Formarea statelor naționale in secolul al XIX-lea

Premisele istorice ale formarii natiunilor, in sec. al XIX-lea este definitivat

procesul de constituire a natiunilor europene moderne, apar noi state nationale
unitare si independente in Europa Apuseana (Belgia, Italia, Germania) si in Balcani
(Grecia, Romania, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, iar la inceputul sec. al XX-lea -
Albania). Acest proces are profunde premise istorice, conditionate de factori diversi -
economici, politici, etnici, spirituali. Datorita interactiunii lor, au aparut natiunile
moderne, care reprezinta o forma istorica de organizare sociala a unor mari comunitati
umane, bazate pe mai multe elemente constitutive.
Ultimele doua mari popoare vest-europene, care si-au finisat procesul de con-
solidare nationala si teritorial-statala, au fost italienii si germanii. Catre mijlocul sec. al
XIX-lea ele nu aveau inca un stat national unitar, existand in conditiile faramitarii
statale, mostenite din evul mediu: 7 state in Italia si 38 in Germania. Aceasta frana
dezvoltarea lor economica, social-politica, culturala si cauza ramanerea lor in urma de
alte popoare. Deci unificarea nationala era o necesitate vitala, realizarea ei fiind
inevitabila, insa formele acestui proces sunt diferite. Astfel, unificarea acestor tari putea
fi infaptuita pe calea 'de sus' - cand procesul este condus de un stat puternic de aceeasi
origine etnica (de Prusia -in Germania, de Piemont - in Italia) din cadrul tarii ce se
unifica. Natiunea in acest caz se uneste in jurul statului cel mai puternic din toate cele
existente, in cazul Germaniei, existau doua variante: 'mica' - unirea in jurul Prusiei - si
'mare' - in jurul Austriei. A doua cale - de 'jos' - presupunea infaptuirea unificarii de
masele populare prin metode si mijloace revolutionare si putea duce la instaurarea in
tara a unei oranduiri democratice, republicane, incercarea de unificare a Germaniei si
Italiei pe aceasta cale s-a intreprins in anii evolutiei din 1848-1849, dar fara succes.
Ca rezultat al unificarii pe calea 'de sus', in aceste tari au fost instaurate regimuri
monarhice, in frunte cu dinastiile statelor unificatoare: in Italia - Savoia, in Germania -
Hohentolern.
Unificarea Italiei, in prima jumatate a sec. al XIX-lea in fata poporului italian
statea o sarcina foarte complicata, care consta in lichidarea faramitarii politice,
inlaturarea absolutismului si izgonirea asupritorilor straini. Poporul italian a izbutit pe
parcursul a catorva decenii sa-si edifice statul unitar national, acest proces avand
urmatoarele etape:
- revolutia din 1848-1849, care s-a terminat cu infrangere, dar a trezit constiinta
nationala a italienilor;
- razboiul franco-italo-austriac din 1859 si alipirea Lombardiei la Piemont;
- miscarea maselor populare din 1860, in urma careia au fost rasturnate
monarhiile reactionare din Modena, Parma si Toscana. Aceste regiuni, impreuna ci
regiunea papala Romania, sunt alipite la Piemont. Tot atunci in sudul Italiei izbucneste
o puternica rascoala populara, condusa de Garibaldi, ce rastoarna vechea monarhie
feudala din regatul Neapol, care, de asemenea, este alipit la Piemont. Astfel a fost
creat Regatul Italian;
- razboiul in alianta cu Prusia din 1866 contra Austriei si alipirea regiunii Venetia;
- alipirea la Regatul Italian, in 1870, a Romei si proclamarea 'orasului etern' drept
capitala a tarii.
Trebuie mentionat ca un rol deosebit in procesul de unificare a Italiei I-a jucat
primul ministru al Piemontului K. Cavour.
Cauzele reusitei procesului de creare a statului unitar italian au fost urmatoarele:
folosirea de italieni in interesele lor a contradictiilor intre asupritorii straini ai tarii; lupta
fortelor democratice-revolutionare conduse de asa oameni talentati ca Mazzini si
Garibaldi; slabiciunea nobilimii conservatoare si izolarea ei in interiorul societatii italiene.
Unificarea tarii pentru poporul italian a avut o importanta istorica deosebita,
grabind dezvoltarea ei economica si culturala, Italia transformandu-se intr-un stat
modern. Astfel a fost suprimata dominatia austriaca si Italia a intregit randurile marilorputeri
europene. Dar unificarea n-a solutionat toate sarcinile inaintate de revolutia
burgheza. Puterea politica a ramas in mainile nobilimii, a fost pastrata proprietatea
funciara asupra pamantului, ceea ce frana dezvoltarea capitalismului.
