Facultatea de constructii de masini si management

industrial

ISTORIA
MOTORULUI ELECTRIC

Elaborat de : GHERVAN RAZVAN -

GEORGEL
Grupa : 4106

Profesor: Asandului Gabriel

 BIBLIOGRAFIE :
 https://www.caietul-cristinei.ro/2016/02/istoria-
motorului-electric.html

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Motor_electric
 Motorul electric a fost dezvoltat pentru prima data in
anul 1830, la 30 de ani de la prima baterie. Interesant e faptul
ca motorul a fost dezvoltat inainte de primul dinam sau
generator.
In anul 1834, Thomas Davenport din Vermont a dezvoltat
primul motor electric real („real” inseamna suficient de
puternic pentru a indeplini o sarcina), desi Joseph Henry si
Michael Faraday au creat dispozitive de miscare pe termen
scurt, folosind campuri electromagnetice. Primele „motoare”
au creat discuri de filare sau parghii care se miscau inainte si
inapoi, insa aceste dispozitive nu au putut face nici un serviciu
omenirii, fiind insa importante pentru a conduce la motoare
mai bune in viitor. Diverse motoare Davenport au fost
capabile de a rula un model de carucior pe o pista circulara si
de a indeplini alte sarcini. Caruciorul, mai tarziu, s-a dovedit a
fi prima aplicatie importanta de energie electrica (nu a fost
becul). Carucioarele electrice rudimentare, de dimensiuni
complete, au fost in final construite la 30 de ani de la moartea
lui Davenport, in anii 1850.
 Impactul motorului electric asupra
lumii, inainte de becuri:
Carucioarele si sistemele de alimentare conectate au fost
foarte costisitor de construit, dar transportau milioane de
oameni lamunca in anii 1880. Pana la cresterea retelei
electrice, in anii 1890, mai multi oameni (din clasele de jos si
de mijloc), chiar si in orase, nu au avut lumina electrica in
casa.

Abia in 1873 motorul electric a avut, in cele din urma, un

succes comercial, avand in vedere ca, din anii 1830, mii de
ingineri au imbunatatit motoarele si au creat mai multe
variante.

Principiul de functionare :
Majoritatea motoarelor electrice funcționează pe baza
forțelor electromagnetice ce acționează asupra unui conductor
parcurs de curent electric aflat în câmp magnetic. Există însă
și motoare electrostatice construite pe baza forței Coulomb și
motoare piezoelectrice.

Utilizare :
Principala modalitate de utilizare a motoarelor electrice o
constituie acționarea electrică, prin care are loc în mod efectiv
conversia energiei electrice în energie mecanică, cu sau fără
controlul unor parametri electrici sau mecanici. Fiind
construite într-o gamă extinsă de puteri, motoarele electrice
sunt folosite la foarte multe aplicații: de la motoare pentru
dispozitive electronice (hard disc, imprimantă) până
la acționări electrice de puteri foarte mari
(pompe, locomotive, macarale).
Diferența dintre energia electrică consumată și cea
mecanică utilă reprezintă pierderile electrice și mecanice de
energie, care se transformă, în mod ireversibil, în căldură.
După numărul de motoare electrice și mașini de lucru
acționate, se deosebesc:

 acționări electrice de grup, la care un grup de mașini (de

exemplu mașinile-unelte dintr-un atelier) sunt acționate,
prin curele sau roți dințate de un singur motor; nu se mai
folosesc, fiind ineficiente;
 acționări electrice individuale, la care un singur motor
acționează o singură mașină de lucru;
 acționări electrice cu mai multe motoare, la care fiecare
mecanism al mașinii de lucru are motorul său, încât se poate
realiza o automatizare complexă a procesului de lucru.
Caracteristicile mecanice ale motoarelor electrice de
acționare pot fi:

 rigide, la care turația variază puțin când crește sarcina

motorului (de exemplu la motoarele asincrone sau de curent
continuu cu excitație în derivație);
 elastice (moi), la care turația scade mult cu creșterea
cuplului rezistent la arbore (de exemplu la motoarele de
curent continuu cu excitație în serie);
 absolut rigide (sincrone), la care turația nu variază cu
încărcarea, fiind riguros constantă dacă frecvența tensiunii
de alimentare nu se modifică (la motoarele sincrone).
 Elemente componente :
Indiferent de tipul motorului, acesta este construit din
două părți componente: stator și rotor. Statorul este partea fixă
a motorului, în general exterioară, ce include carcasa, bornele
de alimentare, armătura feromagnetică statorică și înfășurarea
statorică. Rotorul este partea mobilă a motorului, plasată de
obicei în interior. Este format dintr-un ax și o armătură
rotorică ce susține înfășurarea rotorică. Între stator și rotor
există o porțiune de aer numită întrefier ce permite mișcarea
rotorului față de stator. Grosimea întrefierului este un indicator
important al performanțelor motorului.
 Clasificare :
Motoarele electrice pot fi clasificate după tipul
curentului electric ce le parcurge: motoare de curent continuu
și motoare de curent alternativ. În funcție de numărul fazelor
curentului cu care funcționează, motoarele electrice pot fi
motoare monofazate sau motoare polifazate (cu mai multe
faze).
Motoare de curent continuu
Funcționează pe baza unui curent ce nu-și schimbă
sensul, curent continuu. În funcție de modul de conectare al
înfășurării de excitație, motoarele de curent continuu se împart
în patru categorii:

 Cu excitație derivație
 Cu excitație serie
 Cu excitație mixtă
 Cu excitație separată
Motoare de curent alternativ

 Motoare sincrone
 Motoare asincrone
 Motoare cu inele de contact ( rotorul bobinat)
 Motoare cu rotorul în scurtcircuit. Tipuri speciale de
motoare cu rotorul în scurtcircuit:
 Motoare cu bare înalte
 Motoare cu dublă colivie Dolivo-Dobrovolski
 Motorul de curent continuu :
Motorul de curent continuu a fost inventat în 1873 de
Zénobe Gramme prin conectarea unui generator de curent
continuu la un generator asemănător. Astfel, a putut observa
că mașina se rotește, realizând conversia energiei electrice
absorbite de la generator. Astfel el a constatat, că generatorul
"inițial" era de fapt o mașină electrică reversibilă, care putea
lucra ca un convertizor de energie bidirecțional.
Motorul de curent continuu are pe stator polii magnetici
și bobinele polare concentrate care creează câmpul magnetic
de excitație. Pe axul motorului este situat un colector ce
schimbă sensul curentului prin înfășurarea rotorică astfel încât
câmpul magnetic de excitație să exercite în permanență o forță
față de rotor.
În funcție de modul de conectare a înfășurării de excitație
motoarele de curent continuu pot fi clasificate în:
1. motor cu excitație independentă - unde înfășurarea
statorică și înfășurarea rotorică sunt conectate la două
surse separate de tensiune
2. motor cu excitație paralelă - unde înfășurarea statorică și
înfășurarea rotorică sunt legate în paralel la aceași sursă
de tensiune
3. motor cu excitație serie - unde înfășurarea statorică și
înfășurarea rotorică sunt legate în serie
 4. motor cu excitație mixtă - unde înfășurarea statorică este
divizată în două înfășurări, una conectată în paralel și una
conectată în serie.
Înfășurarea rotorică parcursă de curent va avea una sau
mai multe perechi de poli magnetici echivalenți. Rotorul se
deplasează în câmpul magnetic de excitație până când polii
rotorici se aliniază în dreptul polilor statorici opuși. În același
moment, colectorul schimbă sensul curenților rotorici astfel
încât polaritatea rotorului se inversează și rotorul va continua
deplasarea până la următoarea aliniere a polilor magnetici.
Pentru acționări electrice de puteri mici și medii, sau
pentru acționări ce nu necesită câmp magnetic de excitație
variabil, în locul înfășurărilor statorice se folosesc magneți
permanenți.
Turația motorului este proporțională cu tensiunea aplicată
înfășurării rotorice și invers proporțională cu câmpul magnetic
de excitație. Turația se reglează prin varierea tensiunii aplicată
motorului până la valoarea nominală a tensiunii, iar turații mai
mari se obțin prin slăbirea câmpului de excitație. Ambele
metode vizează o tensiune variabilă ce poate fi obținută
folosind un generator de curent continuu (grup Ward-
Leonard), prin înserierea unor rezistoare în circuit sau cu
ajutorul electronicii de putere
(redresoare comandate, choppere).

Motorul de curent alternativ :

Motoarele de curent alternativ funcționează pe baza
principiului câmpului magnetic învârtitor. Acest principiu a
fost identificat de Nikola Tesla în 1882. În anul următor a
proiectat un motor de inducție bifazat, punând bazele
mașinilor electrice ce funcționează pe baza câmpului magnetic
învârtitor. Ulterior, sisteme de transmisie prin curent alternativ
au fost folosite la generarea și transmisia eficientă la distanță a
energiei electrice, marcând cea de-a doua Revoluție
industrială. Un alt punct important în istoria motorului de
curent alternativ a fost inventarea de către Michael von
Dolivo-Dobrowlsky în anul 1890 a rotorului în colivie de
veveriță.

