Sunteți pe pagina 1din 15

CARTEA NUNȚII

George Călinescu este o personalitate plurivalentă a culturii române, remarcându-se ca


prozator, poet, critic şi istoric literar. Istoria literaturii române de la origini până în
prezent (1941) este o lucrarea monumentală, unică nu numai pentru opera sa, ci pentru
întreaga literatură română, o creaţie „de geniu, care nu apare decât o dată pe secol şi poate că
o singură dată într-o cultură”. (Alexandru Piru)
Prin apariţia primului său roman, Cartea nunţii, în 1933, George Călinescu a anulat
ideea lansată de Titu Maiorescu (1886) că un critic literar este incapabil să scrie proză de
ficţiune, domeniu pe care el l-a abordat, aşa cum mărturiseşte, din cel puţin două motive: „pe
de o parte de a mă recrea, pe de alta de a face un exerciţiu minor în vederea unei plănuite
opere epice”.
Se poate afirma că romanul Cartea nunţii are caracter autobiografic, întâlnirea
tânărului doctor în litere, Jim, cu domnişoara Vera se aseamănă cu ceea ce relata soţia
scriitorului, doamna Alice Vera Călinescu, despre prima sa întâlnire cu viitorul soţ: „Desigur
că profesorul din faţa mea nu se gândise - atunci când, văzându-mă cu un număr al revistei
«Bilete de papagal», m-a întrebat dacă citesc mult - că voi răspunde, gâtuită de emoţie, ca la
şcoală, afirmativ, şi nici că mă voi ridica în picioare şi voi începe să recit Scrisoarea III, când
a vrut să afle dacă ştiu ceva versuri” (interviu acordat revistei „România literară”, 1975).
Criticul literar Dumitru Micu apreciază că în această proză de ficţiune, Călinescu „se
autoportretizează şi zugrăveşte ambianţa familială dintr-un mediu mic-burghez analog celui în
care el însuşi îşi trăise adolescenţa”.
Titlul
Titlul, Cartea nunţii, defineşte latura lirică a romanului, care are ca temă centrală
eternul sentiment de iubire ce se manifestă reciproc între tânărul proaspăt doctor în litere, Jim
Marinescu şi absolventa de liceu Vera Policrat şi care se împlineşte prin căsătorie. În fond,
primul roman călinescian reiterează eterna poveste de dragoste dintre doi tineri, care poate
simboliza, prin opoziţie cu eşecul erotic al mătuşilor celibatare, o izbândă a schimbărilor
înnoitoare în evoluţia societăţii. De altfel, Nicolae Manolescu socoteşte că această creaţie este
un roman „al educaţiei sentimentale”.
Tema
Tema romanului ilustrează, în principal împlinirea în plan erotic a cuplului Jim
Marinescu şi Vera Policrat, apoi o radiografie a şcolii româneşti în perioada interbelică, în
care accentul cade pe relaţia profesor-elev. Nu în ultimul rând, cartea reliefează, prin contrast,
societatea modernă, în plin proces de civilizare care învinge definitiv colecţia de babe
decrepite (ramolite) şi fete bătrâne sterile din „casa cu molii”, care reprezintă familia ciudată,
tributară unor dogme nefericite.
SUBIECT
Romanul Cartea nunţii are o insuficientă substanţă epică, fiind structurat pe trei
planuri care se întrepătrund şi se determină reciproc. Primul plan priveşte „poemul iubirii” şi
căsătoria lui Jim cu Vera, al doilea plan conturează imaginea şcolii româneşti, relaţia
profesor-elev în perioada interbelică şi, în sfârşit, aceeaşi epocă istorică este ilustrată din
punct de vedere al înnoirilor, civilizaţiei şi progresului în plan social, economic, tehnologic
etc.
George Călinescu este un narator omniscient, care ştie totul despre personaje, emite
aprecieri asupra lor prin naraţiunea la persoana a III-a, conturând adevărate caractere, „într-o
unitate canonică”. Modalitatea narativă se remarcă, aşadar, prin absenţa mărcilor formale ale
naratorului, de unde reiese şi trăsătura de roman obiectiv. Perspectiva temporală este
cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă
un spaţiu real, deschis, acela al caselor, străzilor, locurilor concrete din Bucureşti şi unul
imaginar, închis, prin care se conturează trăirile interioare şi gândurile personajelor.
Structura, compoziţia şi construcţia subiectului
Romanul începe prin relatarea detaliată a stărilor provocate personajului principal,
Jim, de disconfortul călătoriei cu trenul: tehnica detaliului înregistrează aspectul canapelelor,
mirosul încins şi atmosfera sufocantă din compartiment, această descriere constituind şi
incipitul romanului.
Subiectul este structurat în 20 de capitole, fiecare purtând un titlu sugestiv pentru
conţinutul acestuia, de la O sărutare în tren, ca simbol esenţial al sentimentului de iubire şi
terminând cu Facerea lumii, sugerând perpetuarea speciei umane, prin „facerea” altei lumi,
înnoitoare şi moderne care să se înalţe pe ruinele celei vetuste (perimate, învechite).
O sărutare în tren deschide romanul Cartea nunţii pentru a face cunoştinţă cu
personajele principale. Tânărul Jim Marinescu se întoarce cu trenul de la Paris, unde susţinuse
doctoratul în litere. În acelaşi tren, călătorea, tot spre Bucureşti, Vera Policrat, care avea
„aerul unei adolescente, crudă încă, elevă de şcoală poate, deghizată în «domnişoar㻄.
Cititorul face cunoştinţă cu tânăra prin ochii lui Jim, întocmai cum, în celălalt roman,
„Enigma Otiliei”, Felix este cel care introduce în scenă personajele. Jim este, în această
ipostază, personaj-martor. El se simte atras de tânăra care nu era totuşi un copil, ci, apreciază
el, era „o adevărată domnişoară de vreo optsprezece ani”. O ajută să deschidă geamul
compartimentului, iar atingerea uşoară a degetelor subţiri ale fetei îi provoacă tânărului „o
uşoară febră tactilă”.
