aduse în faţa Curţii. Pledoariile lor trebuie

29 Uniunea
europeană -
Introducere:
instituţii,
decizii şi
politici, 2013
24
să fie imparţiale și susţinute public. Fiecare judecător și avocat general este numit pentru un
mandat de 6 ani, care poate fi reînnoit. Guvernele trebuie să cadă de acord asupra persoanelor
nominalizate.
Pentru a ajuta Curtea de Justiţie să facă faţă numărului mare de cazuri care îi sunt
înaintate spre soluţionare și pentru a le oferi cetăţenilor o mai bună protecţie juridică, s-a
înfiinţat „Tribunalul”, care se ocupă de acţiunile intentate de persoane fizice, întreprinderi și
anumite organizaţii, precum și de cauzele care ţin de dreptul concurenţei. Tribunalul UE al
Funcţiei Publice se pronunţă în litigiile apărute între Uniunea Europeană şi funcţionarii săi.
Curtea pronunţă hotărâri privind cazurile sesizate. Cele cinci tipuri de cazuri întâlnite
frecvent sunt:
1. acţiuni pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare – când instanţele
naţionale îi cer Curţii de Justiţie să interpreteze un act legislativ european;
2. acţiuni în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor – intentate guvernelor care
nu aplică legislaţia europeană;
3. acţiuni în anulare – când se consideră că anumite acte legislative ale UE
încalcă tratatele europene sau drepturile fundamentale;
4. acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona – când instituţiile UE nu
acţionează pentru a lua deciziile pe care au obligaţia de a le lua;
5. acţiuni directe – intentate de persoane fizice, întreprinderi sau organizaţii
împotriva deciziilor sau acţiunilor UE.

1. Procedura privind pronunţarea unei hotărâri preliminare. Instanţele naţionale din


fiecare stat membru UE sunt responsabile pentru aplicarea corespunzătoare a
legislaţiei europene în statul respectiv. Dar există riscul ca instanţele din diferite
ţări să interpreteze legislaţia UE în moduri diferite. Pentru a preveni acest lucru, a
fost prevăzută o „procedură pentru pronunţarea unei hotărâri preliminare”. Dacă o
instanţă naţională are îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea unui act
legislativ european, aceasta poate și, în anumite cazuri, este obligată, să solicite
30
avizul Curţii de Justiţie. Acest aviz poarte numele de „hotărâre preliminară” .
2. Acţiuni în constatarea neîndeplinirii unei obligaţii. Comisia poate iniţia o acţiune în
justiţie în cazul în care consideră că un stat membru nu își îndeplinește obligaţiile
prevăzute de legislaţia europeană. Procesul poate fi intentat și de un alt stat
membru. În ambele cazuri, Curtea investighează acuzaţiile și pronunţă sentinţa.
Dacă se constată că acuzaţiile aduse statului respectiv sunt întemeiate, acesta are

30 idem
25
obligaţia de a remedia situaţia imediat. În cazul în care statul membru nu se
conformează hotărârii pronunţate de Curtea de Justiţie, aceasta poate impune plata
unei amenzi.
3. Acţiuni în anulare. Dacă un stat membru, Consiliul, Comisia sau (în anumite condiţii)
Parlamentul consideră că un anumit act legislativ european este ilegal, Curţii de
Justiţie i se poate solicita anularea actului respectiv. Aceste „acţiuni în anulare”
pot fi prezentate și de persoanele fizice care doresc să îi solicite Curţii anularea
unui anumit act legislativ care le afectează în mod direct și negativ. În cazul în
care constată că actul respectiv a fost adoptat incorect sau nu are temei în baza
dispoziţiilor din Tratate, Curtea îl poate declara nul și neavenit.
4. Acţiuni în constatarea abţinerii de a acţiona. Tratatul prevede că Parlamentul
European, Consiliul și Comisia au obligaţia de a adopta anumite decizii în
anumite situaţii. Dacă nu își îndeplinesc această obligaţie, celelalte instituţii ale
UE și (în anumite împrejurări) persoanele fizice sau întreprinderile pot adresa o
plângere Curţii pentru ca această abţinere de a acţiona să fie consemnată oficial.
5. Acţiuni directe Orice persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma
unei acţiuni sau a lipsei de acţiune din partea instituţiilor UE sau a funcţionarilor
acestora, poate intenta o acţiune la Tribunalul de Primă Instanţă, cu scopul de a
obţine despăgubiri. Pentru fiecare caz înaintat Curţii se desemnează un judecător
și un avocat general. Cazurile sunt evaluate în două etape: în scris şi apoi verbal

Procedura scrisă - Mai întâi, toate părţile implicate îi prezintă declaraţii scrise
judecătorului care răspunde de cazul respectiv. Judecătorul scrie un raport care cuprinde
rezumatul declaraţiilor și temeiul legal al cazului31.

Audierea publică - Ce de-a doua etapă este audierea publică. În funcţie de complexitatea

cazului, audierea poate avea loc în faţa unui complet format din 3, 5 sau 13 judecători

sau în faţa întregii Curţi. La audiere, avocaţii părţilor își prezintă cazul în faţa

judecătorilor și a avocatului general, care le pot adresa întrebări. Ulterior, avocatul

general își prezintă propriul punct de vedere, după care judecătorii deliberează și

pronunţă sentinţa. Avocaţii generali nu trebuie să își prezinte punctul de vedere decât în

cazul în care Curtea consideră că în respectiva cauză se ridică o nouă problemă de drept.

Curtea nu trebuie neapărat să aibă un punct de vedere similar cu cel al avocatului

general.

31 http:/
/euro
pa.eu
/abo
ut-
eu/in
stitut
ions-
bodi
es/in
dex_
ro.ht
m 26
Sentinţele Curţii se adoptă cu majoritate și se pronunţă în cadrul unei audieri publice.
Imagini de la audierile publice sunt deseori televizate (Europe by Satellite ). Procedura este
similară în cazul Tribunalului, cu singura diferenţă că avocatul general nu îşi susţine punctul
de vedere.
Banca Centrală Europeană
Banca Centrală Europeană (BCE), cu sediul la Frankfurt, în Germania, administrează
moneda unică europeană, euro şi asigură stabilitatea preţurilor în Uniunea Europeană. De
asemenea, Banca Centrală Europeană răspunde de definirea şi punerea în aplicare a politicii
economice şi monetare a UE.
Banca Centrală Europeană este una dintre instituţiile Uniunii iar scopul său este:

să menţină stabilitatea preţurilor (adică să ţină inflaţia sub control), mai ales
în ţările care utilizează euro;

să menţină stabilitatea sistemului financiar, asigurându-se că pieţele şi
instituţiile sunt supravegheate corespunzător.
Banca Centrală Europeană colaborează cu băncile centrale din toate cele 28 de state
membre. Împreună, formează Sistemul European al Băncilor Centrale. De asemenea,
stabileşte cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor 18 state membre care au adoptat
moneda unică şi alcătuiesc împreună zona euro. Cooperarea existentă la nivelul acestui grup
restrâns poartă numele de „eurosistem”.
Principalele atributii ale Băncii Centrale Europeane:

fixează ratele de referinţă ale dobânzilor pentru zona euro şi ţine sub control
masa monetară;

gestionează rezervele valutare ale zonei euro, cumpără şi vinde valută atunci
când este necesar pentru a menţine echilibrul ratelor de schimb;

se asigură că instituţiile şi pieţele financiare sunt supravegheate corespunzător
de către autorităţile naţionale şi că sistemele de plăţi funcţionează corect;

autorizează băncile centrale ale ţărilor din zona euro să emită bancnote;

monitorizează evoluţia preţurilor şi evaluează riscul pe care aceasta îl poate
reprezenta pentru stabilitatea zonei euro32.
Banca Centrală Europeană dispune de următoarele organisme decizionale:
 Comitetul executiv gestionează activitatea cotidiană. Este format din 6 membri
(preşedintele, vicepreşedintele şi alţi 4 membri) desemnaţi de liderii zonei euro
pentru un mandat de 8 ani.

32 Uniunea
europeană -
Introducere:
instituţii,
decizii şi
politici, 2013
27
 Consiliul guvernatorilor defineşte politica monetară a zonei euro şi fixează
ratele dobânzilor la care băncile comerciale pot obţine bani de la Banca Centrală.
Este alcătuit din cei 6 membri ai Comitetului executiv şi din guvernatorii celor 17
bănci centrale din zona euro.
 Consiliul general contribuie la acţiunile de consultare şi coordonare ale BCE şi
oferă sprijin ţărilor care se pregătesc să adere la zona euro. Este format din
preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi guvernatorii băncilor centrale din toate
cele 28 de state membre.
Banca Centrală Europeană este instituţie independentă. Nici aceasta, nici băncile
centrale naţionale din Eurosistem şi niciun membru al instanţelor însărcinate cu luarea
deciziilor nu pot cere sau accepta instrucţiuni de la un alt organism. Toate instituţiile UE şi
toate guvernele naţionale trebuie să respecte acest principiu.
Curtea Europeană de Conturi

Curtea Europeană de Conturi verifică modul în care sunt administrate fondurile


europene. Rolul său este acela de a îmbunătăţi gestiunea financiară a Uniunii Europene şi de a
prezenta rapoarte cu privire la folosirea banilor publici. A fost înfiinţată în 1975 şi are sediul
la Luxemburg.
Pentru a-şi exercita atribuţiile în mod eficient, Curtea de Conturi trebuie să fie complet
independentă de celelalte instituţii, dar, în acelaşi timp, trebuie să rămână permanent în
contact cu acestea.
Rolul său este acela de a le garanta contribuabililor europeni faptul că banii publici
sunt cheltuiţi în mod eficient, Curtea de Conturi este abilitată să verifice (să auditeze) orice
persoană sau organizaţie care gestionează fonduri europene. În acest scop, efectuează frecvent
controale pe teren. Concluziile sale scrise sunt incluse în rapoarte adresate Comisiei Europene
şi guvernelor statelor membre. Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care
descoperă fraude sau nereguli, auditorii săi informează Oficiul european de luptă antifraudă

(OLAF)33.
Principalele atribuţiile ale Curţii de conturi:
 Să înainteze Parlamentului European şi Consiliului un raport anual privind exerciţiul
financiar anterior („descărcarea anuală de gestiune”). Parlamentul examinează
minuţios raportul Curţii înainte de a decide dacă aprobă sau nu modul în care Comisia
a gestionat bugetul;

33 http:/
/euro
pa.eu
/abo
ut-
eu/in
stitut
ions-
bodi
es/in
dex_
ro.ht
m 28

Curtea trebuie să formuleze un aviz privind legislaţia financiară a UE şi posibilităţile
de combatere a fraudei;

