Romanul Pădurea spânzuraţilor are ca temă războiul pentru desăvârşirea unităţii şi independenţei

naţionale.

Ideea este că trezirea conştiinţei naţionale a românilor din Transilvania devenise un proces
fundamental ireversibil.

Subiectul romanului urmăreste în paralel războiul social-istoric cu războiul interior pentru trezirea,
formarea şi desăvârşirea conştiinţei naţionale. Eroul principal, Apostol Bologa, are un nume
simbolic. Romanul începe cu momentul de intrigă, când lumina, simbol al conştiinţei, trece ca o
ştafetă din privirea ofiţerului ceh, cu nume sugestiv Svoboda (libertate), în sufletul lui Apostol
Bologa şi declanşează trezirea conştiinţei. Până atunci, Apostol Bologa luptase cu eroism pentru
odiosul Imperiu austro-ungar, înşelat în naivitatea lui de lozincile militariste şovine. El pleacă pe
front, deşi nu era concentrat, ca voluntar, ca să-i dovedească logodnicei sale Marta că nu este laş.
Romanul este deci în primul rând al războiului interior. Bologa urmăreşte „cu inima strânsă“ execuţia
ofiţerului ceh şi este fascinat „de ochii lui mari şi fierbinţi“, „încât se făcu roşu de luare aminte“. Este
aşa de emoţionat, „încât îşi auzea bătăile inimii ca nişte ciocane“ şi nu înţelege degetul destinului,
fiindcă „o mirare neînţeleasă îi clocotea în creieri“; „El simţi limpede că flacăra din ochii
condamnatului i se prelinge în inimă ca o imputare dureroasă“. Faţa ofiţerului ceh îi apare
„înfrumuseţată de o dragoste uriaşă“. El înţelege că această lumină interioară a conştiinţei nu poate fi
stinsă de moarte, „privirea îşi păstra strălucirea însufleţită, parcă nici moartea n-ar fi în stare s-o
întunece sau so nimicească“.

Toate argumentele, care până atunci în mintea lui justificau execuţia, se risipesc şi, ajuns în camera
lui, privirea lui Svoboda o vede din nou: „în tavanul cu grinzi negre se iviră întâi, ca nişte sclipiri fără
rost apoi tot mai lămurit, ochii omului de sub ştreang, cu privirea mândră, tulburătoare, ca o chemare,
în al cărei foc straniu valurile de argumente se topeau neputincioase“. Toate lozincile cazone: „Patria
este datoria“, „războiul e adevăratul izvor de viaţă şi cel mai eficace mijloc de selecţie“, îi apar
ridicole şi se miră „cum nu mi-am dat seama oare că o formulă neroadă nu poate ţine piept vieţii
niciodată?“. Războiul în care luptase şi luase trei medalii i se pare odios. Pentru ordonanţa sa, Petre,
„războiul este pedeapsa lui Dumnezeu“. Ideea lui îl pune pe gânduri pe Apostol Bologa: „Moartea
nu-i o pedeapsă. Viaţă e pedeapsa. Numai chinurile trupului şi suferinţele îndreaptă pe om spre
mântuirea sufletului“. Discuţia cu Petre îl înduioşează, apoi simte „cum îi creşte inima, cum bate
năvalnic şi cum bătăile ei se încheagă într-un cântec de biruinţă“, fiindcă „o dragoste mare îi înfioară
sufletul“.

Renaşterea el o trăieşte intens, inima îi era plină de un sentiment mângâietor: „De acum începe o
viaţă nouă! se gândea mereu cu bucurie“. Când află de la căpitanul Klapka că vor fi mutaţi pe frontul
românesc, este cuprins de disperare. Distruge reflectorul, simbol al luminii exterioare, şi simte
izvorând în el o lumină interioară.

După discuţia cu generalul Karg, când îşi exprimă hotărât conştiinţa naţională, spunându-i că se află
într-o imposibilitate morală de a lupta împotriva conaţionalilor săi, se hotărăşte să dezerteze. Atacul
neaşteptat al ruşilor, rănirea lui gravă îl împiedică să-şi realizeze hotărârea. Stă în spital cu ofiţerul
ungur Varga şi acesta îşi dă seama de mutaţiile petrecute în mintea lui Apostol Bologa. Revenit pe
front, nerefăcut, este îngrijit de Ilona, de doctorul Mayer, de Petre. Obţine cu greu un concediu de
convalescenţă. Pleacă la Parva, unde este indignat de comportamentul frivol al Martei şi rupe
logodna. Întors pe front, trăieşte un scurt episod erotic cu Ilona, fiica groparului Vidor. Încearcă să
dezerteze, dar este prins de Varga, care-l urmărea. Este deferit curţii marţiale şi condamnat la moarte,
cu tot sprijinul lui Klapka. Trăieşte o înstrăinare de lume. Moartea lui este simbolică, fiindcă execuţia
are loc dimineaţă, prevestind zorile, adică dobândirea independenţei naţionale şi refacerea unităţii
naţionale, pe care imperialismul maghiar şi austriac nu le mai putea împiedica.