Gândurile tânărului zboară spre „casa cu molii” din Bucureşti, se vede aievea
„înconjurat de şapte feţe scrutătoare de bătrâne, examinat din cap până în picioare, lătrat pe
deosebite glasuri, tras de haine pentru demonstraţii-estetice”. Se anticipează (prolepsă), astfel,
cealaltă „lume”, gloata de bătrâne celibatare, mătuşile ramolite şi învechite în concepţii, din
care cauză va exista mereu acest „conflict acut între generaţii”.
Fata îl privea zâmbind şi Jim, fără să ştie de ce, simte cum „inima lui pocnea cu putere
în piept, conştientă de un gând vinovat”. Atunci când trenul ajunge într-un tunel, domnişoara
vrea să închidă geamul şi cere, din priviri, ajutorul său. Profitând de acest prilej şi de
întuneric, Jim o trage la pieptul său şi, deşi fata se împotriveşte, el reuşeşte să-i sărute „un colţ
al gurii” şi această atingere „i se păru de o voluptate indicibilă (imposibil de exprimat)”. Fata
îi alunecă însă dintre braţe şi iese pe coridor, apoi „pieri de pe culoar” nu se ştie unde, pentru
că trenul opreşte în Gara de Nord, iar Jim ia o trăsură până acasă.
Casa cu molii este titlul celui de al doilea capitol şi numele locuinţei în care trăia
dintotdeauna familia tânărului Ion Marinescu, zis şi Jim, pe care-l întâmpină la poartă bătrâna
servitoare, „baba Chiva”. Este un nou prilej pentru narator, care, prin intermediul lui Jim,
descrie în detaliu, casa „preistorică” din strada Udricani, cu giurgiuvelele scorojite şi arse de
vreme, această secvenţă constituind totodată o pauză descriptivă. Înăuntru, se simte „un aer
stătut”, „o duhoare închisă”, mobila veche are lemnul uscat şi crăpat, iar tapiţeria roasă: în
şifonier, hainele emanau „un iz de postav mucegăit”, intrate demult în putrefacţie, din care un
roi de molii „mari, cenuşii, zburară deodată”.
În acest capitol şi în următorul, Zece la masă, este prezentată familia, alcătuită din
şapte femei şi doi bărbaţi. Mama lui Jim, căreia toţi îi spuneau tanti Magdalina, ar fi vrut ca
fiul ei să fie mai comunicativ, să meargă împreună la plimbare, dar el era ursuz şi distant,
pentru că „sentimentul filial se sfărâmase”, precum şi dintr-un complet „dezacord intelectual”.
Dintre toate mătuşile, tanti Ghenca („cea mai înaltă [...], îmbrăcată cu îngrijire), tanti
Fira („ştirbă şi bonomă”), tanti Mali, („o bătrână de vreo 70 de ani, uscată şi dreaptă”), tanti
Agepsina („econoama şi chelăreasa casei”), tanti Caterina („încruntată şi autoritară”),
Lisandrina, (cea mai tânără dintre bătrâne,”n-avea încă patruzeci de ani şi era nemăritată [...],
faţa prea fragedă şi roşie îi era de stareţă tânără”), numai Caterinei i se spunea „madam
Popescu”, pentru că „era măritată şi singura cu bărbatul în viaţă”.
Ceilalţi doi membri ai familiei erau bărbaţi: Silivestru, frate cu „bătrânele”, „om ca de
vreo 50 de ani [...], bărbat înalt şi viguros, purta părul tuns mărunt ca o perie şi o barbă
pătrată” şi dom’ Popescu, singura rudă prin alianţă, soţul Caterinei. În casă mai locuia, pe
lângă baba Chiva, care-i servea de 30 de ani, bătrâna Iaca, „uitată de Dumnezeu” pe pământ şi
Jim le suspectează că nu-i dau să mănânce, deşi fiica acesteia, tanti Mali, ea însăşi în vârstă de
70 de ani, respinge acuzaţia.
Următorul capitol, Lola, Dora şi Medy, aduce în centrul subiectului cealaltă lume a
epocii, tineretul, reprezentat de câteva personaje aşezate de narator la polul opus faţă de
bătrâne. Jim are un „«Peugeot» prăfuit”, care, deşi era „o hodogitură lovită şi zgâriată,
cumpărată pe nimic şi în rate de la un prieten”, merge bine şi cu benzină puţină. Bucureştiul,
după trei ani de absenţă din ţară, i se pare modernizat, cu clădiri înalte şi elegante, având un
aer de „mare metropolă”. Stabilind telefonic o întâlnire cu vechile prietene, Jim se înfiinţează
la ora patru acasă la Lola, unde veniseră Dora şi Medy, toate fetele fiind „studente la Litere”.
Limbajul tinerilor este modern, jovial şi aluziv, iar relaţia dintre ei se caracterizează
prin sinceritate, prietenie şi simpatie reciprocă. De pildă, Jim îi reproşează lui Medy
pieptănătura „de domniţă tânără zugrăvită în biserici”, într-un stil juvenil: „Până când ai de
gând să pastişezi (a imita în mod servil) pe mama lui Ştefan cel Mare?”. Deşi le cunoştea încă
din vremea când el era student şi ele eleve de liceu, deşi avusese faţă de ele o atitudine
frăţească, simţea acum fiorii atracţiei „cu intenţie erotică” şi nu este capabil să-şi dea seama
pe care dintre ele o plăcea mai mult: „Simţea nevoia să iubească, să aibă o fată a lui, pe care s-
o ocrotească şi s-o ţină închisă în casa lui, în stăpânirea lui”.
Dilema tânărului se manifestă între Lola şi Dora, întrucât Medy era mai puţin
îndrăzneaţă, mai retrasă. Jim încearcă să afle de la fiecare în parte dacă este îndrăgostită,
sperând ca ele să declare că numai pe el l-ar putea iubi. Fetele ocolesc cu dibăcie un răspuns
clar, Lola îi zâmbeşte enigmatic, iar Dora îl sărută prieteneşte pe obraz, ceea ce îl face pe
tânărul doctor în litere să spere: „Mă iubesc cumva fetele astea şi nu mi-am dat seama până
acum? [...] Şi dacă e aşa, cine dintre ele, Dora sau Lola? Dar eu pe cine aş putea iubi? Pe Lola
sau pe Dora?”.