Auditorii Curţii de Conturi efectuează frecvent controale în instituţiile UE, în statele
membre şi în ţările care primesc ajutoare europene. Activitatea Curţii vizează, în
principal, fondurile de care răspunde Comisia Europeană, însă, în practică, autorităţile
naţionale gestionează 80% din venituri şi cheltuieli.
Curtea de Conturi este formată din câte un membru din fiecare ţară a Uniunii, desemnat de
Consiliu pentru un mandat de 6 ani (care poate fi reînnoit). Preşedintele Curţii este ales de
către membrii acesteia pentru un mandat de 3 ani care, de asemenea, poate fi reînnoit. Vítor
Manuel da Silva Caldeira, din Portugalia, a fost ales preşedinte în ianuarie 2008.
Curtea de Conturi numără aproximativ 800 de angajaţi, nu numai auditori, ci şi traducători
şi administratori. Auditorii sunt împărţiţi în grupuri de audit. Aceştia pregătesc proiecte de
rapoarte pe baza cărora Curtea ia decizii.
Serviciul European de Acţiune Externă

Serviciul European de Acţiune Externă este este corpul diplomatic al Uniunii


Europene precum şi cel mai nou organism al Uniunii, creat în 2011 pentru a reuni serviciile de
politică externă ale Comisiei Europene și ale Consiliului Uniunii Europene. Acesta îi oferă
sprijin șefului diplomaţiei Uniunii Europne în desfășurarea politicii externe și de securitate,
gestionează relaţiile diplomatice ale Uniunii Europne cu alte ţări din afara Uniunii. Acesta își
propune să amelioreze coerenţa și eficienţa politicii externe a Uniunii, contribuind astfel la
creșterea influenţei Europei în lume.
Serviciul European de Acţiune Externă colaborează îndeaproape cu serviciile
diplomatice naţionale din statele membre ale UE, o mare parte din personalul acestora fiind
detașat la acest serviciu. Un rol major este acela de a sprijini parteneriatele strategice ale
Uniunii Europene cu principalii actori internaţionali și angajamentul Europei faţă de puterile
emergente din întreaga lume. Serviciul colaborează îndeaproape cu ONU și cu alţi actori
34
importanţi, cum ar fi Statele Unite și Rusia .
Printre activităţile notabile ale UE pe scena internaţională se numără:

instaurarea păcii, prin sprijin politic, economic și practic - de exemplu, în Balcanii
de Vest, după războiul din fosta Iugoslavie;

desfășurarea de misiuni civile și militare pentru a instaura securitatea în lume, în
cadrul politicii comune de securitate și apărare;

34 idem
29

menţinerea relaţiilor de prietenie cu ţările de la frontierele UE, prin intermediul
politicii europene de vecinătate;

furnizarea de ajutor pentru dezvoltare, răspunsul în situaţii de criză și furnizarea
de ajutor umanitar, precum și abordarea schimbărilor climatice și a aspectelor
legate de drepturile omului.
Serviciul este condus de Catherine Ashton, șeful diplomaţiei Uniunii Europen și
Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate. Înaltul Reprezentant este,
de asemenea, comisar european și prezidează reuniunile la nivelul UE ale reprezentaţilor
statelor membre pentru afaceri externe (Consiliul Afaceri Externe). Aceasta face ca politica
externă a UE să fie mai consecventă și mai coerentă.
În afara graniţelor sale, Uniunea Europeană este reprezentată de o serie de birouri la
nivel naţional - delegaţii ale Uniunii Europene - care au un rol similar cu cel al unei
ambasade.
Comitetul Economic şi Social European

Reprezentanţii angajatorilor, ai salariaţilor sau ai altor grupuri de interese îşi pot


exprima punctul de vedere cu privire la acţiunile UE prin intermediul Comitetului Economic
şi Social European (CESE). Acesta este o adunare consultativă care emite avize către instituţii
mai mari - în special Consiliul, Comisia şi Parlamentul European.
Comitetul a fost înfiinţat în 1957, ca for de discuţie pe marginea aspectelor legate de
piaţa unică. Acesta le oferă grupurilor de interese din Europa - sindicate, angajatori, fermieri -
posibilitatea de a se exprima oficial în legătură cu propunerile legislative ale Uniunii
Europene. Comitetului Economic şi Social European, în medie, elaborează anual 170 de avize
şi documente consultative. Toate avizele sunt transmise către organismele decizionale ale

Uniunii şi apoi publicate în Jurnalul Oficial35.


Comitetului Economic şi Social European este format din 353 de membri,
reprezentanţi ai grupurilor de interese economice şi sociale din toată Europa. Aceştia sunt
propuşi de guvernele naţionale şi numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 5
ani, care poate fi reînnoit. Membrii CESE nu sunt remuneraţi, dar primesc alocaţii pentru a-şi
acoperi cheltuielile de transport şi cazare ocazionate de participarea la reuniuni.
În cadrul CESE există trei grupuri:
 Angajatori;
 Angajaţi;
 Interese diverse (ex. fermieri, grupuri ale consumatorilor).

35 http:/
/euro
pa.eu
/abo
ut-
eu/in
stitut
ions-
bodi
es/in
dex_
ro.ht
m 30
Numărul membrilor din fiecare ţară depinde de populaţia acesteia:
 Franţa, Germania, Italia, Regatul Unit - 24 de membri
 Spania, Polonia - 21 de membri
 România - 15 membri
 Austria, Belgia, Bulgaria, Grecia, Portugalia, Republica Cehă, Suedia, Ţările
de Jos, Ungaria - 12 membri
 Croaţia, Danemarca, Finlanda, Irlanda, Lituania, Slovacia - 9 membri
 Estonia, Letonia, Slovenia - 7 membri
 Cipru, Luxemburg - 6 membri
36
 Malta - 5 membri .
Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi
regionale din Uniunea Europeană. Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute
punctele de vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens, Comitetul
emite rapoarte („avize”) pe marginea propunerilor Comisiei.
Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de
luarea unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea
forţei de muncă, mediul, educaţia, sănătatea publică).
Comitetul Regiunilor este format în prezent din 353 de membri (şi tot atâţia membri
supleanţi), provenind din toate cele 28 de state membre. Membrii şi membrii supleanţi sunt
numiţi de către Consiliu, la propunerea ţărilor din care provin, pentru un mandat de 5 ani.
Fiecare ţară are libertatea de a-şi stabili propriile criterii de desemnare a membrilor, însă
delegaţiile trebuie să reflecte o repartiţie echilibrată din punct de vedere politic, geografic şi
regional/local.
Membrii Comitetului sunt membri aleşi sau factori de decizie în cadrul autorităţilor
locale sau regionale din zona de provenienţă.Comitetul se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune
plenară pentru a defini liniile politice generale şi pentru a adopta avize.
Există 6 „comisii” care se ocupă de diferite domenii politice şi pregătesc avizele care
urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare:
1. Coeziune teritorială;
2. Politică economică şi socială;
3. Educaţie, tineret şi cultură;
4. Mediu, schimbări climatice şi energie;

36 Uniunea
europeană -
Introducere:
instituţii,
decizii şi
politici, 2013
31
5. Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe;
6. Resurse naturale.
De asemenea, Comitetul adoptă rezoluţii cu privire la diverse aspecte politice.
În cadrul Comitetului Regiunilor sunt reprezentate principalele grupări politice
europene:

Partidul Popular European (PPE);

Partidul Socialiştilor Europeni (PSE);

Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE);

Uniunea pentru Europa naţiunilor - Alianţa Europeană (UEN-AE).

În baza Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană are obligaţia de a se consulta cu


autorităţile locale şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai devreme posibil în etapa
prelegislativă.
Comitetul Regiunilor, în calitatea sa de portavoce a autorităţilor locale şi regionale,
este profund implicat în această procedură. După ce înaintează o propunere legislativă,
Comisia trebuie să se consulte din nou cu Comitetul Regiunilor, dacă propunerea respectivă
vizează unul dintre domeniile politice cu impact direct asupra autorităţilor locale şi regionale.
Banca Europeană de Investiţii

Banca Europeană de Investiţii aparţine celor 28 de state membre. Sarcina sa este de a


lua bani cu împrumut de pe pieţele de capital şi de a acorda credite cu dobândă scăzută pentru
proiecte privind îmbunătăţirea infrastructurii, furnizarea de electricitate sau ameliorarea
normelor de mediu atât în ţări din UE cât şi în ţări vecine sau în ţări curs de dezvoltare37.
Banca Europeană de Investiţii sprijină proiecte în ţările UE şi investeşte în viitoarele
state membre şi în ţările partenere. În general, ia bani cu împrumut de pe pieţele de capital
pentru a nu apela la bugetul Uniunii Euopene. Aceşti bani sunt acordaţi în condiţii favorabile
proiectelor care se înscriu în linia obiectivelor politice ale UE.
În anul 2008, Banca Europeană de Investiţii a strâns suma de aproximativ 60 de
miliarde de euro. Banca nu activează în scopul obţinerii de profit, ci acordă credite la o rată a
dobânzii apropiată de costul la care au fost împrumutaţi banii.
Serviciile Băncii Europene de Investiţii:
 Împrumuturi: acordate unor programe sau proiecte viabile, atât din sectorul public
cât şi din cel privat. Destinatarii pot fi foarte diferiţi, de la mari corporaţii până la
municipalităţi şi întreprinderi mici;

37 http:/
/euro
pa.eu
/abo
ut-
eu/in
stitut
ions-
bodi
es/in
dex_
ro.ht
m 32

Asistenţă tehnică: furnizată de o echipă formată din economişti, ingineri şi experţi
pentru a veni în completarea facilităţilor de finanţare;

Garanţii: pentru un număr mare de organisme, de exemplu bănci, societăţi de
leasing, instituţii de garantare, fonduri mutuale de garantare, vehicule
investiţionale;

Capital de risc: solicitările de capital de risc trebuie adresate direct unui
intermediar.
Aproximativ 90% din împrumuturi merg către programe şi proiecte elaborate în
Uniunea Europeană. Banca acordă credite în funcţie de şase obiective prioritare, enumerate în
planul de afaceri al Băncii:
 Coeziune şi convergenţă;
 Sprijin pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri);
 Durabilitatea mediului;
 Implementarea Iniţiativei „Inovare 2010” (i2i);
 Dezvoltarea reţelelor transeuropene de transport şi energie (TEN);
 Surse de energie durabile, competitive şi sigure.
Banca Europeană de Investiţii sprijină aplicarea politicilor UE de dezvoltare şi
38
cooperare cu ţările partenere .
Mandatul actual vizează:

Europa Centrală şi de Est;

Politica de vecinătate;

Vecinătatea mediteraneeană;

Rusia şi vecinătatea estică;

Ţările vizate de politica de dezvoltare şi cooperare:



Africa, Caraibe, Pacific (şi teritoriile de peste mări);

Africa de Sud;

Asia şi America latină.


