UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

TEOLOGIE PASTORALĂ

ISTORIA BISERICII UNIVERSALE

- SUPORT DE CURS -
ANUL I, SEM. 1

PR. LECT. DR. ADRIAN IGNAT

1
 ÎNTEMEIEREA ŞI ORGANIZAREA BISERICII

1. Plinirea vremii
- Mântuitorul Iisus Hristos a venit în lume la "plinirea vremii" (Gal. 4,4), adică
atunci când lumea a fost pregătită să primească învăţătura Sa.
1.1. Lumea greco-romană
Situaţia politică. Palestina, ţara în care S-a născut Mântuitorul şi a luat fiinţă
creştinismul, era parte componentă a Imperiului roman.
- În cadrul Imperiului roman puterea era împărţită între împărat şi senat (diarhie).
Imperiul era împărţit în provincii: imperiale, conduse de un legat imperial;
senatoriale, administrate de un proconsul; cu situaţie specială, puse sub comanda
unui procurator.
- Comunicarea se făcea în limba latină şi în limba greacă, în care s-au scris şi
cărţile Noului Testament.
Situaţia religioasă. Cu excepţia evreilor, toate celelalte popoare din imperiu erau
politeiste şi idolatre. Fiecare avea religia sa, tolerată de statul roman, cu mici
excepţii.
- Împăratul August s-a intitulat "pontifex maximus", adică şef religios suprem al
statului, încercând o reformă religioasă pentru a întări păgânismul roman.
- Cultele orientale exercitau în spaţiul roman o mare influenţă.
- S-a întărit cultul împăratului care urmărea menţinerea unităţii imperiului.
- Trăirea morală era determinată de religiozitatea poporului, foarte scăzută. Familia
nu era protejată, femeile şi copiii erau socotiţi inferiori, iar sinuciderile sporeau
vertiginos.
- Populaţia era în general săracă, iar sclavii erau consideraţi drept animale sau
unelte de lucru, stăpânii având putere deplină asupra lor.
- Filosofia timpului era reprezentată de 3 curente mai importante: epicureism,
scepticism şi stoicism.
- Epicureismul, promovat de Epicur, recomanda renunţarea la teoria senzualistă a
cunoaşterii pentru a trăi în armonie cu natura. Nu punea accent pe plăcerile
trecătoare, ci pe cele care durau viaţa întreagă fiind rezultatul unei păci interioare.
- Scepticismul, un sistem filosofic promovat de Pyrrhon din Elea, recomanda
suspendarea judecăţii fără a abandona însă cercetarea obiectele cunoaşterii
sensibile sau intelectuale a credinţelor şi a practicii.
- Sub aspect moral, scepticismul promova viciul şi imoralitatea dusă la extrem.
- Stoicismul, întemeiat de Zenon din Cittium, cerea integritate morală obţinută prin
stăpânirea de sine şi asceză severă, învăţând pe oameni că scopul vieţii este
obţinerea fericii urmând calea naturii.
- Promovând materialismul şi panteismul, stoicii urmărea să descopere omului
binele suprem şi modul cum pot să-l dobândească.

2
- În secolul al III-lea s-a dezvoltat neopitagorismul şi neoplatonicismul.
1.2. Iudaismul
- După întoarcerea din robia babilonică, evreii şi-au rezidit templul şi s-au
organizat sub conducerea lui Zorobabel.
- Răscoala condusă de fraţii Macabei a dus la dobândirea Ierusalimului, iar prin
rezidirea templului s-au reorganizat cultul iudaic.
- Dezbinările interne de mai târziu i-au favorizat pe romani, care prin generalul
Pompei au ocupat Ierusalimul (63 î. Hr.), evreii fiind nevoiţi să plătească tribut.
- Clasa conducătoare a iudeilor era formată din două partide: fariseii, apărătorii
legii mozaice, ostili stăpânirii romane; şi saducheii, partid preoţesc aristocratic,
care angaja oameni bogaţi, liberali, loiali stăpânirii.
- Esenienii sunt o sectă iudaică lângă Marea Moartă, care practicau asceza,
respingeau sacrificiile de animale, nu participau la cultul din templu, practicau
cultul soarelui şi al îngerilor.
- Samarinenii sunt o populaţie amestecată, iudei şi neiudei, care ţineau numai
Pentateuhul, având un templu propriu pe Muntele Garizim.
- Datorită schimbărilor politice, iudeii s-au răspândit în toată lumea, formând
puternice comunităţi, propagând iudaismul şi făcând mulţi adepţi printre păgâni.
2. Mântuitorul Iisus Hristos, întemeietorul Bisericii
- Cu toate că Mântuitorul Iisus Hristos este cea mai importantă persoană din istoria
omenirii, se cunosc puţine date despre viaţa şi activitatea Sa ca Mântuitor al lumii.
- Din Sfintele Evanghelii şi din celelalte cărţi ale Noului Testament aflăm
caracterul, scopul şi rezultatele misiunii Sale.
- Ca persoană istorică, Mântuitorul s-a aflat în strânsă legătură cu Sfântul Ioan
Botezătorul.
- Data naşterii Mântuitorului nu se cunoaşte cu exactitate. Ea este fixată de
Dionisie cel Mic (Exiguus) în mod eronat la 753 ab urbe condita (de la întemeierea
Romei).
- Cu toate acestea se consideră că Mântuitorul s-a născut în anul 749 sau 748 a.u.c.
(conform Tradiţiei Bisericii la 25 decembrie), în oraşul Betleem.
- Nici durata activităţii publice a Mântuitorului nu este cunoscută exact datorită
diferenţelor dintre sinoptici şi Evanghelia după Ioan (aproximativ 3 ani).
- Mântuitorul a fost botezat în Iordan, de Ioan, la vârsta de 30 de ani.
- Faptul că Mântuitorul a fost persoană istorică este mărturisit atât de scrierile
Noului Testament, cât şi de laici şi de izvoare externe: Acta Pilati, Epistola lui
Lentulus, Scrisoarea regelui Abgar V Ukama al Edesei şi răspunsul Mântuitorului;
Epistola lui Mara.
2.1. Mărturii iudaice
- Pliniu cel Tânăr, guvernatorul Bythiniei, în Scrisoarea către împăratul Traian din
111/112, vorbeşte despre adunarea creştinilor în ziua de duminică şi despre faptul
că adorau pe Hristos ca Dumnezeu.

3
- Istoricul Tacitus în Annales, vorbeşte despre Hristos, care a fost condamnat de
Ponţiu Pilat.
- Istoricul Suetoniu relatează că împăratul Claudiu i-a expulzat pe evrei din Roma
în 49, pentru că se agitau din cauza lui Hristos, şi despre torturarea creştinilor în
timpul lui Nero.
- Filosoful Celsus este primul care îl consideră pe Iisus ca fiind fiul natural al
Mariei cu un soldat roman. Este combătut de Origen în lucrarea Contra lui Celsus.
3. Activitatea Sfinţilor Apostoli
- Din punct de vedere dogmatic, Biserica a fost înfiinţată de Mântuitorul Iisus
Hristos prin vestirea Evangheliei. Momentul istoric şi canonic al întemeierii
Bisericii a fost clipa ruperii catapetesmei templului, când Mântuitorul prin moartea
pe cruce urmată de înviere şi-a îndeplinit misiunea.
- Organizarea teritorială a Bisericii a început în ziua pogorârii Duhului Sfânt, când
s-au botezat primii 3.000 de oameni.
- Întrucât în anul 36 creştinii s-au separat de iudei, aceştia au început prigonirea
lor, primul martir creştin fiind Sfântul Arhidiacon Ştefan.
- Judecarea şi condamnarea arhidiaconului Ştefan constituie primul conflict
doctrinar al creştinismului cu iudaismul.
- Comunitatea din Ierusalim a cunoscut o mare dezvoltare, trăind în dragoste
frăţească şi realizând benevol şi parţial folosirea în comun a bunurilor.
- Pentru că apostolii nu respectau interdicţia de a propovădui pe Iisus cel Înviat, au
fost arestaţi şi aduşi în faţa sinedriului, care i-ar fi condamnat la moarte dacă nu ar
fi intervenit rabinul Gamaliel.
- În anul 42, în urma intrigilor, împăraţii Caligula şi Claudiu i-au persecutat pe
creştini, murind în anul 44 ca martir Sfântul Apostol Iacob.
- Saul însoţit de Barnaba şi de Marcu pornesc în prima călătorie misionară (45-48).
- Ivindu-se în Antiohia o discuţie între creştinii proveniţi dintre păgâni şi cei
proveniţi dintre iudei, în jurul anului 50 apostolii s-au adunat la Ierusalim într-un
sinod şi au hotărât că nu este obligatorie legea mozaică pentru creştinii proveniţi
dintre păgâni.
- Activitatea celorlalţi Apostoli este cunoscută doar din Tradiţia Bisericii: Toma a
propovăduit la parţi (Persia şi India); Andrei în Scythia; Ioan în Asia; Petru în
Galatia, Pont, Bithynia, Capadocia, Asia Proconsulară, Corint; Iacob, fratele lui
Ioan, în Ierusalim; Tadeu în Palestina; Filip în Frigia; Simon Zelotul în Persia şi
Babilonia; Matia în Etiopia; Matei în Palestina şi apoi în Etiopia.
4. Sfântul Apostol Pavel
- Cartea Faptele Apostolilor descrie cu aproximaţie viaţa şi activitatea Sfântului
Apostol Pavel.
- Pavel, cu numele său iudaic Saul (cel dorit), s-a născut în Tars, capitala
provinciei Cilicia. Provenind dintr-o familie înstărită, a primit o educaţie aleasă în
familie şi în şcoala sinagogală după tradiţia riguroasă a iudaismului.

4
- Saul nu l-a cunoscut personal pe Iisus, căci în timpul activităţii misionare a
Mântuitorului el terminase şcoala şi se întorsese în Tars. Este cunoscut ca un mare
persecutor al creştinilor, fiind prezent la martiriul Sfântului Ştefan.
- Mergând spre Damasc, cu scrisori şi gardă dată de sinedriu, a fost întâmpinat în
mod miraculos de Mântuitorul Iisus Hristos înainte de intrarea în oraş.
- A întreprins 3 călătorii misionare, ultima fiind la Ierusalim în anul 58.
- La 29 iunie 67, împreună cu Sfântul Apostol Petru, va suferi moarte martirică la
Roma. El a fost decapitat şi îngropat pe via Ostia, iar Sfântul Petru răstignit cu
capul în jos.
- Prin activitatea sa misionară, Sfântul Apostol Pavel a asigurat universalitatea
creştinismului. Prin cele 14 epistole ale sale şi prin învăţătura sa, el a pus bazele
teologiei creştine.
5. Organizarea Bisericii primare
- Comunitatea creştină întemeiată de Sfinţii Apostoli s-a numit de la început
Biserica. Cuvântul Biserică primeşte un sens mai larg "de simplă adunare" şi
anume de asociaţie, frăţie, societate creştină.
- Sfântul Ignatie al Antiohiei a folosit pentru prima dată expresia "Biserică
universală", spunând că ea se găseşte acolo unde este Hristos.
- În Ierusalim, comunitatea creştină era grupată în jurul apostolilor şi condusă de
ei. Avea o viaţă proprie, credincioşii trăind în frăţietate.
- Celelalte comunităţii erau organizate la fel, conducerea lor fiind exercitate de
apostolii fondatori.
- Episcopul era prezbiterul de frunte al comunităţii. Cu toate că denumirea lui se
confruntă cu cea a prezbiterului, nu putem afirma că nu avea o misiune deosebită.
- Exista în Biserică la sfârşitul veacului apostolic bine conturată ierarhi
bisericească (episcopi, preoţi, diaconi), rânduită prin hirotonie şi având misiunea
de a săvârşi cultul, predicarea Evangheliei, administrarea comunităţii, asistenţa
socială, supravegherea vieţii morale şi impunerea disciplinei creştine.
- Pe lângă ierarhia sacerdotală, exista o categorie de propovăduitori cunoscuţi sub
numele de harismatici. Ei erau aleşi şi hirotoniţi, însă se bucurau de o mare cinstire
din partea comunităţii pentru darurile cu care erau înzestraţi.
- Creştinismul a fost pregătit de Vechiul Testament. Primii creştini proveneau
dintre iudei şi păstrau încă o puternică afinitate cu legea mozaică şi cultul de
Templu, lege pe care voiau s-o impună şi păgânilor.
6. Cultul şi viaţa creştină
6.1. Cultul creştin
- La Ierusalim, comunitatea creştină a continuat să frecventeze templul, dar avea şi
un cult propriu.
- Frângerea pâinii sau Sfânta Euharistie era însoţită de predica apostolilor şi de
rugăciuni. Acest cult propriu creştinilor se efectua în casă, una din ele fiind
probabil casa Mariei, mama lui Ioan Marcu.