Capitolul „Oracolul” lui Bobby ilustrează cel de al doilea plan al acţiunii, care
prezintă, relaţia profesor-elev, comportamentul liceenilor, atitudinea cadrelor didactice,
precum şi câteva aspecte specifice procesului de învăţământ din şcoala românească, în
perioada interbelică. Bobby Policrat, elev în clasa a VII-a B, la Liceul „Gheorghe Lazăr”,
chiulise trei ore de la şcoală, pe care le petrecuse în piscina de la „Lido”. Cu părul încă ud, el
se grăbeşte spre şcoală ca să răsfoiască „puţin cartea de istorie”, profesorul Silivestru
Capitanovici, care era şi autorul manualului, le anunţase extemporal.
Pentru Bobby, istoria începea cu el însuşi, oricine era născut înainte de anul naşterii
sale (1914) şi orice eveniment istoric nu aveau nicio relevanţă în mintea lui: „Confunda
războiul de la 77 cu campania din Bulgaria şi credea în doi Mihai, Mihai Bravul şi Mihai
Viteazul. Era convins că Grigore Alexandrescu a scris «Înşir-te mărgărite» şi că Eminescu a
murit de curând”. Dezinteresul pentru şcoală şi, implicit pentru istoria românilor îl făcuse
imun la orice fel de jenă sau ruşine când încurca evenimentele sau personalităţile istorice şi
răspundea impertinent: „Aiurea!” sau „Zexe!”. Ca şi tinerii din zilele noastre, Bobby era un
pasionat al sporturilor, ştia toate echipele, toate meciurile, toţi campionii şi amănunte ale vieţii
lor, citea cu asiduitate „Gazeta sporturilor” şi „Vremea-sport”.
Înainte de a intra în liceu, el îşi prinde matricola şi înlocuieşte pălăria cu şapca de
uniformă. Amfiteatrul este plin de zgomot, băieţii „erau risipiţi care-ncotro”: unul stă lungit
pe bănci, doi boxează aproape de catedra căreia naratorul îi spune „tejghea”, alţii îi imită pe
diferiţi profesori, numai unul singur, „tuns mărunt, în uniformă completă, citeşte şopocăind Ia
istorie” şi acesta era poreclit Tocilescu. Când Bobby află că fusese strigat la lecţia de chimie
de către profesorul Constantinescu, răspunde ostentativ indiferent: „Aiurea!”, „Zexe!”. Se
duce în spatele amfiteatrului, se lungeşte pe bancă şi încearcă să înveţe la istorie, dar nu poate
reţine numele sau evenimentele din lecţie.
În clasă intră profesorul de muzică, poreclit „Ostrogotu”, care se enervează îngrozitor
pentru că nu i-a găsit pe elevi aşezaţi în bănci şi-i jigneşte strigând: „Nemernicilor, ticăloşilor
[...] derbedeilor, haimanalelor!”. Liniştindu-se brusc, scoate la lecţie mai mulţi elevi, cu
bucurie anticipativă, fiind convins că niciunul nu ştia nimic. Atitudinea indolentă,
dispreţuitoare („Paraschivescu deschise cu dezgust cartea şi începu să cânte nesigur şi fals,
bătând măsura cu scandaloasă lipsă de sincronitate”) ori insolentă a elevilor („Nu pot,
domnule profesor, să cânt, sunt răguşit”) stârneşte isteria dascălului, care dă fiecăruia dintre
cei zece elevi „nota unu la partea aplicată”, jignindu-i necontenit şi ameninţându-i: „- Taci,
dom’! Nemernicilor, ticăloşilor, obraznicilor! Am să vă dau în conferinţă!”.
După ce-i trimite la loc pe cei zece elevi, Ostrogotu cheamă la lecţie alţi patru băieţi,
printre care şi pe Bobby, care adormise pe ultima bancă, cu manualul de istorie în mână.
Profesorul, „diabolic”, se îndreaptă mergând în vârful picioarelor şi se bucură în avans de
prinderea elevului: „Ochii mici, gura, bărbia, chelia, totul îi râdea de bucurie”. Trezit brusc,
Bobby o zbugheşte pe una dintre uşile laterale cu Ostrogotu pe urmele sale. În clasă se
stârneşte un vacarm de nedescris, „urlete, chiote grozave, miorlăituri, cucuriguri şi salturi
atletice peste bănci”, iar Bobby, intrând pe altă uşă, se înfăţişează clasei cu gulerul hainei
ridicat, cu „fălcile legate cu batista şi obrajii umflaţi într-un chip nenatural”.
Ostrogotu îl acuză pe Bobby că făcuse „prea mult clapa-clapa” şi atunci, „toată clasa
făcu din fălci clapa-clapa”, după care profesorul împunse cu degetul obrazul elevului şi din
gura acestuia „ţâşni afară un cocoloş de hârtie”. Ostrogotu pune mâna pe bagheta cu care
dirija şi vrea să-i dea în cap lui Bobby, dar acesta o ia la goană pe una dintre uşile
amfiteatrului, urmărit îndeaproape de profesor, apoi aleargă prin clasă şi din nou ies pe uşa
dinspre coridor: „în timpul acestei urmăriri senzaţionale, clasa striga «cucurigu», «miorlau»,
«clapa-clapa» şi unul se ridică chiar în mâini cu picioarele în sus”.
Când, în sfârşit, elevul este prins, acesta mai clămpăneşte o dată atât de autentic, încât
întreaga clasă a fost un clămpănit, unii lovind în pupitre cu creioanele, fapt ce îl isterizează pe
Ostrogotu, care „se făcu vânăt” şi-l dă afară pe elevul obraznic, îmbrâncindu-l pe scări.
Calmându-se brusc, profesorul renunţă să-i mai asculte pe cei scoşi la „tejghea” şi intonează,
împreună cu clasa, cântecul „Bubuie tunul”. În pauză, Tocilescu îl avertizează pe Bobby că
Ostrogotu o să i-o „coacă”, dar acesta răspunde aparent nepăsător: „Aiurea!”, „Zexe!”