Acţionari – cele 28 de state membre al Uniunii Europene;

Guvernanţă – Consiliul guvernatorilor, Consiliul directorilor, Comitetul de audit şi

Comitetul de conducere;

Control şi evaluare – garantarea integrităţii şi viabilităţii operaţiunilor Băncii;

Organizare – personal repartizat pe departamente.

38 Uniunea
europeană -
Introducere:
instituţii,
decizii şi
politici, 2013
33
Fondul european de investiţii

Fondul european de investiţii (FEI) a fost creat în 1994 pentru a susţine întreprinderile
mici. Acţionarul său majoritar este Banca Europeană de Investiţii, alături de care formează
„Grupul BEI’’.
Fondul oferă capital de risc pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri), în special
pentru societăţile recent înfiinţate şi pentru cele cu orientare tehnologică. De asemenea,
furnizează garanţii instituţiilor financiare (de exemplu băncilor) pentru a acoperi
împrumuturile acordate IMM-urilor. Acesta nu este o instituţie creditoare: nu acordă credite
sau subvenţii şi nici nu investeşte direct în vreo societate. În schimb, acţionează prin bănci şi
alţi intermediari financiari, folosind fie propriile fonduri, fie pe cele care îi sunt încredinţate
de Banca Europeană de Investiţii sau de Uniunea Europeană. Fondul este activ în statele
membre ale Uniunii Europene, în Turcia şi în trei state AELS (Islanda, Liechtenstein şi
Norvegia).
Ombudsmanul European

Avocatul poporului, Ombudsmanul European, investighează plângerile formulate


împotriva instituţiilor, organismelor, birourilor și agenţiilor Uniunii Europene39.
Ombudsmanul European prelucrează plângerile primite de la cetăţeni, întreprinderi și
organizaţii din Uniunea Europeană care semnalează cazuri de administrare defectuoasă din
partea instituţiilor, organismelor, birourilor sau agenţiilor Uniunii Europene - încălcarea
legislaţiei, nerespectarea principiilor bunei administrări, încălcarea drepturilor omului, pentru:

practici inechitabile;

discriminare;

abuz de putere;

lipsa informaţiilor sau refuzul de a furniza informaţii;

întârzieri nejustificate;

proceduri incorecte.

Biroul Ombudsmanului începe investigaţiile după primirea unei plângeri sau din
proprie iniţiativă. Fiind un organism independent, acesta nu acceptă nicio intervenţie din
partea guvernelor sau a altor entităţi. O dată pe an, îi prezintă Parlamentului European un
raport de activitate.
Alegerea Ombudsmanului European este una dintre principalele sarcini care îi revine
fiecărei noi legislaturi a Parlamentului European.

39 idem
34
Dacă cineva este nemulţumit de activitatea desfășurată de o instituţie, un organism, un
birou sau o agenţie a Uniunii Europene, trebuie, mai întâi, să dea posibilitatea de a remedia
situaţia. Dacă această abordare nu dă rezultate, se poate trimite o plângere Ombudsmanului
European.
Este necesar să se depună plângerea la Ombudsman în termen de doi ani de la data la
care s-a constatat situaţia de administrare defectuoasă. Trebuie să fie specificat numele
persoanei care face plângerea, care este instituţia sau organismul împotriva căruia se depune
plângerea și care este problema sesizată. Se poate cere ca plângerea să rămână confidenţială.
Ombudsmanul nu poate investiga:

plângeri formulate împotriva autorităţilor naţionale, regionale sau locale din
statele membre (departamente guvernamentale, agenţii de stat, consilii locale),
chiar dacă plângerile vizează aspecte europene.

activităţile tribunalelor sau ale organismelor de tip ombudsman existente la nivel
naţional. Ombudsmanul European nu primește cereri de apel la deciziile luate de
aceste entităţi

plângeri formulate împotriva întreprinderilor sau persoanelor fizice40.
Este posibil ca Ombudsmanul să poată rezolva problema prin simpla informare a
instituţiei, a organismului, a biroului sau a agenţiei vizate. Dacă este nevoie de mai mult, va
încerca să găsească o soluţie amiabilă care să conducă la remedierea situaţiei semnalate. În
cazul unui eșec, Ombudsmanul îi poate face recomandări instituţiei vizate. Dacă aceasta nu
acceptă recomandările primite, Ombudsmanul poate întocmi un raport special în atenţia
Parlamentului European, pentru ca acesta să poată lua măsurile politice care se impun. Dacă
nu poate examina plângerea (de exemplu, pentru că aceasta a făcut deja obiectul unei
proceduri judiciare), Ombudsmanul va face tot posibilul să vă indice organismul care vă poate
ajuta.
Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor

Responsabilităţile Autorităţii sunt să se asigure că instituţiile şi organismele UE


respectă dreptul la intimitate al cetăţenilor atunci când prelucrează datele cu caracter personal.
Poziţia de Autoritate Europeană pentru Protecţia Datelor a fost creată în 2001.
Atunci când prelucrează date cu caracter personal despre o persoană care poate fi
identificată, instituţiile şi organismele Uniunii Europene au obligaţia de a respecta dreptul la
intimitate al persoanei în cauză. Autoritatea se asigură că acest lucru se întâmplă.
„Prelucrarea” implică activităţi cum sunt colectarea datelor, înregistrarea şi arhivarea lor,

40 idem
35
identificarea lor în vederea consultării, transmiterea şi furnizarea lor către alte persoane,
precum şi blocarea, ştergerea sau distrugerea lor.
Există reguli stricte cu privire la intimitate care se aplică acestor activităţi. De
exemplu, în general, instituţiile şi organismele UE nu au permisiunea de a prelucra datele cu
caracter personal care comuincă informaţii despre originea rasială sau etnică, opiniile politice,
convingerile religioase sau filozofice sau calitatea de membru al unui sindicat.
Autoritatea lucrează cu funcţionarii cu atribuţii de protejare a datelor în fiecare
instituţie sau organism UE pentru a se asigura că se aplică regulile cu privire la intimitate.
Organisme interinstituţionale

Echipa de intervenţie în caz de urgenţă informatică (CERT) . CERT contribuie la


gestionarea ameninţărilor cu care se confruntă sistemele informatice ale instituţiilor UE,
oferind sprijin echipelor care răspund de securitatea informatică în cadrul instituţiilor
europene şi menţinând contactul cu omologii din sectorul public al statelor membre. CERT s-
a înfiinţat la 1 iunie 2011 şi va funcţia ca proiect-pilot în primul an de existenţă.
Oficiul European pentru Selecţia Personalului. Oficiul European pentru Selecţia
Personalului (EPSO) a devenit operaţional în ianuarie 2003. Responsabilitatea sa este de a
organiza concursuri pentru recrutarea personalului în vederea angajării în toate instituţiile UE.
Această centralizare este mai eficientă decât dacă fiecare instituţie şi-ar organiza propriile
concursuri. Bugetul anual al EPSO, de aproximativ 21 milioane euro, este mai mic cu 11%

decât cheltuielile pe care instituţiile UE le suportau în trecut pentru recrutare41.


Oficiul pentru Publicaţii. Denumirea completă a acestui organism este Oficiul pentru
Publicaţii al Uniunii Europene. În calitatea sa de editură a instituţiilor europene, are ca
misiune să producă şi să distribuie toate publicaţiile oficiale ale Uniunii Europene, atât pe
suport tipărit, cât şi în format electronic.
Școala Europeană de Administraţie. Şcoala Europeană de Administraţie a fost
înfiinţată la 10 februarie 2005. Misiunea sa este de a organiza cursuri de formare în domenii
specifice pentru personalul UE. La aceste cursuri pot lua parte toţi membrii personalului care
lucrează în instituţiile Uniunii Europene, aceasta contribuind, astfel, la difuzarea valorilor
comune, la promovarea unei mai bune înţelegeri între membrii personalului Uniunii Europene
şi permiţând realizarea unor economii de scară. Ea lucrează în strânsă colaborare cu
departamentele de formare din cadrul tuturor instituţiilor, pentru a evita depunerea unui efort
dublu.

41 http:/
/euro
pa.eu
/abo
ut-
eu/in
stitut
ions-
bodi
es/in
dex_
ro.ht
m 36
Agenţii și alte organisme ale Uniunii Europene

Agenţiile UE sunt organisme distincte de instituţiile Uniunii Europene - entităţi


juridice separate, create pentru a îndeplini anumite sarcini specifice, în temeiul legislaţiei
europene.
Există peste 40 de agenţii, împărţite în 4 grupe:
1. agenţii descentralizate;
2. agenţii executive;
3. agenţiile Euratom;
4. Institutul European de Inovare și Tehnologie (EIT).
Agenţii descentralizate
Agenţiile descentralizate au sarcini tehnice, știinţifice sau administrative, ajutând
instituţiile Uniunii Europene să elaboreze politici și să le pună în aplicare. De asemenea, ele
sprijină cooperarea dintre UE și guvernele naţionale prin punerea în comun a expertizei
tehnice și de specialitate de la nivelul instituţiilor UE și al autorităţilor naţionale.
Agenţiile descentralizate au fost create pe o perioadă de timp nedeterminată și își au
sediul în diverse ţări din Uniunii Europene.
Agenţii executive
Aceste agenţii ajută Comisia Europeană să gestioneze programele Uniunii Europene.
Au fost înfiinţate pe o perioadă determinată și trebuie să își aibă sediul în aceeași locaţie ca și
Comisia (Bruxelles sau Luxemburg)42.
Agenţii şi organisme EURATOM
Au fost create cu scopul de a susţine realizarea obiectivelor Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene a Energiei Atomice (EURATOM)), și anume:

coordonarea programelor naţionale de cercetare în domeniul nuclear, în scopuri
pașnice

furnizarea cunoștinţelor, infrastructurii și a finanţării necesare pentru energia nucleară

asigurarea rezervelor de energie nucleară, în cantitate suficientă și în condiţii de
maximă siguranţă.
Institutul European de Inovare şi Tehnologie
Institutul European de Inovare și Tehnologie (EIT) este un organism european
independent care își propune să promoveze capacitatea Europei de a dezvolta noi tehnologii,
43
punând în comun cele mai bune resurse știinţifice, economice și educaţionale .