Motorul asincron :
Mașinile electrice asincrone sunt cele mai utilizate mașini
în acționările cu mașini de curent alternativ. S-au dat mai
multe definiții în ceea ce privește mașina electrică asincronă.
Două dintre cele mai folosite definiții din domeniul
acționărilor electrice sunt:

 O mașină asincronă este o mașină de curent alternativ

pentru care viteza în sarcină și frecvența rețelei la care este
legată nu sunt într-un raport constant.
O mașină este asincronă dacă circuitului magnetic îi sunt
asociate două sau mai multe circuite ce se deplasează unul în
raport cu celălalt și în care energia este transferată de la partea
fixă la partea mobilă sau invers prin fenomenul inducției
electromagnetice.
O caracteristica a mașinilor asincrone este faptul că viteza
de rotație este puțin diferită de viteza câmpului învârtitor, de
unde și numele de asincrone. Ele pot funcționa în regim de
generator (mai puțin răspândit) sau de motor. Cea mai largă
utilizare o au ca motoare electrice (în curent trifazat), fiind
preferate față de celelalte tipuri de motoare prin construcția
mai simplă (deci și mai ieftină), extinderea rețelelor de
alimentare trifazate și prin siguranța în exploatare.
 La aceste motoare, viteza scade puțin cu sarcina; din acest
motiv caracteristica lor mecanică se numește caracteristică tip
derivație. Motoarele asincrone se folosesc în acționările în
care se cere ca turația să nu varieze cu sarcina: mașini-unelte
obișnuite, ventilatoare, unele mașini de ridicat, ascensoare,
etc.

Motorul de inductie trifazat :

(sau motorul asincron trifazat) este cel mai folosit motor
electric în acționările electrice de puteri medii și mari. Statorul
motorului de inducție este format din armătura feromagnetică
statorică pe care este plasată înfășurarea trifazată statorică
necesară producerii câmpului magnetic învârtitor. Rotorul este
format din armătura feromagnetică rotorică în care este plasată
înfășurarea rotorică. După tipul înfășurării rotorice, rotoarele
pot fi de tipul:
1. rotor în colivie de veveriță (în scurtcircuit) - înfășurarea
rotorică este realizată din bare de aluminiu sau, mai
rar, cupru scurtcircuitate la capete de două inele
transversale.
2. rotor bobinat - capetele înfășurării trifazate plasate în
rotor sunt conectate prin interiorul axului la 3 inele.
Accesul la inele dinspre cutia cu borne se face prin
intermediul a 3 perii.
Prin intermediul inducției electromagnetice câmpul
magnetic învârtitor va induce în înfășurarea rotorică o
tensiune. Această tensiune creează un curent electric prin
înfășurare și asupra acestei înfășurări acționează o forță
electromagnetică ce pune rotorul în mișcare în sensul
câmpului magnetic învârtitor. Motorul se numește asincron
pentru că turația rotorului este întotdeauna mai mică decât
turația câmpului magnetic învârtitor, denumită și turație de
sincronism. Dacă turația rotorului ar fi egală cu turația de
sincronism atunci nu ar mai avea loc fenomenul de inducție
electromagnetică, nu s-ar mai induce curenți în rotor și
motorul nu ar mai dezvolta cuplu.
Turația motorului se calculează în
funcție alunecarea rotorului față de turația de sincronism, care
este cunoscută, fiind determinată de sistemul trifazat de
curenți.

Motorul de inductie monofazat :

În cazul în care sistemul trifazat de tensiuni nu este
accesibil, cum este în aplicațiile casnice, se poate folosi
un motor de inducție monofazat. Curentul electric
monofazat nu poate produce câmp magnetic învârtitor ci
produce câmp magnetic pulsatoriu (fix în spațiu și variabil în
timp). Câmpul magnetic pulsatoriu nu poate porni rotorul, însă
dacă acesta se rotește într-un sens, atunci asupra lui va acționa
un cuplu în sensul său de rotație. Problema principală o
constituie deci, obținerea unui câmp magnetic învârtitor la
pornirea motorului și aceasta se realizează în mai multe
moduri.
Prin atașarea pe statorul mașinii la un unghi de 90° a
unei faze auxiliare înseriată cu un condensator se poate
obține un sistem bifazat de curenți ce produce un câmp
magnetic învârtitor. După pornirea motorului se deconectează
faza auxiliară printr-un întrerupător centrifugal. Sensul de
rotație al motorului se poate schimba prin
mutarea condensatorului din faza auxiliară în faza principală.
 În locul fazei auxiliare se poate folosi o spiră în
scurtcircuit plasată pe o parte din polul statoric pentru
obținerea câmpului învârtitor. Curentul electric indus în spiră
se va opune schimbării fluxului magnetic din înfășurare, astfel
încât amplitudinea câmpului magnetic se deplasează pe
suprafața polului creând câmpul magnetic învârtitor.