La următoarea oră, intră în clasă, imediat ce s-a sunat, profesorul de istorie, Silivestru
Capitanovici, „ursuzul frate al mătuşilor din casa cu molii”, care, mai încruntat ca oricând,
anunţă extemporalul. Naratorul îi face un portret detaliat prin descrierea îmbrăcămintei:
„Redingota neagră de dinainte de război luase străluciri şi îndoituri geometrice [...] şi pe acest
fond funebru, de un realism halucinant, barba sa pătrată şi faţa dură şi sidefată ca o lumânare
mare de nuntă ieşeau în relief cu atât mai pătrunzătoare cu cat erau mai patinate”. Atitudinea
lugubră a profesorului îi provoacă lui Bobby o imagine terifiantă, îi pare că nu mai lipseau
decât „un postav negru brodat peste catedră şi patru sfeşnice mari cu lumânări aprinse în jurul
lui Silivestru”. Subiectul extemporalului, „Petru şi Asan” îi este complet străin lui Bobby şi
încearcă să copieze din lucrarea lui Tocilescu, dar acesta nu-l lasă.
Supraveghind şcolarii, Silivestru rememorează propria devenire, prin flash-back.
Fusese elev la liceul „Sf. Sava”, urmase apoi istoria la Universitate, stătea în aceeaşi casă, cu
aceleaşi mobile, împreună cu surorile, „domnişoare tinere, sugrumate de corsaje prea
strâmte”, care îl sufocau încă de pe atunci cu sfaturi cicălitoare. Când se îndrăgostise prima
oară, ele nu fuseseră de acord cu „ofticoasa”, el se lăsase influenţat de ele şi rupsese relaţia.
Ura pe care o simte împotriva sorţii este alimentată mai ales de teama că va muri „virgin”,
deşi sufletul îi era viguros.
Deodată, îl zăreşte pe Bobby copiind din carte, îl strigă şi manualul cade cu zgomot pe
duşumea. Căutând în bancă, profesorul găseşte un caiet cartonat, din care zboară pe podea „un
vraf de fotografii de actriţe de cinematograf. Face „o cruce roşie pe foaia lui Bobby”, ia
caietul şi se întoarce la catedră fără să spună o vorbă. Curios să ştie ce-i preocupă pe aceşti
tineri de 16-18 ani, Silivestru începe să citească „Oracolul” unei fete, caietul găsit asupra lui
Bobby. Spre surprinderea sa, Silivestru simte o admiraţie ciudată pentru această „haimana
simpatică”. La încercarea băiatului de a recupera „Oracolul”, profesorul îi spune că
posesoarea poate să-l ridice oricând de la el”.
În capitolele următoare, se diversifică întâmplările, se încurcă şi se rezolvă situaţii, atât
în zona lirică a iubirii, cât şi în plan social. Lui Bobby Policrat îi vine geniala idee să o trimită
pe sora sa, Vera, la profesorul Silivestru ca să recupereze „Oracolul” şi, totodată, să încerce o
rezolvare a fraudei comise de fratele ei, copiatul, aducând drept scuză faptul că-i murise o
rudă apropiată şi fusese deprimat. Pentru asta, „Bobby era hotărât să treacă în rândul morţilor
pe oricine din familie”, ba chiar să poarte „o bandă de crep negru pe mânecă”.
În acest timp, profesorul Silivestru Capitanovici, singur în propria odaie, se gândeşte
că n-ar fi vrut să moară cu sentimentul de a nu fi fost om, de a nu fi putut să-şi întemeieze o
familie a sa, „în locul celei abuzive şi tiranice a surorilor”. El cunoştea de câţiva ani o
profesoară de geografie, care avea 42 de ani, „era timidă şi refractară modernismului”, îl
respecta şi-i aprecia cu evlavie manualele. Silivestru se decide, brusc, să-i trimită o scrisoare,
în care face aluzii extrem de subtile la o eventuală căsătorie, precizând că este „în afară de
grijuri, după ani de chibzuinţă, în ce priveşte partea materială”.
În celălalt plan, Jim este din ce în ce mai preocupat de alegerea uneia dintre cele două
domnişoare, Dora sau Lola? Gândindu-se că aceasta din urmă, deşi este foarte frumoasă, este
şi „prea rece şi hieratică”, se hotărăşte să-i trimită un bilet Dorei, prin care îi cere o
întrevedere. Jim îşi verifica maşina în mijlocul curţii şi rămâne uimit când o vede pe „fata din
tren” intrând pe poartă şi întrebând de „domnul profesor Capitanovici”.
Jim o conduce pe fată la unchiul său, care-i înapoiază „oracolul”, considerând că
„haimanaua” de Policrat s-a născut „sub o stea favorabilă”, deoarece are o soră atât de
„duioasă”, care mai este şi prietena „unui nepot a! profesorului”. Jim o conduce acasă cu
maşina şi fixează o întâlnire cu ea pentru după-amiază, ca să se plimbe împreună la Şosea.
Fata i se pare mai frumoasă decât în tren, de aceea sufletul său este mai tulburat ca oricând de
„discordii, şi termenii problemei sporiseră cu unul: Dora, Lola sau Vera.... Lola, Vera sau
Dora”.
Prima lor întâlnire începe cu o discuţie despre literatură, tânărul doctor în litere dorind
să ştie ce poet român este preferatul ei. Vera se emoţionează puternic şi răspunde „ca la
examen”: „Eminescu, Vlahuţă... (îşi închipuia desigur că ar fi fost ruşine să afirme că nu-i
plac clasicii din manualul de şcoală)”. Pe Jim îl interesează însă dacă îi place Arghezi, iar
Vera, cu o mină vinovată, recunoaşte că admiră poezia acestuia, dar la şcoală „ne pedepsea
când auzea că citim pe Arghezi” (poet interbelic, Arghezi se afla în plină perioadă de creaţie,
iar tematica şi limbajul inedite, au stârnit multe controverse în epocă). Unii critici consideră
că această secvenţă are valenţe biografice, întrucât doamna Alice Vera Călinescu a povestit
într-un interviu prima întâlnire cu scriitorul, foarte asemănătoare cu cea din roman.