42 http://europa.eu/about-eu/institutions-bodies/index_ro.htm
43 http:/
/euro
pa.eu
/abo
ut-
eu/in
stitut
ions-
bodi
es/in
dex_
ro.ht
m 37
CAP. III PARLAMENTUL EUROPEAN-FORUL LEGISLATIV

3.1 ALEGEREA DEPUTAŢILOR ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN


Parlamentul European este adunarea aleasă în conformitate cu tratatele, cu Actul din
20 septembrie 1976 privind alegerea membrilor Parlamentului European prin vot universal
direct şi cu legislaţiile naţionale adoptate în aplicarea tratatelor. Adunarea este formată din
membrii sunt aleşi, sub denumirea de „Deputaţi în Parlamentul European”.
Parlamentul European este alcătuit din 751 de deputaţi aleşi în cele 28 de state membre
ale Uniunii Europene extinse, după alegerile din mai 2014. În mandatul precedent Parmanetul
European avea 766 de deputaţi. Dar conform tratatului de la Lisabona numărul maxim de
deputaţi este de 751.
În România, potrivit rezultatelor oferite de BEC, Alianţa PSD-UNPR-PC a obţinut
37,25% dintre voturi, pe al doilea loc plasându-se PNL, cu 14,86%. De asemenea, PDL a
obţinut 12,26%, în timp ce Mircea Diaconu a primit 6,95% dintre sufragii, mai mult decât
UDMR, cu 6,48%, şi PMP, cu 6,24%.
Totuşi, procentajele partidelor au crescut după redistribuire, ceea ce înseamnă că PSD
are 16 mandate de europarlamentar. Al doilea loc revine PNL, care a obţinut 17% din
sufragii, ceea ce îi asigură 6 mandate. 5 mandate are PDL, în timp ce UDMR se plasează pe
locul 4, cu 8% şi 2 mandate. Următorul clasat este PMP, care, cu 7%, obţine 2 mandate. De
asemenea, Mircea Diaconu obţine 7% şi cucereşte un mandat44.
PSD- Mircea
Partid UNPR- PNL PDL UDMR PMP Diaconu
PC
Număr 16 6 5 2 2 1
mandate

Grafic 3.1 Repartiţia europarlamentarilor din România

Sursa: Date statistice - http://citynews.ro

44 http://citynews.ro/politica/cum-arata-lista-europarlamentarilor-alesi-de-romani-clujul-trimite-doi-deputati-pe-
1265093
38
Astfel, din partea PSD vor merge în Parlamentul European Corina Creţu, Ecaterina
Andronescu, Cătălin Ivan, Dan Nica, Maria Grapini, Damian Drăghici, Daciana Sârbu, Ioan
Mircea Paşcu, Viorica Dăncilă, Ionel Sorin Moisă, Victor Boştinaru, Claudiu Ciprian
Tănăsescu, Doru Claudian Frunzulică, Constantin Rebega, Ana Claudia Țapardel şi Andi
Lucian Cristea.
Eurodeputaţii PNL sunt Norica Nicolai, Adina Vălean, Ramona Mănescu, Cristian
Buşoi, Renate Weber şi Eduard Hellvig.
Din partea PDL vor merge în PE Theodor Stolojan, Monica Macovei, Traian
Ungureanu, Marian Jean Marinescu, Daniel Buda.
UDMR îi va trimite în Parlamentul European pe Iuliu Winkler şi pe Csaba Sogor, iar
PMP pe Cristian Preda şi pe Siegfried Mureşan.
Din 1979, deputaţii sunt aleşi prin vot universal direct pentru o perioadă de cinci ani.
Fiecare stat membru hotărăşte cu privire la modul de desfăşurare a alegerilor, aplicând, însă,
aceleaşi reguli democratice: egalitatea între sexe şi votul secret. În toate statele membre,
cetăţenii au drept de vot la 18 ani, excepţie făcând Austria, unde aceştia au drept de vot la 16
ani. Alegerile europene respectă deja o serie de reguli comune: votul universal direct,
reprezentarea proporţională şi un mandat de cinci ani care se poate reînnoi. Locurile în
Parlament sunt distribuite în mod proporţional cu populaţia fiecărui stat membru. Fiecare stat
45
membru dispune de un număr fix de locuri, maximum 96 şi minimum 6 .
Deputaţii aleşi în Parlamentul European îşi exercită mandatul în mod independent, fără
a fi obligaţi prin alte instrucţiuni sau mandate imperative. Deputatul a cărui alegere este
notificată Parlamentului trebuie să declare, în scris, înainte de a participa la lucrările
parlamentare, că nu deţine o funcţie incompatibilă cu cea de deputat în Parlamentul European.
Mandatul unui deputat va putea fi validat numai după prezentarea declaraţiilor scrise
prevăzute de legislaţie.
În baza unui raport al comisiei competente, Parlamentul se poate pronunţa în orice
moment asupra oricărei contestaţii referitoare la validitatea mandatului unuia dintre membri.
În situaţii normele, durata unui mandat este de 5 ani. De asemenea, mandatul încetează în caz
de deces sau demisie.
În desfăşurarea activităţii lor deputaţii beneficiază de imunitate parlamentară.
Imunitatea parlamentară nu este un privilegiu personal al deputaţilor, ci o garanţie pentru
independenţa Parlamentului în ansamblu și a membrilor săi. Deputaţii se bucură de

45 http://www.europarl.europa.eu/ab
outparliament/ro/0081ddfaa4/Dep
utaţi-europeni.html 39
privilegiile şi imunităţile prevăzute de Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Uniunii
Europene46.
În cazul semnării unui tratat de aderare a unui stat la Uniunea Europeană, Președintele
poate, după ce a obţinut acordul Conferinţei președinţilor, să invite parlamentul statului
aderent să desemneze dintre membrii săi un număr de observatori egal cu numărul de locuri în
Parlamentul European atribuite în viitor statului respectiv. Observatorii ţării respective iau
parte la lucrările Parlamentului, până la intrarea în vigoare a tratatului de aderare, și au dreptul
de a lua cuvântul în cadrul comisiilor și al grupurilor politice. Ei nu au drept de vot sau
dreptul de a participa la alegeri pentru funcţii în cadrul Parlamentului. Participarea lor nu are
niciun efect juridic asupra lucrărilor Parlamentului.

3.2 GRUPURI POLITICE ÎN PARLAMENTUL EUROPEAN

Constituirea grupurilor politice

Deputaţii se pot organiza în grupuri pe baza afinităţilor politice. În cazul constituirii


unui grup deputaţii în cauză recunosc, că au aceleaşi afinităţi politice. Un grup politic este
constituit din deputați aleși în cel puțin un sfert din statele membre.
Numărul minim necesar de deputați pentru a constitui un grup politic este de 25. În
cazul în care numărul de membri ai unui grup scade sub pragul necesar, Președintele, cu
acordul Conferinței președinților, poate permite grupului în cauză să continue să funcționeze
până la următoarea ședință constitutivă a Parlamentului, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiții:
 membrii grupului reprezintă în continuare cel puțin o cincime din statele
membre;
 grupul există de cel puțin un an.
Constituirea unui grup politic trebuie adusă la cunoştinţa Preşedintelui printr-o
declaraţie iar un deputat nu poate aparţine decât unui singur grup politic.În declaraţia înaintată
trebuie menţionată denumirea grupului şi numele membrilor, precum şi componenţa biroului.
Declaraţia de constituire a unui grup politic se publică în Jurnalul Oficial al
Uniunii Europene47.

46 Regulament de Procedură, A opta legislatură, iulie 2014


47 idem
40
Grafic 3.2 Reprezentarea grafică a grupurilor politice în Parlamentul European

Intergrupurile
În vederea organizării de schimburi de opinii informale în legătură cu chestiuni
specifice între diferite grupuri politice, cu atragerea membrilor unor comisii parlamentare
diferite, și pentru a promova contactul între deputați și societatea civilă, deputații individuali
pot forma intergrupuri sau alte grupări neoficiale ale deputaţilor. Aceste grupări nu se pot
implica în activități care pot genera confuzii în raport cu activitățile oficiale ale Parlamentului
sau ale organelor sale.

Deputaţii neafiliaţi
Sunt deputaţii care nu aderă la un grup politic dar dispun de un secretariat.
Modalităţile sunt stabilite de Birou la propunerea Secretarului General. Statutul şi drepturile
48
parlamentare ale acestor deputaţi sunt reglementate de Birou .

48 Uniunea
europeană -
Introducere:
instituţii,
decizii şi
politici, 2013
41
În acest sens, Biroul adoptă normele privind punerea la dispoziţie, executarea şi
controlul creditelor înscrise în bugetul Parlamentului pentru a acoperi cheltuielile de

secretariat şi facilităţile administrative ale deputaţilor neafiliaţi49.

Repartizarea locurilor in sala de şedinţe este stabilită de către Conferinţa


preşedinţilor care decide în privinţa repartizării acestora în sala de şedinţe pentru grupurile
politice, deputaţii neafiliaţi şi instituţiile Uniunii Europene.