Unificarea Germaniei, infrangerea revolutiei din 1848-1849 a amanat pentru un
timp unificarea Germaniei. Catre sfarsitul anilor '50, datorita progresului economic, din
nou este inaintata problema unirii statale a tarii. Succesele liberalilor italieni in frunte cu
Cavour i-au insufletit si pe liberalii germani - partasi ai unificarii Germaniei sub
conducerea Hohentolernilor prusaci. Acest curs este promovat de Otto von Bismarck,
care, in septembrie 1862, devine prim-ministru al Prusiei. El si-a pus drept scop 'prin
fier si sange' sa creeze un mare imperiu.
In calea infaptuirii scopului scontat existau multe piedici, in primul rand, trebuia de
tinut cont de pozitia Austriei. Pe de alta parte, Franta se temea de aparitia la hotarele ei
estice a unui stat puternic si sustinea separatismul micilor statulete germane (mai ales,
al celor din sud). Francezii doreau sa alipeasca la Franta tot malul stang al Rinului.
Anglia si Rusia tarista traditional sustineau independenta statelor germane.
Bismarck intentiona mai intai sa obtina neutralitatea Rusiei. Realizarea acestei
sarcini se usura datorita faptului ca dupa razboiul din Crimeea relatiile Rusiei cu Austria
si Anglia au ramas foarte incordate, ele complicandu-se si mai mult dupa izbucnirea
rascoalei poloneze din 1863. Franta, Anglia si Austria, sub pretextul apararii polonezilor,
au incercat sa slabeasca pozitiile Rusiei in Europa. Bismarck s-a folosit de izolarea Rusiei
pentru a se apropia de ea.
Primul pas in procesul de unificare a Germaniei a fost razboiul Prusiei contra
Danemarcei, pentru ducatele Slezvig si Holstein, locuite de nemti, dar aflate sub
stapanerea coroanei daneze. Considerentele lui Bismarck ca nici una din marile puteri
nu va interveni in sprijinul Danemarcei s-au adeverit. Conform tratatului de pace
incheiat, ducatele treceau sub guvernarea comuna a Prusiei si Austriei.
Urmatoarea sarcina a lui Bismarck era supunerea Austriei, in conditiile situatiei
neclare in legatura cu carmuirea in comun a ducatelor, conflictul intre Prusia si Austria
devenea inevitabil.
Pentru a obtine neutralitatea Frantei, Bismarck l-a asigurat pe imparatul ei,
Napoleon III, ca nu-l va impiedica sa alipseasca la Franta o parte a Belgiei si malul
stang al Rinului, imparatul francez considera ca razboiul ii va slabi pe ambii inamici si-iva
permite sa le dicteze conditiile sale Prusiei si Austriei. Razboiul austro-prusac (1866) s-a
soldat cu zdrobirea Austriei. Dupa infrangerea
ei, sub hegemonia prusaca s-a constituit Uniunea nord-germana alcatuita din 22 de
state. Teritoriul propriu-zis al Prusiei, datorita anexarii a catorva statulete germane, a
crescut cu 1500 mile2
, populatia ei - cu 4,5 mln oameni. Patru state sud-germane -
Bavaria, Viurtemberg, Baden si Hessen-Darmstadt - provizoriu si-au pastrat
independenta.
Si de aceasta data nici una din marile puteri nu s-a incumetat sa-i impiedice
Prusiei sa-si realizeze planurile. Anglia considera ca Prusia va putea sa se opuna Frantei
si Rusiei. Napoleon III spera sa primeasca 'compensatia' fagaduita de Bismarck. Pe tar
guvernul prusac l-a calmat, fagaduindu-i ajutor in revizuirea Tratatului de pace de la
Paris din 1856.
Ultimele bariere in calea crearii Imperiului German, sub conducerea Prusiei, au fost
inlaturate in urma razboiului victorios din anii 1870-1871 contra Frantei. Statele sud-
germane sunt incluse in componenta Imperiului German, proclamat la 18 ianuarie 1871
in Sala de Oglinzi a palatului de la Versailles.
Unificarea Germaniei a fost un act progresist si a constituit premisa principala,
care a permis accelerarea dezvoltarii ei economice, politice si culturale. Germania a
incetat sa fie obiect al politicii internationale, transformandu-se in subiect al ei.
Totodata, in tara a fost instaurat un regim conservator semiautocratic. Stabilirea in
centrul Europei a unui puternic stat german militarist a pus in primejdie securitatea
statelor de aici.