La invitaţia lui Medy, prietenii fac o excursie la Constanţa, se plimbă cu şalupa,
înoată, bucurându-se de valurile sărate ale mării. Dora îi destăinuie lui Jim, în mare secret, că
este îndrăgostită şi logodită deja cu un tânăr care se afla la studii în străinătate, iar când va
termina facultatea se vor căsători. Întors la Bucureşti, Jim este foarte tulburat de faptul că
Dora era îndrăgostită de altcineva şi nu de el, deşi „la drept vorbind, nici n-o iubesc”.
La Lola nu îndrăznea să se ducă fără să aibă un motiv anume, iar pe Vera, cu care avea
întâlnire la Şosea, dacă nu ploua, o socotea „o prietenă mică”, faţă de care simţea „o simpatie
indiscutabilă şi obligatorie”. Puternic jignit în amorul propriu, începe să colinde toată casa,
prilej pentru narator de a descrie camerele celor şapte femei, utilizând tehnica detaliului: în
iatacul „tantei Ghenca era o ordine de muzeu”, la tanti Agepsina „încăperea era mai vastă şi
mai austeră”, iar odaia profesorului Silivestru era „plină cu cărţi”.
Întâmplător, Jim zăreşte pe biroul singuraticului unchi o poezie de dragoste sub forma
unei scrisori şi se simte jenat de năuceala acestuia, care bâjbâie dezorientat printre cărţi şi nu
reuşeşte să vadă volumul pe care i-l ceruse tânărul. Jim surprinde, apoi, o convorbire şoptită
între tanti Lisandrina şi un bărbat, care avea loc la fereastră. Contrariat, tânărul se gândeşte că
în această casă situaţia este mult mai dramatică decât pare. În timp ce femeile jucau „loto”,
Agepsina le anunţă ca pe un eveniment senzaţional: „Fetelor, nu ştiţi una: a murit Iaca!”. Jim,
puternic impresionat, o priveşte pe Iaca, o mumie în vârstă de un secol” şi „moartă încet de
treizeci de ani”.
În familia Policrat, toţi sunt îngrijoraţi că de câtva timp Vera se schimbase foarte mult,
slăbise, avea o mină vinovată, era distrată şi mereu cu gândurile în altă parte, de aceea
întrebarea lor era: „Ce are Vera noastră?”. Sentimentul de vinovăţie, cauzat de stările
interioare şi senzaţiile necunoscute până atunci, „fioruri şi voluptăţi neînţelese”, îi provoacă
atitudini contradictorii: fie o toropeală semiinconştientă, fie o dorinţă nestăpânită pentru
plimbări nesfârşite.
Simte că desele ei întâlniri cu Jim trebuie să aibă o finalitate şi aşteaptă cu nelinişte să
se întâmple un eveniment. Deşi Jim îi fixează întâlniri la Şosea Verei, este din ce în ce mai
hotărât s-o cucerească pe „hieratica” (atitudine inflexibilă, ţeapănă) Lola. Pentru tânărul
universitar, toamna este anotimpul bucuriei şi al relaxării, întrucât reîncepea activitatea
teatrului, „dancing-ui şi cinematograful”. Se duce în fiecare după-amiază la Lola, care se
străduia să epateze şi să fie „fatală”, îşi schimba zilnic rochiile şi coafura.
Jim îi face declaraţii măgulitoare, cu un ton uşor glumeţ, strecurând aluzii la curtezanii
Lolei, faţă de care ea exprima un „dezgust total”, amândoi luându-l în râs pe Sonetu, poreclit
astfel pentru că-i scria poezii de dragoste. Luându-şi inima-n dinţi, Jim îi declară emoţionat că
o iubeşte, dar Lola nu-l crede, consideră că este „prea ironic... prea intelectual” ca să poată fi
îndrăgostit, acuzându-l că o plăcea pe Dora. Tânărul insistă, încercând să o convingă de
profunzimea iubirii, mărturisindu-i că s-a înşelat atunci când a crezut că poate fi numai
prietenul ei: „Te iubesc, fiindcă vreau să sfâşii chiar şi pe inofensivul Sonetu”.
Un nevinovat joc de societate, pe care cei patru prieteni îl inventaseră, îl dezorientează
din nou pe Jim. Unul dintre ei, legat la ochi, trebuia să-l recunoască pe cel care executa un
acord la pian. Acela care ghicea avea dreptul să-l sărute pe cel descoperit. Dora îl ghiceşte pe
Jim „şi-l sărută pe buze”, ceea ce o deranjează vizibil pe Lola, care-i priveşte „cu un zâmbet
ironic”. Când Jim, legaf la ochi, o recunoaşte în sunetul rece al clapei pe Lola, aceasta îl
priveşte cu un uşor dispreţ, „întoarse capul şi se feri într-un chip de-a dreptul jignitor”, ceea ce
face ca tânărul să roşească puternic, salvându-şi onoarea prin a săruta mâna fetei.
Vanitatea îl împiedică pe Jim să le mai caute pe fete, n-o mai vizitează pe Lola, ci se
întâlneşte în fiecare zi cu Vera, cu care mergea la cinema, la Şosea ori în Cişmigiu, fiind
foarte încântat de „docilitatea religioasă şi infantilă” a acesteia. După vreo zece zile, primeşte
o scrisoare elegantă de la Lola, prin care îi invită pe la ea „luni după amiază la orele 6,00”.
Era o zi friguroasă de noiembrie, începuse să ningă şi Vera îl aştepta la Şosea, la ora 6,00
seara, plimbându-se zgribulită pe sub teii desfrunziţi.
Sigur de sentimentele şi loialitatea Verei, Jim nu rezistă tentaţiei de a răspunde
invitaţiei, dorind să vadă dacă Lola regretă gestul respingerii din ziua jocului şi, mai ales, cum
va face asta. Fata îl întâmpină cu jovialitate, dar surpriza pe care aceasta i-o pregătise lui Jim,
îl buimăceşte definitiv. Ea i-l prezintă pe domnul sublocotenent Popescu, pe care tânăra îl
ascultă atentă, îl admiră, deşi nivelul conversaţiei este superficial şi penibil, dansează cu el
tango. Lola se arată mirată că este „indispus” şi insistă să mai stea pe la ea, dar Jim, după
două ore, se ridică hotărât şi pleacă repede. Cu nervii întinşi la maxim, el se duce spre Şosea
ca să se liniştească. Deşi este întuneric şi frig, Vera îl aşteaptă la locul întâlnirii şi când îl vede
„fata izbucni într-un plâns amar, de copil oropsit”.