3.3 MANDATE ŞI FUNCŢII


Prima alegere este cea a Președintelui. În cazul în care există un reşedinte provizoriu,
înainte de fiecare tur de scrutin, candidaturile trebuie prezentate deputatului care ocupă funcția
de Președinte în mod provizoriu şi care le aduce la cunoștința Parlamentului. În cazul în care,
după trei tururi de scrutin, niciun candidat nu întrunește majoritatea absolută a voturilor
exprimate, la al patrulea tur de scrutin, pot candida numai primii doi clasați care au întrunit cel
mai mare număr de voturi la al treilea tur de scrutin. În cazul în care numărul de voturi este
egal, este declarat ales candidatul cel mai în vârstă.Imediat după alegerea Președintelui,
deputatul care ocupă funcția de Președinte în mod provizoriu îi cedează locul. Numai
Președintele ales poate pronunța un discurs inaugural.
După alegerea Preşedintelui, se aleg vicepreşedinţii, în număr de 14. Aceştia sunt
înscrişi pe un buletin comun şi sunt declaraţi aleşi în primul tur candidaţii care întrunesc
majoritatea absolută a voturilor exprimate în ordinea numărului de voturi obţinute.
Ordinea precedenţei vicepreşedinţilor se stabileşte în funcţie de ordinea în care au fost
aleşi şi, în caz de egalitate de voturi, în funcţie de vârstă. În cazul în care alegerea are loc prin
aclamare, ordinea precedenței se stabilește prin vot secret.
Conform aceloraşi reguli de alegere a vicepreşedinţilor, Parlamentul procedează la
alegerea celor cinci chestori.
Durata mandatului Preşedintelui, al vicepreşedinţilor şi al chestorilor este stabilită
la doi ani şi jumătate.
Cu o majoritate de trei cincimi din voturile exprimate, reprezentând cel puțin trei
grupuri politice, Conferința președinților poate propune Parlamentului să pună capăt
mandatului Președintelui, al unui vicepreședinte, al unui chestor, al președintelui sau
vicepreședintelui unei comisii, al președintelui sau vicepreședintelui unei delegații
interparlamentare sau al oricărui alt titular al unui mandat, ales în Parlament, în cazul în care
consideră că deputatul în cauză a comis o abatere gravă. Parlamentul ia o decizie cu privire la

49 Re
gul
am
ent
de
Pr
oc
ed
ur
ă,
A
opt
a
leg
isla
tur
ă,
iuli
e
20
14
42
această propunere cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate reprezentând
majoritatea membrilor care îl compun.
Preşedintele deschide, suspendă şi închide şedinţele. Preşedintele conduce toate
activităţile Parlamentului şi ale organelor sale şi dispune de toate competenţele pentru a
prezida dezbaterile Parlamentului şi pentru a asigura buna desfăşurare a acestora. Preşedintele
hotărăşte asupra admisibilităţii amendamentelor, asupra întrebărilor adresate Consiliului şi
Comisiei şi asupra conformităţii rapoartelor reglementările în vigoare. Acesta asigură
menţinerea ordinii, dă cuvântul vorbitorilor, declară închise dezbaterile, supune la vot
chestiunile şi anunţă rezultatele votului. Preşedintele adresează comisiilor comunicările care
sunt de competența acestora.
În relaţiile internaţionale, la ceremonii, în chestiunile administrative, judiciare sau
financiare, Parlamentul este reprezentat de Preşedinte, care poate delega aceste competenţe.
Preşedintele poate delega vicepreşedinţilor orice funcţie.
Componenţa Biroului:

Biroul este compus din Preşedinte şi cei 14 vicepreşedinţi ai Parlamentului.

Chestorii sunt membri ai Biroului cu funcţie consultativă.

În cadrul deliberărilor Biroului, în caz de egalitate de voturi, Preşedintele are votul

decisiv.
Biroul numește doi vicepreședinți responsabili cu dezvoltarea relațiilor cu
parlamentele naționale. Aceștia prezintă periodic Conferinței președinților un raport privind
activitățile desfășurate în acest domeniu. Cu ocazia fiecărei noi alegeri a Parlamentului,
Biroul aflat la sfârşit de mandat rămâne în funcţie până la prima şedinţă a noului Parlament.
Componenţa Conferinţei preşedinţilor
Aceasta este compusă din Preşedintele Parlamentului şi preşedinţii grupurilor politice.
Preşedintele unui grup politic este reprezentat de un membru al grupului din care face parte.
Conferinţa preşedinţilor este organul competent pentru autorizarea rapoartelor din proprie
iniţiativă. Conferinţa prezintă propuneri Biroului în ceea ce priveşte chestiunile administrative
50
şi bugetare ale grupurilor politice .

50 Uniunea
europeană -
Introducere:
instituţii,
decizii şi
politici, 2013
43
CAP. IV PROCEDURI LEGISLATIVE ÎN CADRUL
PARLAMENTULUI EUROPEAN

4.1 PROCESUL DE ANALIZĂ ŞI ÎNCHEIEREA PROCEDURII LEGISLATIVE


Parlamentul alături de Comisie şi Consiliu contribuie la definirea programării
legislative a Uniunii Europene. Parlamentul şi Comisia cooperează la pregătirea programului
de lucru al Comisiei, care constituie contribuţia Comisiei la programarea anuală şi
multianuală a Uniunii, pe baza calendarului şi a modalităţilor convenite între cele două
instituţii.
Preşedintele transmite rezoluţia adoptată de Parlament celorlalte instituţii care
participă la procedura legislativă a Uniunii Europene, precum şi parlamentelor statelor
membre. Preşedintele solicită Consiliului emiterea unui aviz privind programul de lucru al
Comisiei şi rezoluţia Parlamentului.
În cazul în care o instituţie se află în imposibilitatea de a respecta calendarul stabilit,
aceasta informează celelalte instituţii în legătură cu motivele întârzierii şi propune un nou
calendar.
Parlamentul respectă pe deplin drepturile fundamentale prevăzute în Carta drepturilor
fundamentale a Uniunii Europene, în toate activităţile sale.
În cazul în care comisia competentă pentru subiectul în cauză, un grup politic sau cel
puţin 40 de deputaţi consideră că o propunere de act legislativ sau părţi ale unei astfel de
propuneri nu respectă drepturile înscrise în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene, chestiunea este trimisă, la cererea acestora, comisiei competente pentru
interpretarea Cartei. Avizul comisiei competente pentru subiectul în cauză se anexează
raportului comisiei competente. Pentru orice propunere de act legislativ sau orice alt
document cu caracter legislativ, comisia competentă pentru subiectul în cauză verifică mai
întâi temeiul juridic. În cazul în care comisia respectivă contestă validitatea sau pertinenţa
temeiului juridic, aceasta solicită avizul comisiei competente pentru chestiuni juridice.
Comisia competentă pentru chestiuni juridice se poate, de asemenea, sesiza din
proprie iniţiativă referitor la chestiunile privind temeiul juridic al propunerilor de act
legislativ. În acest caz, aceasta informează corespunzător comisia competentă pentru
subiectul în cauză. Când comisia competentă pentru chestiuni juridice hotărăşte să conteste
validitatea sau pertinenţa temeiului juridic, aceasta îşi prezintă concluziile Parlamentului.

Parlamentul supune la vot concluziile, înainte de a vota asupra fondului propunerii51.

51 Uniunea Europeană -Versiune consolidată a


tratatelor, Carta Drepturilor Fundamentale,
Martie 2010 44
Sunt inadmisibile amendamentele prezentate în plen care au ca scop să modifice
temeiul juridic al unei propuneri de act legislativ fără ca validitatea sau pertinenţa temeiului
juridic să fi fost contestată de comisia competentă pentru subiectul în cauză sau de comisia
competentă pentru chestiuni juridice. În cazul în care Comisia nu acceptă să-şi modifice
propunerea pentru a se conforma temeiului juridic aprobat de Parlament, raportorul sau
preşedintele comisiei competente pentru chestiuni juridice sau al comisiei competente pentru
subiectul în cauză poate propune amânarea votului asupra fondului propunerii până la o
şedinţă ulterioară.
Când examinează o propunere de act legislativ prin care se deleagă Comisiei
competenţe, Parlamentul acordă o atenţie deosebită obiectivelor, conţinutului, domeniului de
aplicare şi duratei delegării, precum şi condiţiilor cărora aceasta trebuie să li se supună.
Comisia competentă pentru subiectul în cauză poate solicita în orice moment avizul comisiei
competente pentru interpretarea şi aplicarea dreptului Uniunii şi poate, din proprie iniţiativă,
să preia chestiunile legate de delegarea competenţelor legislative după care informează
corespunzător comisia competentă pentru subiectul în cauză.
Dacă o propunere de act legislativ are implicaţii financiare, Parlamentul stabileşte
dacă sunt prevăzute resurse financiare suficiente. Comisia competentă pentru subiectul în
cauză verifică, pentru orice propunere de act legislativ sau orice alt document cu caracter
legislativ, compatibilitatea financiară a actului cu cadrul financiar multianual. În cazul în care
comisia competentă pentru subiectul în cauză modifică resursele financiare atribuite actului
examinat, aceasta solicită avizul comisiei competente pentru chestiuni bugetare. Comisia
competentă pentru chestiuni bugetare se poate, de asemenea, sesiza, din proprie iniţiativă,
referitor la chestiunile privind compatibilitatea financiară a propunerilor de acte legislative.
În acest caz, aceasta informează corespunzător comisia competentă pentru subiectul în cauză.
În cazul în care comisia competentă pentru chestiuni bugetare hotărăşte să conteste
compatibilitatea financiară a actului, aceasta îşi prezintă concluziile Parlamentului, care le
supune la vot.
Un act declarat incompatibil poate fi adoptat de către Parlament sub rezerva deciziilor
autorităţii bugetare.
La examinarea unei propuneri de act legislativ, Parlamentul acordă o atenţie deosebită
respectării principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Comisia competentă pentru
respectarea principiului subsidiarităţii poate decide să facă recomandări în atenţia comisiei

competente în legătură cu orice propunere de act legislativ52.

52 Re
gul
am
ent
de
Pr
oc
ed
ur
ă,
A
opt
a
leg
isla
tur
ă,
iuli
e
20
14
45
În cazul în care, în cadrul procedurii legislative ordinare, avizele motivate privind
nerespectarea de către un proiect de act legislativ a principiului subsidiarităţii reprezintă cel
puţin o majoritate simplă din voturile atribuite parlamentelor naţionale, comisia competentă
pentru subiectul în cauză, după examinarea avizelor motivate prezentate de parlamentele
naţionale şi de Comisie şi după audierea opiniilor comisiei competente pentru respectarea
principiului subsidiarităţii, fie recomandă Parlamentului să respingă propunerea din motive
de nerespectare a principiului subsidiarităţii, fie adresează Parlamentului orice altă
recomandare, care poate include sugestii de amendamente privind respectarea principiului
subsidiarităţii. Avizul comisiei competente pentru respectarea principiului subsidiarităţii se
anexează la orice astfel de recomandare.
Recomandarea este prezentată Parlamentului spre a fi dezbătută şi votată. În cazul adoptării
unei recomandări de respingere a propunerii cu majoritatea voturilor exprimate, Preşedintele
declară procedura încheiată. În cazul în care Parlamentul nu respinge propunerea, procedura
continuă, luându-se în considerare orice recomandări aprobate de Parlament.
Parlamentul poate solicita Comisiei, să îi prezinte orice propunere adecvată în vederea
adoptării unui act nou sau a modificării unui act existent, prin adoptarea unei rezoluţii pe baza
unui raport din proprie iniţiativă întocmit de comisia competentă. Rezoluţia se adoptă la votul
final cu majoritatea membrilor care compun Parlamentul. În acelaşi timp, Parlamentul poate
fixa un termen pentru prezentarea propunerii.
Examinarea documentelor legislative
Preşedintele trimite comisiei competente propunerile de acte legislative sau alte
documente cu caracter legislativ în vederea examinării. Pentru a examina propunerea în cauză,
Preşedintele transmite comisiei competente rezultatele consultărilor de la Consiliu sau cererile
de aviz prezentate de Comisie.
Dispoziţiile privind prima lectură se aplică propunerilor de acte legislative, indiferent dacă
acestea necesită una, două sau trei lecturi. Poziţiile Consiliului sunt trimise, în vederea
examinării, comisiei competente în primă lectură.
Dispoziţiile privind a doua lectură se aplică poziţiilor Consiliului. Nu se pot efectua retrimiteri la
comisie în cursul procedurii de conciliere dintre Parlament şi Consiliu care urmează celei de-a
53
doua lecturi. Dispoziţiile privind a treia lectură se aplică procedurii de conciliere .
Convocarea comitetului de conciliere, se face în cazul în care Consiliul informează
Parlamentul că nu este în măsură să aprobe toate amendamentele acestuia la poziţia
Consiliului, Preşedintele convine împreună cu Consiliul asupra unei date şi a unui loc pentru
prima reuniune a comitetului de conciliere. În cazul în care comitetul de conciliere a căzut de