b) Metafora din titlul romanului Pădurea spânzuraţilor este explicată de căpitanul Klapka, care
povesteşte cum în Cehia ofiţerii cehi patrioţi au fost ucişi de regimul şovin austro-ungar, făcând o
pădure de spânzuraţi. În ochii lor Klapka vede, ca şi Apostol Bologa, o strălucire neobişnuită: „mam
uitat bine în ochii lor, străluceau cumplit, ca nişte luceferi prevestitori de soare şi atât de măreţ şi cu
atâta nădejde, că toată faţa lor părea scăldată într-o lumină de glorie“. De aceea Klapka simte „că este
frate cu cei strălucitori de sub ştreang“. Este o proiecţie a dramei lui Apostol Bologa în alt spaţiu.

Apostol Bologa este un erou realist tipic, reprezentând o categorie socială, aceea a românului din
Transilvania, silit să lupte împotriva destinului său naţional.

Pe această structură de cronotop, adică de erou realist profund reprezentativ pentru un anumit timp şi
spaţiu, Liviu Rebreanu ştie să implanteze elementele definitorii ale actantului. Apostol Bologa pare a
împlini un destin hotărât din afara lui de o voinţă dumnezeiască, este construit pe legea iubirii,
profund creştină, şi trăieşte conştientizarea prin ideologemul „lumina“. De aceea, după ce loveşte
reflectorul, lumina din afară i se mută în suflet: „În loc de răspuns în suflet îi răsări deodată lumina
albă, pe care o gâtuise adineaori strălucind ca un far într-o depărtare imensă şi strălucirea i se părea,
când ca privirea lui Svoboda sub ştreang, când ca vedenia, pe care a avut-o în copilărie, în biserică, în
faţa altarului, sfârşind rugăciunea către Dumnezeu.”

El îi spune căpitanului Cervenco „că lumina este în interior fiindcă în suflet, în lumină, i se călea
mântuirea“. Cinstit într-o lume de vicleni, Apostol Bologa face ceea ce-i spune locotenentului
socialist Gross. Remarcăm această profundă concordanţă între ceea ce face, ceea ce spune şi ceea ce
gândeşte eroul, ca semn al desăvârşirii, al stadiului de conştiinţă. Klapka îl felicită pentru curaj, dar îl
previne că va fi urmărit, încearcă să-l oprească de a dezerta, dar, văzându-i hotărârea, îl înţelege şi-şi
ia rămas-bun de la el. Atacul rus şi rănirea sa gravă îl determină pe Bologa să-şi amâne hotărârea.
Trezirea conştiinţei naţionale înseamnă transformarea omului într-o forţă, pe care nimeni şi nimic nu
o poate împiedica să se manifesteze: „Azi simt c-am descoperit o comoară nouă şi trebuie s-o apăr cu
orice jertfă!“. Lupta sa interioară o comunică lui Klapka: „Crezi că mi-a fost uşor să-mi dezbrac
trecutul ca pe-o haină murdară şi să rămân gol în mijlocul furtunii„? El nu se sfieşte să-i spună
locotenentului Varga: „Lege, datorie, jurământ sunt valabile până în clipa, când îţi impun o crimă
faţă de conştiinţa ta“, fiindcă nici o „datorie din lume n-are dreptul să calce în picioare sufletul
omului“.

Tăria cu care îi spune generalului Karg: „Niciodată n-am fost laş, excelenţă, şi deci am să vă
mărturisesc şi acuma că în sufletul meu s-a prăbuşit o lume“, adică lumea autoritarismului militarist
şovin austro-ungar. Această rupere interioară o evită Apostol Bologa şi afirmă cu hotărâre în faţa lui
Constantin Boteanu: „Când omul are un ideal, înfruntă toate greutăţile!“. El acceptă ideea preotului
că „Idealul nostru e Dumnezeu“. Rănit fizic pe front, este rănit şi lăuntric de Marta. Ea trece cu un
ofiţer ungur prin faţa casei lui şi atunci el vede, din turla bisericii, razele ce izvorau din trupul crucii,
„parcă lumina lor orbitoare şi triumfătoare ar fi încercat să-l sfideze sau să-l dojenească, tocmai în
momentele, când creierii lui se frământau cu necredinţa fiinţei, care i-a frânt în două viaţa“. El vede
crucea de pe mormântul tatălui său şi cuvintele lui îi stăruie în minte: „nu uita niciodată că eşti
român“. Această lumină-ideologem devine coordonata lui interioară: „În acelaşi timp flacăra ardea
mai albă în sufletul lui, ca un rug luminos, care-i mistuia trecutul şi-i zămislea viitorul“. El trăieşte „o
stare de fericire fierbinte“, adică el cunoaşte „iubirea adevărată, adâncă, mântuitoare...“ şi nu cea
vicleană, lumească a Martei, care l-a împins la moarte.