Jim se simte foarte vinovat că uitase de Vera şi, puternic răscolit de emoţie, se
surprinde cerând-o de soţie. Fata este extrem de fericită, iar Jim decide să meargă, imediat, la
ea acasă ca să-i ceară mâna şi consimţământul familiei. Tânărul este politicos şi curtenitor cu
doamna Policrat, care acceptă, cu emoţie, ca Jim şi Vera să se căsătorească, numai că,
mărturiseşte ea, se află într-o jenă financiară şi nu-i poate ajuta din punct de vedere material.
Jim este invitat să rămână la masă şi face cunoştinţă cu sora mai mare a Verei, Camelia şi cu
soţul acesteia, Emilian Protopopescu.
A doua zi, Jim intră în sufrageria „casei cu molii” pentru a anunţa logodna cu Vera,
dar aici femeile erau agitate şi gălăgioase, indignate de „tupeul” Lisandrinei de a primi
„noaptea pe toţi neisprăviţii de pe stradă” şi tânărul îşi dă seama că este vorba de discuţia
purtată la fereastră, pe care o auzise şi el. Izbucneşte cu forţă Silivestru, care le reproşează cu
asprime surorilor că s-au aşezat „ca moliile pe sufletul ei”, îndemnând-o pe Lisandrina să
plece cu bărbatul respectiv „cu sau fără cununie”, numai să iasă din „putreziciunea asta”. El
ameninţă că va proceda la fel şi că se va însura cu o colegă profesoară, ca să intre şi el „în
rândul lumii”. Jim, punând „gaz peste foc”, le anunţă că se însoară. Nimeni nu-l crede şi iau
anunţul drept glumă proastă, dar tânărul le arată cele două inele, inscripţionate cu data şi
numele lor, „Ion şi Vera, 1 decembrie 1931”.
Tanti Magdalina, mama lui Jim, se jeluieşte indignată că nu a fost întrebată, dar Jim
este sincer surprins de această pretenţie, pentru că nimeni nu-l poate determina să facă sau nu
ceva, ci singurul care decide pentru sine este numai el. Tânărul consideră că este suficient
faptul că şi-a informat familia şi pleacă liniştit spre casa Verei, căreia îi pune inelul de
logodnă pe deget. Tinerii îşi şoptesc declaraţii de dragoste, îşi fac planuri de viitor,
„răscolindu-şi toate colţurile sufletului [...] şi gustând dinainte cu închipuirea bucuriile
căsniciei”. La sugestia lui Bobby, merg toţi trei la Circ, unde urma să aibă loc o mare gală de
box, sport foarte îndrăgit de adolescentul care se simte cuprins de un „extaz religios”.
Spectacolul s-a terminat la ora două noaptea, ceea ce a încântat-o pe Vera, care niciodată nu
fusese pe stradă atât de târziu şi trăieşte momente incitante.
In ziua nunţii lui Jim cu Vera, locatarii din „casa cu molii” s-au trezit în zori, fiecare
pregătind darurile pentru acest eveniment, naratorul descriind, prin tehnica detaliului,
pregătirea cadourilor, care sunt tot felul de vechituri, unele mâncate de molii. Faptul că
mătuşile nu ieşeau din casă decât foarte rar, „toaleta de stradă” le-a ocupat toată ziua,
naratorul descriind, prin tehnica detaliului, veşmintele şi coafurile locatarilor din „casa cu
molii”. Cu toţii pleacă la nuntă, aşezaţi într-un „pluton ordonat”: în frunte se află domnul
Popescu urmat de femei, alaiul fiind încheiat de Silivestru. Vila din strada Polonă era
luminată „a giorno”, cu uşile larg deschise, madam Policrat privind „prin lorgnon” convoiul
ciudat care intră „cu demnitate şi ostilitate” în casă.
Emoţionată şi intimidată de „atâtea femei bătrâne”, Vera sărută mâna fiecăreia, ceea
ce-i aduce simpatia lor spontană. Jim este însă furios, pentru că, după ce s-au aşezat pe
scaunele înşirate pe lângă pereţi, în mijloc urmând să se desfăşoare cununia religioasă, rudele
sale, depun pe rând „ofranda” pe masa Louis XV, astfel încât preţiosul obiect devenise o
tarabă plină de vechituri. În timp ce tanti Magdalina inspecta casa strâmbând din nas, Jim ia
de pe masă cărticica dăruită de Silivestru şi constată, stupefiat, că la fiecare pagină se afla câte
o bancnotă de o mie de lei, iar volumul avea 444 de pagini, primise, adică, o mică avere.
Cununia religioasă este descrisă cu amănunte de către narator, ilustrată cu pasaje din
slujbă şi sfaturile pe care preotul le dă mirilor, în calitate de naşi fiind cealaltă soră a Verei, pe
nume Chichi, împreună cu soţul ei, un ofiţer înalt, Zizi. În timp ce nuntaşii discutau în salon
despre instituţia căsătoriei, Jim hotărăşte să plece imediat cu Vera în luna de miere, la Braşov,
fără să anunţe pe nimeni. Tanti Lisandrina se scuză că o doare capul şi pleacă mai devreme,
dar, în zori, când convoiul se întoarse în Udricani, constată cu toţii, înmărmuriţi şi cutremuraţi
totodată de faptul că Lisandrina fugise de acasă, lăsând un bilet: „Rămâneţi cu bine surorilor,
vreau să intru în rândul lumii”.
Capitolul Oglinda constelată este dedicat profesorului Silivestru Capitanovici care
este din ce în ce mai distrat, confuz şi deprimat. El evită să mai intre în contact cu lumea, îşi ia
concediu şi trimite în locul său un suplinitor, „spre bucuria sălbatică” a elevilor. „O silă grea
de viaţă şi de sine” îl copleşeşte pe Silivestru, stare cauzată de contradicţia dintre „instinctele
lui virile” şi teama de necunoscut, cum ar fi o eventuală căsătorie cu profesoara colegă.