Servomotorul asincron monofazat :

Servomotorul asincron monofazat este o mașină de
inducție cu două înfășurări: o înfășurare de comandă și o
înfășurare de excitație. Cele două înfășurări sunt așezate la un
unghi de 90° una față de cealaltă pentru a crea un câmp
magnetic învârtitor. Rezistența rotorului este foarte mare
pentru a realiza autofrânarea motorului la anularea tensiunii de
pe înfășurarea de comandă. Datorită rezistenței rotorice mari,
randamentul motorului este scăzut și motorul se folosește în
acționări electrice de puteri mici și foarte mici.

Motorul asincron trifazat :

Motorul sincron trifazat este o mașină electrică la care
turația rotorului este egală cu turația câmpului magnetic
învârtitor indiferent de încărcarea motorului. Motoarele
sincrone se folosesc la acționări electrice de puteri mari și
foarte mari de până la zeci de MW.
Statorul motorului sincron este asemănător cu statorul
motorului de inducție (este format dintr-o armătură
feromagnetică statorică și o înfășurare trifazată statorică).
Rotorul motorului sincron este format dintr-o armătură
feromagnetică rotorică și o înfășurare rotorică de curent
continuu. Pot exista două tipuri constructive de rotoare: cu
poli înecați și cu poli aparenți. Rotorul cu poli înecați are
armătura feromagnetică crestată spre exterior și în crestătură
este plasată înfășurarea rotorică. Acest tip de motor are uzual o
pereche de poli și funcționează la turații mari (3000 rpm la 50
Hz). Rotorul cu poli aparenți are armătura feromagentică sub
forma unui butuc poligonal pe care sunt plasate miezurile
polilor rotorici și bobine polare concentrate. În unele situații în
locul bobinelor polare concentrate se pot folosi magneți
permanenți. Motorul sincron cu poli aparenți are un număr
mare de poli și funcționează la turații mai reduse. Accesul la
înfășurarea rotorică se face printr-un sistem inel-perie
asemănător motorului de inducție. Motoarele sincrone cu poli
aparenți pot avea cuplu chiar și în lipsa curentului de excitație,
motorul reactiv fiind cel ce funcționează pe baza acestui
cuplu, fără înfășurare de excitație și fără magneți permanenți.
Înfășurarea rotorică (de excitație) a motorului parcursă de
curent continuu creează un câmp magnetic fix față de rotor.
Acest câmp „se lipește” de câmpul magnetic învârtitor statoric
și rotorul se rotește sincron cu acesta. Datorită inerției, câmpul
magnetic rotoric nu are timp să se lipească de câmpul
magnetic învârtitor și motorul sincron nu poate porni prin
conectare directă la rețea. Există trei metode principale de
pornire a motoarelor sincrone:
1. pornirea în asincron - pe tălpile polare rotorice este
prevăzută o colivie asemănătoare coliviei motorului de
inducție și motorul pornește pe același principiu ca al
motorului de inducție.
2. pornirea la frecvență variabilă - este posibilă doar atunci
când este disponibilă o sursă de tensiune cu frecvență
variabilă sau un convertor cu frecvență variabilă.
Creșterea frecvenței se face lent, astfel încât câmpul
învârtitor să aibă viteze suficient de mici la început
 pentru a putea permite rotorului să se „lipească” de
câmpul magnetic învârtitor.
3. pornirea cu motor auxiliar - necesită un motor auxiliar ce
antrenează motorul sincron conectat la rețea. Când
motorul ajunge la o turație apropiată de turația de
sincronism motorul auxiliar este decuplat, motorul
sincron se mai accelerează puțin până ajunge la turația de
sincronism și continuă să se rotească sincron cu câmpul
magnetic învârtitor.

Motorul sincron monofazat :

Este realizat uzual ca motor sincron reactiv cu sau fără
magneți permanenți pe rotor. Asemănător motoarelor de
inducție monofazate, motoarele sincrone monofazate necesită
un câmp magnetic învârtitor ce poate fi obținut fie folosind
o fază auxiliară și condensator fie folosind spiră în
scurtcircuit pe polii statorici. Se folosesc în general în
acționări electrice de puteri mici precum sistemele de
înregistrare și redare a sunetului și imaginii.

Motorul pas cu pas :

Motorul pas cu pas este un tip de motor sincron cu poli
aparenți pe ambele armături. La apariția unui semnal de
comandă pe unul din polii statorici rotorul se va deplasa până
când polii săi se vor alinia în dreptul polilor opuși statorici.
Rotirea acestui tip de rotor se va face practic din pol în pol, de
unde și denumirea sa de motor pas cu pas. Comanda motorului
se face electronic și se pot obține deplasări ale motorului bine
cunoscute în funcție de programul de comandă. Motoarele pas
cu pas se folosesc acolo unde este necesară precizie ridicată
(hard disc, copiatoare).

In final, un motor
electric (sa u electromo
tor) este un dispozitiv

electromecanic ce transformă energia electrică în energie

mecanică.