5
- În Ierusalim, după practica rugăciunii la templu, creştinii se adunau în fiecare zi,
frângând pâinea şi participând la masa frăţească comună, numită "agapă".
- În afara Ierusalimului neexistând templul, cultul creştin se desfăşura după
modelul sinagogal. Cu timpul, creştinii fiind alungaţi din sinagogă au trebuit să-şi
organizeze comunitatea separată de iudei şi deci să practice un cult propriu
desfăşurat în case particulare.
- Tot din Faptele Apostolilor aflăm că acest cult creştin se oficia în prim zi a
săptămânii, duminica. Duminica a fost confirmată de Învăţătura celor 12 Apostoli,
cât şi de Pliniu cel Tânăr în Scrisoarea către împăratul Traian din anul 111/112.
- Conţinutul rugăciunilor creştinilor în epoca apostolică este necunoscut, probabil
că aveau un caracter spontan legat de momentul respectiv.
- Botezul ocupa un loc prioritar în comunitatea creştină. Botezul creştin era o taină,
căci aducea iertarea păcatelor şi împărtăşirea harul Sfântului Duh.
- Mărturisirea de credinţă care preceda această taină era scurtă, cuprinzând
adevăruri despre dumnezeirea şi opera mântuitoare a lui Iisus Hristos.
- Hirotonia se făcea prin punerea mâinilor şi prin rugăciune, precedate de postire.
- Postul este prezent în viaţa creştinilor şi confirmat de Sfânta Scriptură.
Sărbătorile creştine sunt instituite chiar din perioada apostolică.
- Viaţa creştinilor era deosebită, net superioară iudaismului, cât şi păgânismului.
- Munca era recomandată şi ridicată la rang de cinste, încât apostolul Pavel
condamnă lenevia şi se face pildă multora prin lucrul mâinilor sale.
- Moralitatea familiară este ridicată, femeia devenind în creştinism soră a lui
Hristos şi mădular al Bisericii, iar copiii sfinţi şi curaţi prin botez.
- Pentru menţinerea vieţii morale a credincioşilor, Biserica intervenea prin măsuri
disciplinare, excluzând din sânul ei pe cei ce se făceau părtaşi la păcate grele,
pedepsele date de ea fiind de ordin strict moral, spirituale şi nu corporale.

6
 PERSECUŢIILE

1. Preliminarii
- Biserica creştină a fost persecutată mai întâi de iudei, iar mai apoi de romani
(timp de trei secole). Sfinţii Apostoli au fost persecutaţi de iudei pentru că nu au
respectate interdicţia dată de sinedriu de a mai vorbi despre Iisus Hristos (primul
martir este Sf. Arhid. Ştefan).
- Primele conflicte cu păgânii s-au datorat în special violenţei manifestate în
momentul când a fost afectat venitul material provenit din speculaţii pe seama
superstiţiei poporului (magie, ghicit, vrăjitorie, idolatrie).
- Persecuţiile propriu-zise au început în anul 64 prin împăratul Nero şi au luat
sfârşit în urma Edictului de la Mediolanum din anul 313.
- Numărul persecuţiilor variază, în opinia istoricilor, de la 7 (Lactanţiu şi alţii) la
10 (Augustin şi Paul Orosiu). După caracterul, forma şi gravitatea lor, ele se pot
împărţi în 2 perioade: de la Nero la Deciu, pe bază de rescript; de la Deciu la
Diocleţian, pe bază de edict imperial.
- Persecuţia pe bază de rescript (dispoziţii oficiale temporale limitate la o cetate sau
provincie) era susţinută de populaţia păgână şi de unii guvernatori, în timp ce
persecuţia pe bază de edict (o lege de stat, generală şi obligatorie în tot imperiul)
era dictată de împărat şi avea caracter general cuprinzând întreg Imperiul roman.
2. Cauzele persecuţiilor
2.1. Cauze religioase
- Creştinismul a intrat în conflict cu păgânismul deoarece contrastul dintre cele
două religii era evident şi fundamental. Păgânismul idolatru tolera toate religiile,
chiar şi iudaismul monoteist, în timp ce creştinismul era considerat o "superstiţie
nouă şi dăunătoare" (Suetoniu).
- Păgânismul considera creştinismul ca fiind o blasfemie la adresa zeităţilor
protectoare, un cult secret şi periculos, bazat pe magie şi vrăjitorie. Orice
nenorocire care se abătea asupra populaţiei era considerată a fi pedeapsă a zeilor
pentru că au fost insultaţi şi blasfemiaţi de refuzul creştinilor de a-i adora şi a le
aduce sacrificii.
2.2. Cauze politice
- În Imperiul roman exista o strânsă legătură între religie, stat şi viaţa publică.
Obligaţiile religioase făceau parte integrantă din îndatoririle civice. Neparticiparea
la cultul zeilor, protectorii imperiului, atrăgea condamnarea creştinismului ca
religie duşmănoasă.
- Statul putea suferi din cauza mâniei zeilor insultaţi şi blasfemiaţi de creştini.
2.3. Cauze moral-sociale

7
- Creştinii erau urâţi de păgâni şi datorită vieţii lor morale. Neînţelegându-i,
păgânii îi acuzau că sunt consumatori de carne şi sânge de om (Sf. Euharistie era
considerată a fi ospăţ canibalic); sunt imorali, afirmând că la ospeţele lor practică
desfrâul, comit incesturi, că adoră soarele.
- Aceste acuze calomnioase au fost combătute de apologeţii creştini.
- Creştinismul mai era dispreţuit şi pentru că propovăduia egalitatea dintre oameni,
indiferent de poziţia lor socială.
2.4. Cultul împăratului
- Cultul împăratului constituia la romani religie de stat. Refuzul de a practica acest
cult atrăgea după sine persecutarea, fiind considerat a fi sacrilegiu şi ofensă adusă
maiestăţii imperiale.
3. Legislaţia, procedura de judecată şi pedepsele
- Orice cult, pentru a funcţiona, avea nevoie de o aprobare conferită prin lege.
Neprimind această aprobare, creştinismul era considerat a fi religie nepermisă, iar
adepţii săi puteau fi urmăriţi.
- Creştinii puteau fi judecaţi fie după procedura regulată (judicatio) a procesului de
crimă, aplicându-se pedepse capitale; fie după procedura reprimării delictelor
aplicată funcţionarilor romani superiori.
- În primele două secole s-au folosit împotriva creştinilor măsuri administrative şi
poliţieneşti şi mai puţin legile penale de drept comun sau legi speciale pentru
religii.
- Cu siguranţă au existat legi şi decrete speciale pe baza cărora creştinii erau
persecutaţi. Tertulian şi Supliciu Sever vorbesc despre un decret din timpul lui
Nero, din anul 64, concretizat prin formula: "non licet esse vos" (nu este permis ca
voi să existaţi).
- De asemenea s-a generalizat şi formula "Non licet esse christinaos" (nu este
permis să existe creştini). Pe baza acestor formule creştinii erau persecutaţi ca
practicând o religie nepermisă (religio illicita).
- La Roma judecarea era făcută de prefectul oraşului, iar în provincii de
guvernatori. În general se respecta principiul: cei de neam nobil erau deportaţi, cei
simpli erau decapitaţi.
- Creştinilor întotdeauna li se confiscau averile. Femeile şi fetele erau în general
vândute la casele de toleranţă. Bărbaţii erau privaţi de libertate, fiind exilaţi în
locuri neprielnice, muncă în mină sau cariere, fiind trataţi ca sclavi.
- Înaintea aplicării pedepsei, erau ţinuţi în închisoare şi torturaţi pentru a apostazia.
Uneori mureau înainte de a fi executaţi din cauza condiţiilor inumane în care erau
ţinuţi.
4. Desfăşurarea persecuţiilor
4.1. Persecuţii locale
- Persecuţiile împotriva creştinilor au fost inaugurate de împăratul Nero în anul 64
şi au durat până în 313.

8
1. Nero (54-68)
- Era fiul Agripei şi al senatorului Cnaeus Domitius.
- Dacă la începutul domniei el a avut o relaţie bună cu senatul, după anul 60
aceasta s-a deteriorat.
- Se pare că el a fost cel care ar fi autorul incendiului izbucnit la Roma în anul 64
care a distrus două treimi din oraş. El, însă, bucurându-se de simpatia mulţimii, i-a
învinuit pe creştini de această calamitate. Deşi nedovedită, învinuirea a declanşat o
mare prigoană împotriva creştinilor.
- Istoricul Tacitus relatează că mii de creştini au fost îmbrăcaţi în piei de animale
sălbatice şi sfâşiaţi de câini. Unii au murit în arenă devoraţi de fiare sălbatice, alţii,
unşi cu răşină, au fost arşi pe rug, luminând ca nişte făclii grădinile lui Nero.
- Numărul martirilor este necunoscut, însă după Tacitus şi Clement Romanul a fost
o mare mulţime de creştini.
- Tradiţia bisericească vorbeşte de martirizarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel la
29 iunie 67.
- În anul 68, Nero, decretat de senat "hostis publicus" (duşman public) şi
condamnat la moarte, s-a sinucis în apropierea Romei rostind cuvintele: "Ce mare
artist piere".
2. Domiţian (81-96)
- Fiul lui Vespasian şi al Flaviei Domitilla, s-a autodivinizat, revendicându-şi titlul
de "dominus et deus".
- A prigonit nu numai pe iudei şi creştini, dar şi pe unii filosofi şi astrologi romani.
- Creştinii au intrat în conflict cu autoritatea romană datorită refuzului de a plăti
"fiscus judaicus", impus iudeilor după dărâmarea templului din Ierusalim.
- De asemenea, creştinii erau acuzaţi de ateism, imoralitate sau de "urzire de
lucruri noi".
- Au căzut victime persecuţiei: Flavius Clemens (vărul împăratului) cu soţia sa
Flavia Domitilla, consulul Acilius Glabrio şi alţii. După tradiţie Sfântul Ioan
Evanghelistul a fost exilat în anul 96 pe insula Patmos.
3. Traian (98-117)
- Originar din sudul Spaniei, Traian a fost un excepţional militar şi un bun
administrator.
- Deşi a dat dovadă de bunătate şi dreptate, el a fost un persecutor al creştinilor
reînnoind legea dată contra eteriilor (adunări nocturne ale asociaţiilor nelegale) şi
emiţând primul rescript, care s-a păstrat, împotriva creştinilor. Acest rescript este
răspunsul său la raportul trimis de guvernatorul Bithyniei, Pliniu cel Tânăr, între
anii 111-112, privind situaţia creştinilor.
- Printr-o scrisoare rescript, Traian dă prima reglementare privind judecarea
creştinilor cunoscută până atunci, stabilind că: 1. creştinii nu trebuie a fi urmăriţi
din oficiu; 2. pedeapsă pentru cei care refuză sacrificiile zeilor; 3. iertare pentru cei
care apostaziază de la Hristos; 4. respingerea denunţurilor anonime.