Meditează asupra forţei cu care destinul decide în găsirea partenerului de cuplu şi
împlinirea iubirii, aşa cum soarta hotărâse ca Jim şi Vera să călătorească în acelaşi tren şi
compartiment. Deşi „ascetic o viaţă întreagă şi virgin”, Silivestru se simte, deodată, cuprins de
„o furnicătură prelungă în şira spinării”, fiori necunoscuţi până acum şi, fără să ştie bine în ce
scop, pleacă grăbit în oraş. Plimbându-se pe străzile pustii şi luminate ale bulevardului, o fată
tânără îl face să se înfioare şi, răspunzând invitaţiei, profesorul o urmează acasă la ea, într-o
„odaie curată, prea parfumată [...] şi multe fotografii pe pereţi” şi are o relaţie erotică penibilă
şi confuză.
Silivestru se întoarce „din prima lui aventură erotică” deprimat şi dezamăgit de sine
însuşi, dându-şi seama că este „steril” şi că zadarnic mai încerca saşi ispitească soarta.
Obsesia sterilităţii, din ce în ce mai prezentă în conştiinţa sa, îl conduce spre un gând care nu-l
preocupase niciodată cu adevărat: moartea. O varietate de senzaţii stranii şi inedite îl
copleşesc, de la neliniştea că, la cei cincizeci de ani, avea să devină „nimic”, până la
împăcarea cu ideea neantului, privit „ca un somn lung”, incomensurabil. Ajunge la concluzia
că „omul este obsedat de nimic şi îngrozit de durata lui” şi consideră că această sentinţă este
foarte bine sintetizată de versul lui Alexandru Vlahuţă: „Nu de moarte mă cutremur, ci de
veşnicia ei”.
La început privită filozofic, apoi din ce în ce mai obsesivă, ideea morţii devine atât de
intensă, încât gândul sinuciderii se instalează definitiv în conştiinţa lui Silivestru. Înţelege că
existenţa sa în această lume se încheiase şi, după ce scrie mai multe hârtii pe care le pune într-
un plic adresat lui Jim, se spânzură în odaia sa, legând cordonul halatului roşu de cârligul din
tavan.
La priveghiul mortului, cele şase femei, aşezate în cerc pe scaune, gustă din plin
„evenimentul” din viaţa lor, povestesc tot felul de istorioare despre bărbaţi care au fost
distruşi de femei, îşi amintesc întâmplări din tinereţea lui Silivestru, vorbesc şi râd cu
familiaritate. Când au venit cioclii să ridice mortul, surorile „urlară toate ca nişte vite
surprinse de flăcări în grajd”, realizând tragedia abia când fratele lor părăsea pentru totdeauna
casa.
Ultimul capitol al romanului, intitulat sugestiv Facerea lumii, ilustrează împlinirea
erotică a cuplului ca evoluţie socială, progres şi civilizaţie, care poate simboliza, prin opoziţie
cu eşecul erotic al mătuşilor celibatare, o izbândă a schimbărilor înnoitoare, „facerea” altei
lumi. Cuplul Vera-Jim a petrecut luna de miere la Braşov, tinerii se sărutau tot timpul şi
stârneau simpatia tuturor: „Toată lumea îi proteja şi-i urmărea cu zâmbetele”, tânăra soţie
căpătând chiar sfaturi de la două noi prietene, cu mai multă experienţă conjugală.
Reveniţi la Bucureşti, viaţa lor se schimbă total şi surprinzător. Silivestru le lăsase, lui
Jim şi Verei, prin testament toate casele din curte, punând şi clauza de a găzdui pe mătuşi într-
unui dintre apartamente. Rugămintea unchiului era ca Jim „să radă până la pământ” toate
acele locuinţe şi să „cureţe locul de molii”. Bătrânele au rupt orice legătură cu tinerii şi s-au
mutat cu toate lăzile şi lucrurile vechi „în casele din fund”. Jim şi Vera au făcut „inovaţii
scandaloase”, reamenajând casele în stil modern, cu ferestre late, cu terase şi piscină, ridicând,
aşa cum îi rugase Silivestru, „case noi, pentru oameni noi”.
Aflaţi „veşnic în lună de miere”, Jim şi Vera nu primesc musafiri, „se jucau de-a viaţa,
oferindu-şi unul altuia recepţii”, la care era admis numai Bobby. Într-o seară, când toţi trei
tinerii conversau şi ascultau muzică, Vera are o senzaţie de ameţeală şi greaţă. Speriat, Jim
trimite după doctor şi diagnosticul îi face pe toţi fericiţi: Vera va fi mamă.
Problematica romanului
Romanul Cartea nunţii, ca şi următorul (Enigma Otiliei), reuneşte trei teme interesante
pentru umanitate - iubirea, familia şi societatea - prezentate realist şi obiectiv, naratorul
omniscient şi omniprezent reuşind să transmită o radiografie realistă a mentalităţii şi structurii
societăţii interbelice.
Tema iubirii
Romanul iubirii este reprezentat, în principal, de dragostea idilică, lirică dintre Jim şi
Vera, care se construieşte încet şi solid, un aport important având şi puternica personalitate a
lui Jim, faptul că independenţa sa l-a călăuzit în afara familiei care, altfel, i-ar fi anihilat
voinţa, aşa cum se întâmplase cu Silivestru. Dezorientat la început, Jim simte în profunzime
fiorul erotic şi se căsătoreşte cu femeia iubită, Vera, cu care formează un cuplu fericit, apt
pentru procrearea unei mici fiinţe, „ce avea să strige în curând tulburătoarele vorbe tată şi
mamă”.
Jim cugetă la importanţa pe care o are „principiul universal al facerii”, fără de care s-ar
„produce moartea virtuală a generaţiilor”, ar pieri viaţa de pe Pământ şi s-ar instala definitiv
„întunericul fără margini şi fără sfârşit”. Iubirea implică, aşadar, în mod obligatoriu şi funcţia
de nuntire, de „facerea lumii”, asumându-şi misiunea de a face posibilă succesiunea continuă
şi perpetuă a generaţiilor în Univers. Dacă aventura pe care o avusese în tinereţe Silivestru şi-
ar fi urmat cursul firesc, „ar fi avut cu toată probabilitatea conturul idilei lui Jim cu Vera”
(Marian Papahagi).
