Terapiile umaniste

Terapia centrată pe persoană- Carl Rogers

Clientul este cel care știe ce-l doare, pe ce direcții trebuie s-o apuce, care sunt problemele lui cruciale.

Carl Rogers, On Become a Person (1961, p. 11–12)

Dacă Freud era un pesimist iar Adler și Jung erau optimiști, atunci Carl Rogers - figura
teoretică primară a acestui capitol - era un super-optimist. Abordarea lui se bazează pe credința
sigură în capacitatea persoanelor, atunci când sunt eliberate de obstacolele sociale și familiale, de
a se transforma în ființe pozitive, creative, flexibile și altruiste. Rogers a menționat această
capacitate ca o tendință actualizatoare sau formativă. Pe măsură ce citiți despre el, veți vedea că
credința sa în natura pozitivă a persoanelor este de nezdruncinat. Rogers a dezvoltat o abordare
distinctivă a terapiei: El a ascultat, a ascultat clienții cu fiecare gram de respect pe care l-ar putea
aduna. În plus, în toate aspectele vieții sale, s-a străduit să fie o persoană autentică și deschisă; s-
a străduit să fie el însuși. În timp ce a interacționat autentic cu clienții, s-a integrat atât de adânc
în lumea lor, încât a putut să simtă sentimentele lor chiar împreună cu ei.

Uneori, alți teoreticieni au considerat optimismul lui Rogers ca fiindfrustrant și naiv. De

exemplu, Rollo May, o persoană avea multă considerație pentru Rogers, i-a scris odată acestuia
despre viziunea sa extraordinar de pozitivă (a lui Rogers) asupra viitorului lumii: ”pictați o
imagine seducătoare și ispititoare pe care oricine ar dori să o creadă. Îmi amintesc însă cuvintele
lui Warren Bemis în filmul despre tine și el, când el a caracterizat punctul tău de vedere ca fiind
„nevinovat diavolesc”. (Kirschenbaum & Henderson, 1989, p. 242)

Sperăm că, în ciuda inocenței sale aparente, îl veți îmbrățișa pe Carl Rogers, teoria și
terapia sa centrată pe persoană cu fiecare parte a ființei voastre. Fiind unul dintre cei mai buni
ascultători care au existat vreodată pe planeta, Rogers merită să facem efortul de a ne opri din
orice altceva am face și pentru moment să îl ascultăm.

Evoluția terapiei centrate pe persoană

În general, practica și principiile lui Rogers privind teoria și terapia centrată pe persoană
este divizată în patru perioade de dezvoltare.

• Consiliere non-directivă. Această perioadă a început în anii ’40 și s-a caracterizat prin
aversiunea crescândă a lui Rogers față de metodele terapeutice tradiționale. Cartea sa despre
Consiliere și psihoterapie marchează această perioadă (Rogers, 1942a).

• Terapia centrată pe client. În anii ’50, Rogers a schimbat numele abordării sale de la
consiliere non-directivă la terapia centrată pe client. În această perioadă Rogers a publicat cartea
Terapia centrată pe client și a schimbat focalizarea de pe tehnica non-directivă spre onorarea
capacității clientului de a-și conduce procesul terapeutic (Rogers, 1951).
  Devenind o persoană. În anii '60, Rogers a început să se concentreze mai clar pe procesul
de dezvoltarea personală. Opera sa a fost puternic asociată cu activarea potențialului
uman. A publicat On Becoming a Person (Rogers, 1961) și s-a mutat la universitatea din
Wisconsin în California, în 1964. Alte publicații importante ale acestei perioade sunt
Freedom to Learn: A View of What Education Might Become și Carl Rogers On
Encounter Groups, reflectă aplicarea principiilor centrării pe persoană în multe situații
noi, inclusiv în grupurile de întâlnire și relația profesor-elev (Rogers, 1969, 1970)
 Concentrarea pe problemele de nivel mondial. În anii ’70 -’80, Rogers s-a preocupat mai
mult de problemele mondiale. El a fondat Centrul pentru Studiul Persoanei din La Jolla,
California, în 1968 și a început să-și dedice o mare parte din munca sa îmbunătățirii
relațiilor interrasiale și crearea păcii mondiale. S-a întâlnit cu catolici irlandezi și
Protestanții, a vizitat Africa de Sud și Uniunea Sovietică și a organizat ateliere
interculturale în Brazilia, Dublin și Ungaria. În această perioadă a publicat ”Carl Rogers
despre puterea personală ”(1977) și ”Un mod de a fi” (1980).