9
- Ca urmare creştinii erau pedepsiţi nu pentru încălcarea legilor, ci pur şi simplu
pentru că aparţineau noii religii.
- Ca martiri în timpul lui Traian sunt cunoscuţi: Sfântul Ignatie al Antiohiei, sfâşiat
de fiare la Roma în 107 şi Sfântul Simeon al Ierusalimului, în vârstă de 120 de ani.
4. Adrian (117-138)
- A îmbunătăţit sistemul administrativ, reorganizând provinciile şi a reprimat
răscoala evreilor condusă de Bar Kockba, reconstruind Ierusalimul ca oraş roman.
- A fost un mare iubitor de cultură şi de ordine, el însuşi fiind poet şi filosof.
- Asemenea lui Traian, el a răspuns guvernatorului Minucius Fundanus, precizând
că oamenii nu trebuie să fie tulburaţi de calomnii, însă dacă denunţătorii creştinilor
pot dovedi acuzaţiile în faţa tribunalului, sunt liberi să o facă.
- Au existat martiri creştini sub Adrian, însă el a căutat să stăvilească furia maselor.
- Lui i-au fost adresate primele apologii creştine, alcătuite de Quadratus şi Aristide
din Atena.
5. Antonin Piul (138-161)
- A asigurat statului o bună administraţie, bogăţie financiară şi a protejat vechiul
cult roman. De asemenea, a întărit sistemul de apărare a graniţelor imperiului, fiind
considerat tipul de împărat ideal.
- Deşi el n-a prigonit creştini, au existat martiri în urma persecuţiilor unor
guvernatori provinciali. Este cunoscută persecuţia de la Smirna, când 11 creştini au
murit, unul apostaziind. Acum cade victimă şi bătrânul Policarp al Smirnei (155).
- Împăratul îi adresează o apologie Sfântului Iustin Martirul.
6. Marcu Aureliu (161-180)
- A beneficiat de o educaţie aleasă, având profesori renumiţi.
- S-a remarcat ca un om foarte cult, meditativ, preocupat de filosofie, drept şi
învăţământ.
- Din punct de vedere militar, el a făcut eforturi deosebite pentru a respinge
atacurile împotriva imperiului în Orient, dar mai ales la nord de Dunăre şi pe Rin.
- Pentru raţiuni de stat, dar şi pentru faptul că filosofia stoică era condamnată de
creştini, Marcu Aureliu a declanşat persecuţia folosind ca principiu formula
neroniană: non licet esse vos.
- La Roma a suferit moarte martirică tânăra nobilă Cecilia, iar apologetul şi
filosoful creştin Iustin a fost martirizat împreună cu 6 creştini (165).
- Persecuţia a cunoscut proporţii în Galia, atestând existenţa unor comunităţi
puternice la Vienna şi Lugdunum (Lyon).
- Au murit 48 de martiri creştini. Sunt cunoscuţi cu numele următorii martiri
creştini: sclava Blandina şi fratele ei Ponticus, diaconul Sanctus, medicul
Alexandru, Maturus, Attalus, Vivliada, Vettius, venerabilul episcop Potin al
Lugdunumului.

10
- Alţi martiri cunoscuţi cu numele în timpul lui Marcu Aureliu: episcopii Publius
al Atenei, Sagaris de Laodiceea şi Carpus, diaconul Papylus şi Agathoniki din
Pergam.
- Lui Marcu Aureliu i se atribuie şi un edict de toleranţă pentru creştini, prilejuit de
victoria romanilor asupra quazilor şi marcomanilor din anul 174.
7. Comod (180-192)
- În anul 166 primeşte titlul de cezar, iar în anul 177 este desemnat august
(coregent).
- Deşi a beneficiat de o educaţie aleasă, a fost complet diferit de tatăl său - Marcu
Aureliu -, trăind o viaţă imorală, scandaloasă, amintind de nebuniile şi capriciile lui
Nero.
- Sprijinindu-se pe garda pretoriană şi pe armată, el a condus imperiul după
modelul monarhilor orientali, iniţiind un regim absolutist.
- Crezându-se o reîncarnare a zeului Hercules, el apărea în public costumat ca atare
şi participa personal la luptele de gladiatori din amfiteatru.
- Sub protecţia sa, cultele orientale (Mithra, Serapis şi Isis) au cunoscut o largă
răspândire.
- În timpul său sunt cunoscuţi 12 martiri scilitani din anul 180. Alţi martiri au fost
în Asia Proconsulară, Frigia şi Siria. Cel mai de seamă nume este cel al senatorului
roman Apollonius.
- Spre sfârşitul domniei, probabil influenţat de soţia sa Marcia, care simpatiza pe
creştini, Comod s-a arătat tolerant faţă de ei.
- După moartea lui Comod, imperiul a cunoscut o puternică criză. Ea a afectat atât
viaţa politică şi militară, dar şi pe cea economică, financiară, culturală, socială şi
religioasă.
- Sfârşitul crizei a însemnat şi înlocuirea sistemului de conducere - principatul, cu
un nou sistem - dominatul, sub împăraţii Diocleţian şi Constantin cel Mare
finalizându-se procesul transformării imperiului într-o monarhie absolută de drept
divin, după model oriental.
- Din punct de vedere religios, secolul al III-lea a însemnat impunerea tot mai
vizibilă a curentului sincretist, cultele orientale ocupând tot mai mult spaţiu în
religiozitatea populaţiei romane. A cunoscut o largă răspândire cultul solar al
zeului Mithra.
- Începând cu domnia lui Deciu persecuţiile, desfăşurate pe bază de edict, primesc
un caracter general şi sistematic.
8. Septimiu Sever (193-211)
- A ajuns împărat după ce au fost eliminaţi o serie de pretendenţi la tronul imperial.
- Faţă de creştini, Septimiu Sever s-a arătat la începutul domniei indiferent sau
chiar tolerant.
- În anul 197 a izbucnit o puternică persecuţie în Africa. Însuşi împăratul devine
persecutor. În anul 200/201, datorită unor revolte în Orient, a dat un rescript prin

11
care se interzicea prozelitismul iudaic. După o vizită în Egipt (201/202) a interzis
şi prozelitismul creştin.
- Persecuţia nu s-a generalizat, dar a lovit Alexandria, unde a murit ca martir
Leonida, tatăl lui Origen. De asemenea, persecuţia a cauzat închiderea şcolii
catehetice din Alexandria. De asemenea aici a murit martiric: Plutarh Serenus,
Heraclide, Heron, Serenus, Potamiana, Marcela, Herais şi soldatul Basilide.
- În Cartagina au fost martirizaţi: tânăra Perpetua împreună cu sclava sa Felicitas,
Saturninus, Secundus, Saturus şi Revocatus.
- Tot acum a murit martiric episcopul Irineu al Lugdunumului (202).
9. Caracalla (211-217)
- Sub el persecuţia din Africa a cunoscut şi mai mari proporţii. Declanşată de
refuzul unui subofiţer creştin de a purta coroana cu lauri la o ceremonie în cinstea
celor 2 auguşti, persecuţia s-a extins şi în Apus, în Numidia şi Mauretania.
10. Alexandru Sever (222-235)
- A întreţinut bune relaţii cu senatul, intrând însă în conflict cu armata şi garda
pretoriană.
- Pe plan religios, Alexandru Sever a favorizat răspândirea cultelor orientale.
Religia casei imperiale era sincretismul. Astfel, Hristos apare ca un zeu, alături de
alţi zei sau împăraţi divinizaţi într-o sală de rugăciune închinată zeilor lari.
- Se pare că el ar fi dorit să ridice un templu în cinstea lui Hristos şi să-l admită
oficial între zeităţile imperiului.
- A acordat privilegii şi iudeilor, fiind socotit de unii chiar creştin. Mama sa, Iulia
Mamaea, era apropiată creştinilor, întreţinând convorbiri la Roma cu Ipolit, iar în
Antiohia cu Origen, pe care l-a chemat special.
- Invazia alamanilor în Galia l-a obligat pe împărat să părăsească Orientul, unde
lupta împotriva perşilor.
11. Maximin Tracul (235-238)
- Acest împărat inaugurează "epoca anarhiei militare". Puterea era susţinută şi
asigurată de armată.
- Maximin Tracul descindea dintr-o familie de ţărani din Tracia. A făcut o
strălucită carieră militară.
- Proclamat împărat de armată, nu a cerut recunoaşterea senatului şi nici nu a venit
la Roma. Pentru a susţine campaniile militare a promovat o politică fiscală
apăsătoare.
- El a declanşat o persecuţie împotriva clerului, care marchează atitudinea
intransigentă a autorităţii romane faţă de religia creştină. Eusebiu de Cezareea
spune că a poruncit uciderea "conducătorilor Bisericii, vinovaţi de învăţătura cea
după Evanghelie".
- La Roma au suferit exil doi episcopi rivali: Ponţian şi Ipolit. În Orient au fost
întemniţaţi 2 prieteni ai lui Origen, preotul Protoctist şi diaconul Ambrozie.
- După moartea împăratului Maximin a urmat pentru creştini o perioadă de linişte.

12
4.2. Persecuţii generale
1. Deciu (249-251)
- Era originar din Illyricum (Panonia Inferior), fiind primul ilir pe tronul Imperiului
roman.
- Era un om activ, energic, susţinut de armată. A căutat să întreprindă o reformă.
- Din raţiuni de stat, Deciu a declanşat o persecuţie puternică împotriva creştinilor.
Hotărâtă şi organizată prin legi de stat, persecuţia devenea generală, fiind aplicată
în întreg imperiul şi urmărindu-se desfiinţarea creştinismului ca religie.
- În toamna anului 249, împăratul Deciu a dat un edict de persecuţie. Creştinii erau
obligaţi să se prezinte personal în faţa unei comisii de stat şi să demonstreze
adeziunea la păgânism: sacrificii, libaţiuni, participarea la ospeţe sacre. Cei care
refuzau să se prezinte erau aduşi cu forţa, iar funcţionarii indulgenţi erau
ameninţaţi cu pedepse grave.
- Această persecuţie era îndreptată împotriva clerului şi a creştinilor mai de seamă
prin imperiu. Nu se urmărea în mod special uciderea lor, ci apostazierea.
- Biserica trecea printr-o mare încercare, deoarece mulţi creştini apostaziau, unii
oferindu-se singuri să sacrifice, alţii erau biruiţi de torturi groaznice.
- După trecerea persecuţiei, apostaţii (lapsi) constituiau o mare problemă pentru
Biserică. După gravitatea actului de apostaziere, ei erau împărţiţi în 4 categorii: a).
sacrificati (cei care au sacrificat zeilor); b). thurificati (cei care aduceau sacrificii
numai ardere de tămâie); c). libellatici (cei care obţineau un certificat (libellus) că
au sacrificat zeilor obţinut de cele mai multe ori pe bani, fără să sacrifice); d). acta
facientes (cei care declarau la interogatoriu că nu sunt creştini).
- Revenirea acestora în sânul Bisericii presupunea penitenţă pe măsura gravităţii
actului de apostaziere, ceea ce a constituit o mare problemă.
- Numărul martirilor şi mărturisitorilor a fost foarte mare. Printre aceştia: episcopii
Fabian al Romei, Alexandru al Ierusalimului, Vavila al Antiohiei, Saturnin al
Tolosei, preotul Pionius din Smirna. Unii episcopi ca Ciprian al Cartaginei,
Dionisie al Alexandriei, Grigorie al Neocezareei s-au ascuns.
- După un an de persecuţie, lucrurile s-au mai potolit.
- În 251 Deciu murea eroic în luptele cu goţii.
2. Valerian (253-260)
- Era un om bun şi onest, însă foarte influenţabil şi nestatornic. Cu toate că la
început i-a tolerat pe creştini, Valerian a dezlănţuit persecuţia împotriva creştinilor,
crezând că din averile lor va acoperi o parte din deficitul financiar al imperiului.
- Creştinii erau obligaşi să sacrifice zeilor, erau interzise adunările şi erau
confiscate bunurile bisericeşti.
- Printre martirii creştini se numără: episcopii Sixt al II-lea al Romei, Ciprian al
Cartaginei, Fructuosus de Tarragona, cu cei 2 diaconi, diaconul Laurențiu din
Roma, iar Dionisie al Alexandriei a suferit foarte mult.
- La Utica (Africa), au fost aruncaţi într-o groapă cu var nestins 153 de creştini.