53 idem
46
acord asupra unui proiect comun, punctul se înscrie pe ordinea de zi a unei şedinţe plenare
care urmează să aibă loc în termen de şase săptămâni sau, în cazul în care termenul a fost
prelungit, în termen de opt săptămâni de la data aprobării proiectului comun de către
comitetul de conciliere54.
În caz de conflict între o dispoziţie a regulamentului privind a doua şi a treia lectură şi
orice altă dispoziţie din regulament, dispoziţia privind a doua şi a treia lectură prevalează.
Procedurile legislative privind iniţiativele prezentate de state membre
Pentru iniţiativele prezentate de state membre, comisia competentă poate invita
reprezentanţi ai statelor membre iniţiatoare să îi prezinte iniţiativa respectivă. Reprezentanţii
pot fi însoţiţi de Preşedinţia Consiliului.
Înainte de a proceda la vot, comisia competentă întreabă Comisia dacă aceasta
pregăteşte un aviz cu privire la iniţiativă. În caz afirmativ, comisia nu îşi adoptă raportul
înainte de a primi avizul Comisiei.
În cazul în care două sau mai multe propuneri iniţiate de Comisie sau de către un stat
membru, având acelaşi obiectiv legislativ, au fost prezentate Parlamentului simultan sau într-o
perioadă scurtă de timp, acestea fac obiectul unui raport unic. Comisia competentă precizează
în acest raport textul la care se referă amendamentele propuse şi menţionează toate celelalte
texte în rezoluţia legislativă.
Proceduri în cadrul comisiei
Preşedintele comisiei căreia i-a fost trimisă o propunere de act legislativ propune
comisiei respective procedura de urmat. După luarea deciziei privind procedura de urmat şi
comisia desemnează dintre membrii titulari sau supleanţi permanenţi un raportor pentru
propunerea de act legislativ, dacă nu a făcut deja acest lucru.
Raportul comisiei cuprinde:

eventualele amendamente la propunere, însoţite, dacă este necesar, de justificări
succinte care ţin de responsabilitatea raportorului şi nu sunt supuse la vot;

un proiect de rezoluţie legislativă, în conformitate cu dispoziţiile articolului 59
alineatul (2);

dacă este necesar, o expunere de motive incluzând o fişă financiară care stabileşte
amploarea efectelor financiare eventuale ale raportului şi compatibilitatea cu cadrul
financiar multianual.
Procedura simplificată
La sfârşitul unei prime dezbateri pe marginea unei propuneri de act legislativ,
preşedintele poate propune aprobarea acesteia fără amendamente. Dacă nu există opoziţie din

54 Uniunea Europeană -Versiune consolidată a


tratatelor, Carta Drepturilor Fundamentale,
Martie 2010 47
partea a cel puţin o zecime dintre membrii comisiei, preşedintele acesteia prezintă
Parlamentului un raport privind aprobarea propunerii55.
Rapoarte fără caracter legislativ
În cazul în care o comisie elaborează un raport fără caracter legislativ, aceasta
desemnează un raportor dintre membrii săi titulari sau supleanţi permanenţi. Raportorul are
sarcina de a pregăti raportul comisiei şi de a-l prezenta în numele acesteia în şedinţă plenară.
Raportul comisiei cuprinde:

propunere de rezoluţie;

expunere de motive incluzând o fişă financiară care stabileşte amploarea efectelor
financiare eventuale ale raportului şi compatibilitatea cu cadrul financiar multianual;

textul propunerilor de rezoluţie care trebuie prevăzute.
Rapoarte din proprie iniţiativă
În cazul în care o comisie are intenţia de a întocmi un raport asupra unui subiect care
intră în competenţa sa şi de a prezenta Parlamentului o propunere de rezoluţie în domeniu,
aceasta trebuie să solicite în prealabil autorizarea Conferinţei preşedinţilor.
Avizele comisiilor
În cazul în care comisia sesizată iniţial cu privire la o chestiune doreşte să cunoască
avizul unei alte comisii sau în cazul în care o altă comisie doreşte să-şi dea avizul cu privire la
raportul comisiei sesizate iniţial, acestea pot solicita Preşedintelui Parlamentului ca una dintre
comisii să fie desemnată drept comisie competentă, iar cealaltă să fie sesizată pentru aviz.
În cazul textelor fără caracter legislativ, avizul constă în sugestii pentru propunerea de
rezoluţie a comisiei competente.
Avizele se referă numai la chestiunile care intră în competenţa comisiei sesizate pentru
56
aviz .
Procedura comisiilor asociate
În cazul în care Conferinţa preşedinţilor este sesizată cu privire la o chestiune iar
Conferinţa preşedinţilor consideră, că subiectul intră, într-o măsură aproape egală, în
competenţa a două sau a mai multor comisii, sau că diferite aspecte ale subiectului intră în
competenţa a două sau a mai multor comisii, se aplică următoarele dispoziţii complementare:

calendarul se stabileşte de comun acord de către comisiile implicate;

raportorii în cauză se informează reciproc şi încearcă să se pună de acord asupra
textelor pe care le propun comisiilor respective, precum şi asupra poziţiilor pe care le
adoptă în cazul amendamentelor;

55 Uniunea europeană - Introducere: instituţii, decizii şi politici, 2013


56 Uniunea Europeană -Versiune consolidată a
tratatelor, Carta Drepturilor Fundamentale,
Martie 2010 48

preşedinţii şi raportorii în cauză identifică împreună părţile din text care intră în
competenţele lor exclusive sau comune şi convin asupra modalităţilor precise de
cooperare;

comisia competentă acceptă fără a supune la vot amendamentele unei comisii asociate
în cazul în care acestea se referă la subiecte ce sunt de competenţa exclusivă a
comisiei asociate;

în eventualitatea în care are loc o procedură de conciliere cu privire la o propunere,
delegaţia Parlamentului include raportorul oricărei comisii asociate.
Procedura reuniunilor comune ale comisiilor
În cazul în care este sesizată cu privire la o chestiune în materie de competenţă,
Conferinţa preşedinţilor poate decide că trebuie aplicată procedura reuniunilor comune ale
comisiilor şi cu vot comun, dacă:
 subiectul ţine în mod inseparabil de competenţa mai multor comisii;
 aceasta consideră că problema este de importanţă majoră.
Modalităţi de elaborare a rapoartelor
Expunerea de motive trebuie să fie conformă cu textul propunerii de rezoluţie votate şi
cu eventualele amendamente propuse de comisie. Expunerea de motive se redactează sub
responsabilitatea raportorului şi nu se supune la vot.
Rezultatul votului privind ansamblul raportului se menţionează în cuprinsul acestuia.
De asemenea, la solicitarea a cel puţin o treime dintre membrii prezenţi exprimată în
momentul votului, raportul indică votul fiecărui membru. În cazul în care nu există
unanimitate în cadrul comisiei, raportul trebuie, de asemenea, să prezinte opiniile minoritare.
Exprimate cu ocazia votului pentru textul în ansamblu, opiniile minoritare, la cererea
autorilor, se pot constitui într-o declaraţie scrisă de cel mult 200 de cuvinte, anexată la
expunerea de motive.
Preşedintele arbitrează litigiile cauzate de punerea în aplicare a acestor dispoziţii. La
propunerea propriului birou, comisia poate stabili un termen în care raportorul să prezinte
57
proiectul de raport .
Acordul în primă lectură
În situaţia în care Consiliul informează Parlamentul că a aprobat poziţia acestuia, Preşedintele
anunţă în plen că propunerea este adoptată cu formularea care corespunde poziţiei
58
Parlamentului .

57 Regulament de Procedură, A opta legislatură, iulie 2014


58 idem
49
Acordul în a doua lectură
În cazul în care nu se adoptă nicio propunere de respingere a poziţiei Consiliului şi niciun
amendament la aceasta, Preşedintele anunţă în plen adoptarea definitivă a actului propus.
Împreună cu Preşedintele Consiliului, Preşedintele procedează la semnarea actului şi asigură
59
publicarea acestuia în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene .
Redactarea actelor legislative
Actele adoptate în comun de către Parlament şi Consiliu în conformitate cu procedura
legislativă ordinară menţionează tipul de act, urmat de numărul de ordine, de data adoptării şi
de obiectul acestuia.
Actele adoptate în comun de Parlament şi Consiliu conţin:

formula „Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene";

indicarea dispoziţiilor în temeiul cărora actul a fost adoptat, precedate de formula
„având în vedere";

referirea la propunerile prezentate, precum şi avizele primite şi consultările care au
avut loc;

considerentele actului, începând cu cuvântul „întrucât";

formulă de tipul „adoptă prezentul regulament" sau „adoptă prezenta directivă" sau
„adoptă prezenta decizie" sau „decid", urmată de corpul actului.
Ultimul articol al unui act este urmat de:

formula adecvată, în conformitate cu dispoziţiile pertinente ale tratatelor, în ceea ce
priveşte aplicabilitatea acestuia;

formula „Adoptat(ă) la ...", urmată de data adoptării actului;

formula „Pentru Parlamentul European, Preşedintele", „Pentru Consiliu, Preşedintele",
urmată de numele Preşedintelui Parlamentului European şi al Preşedintelui în exerciţiu
al Consiliului la momentul adoptării actului.
Semnarea actelor adoptate se face după finalizarea textului şi după verificarea îndeplinirii
tuturor procedurilor, actele adoptate în conformitate cu procedura legislativă ordinară se
semnează de Preşedinte şi de Secretarul General şi se publică în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene prin grija secretarilor generali ai Parlamentului şi Consiliului.