Ca și în cazul celor mai populare teorii, principiile terapiei centrate pe persoană s-au deplasat
dincolo accentele și realizările fondatorului inițial. De-a lungul carierei sale, Carl Rogers a lucrat
cu mulți studenți, i-a inspirat pe alții care au extins teoria și practica centrării pe persoană. Dintre
aceștia Eugene Gendlin, care a dezvoltat o terapie experiențială numită focusare (Gendlin, 1981),
și Leslie Greenberg, care a dezvoltat psihoterapia procesual-experiențială. De asemenea, Rogers
a avut o influență puternică asupra terapiei jocului non-directiv a Virginiei Axline, Bernard și
Louisei Guerney, asupra Terapiei de înbunătățire a relațiilor (Relationship Enhancement
Therapy) și a strategiilor de intervievare motivațională pentru persoanele cu probleme de
dependență, dezvoltate de William Miller și Stephen Rollnick.

Intrebare de reflectare

Credeți că este posibil pentru un terapeut să efectueze o terapie cu adevărat non-directivă? Este cu
adevărat posibil să lăsați clientul să preia conducerea în timpul orelor de terapie? După cum o
dovedește, o observație atentă a lui Carl Rogers care face terapie a arătat că el a ghidat ocazional
clienții spre a vorbi despre unele probleme specifice. Doar alegând când să spui „Uh-huh” sau alegând
când să dai din cap, vei influența în mod subtil ceea ce spun clienții. Pe măsură ce continuați să citiți
acest capitol, încercați să vă eliberați de părtinirile voastre și de sentimental că trebuie să dați direcție,
lăsând clientul să vorbească despre orice pare important.

Principiile teoretice

Abordarea centrată pe persoană include o teorie a personalității și o teorie a psihoterapiei.

Teoria personalității, așa cum este articulată de Rogers, constă dintr-o serie de 19 propoziții; este
surprinzător de complex și dificil de articulate așa ceva, și acesta poate fi unul dintre motivele
pentru care i se acordă adesea puțină atenție. Chiar și Rogers a remarcat că teoria personalității
sale „este cea mai profund ignorată din tot ce am scris” (Rogers, 1980, p. 60).
 Teoria asupra personalității

Ca o imagine de ansamblu, am concentrat cele 19 afirmații teoretice ale lui Rogers în patru
categorii fundamentale ale teoriei personalității sale.

Teoria Sinelui (Self -Theory) În tradiția lui William James, Mary Calkins și Gordon Allport,
teoria centrată pe personalitate este în esență o teorie asupra sinelui (Bankart, 1997). Rogers a
postulat că fiecare persoană trăiește într-o lume în continuă schimbare, în care el sau ea este
centrul. În plus, el credea că sinele nu este o structură fixă, ci o structură aflată într-o dinamică,
capabilă atât de stabilitate cât și de schimbare. Rogers a folosit termenul de organism pentru a se
referi la locusul întregii experiențe psihologice. Organismul este întregul tărâm al experienței
individuale, în timp ce sinele este porțiunea de „mine” /”eu” a organismului. Sinele lui Rogers
are deopotrivă componente conștiente și inconștiente.

Distincția dintre organism și sine lasă deschisă posibilitatea ca sinele individual să fie în
contradicție cu experiența sa psihologică generală. Această discrepanță potențială este denumită
incongruență. În schimb, atunci când experiențele și percepțiile sinelui sunt în concordanță cu
experiența totală a organismului, există congruență. Congruența dintre sine și organism este de
dorit; duce la ajustare, maturitate și la o persoană care funcționează pe deplin.