13
3. Aurelian (270-275)
- Era originar din Moesia, fiul unui modest colon. Sub Claudiu II a ajuns
comandantul cavaleriei.
- El a fost obligat să dispună în anul 271 retragerea armatei şi administraţiei
romane din Dacia, datorită popoarelor migratoare şi a dacilor liberi.
- A fost declarat "restitutor orbis" (restaurator al cetăţii) şi a adoptat titulatura de
"Dominus et Deus" (Domn şi zeu). Cultul zeului solar Mithra (Deus Sol Invictus) a
devenit religie oficială.
- Faţă de creştini, împăratul Aurelian s-a arătat la începutul domniei tolerant.
Totuşi în anul 274 împăratul Aurelian a dat un edict de persecuţie împotriva
creştinilor, edict care s-a aplicat diferit în provinciile imperiului.
4. Diocleţian (284/285-305)
- Prin măsurile reformatoare impuse, împăratul Diocleţian a căutat să definitiveze
organizarea politică, militară şi administrativă începută de dinastia Severilor şi să
pună capăt anarhiei militare cu care s-a confruntat imperiul aproape tot secolul al
III-lea.
- Puterea decizională era concentrată în mâna împăratului şi a demnitarilor săi, care
formau "sacrum consistorium".
- Puterea militară era separată de cea politică.
- S-a impus şi un sistem fiscal, plata impozitelor făcându-se în natură,
corespunzător cu noile unităţi fiscale. Haosul economic instaurat în timpul anarhiei
militare a fost învins prin introducerea monedelor noi, din aur şi argint, cu o mai
mare valoare economică.
- El a pus capăt crizei secolului al III-lea, prin impunerea politeismului şi
preferarea adopţiei în locul principiului eredităţii dinastice. El a inaugurat şi o nouă
formă de guvernare, diarhia, asociindu-l la domnie pe Maximian cu titlul de cezar
şi august.
- Diocleţian a impus monarhia absolută şi fastul oriental. Era adorat ca un zeu
luându-şi chiar titlu de Jovius, iar Maximian pe cel de Herculius. Deşi era un păgân
convins şi lupta pentru restabilirea cultului păgân autentic, el s-a arătat la început
tolerant faţă de creştini.
- Cezarul Galeriu era însă un intolerant, un fanatic, incult şi brutal. În atitudinea sa
anticreştină a fost influenţat şi de mama sa, Romula.
- În anul 297, Diocleţian şi Galeriu au obţinut o strălucită victorie împotriva
perşilor. În 298 a declanşat persecuţia împotriva creştinilor sub pretextul curăţirii
armatei de elemente periculoase.
- La Durostorum au murit ca martiri: veteranul Iuliu şi soldaţii Hesichius,
Nicandru, Marcian, Pasicrate şi Valentinian. În jurul anului 300 au murit la
Halmyris preotul Epictet şi tânărul Astion.
- Asemenea lui Galeriu, proceda în Apus şi împăratul Maximian Herculius. Cu
toate acestea Diocleţian nu s-a lăsat atras în acţiunile anticreştine cerute de

14
colaboratorii săi. El a cerut să fie consultat şi oracolul din Milet, închinat lui
Apollo, care s-a pronunţat în defavoarea creştinilor.
a). La 24 februarie 303 a fost dat primul edict contra creştinilor. Edictul prevedea:
dărâmarea locaşurilor de cult, arderea cărţilor, interzicerea adunărilor. Nu se
prevedeau ucideri, ci cei care nu apostaziau erau pedepsiţi. Se urmărea
apostazierea şi desfiinţarea Bisericii.
- Acum sunt distruse cărţi şi arhive de mare valoare. Catacombele de la Roma au
fost umplute cu nisip pentru a opri adunările creştinilor.
b). În aprilie 303 a fost emis al doilea edict şi mai aspru, care lovea în special în
clerul bisericesc. Se prevedea arestarea episcopilor, preoţilor, diaconilor, lectorilor
şi exorciştilor, forţarea lor să apostazieze şi să jertfească zeilor. Cei care refuzau
erau ucişi.
c). La 27 septembrie 303 s-a dat al treilea edict, îndreptat tot împotriva clerului.
Membrii clerului superior şi inferior erau obligaţi să apostazieze şi să sacrifice
zeilor.
d). În primăvara anului 304, Galeriu reuşi să-l determine pe Diocleţian să emită al
patrulea edict de persecuţie împotriva creştinilor, care imita pe cele date de Deciu
şi Valerian, declarându-se război Bisericii.
- Unii creştini au fost executaţi, alţii obligaţi la 10 zile de sacrificiu de tămâie. Au
fost multe apostazieri.
- Dintre martirii mai însemnaţi amintim: episcopul Antim al Nicomidiei, Sfânta
Varvara în Egipt, Sfinţii doctori Cosma şi Damian în Cilicia, Margareta în
Antiohia, Sfinţii Gheorghe şi Dorotea în Capadocia, Sfintele Agapi, Irina şi Hiona
în Tesalonic.
- După edictul din 304 creştinii au fost urmăriţi mai mult. O inscripţie de la
Axiopolis aminteşte de martirii: Chiril, Chindeas şi Tasios (Dasius). De asemenea
au suferit moarte martirică: episcopul Irineu, diaconul Dimitrie, Secundus, Basilla,
Anastasia; la Singidunum au pătimit preotul Montanus şi soţia sa Maxima.
- La Noviodunum au pătimit: Zotic, Attalos, Camasis şi Filipos.
- Profitând de anumite neînţelegeri, Maxenţiu a fost proclamat de pretorieni
principes, impunându-şi autoritatea asupra Spaniei şi Africii.
- În primăvara anului 311 Galeriu s-a îmbolnăvit foarte grav, medicii neputând să-l
ajute. În această stare disperată, cu acordul lui Constantin şi Liciniu, el a dat la 30
aprilie 311 la Sardica (Sofia) un edict de toleranţă. În schimbul iertării acordate,
creştinii erau datori să se roage Dumnezeului lor pentru însănătoşirea lui. Acest
edict punea capăt temporar persecuţiilor
- În ciuda acestui edict de toleranţă, persecuţia a continuat în Orient. Se cunosc
acum ca martiri cinci episcopi egipteni, printre care Petru al Alexandriei şi Phileas
de Thmuis.
- Confruntările politice au continuat. Galeriu a murit la 5 mai 311. Conducerea
imperiului rămânea în mâna a 4 auguşti: în Răsărit, Liciniu şi Maximian Daia; iar

15
în Apus, Constantin şi Maxenţiu. Un conflict a pornit între Constantin şi Maxenţiu.
Lupta decisivă s-a dat aproape de Roma, la 29 octombrie 312.
- Istoricii Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu mărturisesc că împăratul Constantin
atribuia această victorie ajutorului divin. În urma arătării pe cer a semnului Sfintei
Cruci înconjurat de cuvintele: in hoc signo vinces (întru acesta vei învinge), care l-
a îndemnat să pună pe steaguri semnul crucii şi monograma creştină XP.
- În urma victoriei lui Liciniu asupra lui Maximin Daia (Adrianopol, 313), Liciniu
rămâne împărat al Orientului, iar Constantin al Occidentului. Cei doi auguşti,
întâlnindu-se la Mediolanum în februarie-martie 313, au dat un edict în favoarea
creştinilor, prin care se asigura Bisericii libertate deplină.
- Acest act de toleranţă de la Mediolanum nu numai că acorda libertate creştinilor
şi restituia bunurile confiscate, ci recunoştea Biserica drept o instituţie organizată,
sprijinită prin interesul împăratului pentru religia creştină. Astfel, creştinismul
devenea din "religio ilicita" o "religio licita". Actul a fost impus spre aprobare.
- Conflictul dintre Constantin şi Liciniu a înscris în martirologiu nume noi. Liciniu
învins, cedează lui Constantin Illyricum în 314, însă se răzbună persecutând
creştinii favorizaţi de acesta. Astfel, sunt martirizaţi între anii 320 şi 324 cei 40 de
mucenici îngheţaţi în lacul de la Sevasta. Au existat şi apostazieri.
- Convertirea împăratului Constantin cel Mare la creştinism a însemnat o încercare
de armonizare a intereselor superioare ale Imperiului roman cu interesele Bisericii
creştine.

16
 EREZII ŞI SCHISME

- Cuvântul erezie (haeresis) înseamnă opţiune, alegere, părere separată despre,

eroare, sectă sau erezie. Termenul este folosit pentru a defini învăţăturile greşite,
erorile, doctrina celor care n-au acceptat sau n-au păstrat învăţătura de credinţă
creştină aşa cum a fost predicată de Mântuitorul şi propovăduită de Sfinţii
Apostoli.
- Erezia este o pornire conştientă de a contrazice învăţătura adevărată a Bisericii.
- Alţi termeni folosiţi: eterodoxie - părere eronată; kenodoxie - părere deşartă;
kakodoxie - părere rea; paradoxie - părere greşită; ortodoxie - învăţătura adevărată
a Bisericii.
- Primele erezii au fost de factură iudaică prin care se încerca introducerea în
creştinism a unor practici vechi-testamentare (circumciziunea, sabatul sau alte
rituri).
1. Eretici iudaizanţi
1.1. Nazareii - făceau parte dintre iudaizanţii moderaţi şi erau grupaţi pe malul
drept al Iordanului. Deşi respectau legea mozaică, nu cereau să fie impusă şi
creştinilor.
- Îl recunoşteau pe Hristos drept Mesia şi aşteptau naşterea, moartea şi învierea Sa.
- Din Noul Testament foloseau doar Evanghelia după Matei, în limba aramaică.
1.2. Ebioniţii - iudaizanţi rigorişti, care nu respectau divinitatea lui Iisus Hristos.
- Respectau legea mozaică, Evanghelia după Matei în limba aramaică şi respingeau
epistolele pauline.
- Ebioniţii moderaţi ţineau şi sâmbăta şi duminica.
- Symmachus, cel mai important dintre ebioniţi, a tradus Vechiul Testament în
limba greacă în secolul al II-lea.
2. Iudeo-gnosticismul
- Era un sincretism (amestec) de învăţături mozaice, gnostice şi creştine.
2.1. Cerint - un iudeu alexandrin influenţat de filosofia lui Filon din Alexandria.
- Admitea dualismul: un Dumnezeu ascuns, invizibil, inefabil şi materia eternă.
- Lumea era opera lui Demiurg.
- Iisus a fost un om natural, dar deosebit prin bunătate şi dreptate.
- La botez s-a pogorât asupra lui Hristosul, spiritul lui Dumnezeu, care l-a ajutat să
facă minuni.
- Întrucât nu acceptă realitatea lui Hristos, el se înscria printre docheţi.
2.2. Elchesaismul
- Numele provine de la ereticul Elkesal sau Elkesai (sec. II) sau de cuvintele
ebraice "hel kesai" - putere ascunsă.