Tot în tema iubirii se înscriu logodna Dorei cu tânărul aflat la studii în străinătate şi
atenţia deosebită a Lolei pentru ofiţerul care-i făcea curte, dragostea ascunsă a Lisandrinei,
care are curajul de a ieşi de sub tutela surorilor din casa cu molii. Ca un continuator simbolic
al lui Jim, adolescentul Bobby simte primii fiori ai iubirii pentru o colegă de Ia alt liceu, „o
tresărire necunoscută până atunci” şi visează pentru prima oară să sărute o fată „ca la
cinematograf.
Tema familiei
Compoziţional, Cartea nunţii este şi un roman de familie, realizat de George
Călinescu în manieră balzaciană, evidenţiind ideea că, dacă relaţiile între membrii familiei
sunt nocive, atunci întreaga societate, „lumea” se duce de râpă. Locatarii casei din str.
Udricani formează o familie alcătuită din cele şapte mătuşi ale lui Jim, un unchi - Magdalina,
Ghenca, Fira, Lisandrina, Agepsina, Caterina, Mali („fata Iachii şi mătuşa mătuşilor lui Jim”),
Silivestru, precum şi „dom’ Popescu”, soţul Caterinei. Relaţiile fireşti între membrii unei
familii ar fi însemnat să fie încurajată personalitatea fiecăruia, să fie sprijinită iniţiativa sau
dorinţa fiecăruia, dar această „liotă de babe celibatare”, care locuiesc în „casa cu molii”
simbolizează „sterilitatea” şi degradarea morală a societăţii vetuste.
Cu siguranţă, Silivestru ar fi avut o viaţă frumoasă dacă n-ar fi fost „criticile şi
răutăţile surorilor” care-l tulburaseră şi-l împiedicaseră să se căsătorească atunci când se
îndrăgostise prima oară, dar şi acum, la maturitate, când voia să întemeieze o familie cu o
colegă profesoară. El trăise atâta vreme sub autoritatea nocivă a părinţilor şi surorilor sale,
încât îi era teamă să se desprindă de teritoriul natal: „Dacă toată familia l-ar fi aprobat şi
susţinut şi l-ar fi chemat să-şi întemeieze căminul pe acelaşi loc, ar fi avut curaj”, dar simţea
în permanenţă „primejdia ostilităţii propriei familii”.
Definind ambianţa dăunătoare şi distrugătoare a casei cu molii, Dumitru Micu afirma:
„Edificiul cu pereţi igrasiosi în care ele vegetează, ca într-o tristă vizuină, ocroteşte un mod de
existenţă propriu unor rânduieli anacronice balcanice, un climat moral perpetuat din epoca
matriarhatului. Prin opoziţie, căsnicia celor doi tineri devine simbolul prefacerii înnoitoare, al
instaurării lumii moderne pe ruinele celei vechi, al triumfului civilizaţiei asupra naturii
primare”. În familia Policrat, mama este mai îngrijorată de pierderea pisicii decât de starea
ciudată a Verei. Camelia, sora mai mare a Verei, se poartă matern cu soţul ei, Emilian, relaţia
lor fiind aceea dintre guvernantă şi „puiul” căruia-i dădea să mănânce „cu linguriţa din pilaf,
ca unui copil”.
Scene din viaţa de ieri şi de azi
Romanul Cartea nunţii ilustrează, prin contrast, obiceiuri, mentalităţi, scene din lumea
învechită şi sufocantă reprezentată de locatarii „casei cu molii” şi activităţile pline de energie
şi vitalitate ale tinerei generaţii, simbolizate, în principal, prin Jim şi celelalte personaje aflate
la începutul vieţii. „Casa cu molii” nu este o metaforă, ci defineşte cât se poate de realist
atmosfera vetustă a locuinţei încărcate de obiecte mucegăite, ciobite, ruginite, pline de molii,
omizi şi gândaci, care degajă un miros de rânced, de naftalină şi de colb. Când moştenesc
casele de la Silivestru, Jim şi Vera „curăţă locul de molii, ridicând deasupra case noi, pentru
oameni noi”, cu ferestre mari şi mobilă modernă, iar în curtea părăginită au sădit gazon
englezesc şi au construit o piscină.
Limbajul artistic anticalofil
Limbajul artistic anticalofil se caracterizează, în principal, prin tehnica detaliului,
utilizată atât în descrierea caselor, a interioarelor, cât şi pentru marcarea trăsăturilor fizice, a
îmbrăcămintei şi coafurii personajelor, constituind adesea un procedeu artistic de
caracterizare. De pildă, este descrisă fiecare cameră locuită de femeile din „casa cu molii”,
înfăţişarea fiecărui erou în parte, din îmbinarea cărora reiese firea sau caracteristica dominantă
a personajului respectiv.
Stilul colocvial defineşte limbajul artistic al romanului şi îndeplineşte funcţia de
comunicare în sfera relaţiilor cotidiene dintre personajele romanului: „Taci, dom’,
obraznicilor, nemernicilor! Citeşte, dom’!”; „A văzut pe dracu’!”; „- Mă, Bobby, să ştii că ţi-o
coace Ostrogotu!” etc. Lirismul romanului este susţinut prin declaraţiile de dragoste şi prin
descrierea stărilor emoţionale ale personajelor: „tu trebuie să mă crezi pe mine... numai pe
tine te iubesc!”; „Fie că strângerile furtive (furişe) de mâini şi sărutările chiar pe drum, în acel
oraş îngăduitor de provincie, îi trăda ca îndrăgostiţi”; „în sala goală a sufletului ei orice
vibraţie se propaga în fidruri dureroase”.
În concluzie, romanul Cartea nunţii este mai mult un poem liric de iubire şi mai puţin
un roman, este mai mult o „monografie a familiei văzută ca instituţie” (S. Damian).
Finalul
Finalul romanului este, aşadar, unul fericit şi deschis, ultima frază fiind o declaraţie de
dragoste plină de patos a tinerei soţii: „-Jim, te iubesc ca pe nimeni pe lume!... Te iubesc
fiindcă tu eşti tatăl copilului nostru!”.
Share