Fenomenologie și valorizarea experienței

Rogers rezumă teoria personalității sale afirmând: „Această teorie are un caracter
fundamental fenomenologic și se bazează foarte mult pe conceptul de sine ca și concept
explicativ” (Rogers, 1951, p. 532). Teoria centrată pe persoană valorizează în primul rând
experiența personală directă. Deși atât gândirea intelectuală / rațională, cât și sentimentele /
emoțiile sunt considerate surse informaționale cruciale și valoroase, experimentarea este
considerată un mod mai direct de a cunoaște cu exactitate sinele și lumea. Bohart susține că
„experimentarea este trăirea/simțirea directă, nonverbală a tiparelor și relațiilor din lume, și din
interiorul sinelui. Acesta experimentare include ceea ce este adesea numit „cunoaștere intuitivă”
(Bohart, 1995, p. 91). În parte, terapia centrată pe persoană este concepută pentru a ajuta clienții
să fie mai deschiși la gama largă de experiențe personale sau organismice. Adevărata învățare se
realizează cel mai bine prin experiența trăită în care sinele judecă dacă o anumită acțiune sau
sentiment îi e de folos/nu

Potențialul de învățare și creștere

Rogers credea puternic în tendința înnăscută de actualizarea sau formativă din om. O parte
din această perspectivă a derivat din experiențele din aer liber de la ferma copilăriei sale unde a
observat ca multe lucruri din natură au potențialul să crească și să evolueze spre desăvârșire. În
plus, el atribuie această perspectivă mai multor scriitori și filozofi, inclusiv Kurt Goldstein, Harry
Stack Sullivan și Karen Horney. Rogers credea că oamenii au capacitatea de a învăța pas-cu -pas
și au o tendință formativă de a se „îndrepta spre o ordine, o complexitate și o interrelaționare mai
mare” (Bohart, 1995, p. 89): Există o sursă centrală de energie în organismul uman. Această
sursă este o. . . funcție a întregului sistem [și]. . . poate fi foarte simplu conceptualizată ca o
tendință spre împlinire, spre actualizare, implicând nu numai întreținerea, ci și îmbunătățirea
organismului. (Rogers, 1980, p. 123).

Condiții de valorizare

Pe lângă nevoile organismului de a se menține și perfecționa, există nevoi suplimentare,

învățate. Principalele două nevoi învățate sunt nevoia de a fi apreciere pozitivă (acceptare
pozitivă necondiționată) și nevoia de respectare de sine. Pe măsură ce bebelușii și copiii mici
cresc în relație cu îngrijitorii, două lucruri încep să se întâmple: în primul rând, copilul începe să
devină din ce în ce mai conștienți de sine. Cei mai mulți părinți văd clar aceste comportament la
copiii lor la aproximativ doi ani, când cuvintele preferate ale copilului devin”eu” „al meu!” si
”nu." În al doilea rând, copilul pe măsură ce crește, dezvoltă o nevoie mai puternică de respect
sau de aprobare pozitivă. Această nevoie de atenție pozitivă - pentru a fi apreciat și iubit - devine
atât de puternică încât copilul își caută aproape întotdeauna acceptarea și aprobarea celor care-I
îngrijesc și celorlalte persoane semnificative pentru el.

Rogers descrie situația ideală:

”Dacă un individ ar putea să experimenteze/ trăiască doar o atenție pozitivă necondiționată, atunci
nu s-ar dezvolta condiții de valoare, respectarea de sine ar fi necondiționată, nevoile de respectare
pozitivă și respectarea de sine nu ar fi niciodată în contradicție cu evaluarea organismică, iar individul
ar continua să fie adaptat psihologic și ar funcționa pe deplin.”