17
- Este un amestec de idei religioase păgâne, iudaice, creştine, naturalism păgân,
magie, astrologie şi fatalism.
- Respectau legea mozaică, exceptând sacrificiile sângeroase. Interziceau consumul
de carne şi vin, împărtăşindu-se cu pâine şi sare.
- Permiteau căsătoria şi practicau un fel de botez şi mai multe spălări rituale.
- Hristos era un înger uriaş care s-a întrupat de mai multe ori. Alături de El stă
Duhul Sfânt ca principiu feminin.
- Învăţătura lor era o scriere secretă, revelată, căzută din cer şi adusă "profetului"
Elchesai.
3. Gnosticismul
- Este un sistem de erezii foarte complicat, care îşi avea originea după unii autori în
întâlnirea dintre creştinism şi filosofia greacă. După alţi autori, gnosticismul ar fi o
creaţie precreştină a Egiptului antic sau a spaţiului siro-palestinian. Alţi autori sunt
de părere că gnosticismul trebuie căutat în iudaism.
- Gnosticismul este un fenomen religios cu caracter sincretist, cuprinzând idei din
cultele vechi, dar şi din iudaism şi creştinism.
- Numele gnosticismul vine de la cuvântul grecesc gnosis - cunoaştere. Gnosticul
era un om care doreşte mai mult să cunoască decât să creadă.
- Cunoaşterea este garantul eliberării şi mântuirii. Ea îl eliberează pe om de el
însuşi, de lumea materială şi îi redă menirea primordială.
- Gnosticismul are la bază trei principii: dualismul, emanaţionismul şi mântuirea
prin gnoză.
- Dualismul presupune existenţa a două principii veşnice şi opuse.
- Lumea, opera unui Demiurg, a unui înger inferior, este rea. Pentru a explica actul
creaţiei şi existenţa lumii, gnosticii se folosesc de mituri.
- Gnosticismul a cunoscut mai multe forme şi a dat naştere multor secte.
3.1. Gnosticismul sirian
- Este un sistem religios oriental caracterizat prin dualism religios, prin dochetism
şi antiiudaism exagerat.
- Satornil era promotorul gnosticismului sirian şi discipol al lui Menandru.
- Considera căsătoria ca fiind instituită de diavol, iar pe Dumnezeul Vechiului
Testament creatorul lumii, dar incapabil să o mântuiască.
3.2. Gnosticismul alexandrin
- Era reprezentat de Basilide (Vasilide), tot discipol al lui Menandru.
- El susţinea că iniţial a fost neantul, din care a ieşit haosul, iar din acesta se ridică
marele arhon care întemeiază ogdoaba. Al treilea arhon întemeiază ebdomada,
adică cerul planetar.
- Între marele arhon (Dumnezeu) şi al doilea arhon se găsesc 365 de ceruri, fiecare
având câte şapte eoni şi formând pliroma.

18
- Pentru mântuirea lumii, Dumnezeu a trimis pe cel mai mare dintre eoni (nous,
mintea), care s-a unit cu Iisus la botez, iar după ce a mântuit lumea prin gnoză, s-a
retras în pliroma.
- Începuturile gnosticismului creştin sunt aşezate chiar în perioada apostolică. cea
mai mare personalitate a gnosticismului creştin era considerat Valentin.
- Sistemul promovat de Valentin este cel mai dezvoltat şi mai bine cunoscut
datorită scriitorilor apologeţi.
- În fruntea tuturor stă Dumnezeul cel Înalt, care este principiul primordial, numit
început, ca perechea: Tatăl şi mintea. Din această pereche emană alte 15 perechi,
care formează plinătatea (pliroma) din 30 de eoni.
- Ultimul eon, înţelepciunea (sofia) vrea să-l înţeleagă pe Tatăl. Astfel se produce o
dezordine pentru înlăturarea căreia este adus un alt eon (Horos). Acum apare o
nouă pereche, Hristos şi Duhul Sfânt, care realizează ordinea şi armonia în
pliromă.
- Gnosticii considerau omul alcătuit din 3 elemente: cel material incapabil de
mântuire, cel spiritual şi cel psihic, care poate fi mântuit.
- Valentin reţine din evanghelii numai denumirea de Creator şi Mântuitor în Iisus.
Întruparea era aparentă, iar moartea şi învierea nu au nici un rol. Din compasiune
faţă de elementele pnevmatice răspândite în materie, Mântuitorul coboară în lume
pentru a aduna aceste elemente.
- Morala gnosticilor era foarte severă, urmărind distrugerea materiei, a corpului. Se
interzicea căsătoria, consumul de carne şi vin şi plăcerile senzuale.
4. Erezii gnostice
4.1. Maniheismul
- Este o erezie gnostică, constituită dintr-un amestec de parsism, budism, teosofie
babilonian-haldeică şi creştinism.
- Întemeietorul sectei a fost Mani (Manes sau Maniheos), un persan de origine
nobilă din Ctesifon.
- Doctrina maniheică ducea rivalitatea dintre împărăţia luminii şi cea a
întunericului la extremă. Cele două lumi sunt personificate. Elementele luminoase
salvate din captivitatea întunericului s-au aşezat în soare şi formează pe Iisus
nepătimitorul, care este şi Mântuitorul.
- Fiecare om are un suflet luminos şi unul întunecat. Eliberarea sufletului luminos
se face prin Iisus Hristos, care a coborât din soare pe pământ, având un trup
aparent. El a învăţat pe oameni paza celor trei peceţi: a gurii, a mâinii şi a sânului,
adică de păcatele săvârşite cu cuvântul, cu mâna şi cu plăcerile.
- Promovau o morală severă pentru cei aleşi şi erau complet vegetarieni.
- Deşi persecutaţi, maniheii s-au răspândit în Italia, Galia şi Africa. Ideilor lor au
fost reactivat în evul mediu sub diverse forme.
4.2. Marcionismul

19
- Era o erezie de factură gnostică care promova dualitatea de dumnezei, respingând
Vechiul Testament şi acceptând dochetismul.
- Întemeietorul sectei era Marcion. Fiul unui episcop din Sinope, Marcion a fost
excomunicat de tatăl său pentru ideile sale greşite.
- Învăţătura dezvoltată de Marcion în lucrarea Antiteze avea la bază o serie de
presupuse contradicţii descoperite în cărţile Vechile şi Noului Testament: Legea şi
Evanghelia, dreptate şi iubirea.
- El constată superioritate Evangheliei faţă de Legea lui Moise şi respinge Vechiul
Testament şi pe Dumnezeul acestuia.
- Pentru Marcion, Dumnezeul Vechiului Testament era un Demiurg inferior şi
lipsit de atotcunoaştere, care a creat o lume slabă, muritoare şi neascultătoare.
- Dumnezeul Noului Testament era un Dumnezeu al iubirii. Acestuia fiindu-i milă
de om şi de starea în care a ajuns, l-a trimis pe Iisus pe pământ ca să elibereze
creaţia de jugul Legii.
- Pentru a-şi justifica învăţătura, Marcion s-a folosit de scrierile nou-testamentare,
din care a ales numai pe acelea care erau în concordanţă cu ideile sale.
- Marcion realizează un canon al cărţilor Noului Testament.
- Morala marcionistă este rigoristă, condamnând căsătoria şi impunând o asceză
severă cu interzicerea consumului de carne şi vin. Erau oficiate şi unele taine,
permiţând mai multe botezuri pentru iertarea păcatelor.
4.3. Montanismul
- Pune în valoare alte idei religioase, inspirate din Apocalipsă şi vizând Parusia.
- Exprima într-o mare măsură tradiţia creştină, în Asia Mică, unde a apărut.
- Erezia a apărut în Frigia, pe la anii 160-170. Fondatorul ei era Montanus, fost
preot al zeiţei Cybele. Împreună cu două femei, Maximilla şi Priscilla, cădeau în
extaz şi profeţeau. El se credea proorocul care anunţă timpul Parusiei şi instaurarea
împărăţiei de 1000 de ani.
- Întrucât data şi locul instaurării Ierusalimului ceresc erau fixate, credincioşii
împreună cu maestrul lor au pornit spre acel loc în întâmpinarea Domnului. Ei
trebuiau să practice o asceză foarte severă.
- El se considera Paracletul căruia i s-a descoperit ceea ce Hristos nu a dat
Bisericii. Prin urmare el nu schimbă credinţa, ci instaurează o viaţă religios-
morală, în spirit eshatologic.
- În Africa, vestitul apologet Tertulian a întemeiat o grupare proprie a
"tertulianiştilor". Erezia a rezistat în Răsărit până în secolul al IV-lea.
4.4. Hiliasmul sau milenarismul
- Este învăţătura conform căreia înainte de judecata de apoi, Iisus Hristos va veni şi
va înfiinţa o împărăţie de 1000 de ani, în care vor intra numai drepţii. Puterea lui
Satan va fi distrusă, iar drepţii vor domni cu Iisus.
- Hiliasmul are rădăcini mai vechi decât creştinismul, bazându-se pe profeţiile
vechi-testamentare despre o împărăţie viitoare (Isaia, Daniel), împărăţia lui Mesia.

20
- Simbolismul Apocalipsei a întreţinut această idee care a fost amplificată în
perioada persecuţiilor.
- Hiliasmul a devenit mişcare eretică odată cu apariţia montanismului. Erezia a fost
combătută nu numai de Biserică, ci şi de unele mişcări eretice de factură gnostică.
- În apus, Fericitul Augustin a contribuit la stoparea acestei erezii.
- Ideile milenariste sunt întâlnite şi în evul mediu şi chiar la unele secte de astăzi.
5. Antitrinitarismul
- Învăţătura despre Sfânta Treime i-a preocupat pe teologi şi filosofii creştini încă
din primele secole.
- Antitrinitarismul este prin urmare o învăţătură greşită privind dogma Sfintei
Treimi. În istoria creştinismului sunt cunoscute două direcţii antitrinitare:
antitrinitarismul dinamic sau subordinaţionist - aşeza persoanele dumnezeieşti
într-o subordonare verticală şi mărturisea deosebirea dintre Tatăl şi Fiul, ajungând
la diteism; antitrinitarism modalist - păstra unitatea dumnezeiască a Sfintei Treimi
însă nu mărturisea persoanele treimice cu însuşirile lor proprii.
- Biserica a afirmat unitatea fiinţei dumnezeieşti şi personalitatea Fiului ca ipostas
divin, ca Logosul întrupat. Pentru a mărturisi deosebirea dintre Tatăl şi Fiul, unii
teologi ca Iustin Martirul, Irineu, Ipolit, Tertulian, Origen au preferat o formă de
subordinaţionism.
5.1. Antitrinitarismul dinamic
- Întemeietorul acestei erezii este Teodot Curelarul, originar din Bizanţ. El a
declarat că nu l-a tăgăduit pe Dumnezeu, ci un singur om, înţelegând că Iisus este
numai om, nu şi Dumnezeu.
- Influenţat de ideile iudeo-gnostice lui Cerint şi Ebion, el considera pe Iisus un
simplu om, născut din Fecioara Maria prin voinţa Tatălui. La botez în Iordan s-a
pogorât asupra lui Hristos sau Duhul Sfânt în chip de porumbel. Astfel el a primit
putere dumnezeiască.
- Deşi a fost excomunicat pe episcopul Victor al Romei, Teodot a reuşit să-şi
atragă un grup de adepţi formând chiar o şcoală sectară antitrinitară cu tendinţe
raţionaliste şi cu interpretare gramaticală-literară.
- În Răsărit, erezia a cunoscut o perioadă de revigorare în a doua jumătate a
secolului al III-lea prin Pavel de Samosata, episcopul Antiohiei. El învăţa că
Dumnezeu este o singură persoană, iar Logosul, numit şi raţiunea sau înţelepciunea
dumnezeiască, locuieşte în El nu ca persoană, ci ca atribut.
- Iisus este omul născut în mod supranatural din Fecioara Maria. El nu este Fiul-
persoană, ci Logosul lui Dumnezeu locuind în omul Iisus. Înţelegând fiinţa (ousia)
sinonimă cu persoana (prosopon) sau ipostasul (ispotasis), el afirma că Logosul nu
este deosebit ipostatic de Tatăl, ci este deofiinţă cu Tatăl (omousios to Patri).
- Logosul este numit fie înţelepciunea lui Dumnezeu, fie Duhul Sfânt.