c) Dimensiunea de conştiinţă creştină, ca forma cea mai înaltă a conştiinţei naţionale, este trăită de
Apostol Bologa în final: „Simţea în sufletul său pe Dumnezeu, precum sufletul său se simţea în
Dumnezeu.“ El înţelege această naştere a doua oară: „Sufletul meu a regăsit pe Dumnezeu“ şi are „o
flacără de fericire în ochi“. Legea Iubirii, ca esenţă a creştinismului, este una din problemele
romanului, este cauza renaşterii lui Apostol Bologa, este lumina, este înţelegerea nouă a lumii. La
începutul romanului, iubirea are un aspect personal, lumesc, sub forma dragostei pentru Marta şi
pentru ea pleacă pe front, fiindcă „e convins că prin acest gest i-ar putea dobândi sufletul întreg“.
Când o găseşte cu un ofiţer ungur şi rupe logodna, constată cu amărăciune că a plecat pe front:
„numai ca să-i îndeplinească un capriciu şi-a pus inima în faţa gloanţelor. Pentru un capriciu. Atât de
mult a iubito!“. El se rupe, se distanţează de lume prin iubirea faţă de Dumnezeu şi de aceea, când
problema va fi discutată de ceilalţi ofiţeri, distanţa dintre ei este un test al sufletului lor. Pentru
Cervenco: „Numai în suferinţă creşte şi rodeşte iubirea cea mare, cea adevărată şi biruitoare...
Iubirea, oameni dragi, iubirea...“ Pentru locotenentul Gross: „ura şi numai ura va stârpi nedreptatea“
şi Apostol Bologa îi dă replica: „Pe ură nu poţi clădi“. Dragostea este şi esenţa comportamentului
doamnei Bologa. Dragostea este subiectul discuţiei lui Klapka, fiindcă cehii care „străluceau cumplit
ca nişte sori prevestitori de soare“ sunt, de fapt, nişte mucenici şi de aceea „faţa lor părea scăldată
într-o lumină de glorie“. Aceeaşi iubire o trăieşte Apostol Bologa, când stă de vorbă cu Petre: „O
dragoste mare îi înfiora sufletul“. Pentru Apostol Bologa, lipsa lui Dumnezeu ar face ca viaţa să fie
un chin cumplit. De aici discuţia lui cu locotenentul Gross: „Cine crede aievea e unit cu Dumnezeu
aici ca şi dincolo“ şi mai apoi: „Dacă Dumnezeu e pretutindeni n-ai nevoie să alergi la El forţând
zăvoarele morţii“. Punctul de vedere al locotenentului Gross este că „iubirea creştină este o minciună
iar ura va zdrobi minciuna care otrăveşte lumea!“. Este punctul de vedere al ideologiei comuniste,
care s-a transformat într-o realitate socială. Gross îl acuză pe Bologa de ipocrizie, fiindcă lui i se pare
că patriotismul, conştiinţa naţională, care se trezeşte în el, este şovinism. Gross vede totul pe
dos,fiindcă este căzut în iadul gândirii sataniste marxiste.

Ideea lui Cervenco „a iubirii pentru iubire“ transformă legea iubirii într-un concept filosofic, absolut,
ceea ce este altceva decât iubirea creştină, pe care o trăieşte Apostol Bologa, nepotul protopopului
Groza. Extazul, care-i inundă fiinţa, atunci când rănit fizic este lovit de Marta cu ipocrizia ei frivolă,
este un extaz mistic. Liviu Rebreanu ştie să-şi ducă eroul până la pragul comuniunii cu Dumnezeu.
De aceea Apostol Bologa este un actant, care nu face voia lui, ci o voinţă din afara lui. De aceea
romanul este de nivel creativ emergent.

Ca roman de război, social-istoric, având tema, eroii, conflictul, subiectul luate din realitatea social-
istorică, Pădurea spânzuraţilor este un roman realist. Accentele de critică socială, ieşite din discuţiile
eroilor, din comportamentul lor, indică o profundă aderare a scriitorului la estetica realistă.

Ca roman al conştiinţei, de problematică, considerând că tema, eroii, conflictul, subiectul sunt

structurate pe conceptul de conştiinţă, ca formă supremă a cunoaşterii de sine, Pădurea spânzuraţilor
este un roman expresionist. Eroul principal, Apostol Bologa, este mai mult decât un arhetip, este un
actant al conştiinţei naţionale şi creştine. El pare a împlini o voinţă din afara lui, de aceea nu-l
interesează decât împlinirea acestei voinţe, a acestui destin. Prezenţa lui Boteanu, colegul său, preot,
care-l asistă în momentele de grea cumpănă, discuţiile purtate cu el sunt deplin revelatoare în acest
sens.