Din păcate, viața niciunui copil nu este ideală, așa că, deși copiii caută și urmăresc constant
aprobarea, aceasta nu vine întotdeauna, în consecință, copiii încep să distingă între sentimentele
și acțiunile aprobate și cele dezaprobate, simt și înțeleg condițiile de valoare prezente în viața lor.
În cele din urmă, copiii își internalizează evaluările îngrijitorilor, în ciuda faptului că aceste
evaluări nu sunt în concordanță totală cu experiențele lor organismice globale, deoarece
alternativa nerespectării acestor condiții este durerea atenției negative. De exemplu, dacă o fetiță
căreia îi place să se joace brutal și agresiv cu alți băieți și fete, experimentează în mod constant
dezaprobare din partea părinților ei atunci când face acest lucru, atunci este obligată la una dintre
următoarele concluzii: (1) Când mă joc dur sunt rea (respect de sine negativ); (2) părinții mei nu
mă plac pentru că mă joc dur (privire negativă din partea celorlalți); sau (3) Nu-mi place să joc
dur (negarea unei experiențe organismice dezirabile). După cum vă puteți imagina, niciuna dintre
aceste concluzii nu valorizează dragostea organismică totală a copilului față de jocul brutal așa
că fetița experimentează o incongruență de un fel sau altul.

De-a lungul timpului, dacă copiii experimentează continuu condiții de valorizare care sunt
incongruente cu valorile lor organismice, se poate dezvolta un conflict sau discrepanță între
valorile conștiente, cele introiectate (interiorizate) și valorile lor autentice inconștiente. Hall și
Lindzey (1970) descriu aceast fenomen ca sămânța psihopatologiei:
 ”Dacă tot mai multe valori adevărate ale unei persoane sunt înlocuite de valorile preluate sau
împrumutate de la alte persoane, dar care sunt percepute ca fiind ale sale, sinele va deveni o casă
împărțită, care funcționează împotriva lui. O astfel de persoană se va simți încordată, incomodată și
fiind în afara felului său de a fi, va simți că nu știe cu adevărat cine este și ce dorește .”

Cu cât persoanele pierd mai mult legătura cu adevăratele lor dorințele lor, cu atât este mai
probabil să se dezvolte psihopatologia, subiecții fiind prinși într-o luptă internă pentru definirea
sinelui, cu o conștientizare vagă dar din ce în ce mai crescută a disconfortului, sau a
sentimentului de a fi rău. Acest disconfort apare mai ales atunci când clienții sunt expuși la
sentimente, acțiuni sau oportunități dezirabile din punct de vedere organismic.

De exemplu, atunci când fetița care a fost judecată negativ pentru faptul că are impulsuri
agresive crește și are o oportunitate de a se exprima agresiv, pot avea loc tot felul de contorsiuni
interioare: poate să-și proiecteze dorințele de exprimare a furiei asupra celorlalți, poate deveni
agresivă și apoi să se condamne pentru asta, sau să lase să-I scape manifestări agresive, dar apoi
să nege că a experimentat vreo furie sau nemulțumire. Cu excepția cazului în care sinele ei
devine mai congruent cu realitatea, ea va reinterpreta continuu realitatea pentru a se potrivi cu
imaginea pe care dorește să o impună despre sine, și asta fără a ține cont de cât de mult aceasta
va încălca adevărata ei dorință organismică și realitate externă.

De asemenea, Rogers credea că indivizii sunt capabili să perceapă fără să conștientizeze.

Asemănător cu alți scriitori din anii 40, el a denumit acest proces ca subcepție (McCleary și
Lazarus, 1949). Subcepția apare atunci când o persoană percepe inconștient un obiect sau o
situație amenințătoare. Un obiect sau o situație este în general amenințătoare, atunci când
activează un conflict interior între dorințele reale și dorințele introiectate. Mai mult decât atât,
este posibil ca subcepția săducă la reacții viscerale (de exemplu, creșterea frecvenței cardiace,
hipertensiune arterială, respirație rapidă și alte senzații de anxietate)

Pentru a rezuma, teoria personalității lui Rogers subliniază mai multe concept: este o teorie a
sinelui, a experienței, a eforturilor pentru întreținerea și îmbunătățirea sinelui și a nevoilor
învățate pentru o atenție pozitivă. Este, de asemenea, o teorie a discrepanței, deoarece ceea ce
creează sau determină psihopatologia este discrepanța dintre experiența de sine și cea
organismică, dintre ceea ce apreciază persoanele care îngrijesc și ceea ce valorizează organismul.