21
- Uns de Duhul Sfânt la Botez, El a atins perfecţiunea morală dar nu deţine
dumnezeirea după fiinţă, căci Logosul este deosebit fiinţial de Iisus. Prin urmare
Iisus Hristos nu este Dumnezeu după fiinţă, ci prin virtutea sa.
- Depus din treapta episcopală de Sinodul de la Antiohia din 269, Pavel de
Samosata n-a vrut să cedeze în favoarea noului ales, Domnus, decât atunci când
creştinii s-au adresat împăratului Aurelian.
5.2. Antitrinitarismul modalist - monarhianism sau patripasianism
- Considera că Logosul divin era ceva alegoric, nereal, Iisus Hristos este
Dumnezeu-Tatăl însuşi, care s-a întrupat. Ca reprezentanţi mai cunoscuţi ai acestei
erezii sunt Noet, Praxeas şi Sabeliu.
Noet din Smirna învăţa că unul Dumnezeu este Creatorul tuturor şi ori de câte ori
vrea El se descoperă în lume. Fiul şi Tatăl este unul şi acelaşi Dumnezeu, care s-a
întrupat din Fecioara Maria şi s-a descoperit celor cărora a vrut El.
Praxeas era originar din Asia Mică şi a activat ca exponent al antitrinitarismului
modalist. El susţine că Tatăl, creatorul tuturor, s-a sălăşluit în Fecioara Maria din
care s-a născut ca Fiu şi a pătimit.
- Tatăl a pătimit împreună cu Hristos căci omul Iisus este corpul, iar sufletul este
Dumnezeu.
Sabeliu este originar din Cirenaica şi a răspândit antitrinitarismul în Libia şi Roma.
El concepea unitatea lui Dumnezeu ca trei numiri într-un singur ipostas; Tatăl, Fiul
şi Duhul Sfânt sunt trei nume diferite date aceleiaşi persoane sau ipostase divine.
- Acelaşi Dumnezeu se descoperă în forme şi etape, după fiecare manifestare
întorcându-se în sine. Astfel, Dumnezeu s-a descoperi ca Dumnezeu Tatăl în
creaţie, ca Dumnezeu Fiul la mântuire, iar ca Dumnezeu Duhul Sfânt la
desăvârşirea, sfinţirea şi conducerea Bisericii.
- Acestea 3 forme de manifestare sunt înţelese ca trei feţe, dar nu ca trei persoane
sau ipostase ale unicului Dumnezeu, pentru a nu se cădea în politeism.
- Erezia sabeliană a fost tolerată de unii episcopi ca Zefirin şi Calist al Romei.
- Sabelianismul a fost combătut de Ipolit, Origen, Tertulian, Novaţian şi Dionisie al
Romei. Combaterea antitrinitarismul a determinat pe unii părinţi şi scriitori
bisericeşti să adopte subordinaţionismul în Sfânta Treime.
6. Controverse şi schisme
6.1. Disputele pascale
- Disputa sau controversa pascală a cunoscut trei faze până la soluţionarea
definitivă dată de Sinodul I ecumenic de la Niceea în anul 325.
a). În timpul împăratului Antonin Piu, în jurul 155, episcopul Policarp al Smirnei a
avut o întrevedere cu episcopul Anicet a Romei pentru a elucida unele mici
neînţelegeri în legătură cu serbarea Paştilor. Ambii episcopi, bazându-se pe tradiţia
veche apostolică, n-au renunţat la tradiţia pascală locală, însă au convenit să nu
rupă comuniunea bisericească.

22
- Sf. Irineu afirmă că "cele două biserici au avut pace, şi cei care ţineau şi cei care
nu ţineau cea de-a 14-a zi".
- La începuturile creştinismului elementul iudaic era preponderent în comunităţile
creştine. Astfel, s-a păstrat şi tradiţia iudeo-creştină de a serba în continuare Pasha
iudaică. Pentru ceilalţi creştini, semnificaţia Paştilor era legată de Învierea
Domnului.
- Iudeo-creştinii erau numiţi şi "quartodecimani" pentru că serbau Paştile odată cu
iudeii la 14 nisan. Pe de altă parte, exista a doua categorie de creştini care, punând
accent pe Învierea Domnului petrecută duminica, serba Paştile în duminica după
14 nisan.
b). Din acest motiv s-a iscat o discuţie între Bisericile din Asia pe la anii 167-170.
În această dispută au intervenit episcopii Meliton de Sardes şi Apolinarie de
Ieropolis. Deşi amândoi erau quartodecimani, se pare că nu au căzut de acord
asupra faptului că la 14 nisan se serbează Pasha iudaică sau dacă atunci s-a jertfit
Mântuitorul pentru păcatele lumii.
c). A treia fază debutează în jurul anului 190, atunci când preotul eretic Blastus,
venit din Asia, predica la Roma serbarea Paştilor după tradiţia iudaică. De aceea
episcopul Victor I al Romei a scris celor mai importanţi episcopi din Asia printre
care şi lui Policrat al Efesului, cerându-le în numele episcopatului italic să
convoace un sinod la care să adopte practica pascală romană.
- Episcopul Policrat a convocat sinodul, însă episcopii au refuzat să accepte
schimbarea tradiţiei lor pascale. Episcopul Victor a excomunicat Bisericile din
Asia, însă această atitudine gravă pentru întreaga Biserică "n-a plăcut tuturor
episcopilor".
- Disputele pascale au continuat şi în secolul al IV-lea. Sinodul de la Arelate (314)
a hotărât ca toţi creştinii să serbeze Paştile "în aceeaşi zi şi la aceeaşi dată în toată
lumea", iar la Sinodul I ecumenic s-a stabilit ca Paştile să se serbeze în prima
duminică cu lună plină după echinocţiul de primăvară (21 martie), amânându-se cu
o săptămână dacă ar coincide cu Pascha iudaică.
6.2. Disputa baptismală
- Apariţia ereziilor şi rezolvarea problemei reprimirii apostaţilor din perioada
persecuţiilor au dat naştere la noi dispute. Una dintre cele importante a fost cea
legată de botez.
- Disputa s-a purtat între Biserica din Roma şi cea din Cartagina, respectiv între
episcopii Ştefan al Romei şi Ciprian al Cartaginei. La Roma se recunoştea botezul
ereticilor şi nu se impunea rebotezarea celor care reveneau în comuniunea
Bisericii, pe când în Africa ereticii erau rebotezaţi pentru a fi primiţi în Biserică.
- Practica africană mai era întâlnită şi în Orient.
- Deoarece la Roma, în Egipt şi Palestina ereticii era primiţi în Biserică numai prin
punerea mâinilor, episcopul Ştefan al Romei dorea să impună practica romană şi în
Africa, dar s-a lovit de rezistenţa Sfântului Ciprian al Cartaginei.

23
- Deşi intervenţia episcopului Dionisie al Alexandriei a aplanat conflictul, totuşi
între episcopii din Asia Mică şi Ştefan al Romei s-au întrerupt legăturile fireşti.
- Sinoadele de la Cartagina din 255 şi 256 sub preşedinţia Sfântului Ciprian s-au
pronunţat din nou pentru rebotezarea ereticilor şi schismaticilor, motivând că
botezul este valid numai în Biserică.
- Intrigat, episcopul Ştefan al Romei a refuzat să primească pe trimişii Sfântului
Ciprian şi l-a criticat vehement. În timp ce Sf. Ciprian lăsa libertate episcopilor să
procedeze cum vor crede de cuviinţă, Ştefan al Romei voia să impună practica
romană în întreaga Biserică.
- Cei doi episcopi, Ştefan şi Ciprian, au rămas fermi pe poziţiile lor fără a rupe
comuniunea bisericească.
- Disputa baptismală s-a încheiat prin Sinodul de la Arelate (314) şi Sinodul I
ecumenic de la Niceea (325), care au hotărât că se recunoaşte botezul ereticilor
dacă a fost săvârşit în numele Sfintei Treimi, având în vedere că taina este validă
nu prin săvârşitorul ei, ci prin ea însăşi ca lucrare tainică a lui Dumnezeu.
6.3. Schisme
a). Ipolit. Moartea episcopului Zefirin al Romei (217) şi polemica antitrinitaristă au
scindat comunitatea din Roma, ceea ce a condus la alegerea a 2 episcopi: Calist şi
Ipolit.
- Ipolit, un remarcabil teolog şi un scriitor talentat, a deschis polemica. Schisma
provocată în Biserica Romei a continuat şi sub urmaşii lui Calist, episcopii Urban
şi Poţian.
b). Novat şi Novaţian. La mijlocul secolului III atât Biserica Romei, cât şi cea din
Cartagina s-au confruntat cu dispute care au generat apariţia unor schisme.
- La Roma, după moartea episcopului Fabian, alegerea unui nou episcop a cauzat
mari dispute, întrucât Novaţian a pierdut în faţa lui Corneliu. În momentul în care
Corneliu s-a arătat de acord cu impunerea unei penitenţe pentru lapsi, a fost atacat
de Novaţian, care între timp reuşise să fie ales şi hirotonit episcop de o grupare
separată.
- Întrucât Novaţian va fi excomunicat de un sinod ţinut la Roma, a dat sectei sale
un caracter rigorist: excludeau pe cei "căzuţi", rebotezau pe cei care veneau în
secta lor etc.
- În paralel cu schisma dintre Corneliu şi Novaţian, s-a derulat în Cartagina
schisma dintre Ciprian şi Novat. Deşi Sfântul Ciprian se retrăsese din faţa
persecuţiei lui Deciu, conducând Biserica prin scrisori şi curieri, a pretins ca
reprimirea "lapsilor" în comuniunea Bisericii să fie precedată de penitenţă.
- În fruntea opoziţie s-a aflat preotul Novat. Sfântul Ciprian a pus capăt dezordinii,
impunând prin mai multe sinoade penitenţă pentru lapsi, decizie acceptată şi la
Roma.
c). Meletie. Efectele persecuţiilor s-au răsfrânt şi asupra Bisericii din Egipt.

24
- Dorind să faciliteze reprimirea lapsilor în Biserică, episcopul Petru I al
Alexandriei s-a arătat mai indulgent. Acest lucru a fost dezaprobat de Meletie de
Lycopolis, al doilea în rang în episcopatul egiptean.
- Fiind arestat episcopul Petru, Meletie a preluat conducerea Bisericii Egiptului,
hirotonind episcopi pentru scaunele episcopale a căror tutelari erau arestaţi. Acest
lucru a atras nemulţumirea clerului şi credincioşilor.
- După moartea martirică a episcopului Petru, Meletie a venit în Alexandria unde a
organizat o biserică schismatică numită "Biserica martirilor".