4.2ASPECTE CONSTITUŢIONALE
Revizuirea ordinară a tratatelor se face la propunerea comisiei competente care poate
prezenta Parlamentului un raport conţinând propuneri adresate Consiliului în vederea
modificării tratatelor.

59 Re
gul
am
ent
de
Pr
oc
ed
ur
ă,
A
opt
a
leg
isla
tur
ă,
iuli
e
20
14
50
Comisia respectivă întocmeşte un raport, care cuprinde:

 propunere de rezoluţie care indică dacă Parlamentul aprobă sau


respinge decizia propusă şi care poate include propuneri destinate
Convenţiei sau Conferinţei reprezentanţilor guvernelor statelor
membre;
 dacă este necesar, o expunere de motive.
Revizuirea simplificată a tratatelor se face la propunerea comisiei competente care
poate prezenta Parlamentului, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 48 alineatul
(6) din Tratatul privind Uniunea Europeană, un raport conţinând propuneri adresate
Consiliului European referitoare la revizuirea integrală sau parţială a dispoziţiilor din partea a
treia a Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene.
Tratate de aderare se referă la orice cerere a unui stat european de a deveni membru al
Uniunii Europene. Cererea se trimite, spre examinare, comisiei competente. La propunerea
comisiei competente, a unui grup politic sau a unui număr de cel puţin 40 de deputaţi,
Parlamentul poate decide să invite Consiliul sau Comisia să participe la o dezbatere înainte de
începerea negocierilor cu statul solicitant. La încheierea negocierilor, dar înainte de semnarea
oricărui acord, proiectul de acord se prezintă Parlamentului spre aprobare.
Retragerea din Uniune . În cazul în care un stat membru decide să se retragă din
Uniune, chestiunea se trimite spre examinare comisiei competente. Parlamentul hotărăşte
60
asupra aprobării unui acord de retragere cu majoritatea voturilor exprimate .

Încălcarea principiilor fundamentale de către un stat membru.

Uniunea se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației,


egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor
persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într-o
societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate
61
între femei și bărbați .
În cazul în care se constată încălcarea principiilor fundamentale de către un stat
membru, comisia de specialitte întocmeşte un raport. Urmare a acestui raport Parlamentul
supune la vot propunerea motivată a unei treimi din statele membre, a Parlamentului
European sau a Comisiei Europene și cu aprobarea Parlamentului European iar Consiliul cu o
majoritate de patru cincimi din membrii săi, poate să constate existența unui risc clar de

60 Regulament de Procedură, A opta legislatură, iulie 2014


61 Uniunea Europeană -Versiune consolidată a
tratatelor, Carta Drepturilor Fundamentale,
Martie 2010 51
încălcare gravă a valorilor comune statelor membre, de către un stat membru, după ce a
invitat acel stat membru să-și prezinte observațiile.
Când Consiliul constată încălcarea principiilor fundamentale hotărăşte cu majoritate
calificată şi poate decide să suspende anumite drepturi care îi revin statului membru în cauză
în urma aplicării tratatelor, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului
acelui stat membru. Procedând în acest fel, Consiliul ține seama de eventualele consecințe ale
unei astfel de suspendări asupra drepturilor și obligațiilor persoanelor fizice și juridice.
Componenţa Parlamentului. Parlamentul poate prezenta o propunere de modificare a
componenţei sale, înainte de sfârşitul legislaturii parlamentare, pe baza unui raport întocmit
62
de comisia competentă .

4.3. IZVOARE ALE DREPTULUI COMUNITAR


1. Izvoarele originare (primare)
În categoria izvoarelor primare sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului
comunitar constituite de:
- Tratatele de instituire a celor trei Comunităţi europene;
- cele două tratate bugetare;
- deciziile privind resursele proprii ale Comunităţilor;
- Actul Unic European şi Tratatul de fuziune din 1967;
- decizia şi actul privind alegerile directe în Parlamentul european
(1976);
- deciziile şi tratatele de aderare;
- Tratatul de modificare a tratatelor de instituire a Comunităţilor
europene privind Groenlanda (17 martie 1984);
- Tratatul de la Maastricht;
- Tratatul de la Amsterdam;
- Tratatul de la Nisa.
Unele dintre aceste acte comunitare cuprind şi protocoale anexe. Ele fac parte
integrantă din aceste acte, aşa cum se precizează în chiar cuprinsul lor (art. 311 CE, art. 84
CECO, art. 207 Euratom).
Aceste acte comunitare menţionate constituie un adevărat “corpus” constituţional, ele
având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior şi beneficiind de o prezumţie
absolută de legalitate. Conform art. 293 CE, statele membre, în măsura în care este necesar,
pot încheia convenţii între ele privind:

62 Re
gul
am
ent
de
Pr
oc
ed
ur
ă,
A
opt
a
leg
isla
tur
ă,
iuli
e
20
14
52
 protecţia persoanelor, satisfacerea şi protecţia drepturilor în aceleaşi condiţii ca și în
cazul drepturilor acordate de fiecare stat propriilor săi resortisanţi;
 eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunităţii;
 recunoaşterea reciprocă a societăţilor comerciale şi firmelor în înţelesul par. 2 al art.
48, păstrarea personalităţii juridice în cazul transferului sediului lor dintr-o ţară în alta
şi posibilitatea fuziunii între societăţi şi firme cârmuite de legile diferitelor ţări;
 simplificarea formalităţilor privind recunoaşterea reciprocă şi executarea hotărârilor
curţilor ori tribunalelor şi a sentinţelor arbitrale”63.
Astfel au fost adoptate mai multe asemenea convenţii: Convenţia din 1968 privind
recunoaşterea reciprocă a societăţilor, Convenţia de la Bruxelles din 1968 privind competenţa
judiciară şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială, Convenţia de la Roma din
1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale, Convenţiile de la München din 1973 şi
de la Luxemburg din 1989 relative la brevetele europene, respectiv comunitare, Convenţia din
1990 privind eliminarea dublei impuneri în caz de corectare a beneficiilor întreprinderilor
asociate.
Pe de altă parte, în cazul în care o materie nu este reglementată prin legislaţia
fundamentală, statele membre au adoptat noi reguli originare pe calea convenţiilor sau au
pregătit asemenea reguli, în domeniile: energiei, proprietăţii industriale, falimentului
(proiectul de Convenţie privind falimentul, lichidarea, aranjamentele, concordatul şi alte
proceduri similare, stabilit de Consiliu în 1995, dar care, totuşi, nu a fost semnat de niciunul
dintre statele membre; totuşi, Regulamentul nr. 1346/2000, adoptat de Consiliu la 29 mai
2000 privind procedurile de insolvabilitate reţine elementele esenţiale ale acestui proiect). În
asemenea situaţii se poate recurge şi la art. 308 CE prin care se dispune că, dacă acţiunea
Comunităţii s-ar dovedi necesară spre a se atinge, în cursul funcţionării pieţei comune, unul
dintre obiectivele Comunităţii şi Tratatul nu a prevăzut competenţele necesare, Consiliul
acţionând unanim la propunerea Comisiei şi după consultarea Parlamentului, va întreprinde
măsurile necesare.
2. Izvoarele secundare (derivate)
Cea de-a doua categorie – izvoarele secundare – cuprinde, în mod obişnuit, actele
adoptate de instituţiile comunitare în scopul aplicării prevederilor Tratatului: regulamente,
directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezoluţii sau
recomandări, folosite de regulă în dreptul internaţional.

63 Cristina Ceban, Dreptul Comunitar European, Curs, Chişinău, 2013, p. 64


53
Termenul “act comunitar” înseamnă orice instrument legislativ sau administrativ,
adoptat de autorităţile administrative ale comunităţilor. Având caracter derivat, dreptul
secundar nu poate contraveni dreptului primar; în caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice.
În acelaşi timp, dreptul secundar trebuie să fie conform obiectivelor fundamentale, generale,
ale Comunităţilor şi obiectivelor cu caracter mai specific, care sunt înfăptuite prin intermediul
diverselor politici comunitare şi, chiar dacă Tratatul nu enunţă expres obiective specifice ale
unei anumite activităţi, aceste obiective pot fi normal deduse prin interpretare. Ele, însă,
trebuie să fie conforme principiilor generale ale dreptului comunitar, în sensul că, spre
exemplu, aplicările diferenţiate trebuie să respecte principiul nediscriminării, inclusiv atunci,
când regulile de aplicare acordă unui stat membru o perioadă mare de implementare, precum

şi prohibiţiile specifice enunţate de Tratat în diverse domenii (art. 9, 48, 52 şi 59 CE)64.


O categorie aparte de izvoare ale dreptului comunitar are ca obiect izvoarele terţiare
incluzând acele regulamente, directive şi decizii, care dobândesc forţă juridică din regulile de
65
drept comunitar secundar .
3. Jurisprudenţa instanţelor comunitare şi cutuma
a. Jurisprudenţa comunitară.
În general, jurisprudenţa nu este acceptată ca izvor de drept în sistemul juridic
continental. Hotărârile judecătoreşti nu sunt obligatorii pentru cazurile viitoare; în principiu,
ele nu au efecte erga omnes. Cu toate acestea, se consideră că fiecare aplicare a dreptului
necesită interpretare, care înseamnă că, într-un fel sau altul, regulile sunt perfecţionate şi
suplimentate.
Interpretarea dreptului ar urma să fie cu atât mai necesară cu cât legea este mai
generală şi lacunele mai prezente. În acelaşi sens, se consideră că jurisprudenţa Curţii este un
izvor esenţial de drept, întrucât în numeroase probleme Curtea de justiţie completează şi
precizează dispoziţiile Tratatului, concomitent cu asigurarea respectării lor 29. Doctrina a mai
arătat că Tratatul de la Roma are de fapt caracteristicile unui tratat-cadru în sensul că el
stabileşte în mod foarte general un anumit număr de obiective şi precizează un cadru în care
politicile destinate să realizeze aceste obiective urmează că fie puse în aplicare, astfel că
frecvent el recurge la concepte cu un contur neclar, cum ar fi art. 28 care nu precizează exact
ce înseamnă “măsuri cu efect echivalent” restricţiilor cantitative sau art. 39 care nu specifică

domeniul de aplicare a excepţiilor de „ordine publică” la libera circulaţie a lucrătorilor366.