25
 CONSTANTIN CEL MARE ŞI CREŞTINISMUL

1. Constantin cel Mare şi creştinismul

- Constantin cel Mare (306-337), fiul lui Constanţiu Chlor şi al Elenei, apare pe
scena politică în 306, fiind proclamat împărat în acelaşi an de trupele din Occident.
- În 312 Constantin cel Mare îl învinge pe Maxenţiu la Podul Vulturului şi devine
singurul împărat în Occident. După înfrângerea şi moartea lui Liciniu (324), el
devine singurul împărat al Imperiului roman.
- La 11 mai 330 a inaugurat noua capitală a imperiului, Constantinopol – Noua
Romă. Puterea a fost concentrată în mâna împăratului, senatul din Roma şi
Constantinopol, devenind simple consilii urbane.
- Personalitatea împăratului Constantin cel Mare a fost privită contradictoriu de
istorici. Biserica Ortodoxă îl venerează ca sfânt, iar Biserica Romano-Catolică îi
atribuie supranumele de „mare”; protestanţii şi unii cercetători profani îl
caracterizează ca un mare om politic, care a servit Biserica ca apoi să se servească
de ea.
- Eusebiu de Cezareea şi Lactanţiu au relatat faptul că înainte de lupta de la Podul
Vulturului, Constantin a văzut pe cer o cruce strălucitoare, înconjurată de inscripţia
in hoc signo vinces (în aceasta vei învinge). A doua zi, Constantin a confecţionat
un steag cu monograma lui Hristos numit „labarum”, pe care l-a purtat în luptă.
- Timpul apariţiei acestui semn diferă în relatările celor doi istorici. Faptul că nu a
fost o halucinaţie, este confirmat şi de inscripţia de pe arcul de triumf al lui
Constantin din Roma.
- Convertirea la creştinism a împăratului Constantin cel Mare trebuie înţeleasă ca
un proces în timp şi nu totală de la început. Înainte de anul 312 el era adeptul
păgânismului, religia imperială fiind cultului zeului solar Mithra.
- La câteva luni după înfrângerea lui Maxenţiu, Constantin a dat la Mediolanum
(Milan) un edict de libertate a creştinilor (313).
- Convertirea lui Constantin poate să fi fost influenţată de familie (părinţii săi), de
sfârşitul lui Galeriu şi al altor persecutori. Cert este faptul că convertirea sa a fost
reală şi benefică creştinismului.
- Prin edictul de la Mediolanum (313) se acorda libertate religioasă creştinilor.
Creştinismul devenea din religio ilicita în religio licita.
2. Măsuri luate de Constantin cel Mare sub influenţa religiei creştine
- Erau scutiţi clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor
municipale, acordându-le subvenţii importante şi dându-le astfel posibilitatea de a
se ocupa numai cu slujirea bisericească.
- A înlăturat din procedura penală anumite pedepse care contraveneau spiritului
creştin: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea.

26
- S-a îmbunătăţit regimul din închisori şi s-a favorizat eliberarea sclavilor. S-au
luat măsuri pentru protejarea familiei şi creşterea moralităţii.
- Începând cu 321 s-a generalizat Duminica, ca zi de sărbătoare pentru toţi cetăţenii
imperiului. Soldaţii erau obligaţi să participe la slujbe.
- Din 317 s-au scos monede cu monograma creştină, iar după înlăturarea lui
Liciniu (324), emblemele păgâne încep să dispară.
- Cultul împăratului menţine numai simbolismul politic, ca semn al unităţii şi
puterii imperiale.
- Familia imperială acorda sprijin moral, dar mai ales material pentru refacerea
bisericilor stricate sau pentru construirea altora mai mari. Astfel, s-au ridicat
biserici la Ierusalim, Betleem, Antiohia, Roma, Tyr, Nicomidia etc.
- Dorinţa împăratului de a proteja creştinismul s-a concretizat şi în construirea unei
noi capitale imperiale creştine – Constantinopol (11 mai 330). Constantinopolul
prezenta un interes strategic, economic, dar şi religios.
- Împăratul a acordat un sprijin deosebit Bisericii şi pentru convocarea Sinodului I
ecumenic de la Niceea (325), prin care se urmărea întărirea unităţii Bisericii.
- Constantin cel Mare şi-a menţinut titlul păgân de „pontifex maximus” nu pentru
că nu era convins de creştinism, ci pentru că acest titlul îi dădea autoritate în faţa
păgânilor.
- Împăratul a fost botezat în palatul său de la Ancyrona, aproape de Nicomidia, de
episcopul semiarian Eusebiu de Nicomidia, în mai 337. El a fost înmormântat cu
mare fast în Biserica Sfinţii Apostoli din Constantinopol, ctitoria sa.
- Pentru meritele sale şi pentru sprijinul acordat creştinilor este prăznuit împreună
cu mama sa Elena la 21 mai, cu atributul de „cel întocmai cu Apostolii”.
3. Politica religioasă a împăraţilor creştini după Constantin cel Mare
- După moartea lui Constantin cel Mare conducerea imperiului a preluat-o cei trei
fii ai săi: Constantin II, Constanţiu şi Constans. În urma luptelor dintre ei,
moştenirea lui Constantin II a revenit lui Constans.
- Deşi au urmat politica tatălui lor, nici unul n-a reuşit să dea imperiului gloria
avută mai înainte.
- Faţă de păgânism cei doi fraţi s-au arătat foarte cruzi. În anul 341 Constanţiu a
emis o lege drastică împotriva celor ce jertfeau zeilor, lege adoptată şi de Constans.
Astfel, au fost distruse toate templele păgâne din centrele oraşelor.
- Întrucât împăratul Constanţiu a sprijinit arianismul, şi-a atras dispreţul
ortodocşilor, la care se adăuga şi ura păgânilor.
- După moartea lui Constanţiu, conducerea imperiului a preluat-o Iulian (361-363),
cunoscut sub numele de Apostatul.
- La început, Iulian s-a arătat indiferent faţă de creştinism adoptând principiul:
fiecare este liber să creadă cum vrea. A redeschis templele păgâne şi s-au reluat
sacrificiile. La scurt timp a devenit ostil creştinismului. S-a folosit de discordia
dintre creştini, acordând libertate tuturor ereziilor. În unele provincii s-au

27
înregistrat şi martiri: soldatul roman Emilian de la Durostorum, care a fost ars pe
rug la 18 iulie 362.
- Deşi nu a putut înviora păgânismul aşa cum dorea, a căutat să denigreze
creştinismul şi prin scris: Contra Galileenilor. A anulat privilegiile acordate
creştinilor şi a ordonat restituirea bunurilor secularizate din templele păgâne.
- În 363 împăratul, rănit în ficat de o săgeată în campania contra perşilor, spune:
"Ai învins Galileene!" şi a murit.
- Moartea lui Iulian a fost considerată de creştini ca pedeapsă divină. Neavând
urmaşi, este ales ca împărat Iovian. Deşi era adeptul ortodoxiei, păgânismul a
continuat să funcţioneze. El a anulat privilegiile acordate păgânismului de Iulian,
subvenţiile de la stat, însă a arătat toleranţă faţă de păgâni.
- Următorul împărat a fost Valentinian I, care l-a asociat la domnie pe Valens,
fratele său. Ambii împăraţi erau creştini şi s-au arătat toleranţi şi cu păgânismul.
Valens a sprijinit arianismul.
- După moartea lui Valentinian I, Apusul a fost condus de Graţian, iar în Răsărit va
ajunge împărat generalul Teodosie (379-394).
- După înlăturarea pericolului goţilor, Teodosie şi Graţian au continuat politica de
favorizare a creştinismului.
- La 28 februarie 380 Teodosie cel Mare va da un edict la Tesalonic în favoarea
Ortodoxiei niceene, reînnoit la Constantinopol în 381, prin care creează Imperiul
roman creştin. El interzicea mantica (381), iar Graţian desfiinţa subvenţiile de la
stat pentru preoţii păgâni şi seculariza bunurile templelor păgâne.
- Împăratul Teodosie cel Mare a renunţat la titlul păgân de pontifex maximus şi a
refuzat să mai poarte mantie albastră cu stele, simbolul pontificatului păgân.
Acelaşi lucru îl va face şi Graţian în 382.
- În 386 Teodosie a ordonat închiderea templelor păgâne din Asia şi Egipt, iar în
februarie 391 şi noiembrie 392 a interzis cercetarea templelor şi sacrificiilor de
orice fel. El a luptat şi împotriva sectelor, Ortodoxia fiind decretată religie de stat.
- La moartea sa, împăratul Teodosie cel Mare va împărţi imperiul în două părţi:
Arcadie va lua Răsăritul, iar Honoriu - Apusul.
- Politica religioasă a lui Teodosie a fost continuată şi desăvârşită de Arcadie şi de
fiul acestuia Teodosie al II-lea (408-450).
- O mare însemnătate pentru Biserică a avut domnia împăratului Justinian I (527-
565). Imperiul a cunoscut o mare întindere şi înflorire. Împăratul a sprijinit
Ortodoxia, dar s-a manifestat şi ca un stâlp al Bisericii, amestecându-se până în
cele mai mărunte probleme ale ei.
- Domnia împăratului Justinian I a însemnat pentru relaţiile dintre stat şi Biserică o
epocă în care un cap încoronat a exercitat cea mai mare influenţă asupra vieţii
bisericeşti.
- În Apus, Roma va cădea sub loviturile popoarelor migratoare în 476.

28
- În Răsărit, sub împăratul Heraclie (610-641), patriarhul Constantinopolului
primeşte din nou demnitatea şi prestigiul umbrit oarecum de împăratul Justinian I.
- O perioadă de criză pentru Biserică a fost domnia împăraţilor isaurieni (Leon III
Isaurul, Constantin V, Leon IV), care au sprijinit iconoclasmul. Redresarea a venit
prin împărăteasa Irina şi fiul ei Constantin VI.
- La 11 martie 843, în sinodul convocat de împărăteasa Teodora s-a decretat ca
prima duminică din postul mare să fie numită Duminica Ortodoxiei.

29
 ŞCOLILE TEOLOGICE

1. Învăţământul şi literatura creştină

- Porunca Mântuitorului presupune împlinirea misiunii didactice şi sacramentale a
Bisericii.
- Convertirea unor mari oameni de cultură a deschis calea formării unor centre de
cultură creştine. Sfântul Iustin Martirul şi Filosoful organizase un fel de şcoală
particulară.
- Dezvoltarea unui învăţământ religios creştin presupunea şi o terminologie
adecvată. În Biserica din Antiohia apare pentru prima oară denumirea de creştin
pentru a desemna pe adepţii lui Hristos.
- Cuvântul ortodox, format din combinarea cuvintelor ortos - adevărat, corect - şi
doxa - mărire, a fost creat pentru a defini adevărata credinţă creştină.
- Sf. Ignatie al Antiohiei este cel care a folosit termenul catolic, format din cata şi
olicos, care însemna a se întinde peste toate, pentru a defini universalitatea
Bisericii.
- La începutul secolului al III-lea s-a dat scrisului autentic creştin un caracter
ştiinţific. Se încerca o susţinere a adevărului creştin cu argumente preluate din
filosofia greacă şi se aborda o documentare ştiinţifică, dar şi filosofică.
2. Şcoala din Alexandria
- Alexandria - era un vechi centru de cultură elenist. Avea cea mai veche
universitate, care dispunea de 2 biblioteci, organizate la cel mai înalt nivel ştiinţific
din vremea aceea.
- Aici s-a tradus Sf. Scriptură a Vechiului Testament, numită Septuaginta,
îmbinându-se rigurozitatea ştiinţifică cu alegorismul oriental.
- Începuturile şcolii sunt fixate în jurul anului 150. Eusebiu de Cezareea
menţionează că ea exista de mult.
- Şcoala a cunoscut o dezvoltare deosebită în timpul lui Panten, originar din Sicilia.
El a condus şcoala până către anul 200, când a murit punând accent pe exegeza
biblică.
- Lui i-a urmat Clement Alexandrinul. Erudiţia şi evlavia sa au atras un numeros
auditoriu. Cei mai remarcabili ucenici ai săi au fost Origen şi Alexandru, viitorul
episcop al Cezareei Capadociei şi apoi al Ierusalimului.
- Prestigiul şcolii a fost dus mai departe de renumiţi teologi precum: Origen,
Heraclas, Alexandru, Dionisie, Pieriu, Teognost, Petru, Macarie, Didim cel Orb şi
Rodon.
- În comparaţie cu şcolile profesorilor particulari, şcoala din Alexandria a devenit
prin Clement şi Origen, o instituţie bine organizată, cu profesori şi conducători
distinşi, cu un auditoriu impresionant şi program.