64 Cristina Ceban, Dreptul Comunitar European, Curs, Chişinău, 2013, p. 66


65 Ibidem, p. 65
66 R. Dehousse, The European Court of Justice, MacMillan Press Ltd., Houndmills Basingstoke, Hamshire
and London, 1998, p. 72
54
În context, în unele domenii ale dreptului comunitar, jurisprudenţa Curţii a putut fi
considerată ca un important izvor de drept, având în vedere lipsa reglementării sau
reglementarea lacunară, ca în materia concurenţei relativă la validitatea noilor acorduri
încheiate după intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 17/62. Astfel, Curtea de justiţie a
decis că “deoarece Regulamentul presupune că atât timp cât Comisia nu a luat o decizie,
acordul poate să fie implementat pe riscul propriu al părţilor, urmează ca notificarea conform
art. 4 alin. 1 din Regulament nu are efect suspensiv”.
În alte cazuri, Curtea face referire în mod expres la propriile hotărâri anterioare pentru
fundamentarea noilor hotărâri. Cu toate acestea, alteori ea a decis că nu este obligată de
hotărârile sale precedente şi că tribunalele naţionale sunt îndreptăţite să ceară o nouă hotărâre
preliminară dacă ele nu vor să urmeze o decizie dată asupra unei probleme asemănătoare într-
o cauză anterioară, aceste tribunale fiind libere să folosească hotărârile preliminare fără
consultarea Curţii, chiar dacă ele sunt tribunale de ultimă instanţă şi care sunt obligate în mod
normal să ceară darea unei hotărâri preliminare asupra tuturor problemelor de drept
comunitar.
O serie de concepte sau principii de drept comunitar, precum “efectul direct”,
“prioritatea dreptului comunitar”, “autonomia” ori “supremaţia dreptului comunitar”,
“aplicabilitatea directă” sunt opera Curţii de justiţie sau au fost perfecţionate de către
aceasta. Curtea a recunoscut şi a dezvoltat principiile generale de drept comunitar, realizând
un act creativ de legislaţie judiciară, unele dintre ele fiind incluse în tratatele comunitare
(principiul solidarităţii şi principiul nediscriminării pe motiv de naţionalitate), iar altele fiind
preluate din tradiţiile juridice naţionale ale statelor membre şi adaptate complexului
comunitar (principiul egalităţii ca principiu general, drepturile fundamentale ale omului,
principiul proporţionalităţii)
b. Cutuma. Până în prezent doctrina nu a considerat cutuma ca un posibil izvor de
drept comunitar67.

67 Cristina Ceban, Dreptul Comunitar European, Curs, Chişinău, 2013


55
CONCLUZII ŞI PROPUNERI

Fedrealiştii europeni visează la un stat surpanaţional, care să aibă la bază o constituţie.


Parlamentul trebuia să fie instituţia sa principală, deoarece aceasta este reprezentanta directă a
cetăţenilor şi expresia unei democraţii consolidate68. Este propus un parlament bicameral, care
să reprezinte atât parlamentele statelor naţionale, cât şi popoarele acestora. Se doreşte să se
dea mai multă satifacţie cetăţenilor, democratizării Unuinii Europene, reprezentării acestora la
69
nivel supranaţional, afirmării Parlamentului European ca principal legislator etc .

Funcţionaliştii europeni (Jean Monnet) au propus o integrare de jos în sus, pornind de


la sectoare funcţionale care, printr-o dinamică accentuată, să se extindă asupra altor domenii,
refuzând modelul constituţional. Pentru ei, statul european, era şi este unul de tip federal, dar
o federaţie unde instituţiile surpanaţionale să aibă rolul principal. Statul-naţiune trebuie să
cedeze din suveranitatea sa, din competenţele sale către instituţiile comunitare, mult mai apte
să facă faţă problemelor şi provocărilor globalizării. Europa funcţională este una economică,
iar componenta politică fiind margianală. Federaliştii şi funcţionaliştii, la care se adaugă
neomedievaliştii, nu au o idee foarte clară despre cum vor arăta Statele Unite ale Europei,
dacă va fi o federaţie de state-naţiuni, una de naţiuni sau o structură bazată pe reprezentarea

tuturor nivelurilor de competenţă comunitară, naţională, regională şi locală70.

Partizanii statului-naţiune (Charles de Gaulle) consideră că în unitatea europeană


trebuie să privilegieze statul ca principal actor. Ei acceptă să cedeze competenţe către
instituţiile comunitare, conservând autoritatea politică a statului. În construcţia europeană, ei
au fost adepţii unanimităţii ca principiu fundamental în luarea deciziilor. Consiliul de Miniştri,
principala instituţie legislativă şi de decizie în UE, este expresia conservării şi afirmării
suveranităţii statului-naţiune în construcţia europeană. Forma de organizare care corespunde
acestei teorii, numită şi interguvernamentalism, este confederaţia. Confederaţia este una din
formele de partajare a puterii, care permite statului membru să aibă rolul principal. State cu o
tradiţie statală puternică, ca Franţa şi Mare Britanie, sunt adepte ale acestui tip de organizare a

viitorului stat european71.

68
Adrian Liviu Ivan, Guvernanţa Uniunii Europene , Curs, Cluj – Napoca, 2012
69
Adrian Liviu Ivan, Federalism şi regionalizare în Europa, în „Regiune şi regionalizare în Uniunea
Europeană”, coordonatori Vasile Puşcaş şi Adrian Liviu Ivan, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii
Transilvane, Institutul de Studii Internaţionale, Cluj-Napoca, 2004, p. 39
70 Ibidem, p. 40
71 Ibidem
56
Alegerile din 2014 au avut ca element de noutate faptul că au fost primele alegeri
europene care s-au desfăşurat conform prevederilor Tratatului de la Lisabona. Noul act
fundamental al Uniunii Europene îi conferă Parlamentului European o importanţă şi, implicit,
o putere mai mare faţă de tratatele anterioare. În acest sens, votul cetăţenilor va avea o mai
mare greutate în procesul decizional de la nivelul Uniunii.
O importanţă crescută a Parlamentului European derivă şi din noua procedură de
aprobare a Bugetului Uniunii Europene. Astfel, Tratatul de la Lisabona modifică substanţial
procedura bugetară în cadrul noii structuri, aceasta fiind mai simplificată şi mai transparentă.
Modificările principale se referă la eliminarea distincţiei între cheltuieli obligatorii şi
cheltuieli neobligatorii, ceea ce permite gestionarea tuturor cheltuielilor în cadrul aceleiaşi
proceduri precum şi punerea pe picior de egalitate a celor două instituţii ale autorităţii
bugetare, Parlamentul şi Consiliul, în privinţa aprobării bugetului. Parlamentul are de acum
ultimul cuvânt privind cheltuielile neobligatorii, poate respinge bugetul şi acordă descărcare
(bugetară) Comisiei.
Pe fondul crizelor economice din Grecia, Cipru şi alte state membre, cetăţenii europeni
au aşteptări mai mari din partea Parlamentului European, aceştia dorind măsuri legislative
concrete care să prevină sau să combată eventualele crize precum şi asigurarea unei stabilităţi
economice. Din acest punct de vedere creşterea rolului Parlamentului în privinţa cheltuielilor
bugetare ar putea deveni o sabie cu două tăişuri în consolidarea construcţiei europene. O bună
gestionare a crizelor economice ar putea conduce la scăderea numărului euroscepticilor care,
în urma alegerilor din acest an, au un cuvânt greu de spus în cadrul legislativului european.
O contribuţie de succes a Parlamentului European, după statuarea cetăţeniei europene,
ar putea fi codificarea dreptului comunitar, un pas aşteptat şi dorit de către o mare parte a
cetăţenilor europeni.

57
BIBLIOGRAFIE

1. Adrian Liviu IVAN, Guvernanţa Uniunii Europene , Curs, Cluj – Napoca, 2012
2. Adrian Liviu IVAN, Federalism şi regionalizare în Europa, în „Regiune şi
regionalizare în Uniunea Europeană”, coordonatori Vasile Puşcaş şi Adrian Liviu
Ivan, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Institutul de Studii
Internaţionale, Cluj-Napoca, 2004, p. 39
3. Aristide CANEPA, Drept administrativ comparat şi instituţii ale uniunii europene,
UNIVERSITATEA BABEŞ-BOLYAI CLUJ-NAPOCA, 2011
4. Augustin FUEREA – „Instituţiile Uniunii Europene”, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2002, p. 15
5. Augustin FUEREA – „Manualul Uniunii Europene”, Editura universul Juridic,
Bucureşti, 2004, p. 206
6. Augustin FUEREA - „Drept comunitar european. Partea generala”, Editura
Allbeck, Bucuresti, 2003, p.20
7. Augustin FUEREA, „Dreptul Uniunii Europene” (II), Bucureşti,2011
8. Adrian BĂNCILĂ, Teză de doctorat, Elaborarea şi sistematizarea actelor normative,
Bucureşti, 2014
9. Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată al Roma la 4 noiembrie 1950
şi intrată în vigoare la 3 septembrie 1953.
10. Corina TURŞIE, Parlamentul European şi Tratatul de la Lisabona. UE către un
regim parlamentarizat?, Revista Sfera Politicii, nr 147, 2010
11. Cristina Ceban, Dreptul Comunitar European, Curs, Chişinău, 2013, p. 64, p. 66
12. http://citynews.ro/politica/cum-arata-lista-europarlamentarilor-alesi-de-romani-clujul-
trimite-doi-deputati-pe-1265093
13. http://www.europarl.europa.eu/aboutparliament/ro/0081ddfaa4/Deputaţi-
europeni.html
14. Ion P. FILIPESCU, Augustin FUEREA - „Drept instituţional comunitar european ”,
Editura Actami, Bucureşti, 2000, p. 14
15. Jean Paul JACQUE - op. it., p. 10
16. Julien NAVARRO, Les deputées européens et leur rôle, Bruxelles, Editure de
l’Université Libre de Bruxelles, 2009
17. Paul Joan George KAPETYN, L’Assemblée commune de la Communauté du charbon
et de l’acier (Leyde : A.W. Sythoff,1962),

58
18. R. DEHOUSSE, The European Court of Justice, MacMillan Press Ltd., Houndmills
Basingstoke, Hamshire and London, 1998, p. 72
19. Regulament de procedură- a opta legislatură -
http://www.europarl.europa.eu/sides/getDoc.do?pubRef=-/EP//NONSGML+RULES-
EP+20140701+0+DOC+PDF+V0//RO&language=RO
20. Regulament de Procedură, A opta legislatură, iulie 2014
Sursa: https://sisop.mai.gov.ro/documents/10181/15633/Manual_Modul_1.pdf
21. Mihaela TOFAN, Drept European, 2010, Iaşi
22. Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene
23. Uniunea europeană - Introducere: instituţii, decizii şi politici, 2013
24. Uniunea Europeană - Versiune consolidată a tratatelor, Carta Drepturilor
Fundamentale, U.E., Martie 2010

59