30
- Întemeiată din iniţiativa particulară, şcoala a ajuns cu timpul sub autoritatea
episcopului. Auditoriul şcolii nu era în exclusivitate creştin, ci erau prezenţi la
cursuri catehumeni, eretici şi chiar iudei şi păgâni.
- Învăţământul creştin s-a dezvoltat ca o necesitate teologică şi culturală a
creştinismului în concurenţă şi prin analogie cu învăţământul elin, iudaic şi chiar
eretic.
- Învăţământul teologic creştin era organizat în două cicluri: ciclul ştiinţific (logică,
dialectică, fizică), care pregătea ciclul teologic (exegeză, morală şi teologie).
- Baza studiului teologic o constituie interpretarea Sfintei Scripturi, în special după
metoda alegorică.
- Şcoala teologică din Alexandria a avut o mare importanţă pentru viaţa Bisericii,
mai ales pentru teologia trinitară şi hristologică din secolele IV-V.
3. Şcoala din Antiohia
- Începuturile şcolii trebuie fixate în secolul al III-lea Nu putem afirma cu
certitudine că fondatorul acestei şcoli a fost eruditul preot Malchion. Organizarea
învăţământului teologic creştin antiohian i-ar reveni totuşi lui Lucian din Antiohia.
- El a fost hirotonit preot de Pavel de Samosata, preluând conducerea şcolii în jurul
anului 303.
- La şcoala condusă de el a studiat Arie şi Eusebiu de Nicomidia, care după toate
probabilităţile au preluat învăţătura antitrinitară.
- De origine evreu, Lucian s-a remarcat ca un virtuos interpret al Sfintei Scripturi,
făcând o revizuire a Septuagintei după textul ebraic şi după traducerea lui
Teodorian.
- În legătură cu această şcoală este amintit preotul Dorotei - om cultivat, mare
iubitor al lucrurilor divine şi cunoscător al limbii ebraice. Era instruit în ştiinţele
liberale ale grecilor şi se născuse eunuc.
- Şcoala din Antiohia nu a cunoscut o amplă dezvoltare ca cea din Alexandria. Ea a
cunoscut o mai mare importanţă în a doua jumătate a secolului al IV-lea prin
Diodor de Tars.
- Şcoala antiohiană a format totuşi mari personalităţi printre care la loc de frunte
trebuie aşezat Sfântul Ioan Gură de Aur.
4. Şcoala din Cezareea Palestina
- Este în strânsă legătură cu şcoala din Alexandria, deoarece a fost înfiinţată de
Origen după modelul acesteia.
- Origen a fost obligat să părăsească Alexandria în 232. Venind la Cezareea şi-a
continuat activitatea didactică şi literară, înfiinţând o şcoală aici.
- Personalitatea marelui teolog i-a impresionat pe fraţii Teodor şi Atenodor din
Neocezareea, cunoscut cu numele de Grigorie Taumaturgul.
- Un alt discipol de seamă al lui Origen în Palestina a fost episcopul Firmilian al
Cezareei Capadociei.

31
- După moartea lui Origen, nu ştim cine a preluat conducerea şcolii din Cezareea
Palestinei.
- La începutul secolului al IV-lea îl întâlnim ca profesor pe distinsul preot Pamfil,
originar din Berit. El l-a avut ca discipol şi colaborator pe Eusebiu, dedicându-i lui
Origen studii şi opere de mare valoare teologică.
5. Şcoala din Edessa
- Se pare că este mai veche decât cea din Antiohia, pentru că aici a studiat Lucian
din Antiohia sub îndrumarea lui Macarie.
- Pe lângă învăţământul organizat, au existat şi unele şcoli particulare în jurul unor
mari personalităţi: Tertulian şi Sfântul Ciprian în Cartagina, Sfântul Irineu în Galia,
Ipolit şi Caius din Roma, Taţian Asirianul în Siria.

32
 SINOADE ECUMENICE ŞI LOCALE

1. Preliminarii
- Pentru împlinirea misiunii lor, Sfinţii Apostoli au fost încredinţaţi de Mântuitorul
asupra prezenţei Lui reale în mijlocul lor prin lucrarea Sfântului Duh: "Părutu-s-a
Duhului Sfânt şi nouă" (F.A. 15, 28).
- Sistemul sinodal a devenit forma ideală de conducere a Bisericii, precum şi forul
suprem de judecată şi decizie în probleme doctrinare, administrative şi de
disciplină bisericească.
- Perioada persecuţiilor (64-313) nu a permis dezvoltarea firească a sistemului
sinodal.
- Sinod (sin-împreună şi odos-drum) înseamnă a merge pe acelaşi drum, a urma
aceeaşi cale. Referitor la Biserică termenul însemna a hotărî împreună asupra
adevărurilor de credinţă care constituie calea spre mântuire.
- În sinod, după analizarea şi discutarea problemelor controversate se luau decizii
cu acordul majorităţii. Deciziile sinoadelor erau comunicate tuturor comunităţilor
provinciei sau provinciilor respective.
- Sinoadele erau mijloace de afirmare a unităţii bisericeşti, de apărare a credinţei şi
de impunere a disciplinei.
- Primele tipuri de sinoade au fost sinoadele locale sau particulare. Aceste sinoade
erau convocate de episcopul unei eparhii pentru a cunoaşte părerea clerului asupra
unor probleme controversate.
- Primele sinoade locale menţionate de Istoria bisericească s-au ţinut la Palermo în
Sicilia, în Frigia şi Anhialos în Tracia (150).
- Unele sinoade particulare sunt normative până astăzi: Sinodul de la Ancyra (314-
315), Sinodul de la Neocezareea (314-325), Sinodul de la Antiohia (341), Sinodul
de la Sardica (343), Sinodul de la Laodiceea (360-375), Sinodul de la Gangra (360-
370), Sinodul de la Constantinopol (394).
- Un tip special de sinoade particulare extraordinare o formau sinoadele endemice.
Ele erau convocate de un episcop, care le prezida, întrunind pe toţi episcopii
prezenţi întâmplător în acelaşi timp la reşedinţa sa.
- Cel mai înalt for de judecată în Biserică îl constituia Sinodul general sau
ecumenic. În istoria Bisericii sunt cunoscute 7 sinoade ecumenice: Niceea (325),
Constantinopol (381), Efes (431), Calcedon (451), Constantinopol (553),
Constantinopol (680-681) şi Niceea (787).
- Sinodul ecumenic era convocat în cazuri excepţionale pentru a soluţiona mari
dispute teologice care frământau întreg creştinismul.
- Pentru ca un sinod să poată fi declarat ecumenic trebuiau îndeplinite următoarele
condiţii:

33
 a. să fie convocat de împărat;
b. să întrunească episcopii din întreg Imperiul roman care participau
personal sau prin reprezentanţi;
c. să examineze învăţătura de credinţă a Bisericii pe baza Sfintei Scripturi şi
a Sfintei tradiţii şi să o expună într-o definiţie scurtă şi precisă.
- Atribuţiile sinoadelor ecumenice erau următoarele:
- definirea şi confirmarea dogmelor creştine pe baza Sfintei Scripturi şi a
Sfintei Tradiţii şi expunerea lor pe scurt în formă de simboluri de credinţă, precum
şi corectarea fiecărei învăţături ce s-ar ivi în vreo Biserică;
- examinarea şi întărirea Tradiţiei bisericeşti şi delimitarea tradiţiei adevărate
de cea falsă; revizuirea canoanelor sinoadelor anterioare;
- luarea de decizii referitoare la organizarea şi administrarea Bisericii întregi,
precum şi stabilirea gradelor şi drepturilor ierarhiei bisericeşti;
- exercitarea puterii judecătoreşti ca instanţă supremă.

34
 SINODUL I ECUMENIC (325)

1. Disputele teologice premergătoare sinodului

Arianismul este o concepţie raţional-umană de înţelegere a creştinismului, o
coborâre a lui de la înălţimea de religie revelată de Dumnezeu-Tatăl prin însuşi
Fiul Său, Iisus Hristos, la nivelul religiilor naturale păgâne.
- A fost influenţat de: interpretarea istorico-literară a Bibliei, făcută de Şcoala din
Antiohia; de principiile gnostico-filosofice ale gnosticismului alexandrin al lui
Basilide şi Valentin.
- Principiile ereziei ariene:
1. Numai Dumnezeu-Tatăl este principiul necreat şi nenăscut;
2. Fiul este creat prin voinţa Tatălui, nu din fiinţa Lui, ci din nimic, ca prima
Sa creatură, dar nu din veşnicie;
3. Deşi Fiul este o creatură a Tatălui, i se cuvine cinstea cea mai mare
deoarece prin El Dumnezeu a creat totul, inclusiv timpul;
4. Scopul creării Fiului a fost crearea universului. Preluând din gnosticism
învăţătura că materia este rea în sine, Arie, învăţa că Dumnezeu nu poate veni în
contact direct cu materia, căci altfel s-ar întina de aceasta;
5. La crearea universului, Fiul a primit măreţia şi puterea creatoare a Tatălui.
El a devenit Fiu adoptiv al Tatălui. Divinitatea Fiului nu este identică cu a Tatălui,
fiind împrumutată, El nefiind Dumnezeu prin fiinţă, ci prin participare.
- S-a ajuns la negarea egalităţii şi consubstanţialităţii Fiului cu Dumnezeu-Tatăl şi
a dumnezeirii Lui. Se susţinea subordinaţianismul.
- Arie s-a format în şcoala preotului Lucian din Antiohia. El era preot la biserica
Baucalis, una dintre cele mai însemnate din Alexandria.
- Începând cu 318, Arie a început să răspândească erezia sa. Episcopul Alexandru
convoacă un sinod cu episcopii din Egipt, Siria şi Pentapole la Alexandria, în 321.
Sinodul a aprobat în unanimitate învăţătura că Fiul lui Dumnezeu este deofiinţă şi
veşnic cu Tatăl. Arie, episcopii Secundus de Ptolemaida, Theonas de Marmarica şi
câţiva preoţi arieni au fost excomunicaţi.
- Arie se refugiază la colegul şi prietenul său, episcopul Eusebiu de Cezareea
Palestinei. Susţinut de episcopul Eusebiu de Nicomidia, se convoacă un sinod la
Nicomidia care respinge deciziile sinodului de la Alexandria.
- La Nicomidia, Arie va compune Thalia sau Banchetul, o culegere de imnuri şi
cântări bisericeşti, uşor de memorat şi interpretat de credincioşi, dar care conţinea
doctrina ariană.
2. Sinodul I ecumenic
- Împăratul Constantin cel Mare, pentru restabilirea liniştii în imperiu, va convoca
un sinod ecumenic, la care vor participa episcopii vremii. În sprijinul acestei idei,
el va pune la dispoziţia sinodalilor: poşta publică, masa şi cazarea gratuită.

35
- Din considerente practice şi strategice, sinodul se va ţine la Niceea. Oraşul, fiind
aproape de Nicomidia, capitala imperiului, asigura prezenţa împăratului a şedinţele
importante ale sinodului şi supravegherea atentă a discuţiilor teologice şi deciziilor
dogmatice.
- La sinod au participat episcopi din toate provinciile imperiului, ca şi din afară.
"Nici scitanul nu lipsea din ceată", spune Eusebiu de Cezareea, făcând referire la
prezenţa unui episcop din Scythia Minor la lucrările sinodului.
- Printre participanţi menţionăm: Alexandru al Alexandriei, Osius de Cordoba,
Nicolae al Mirei, Spiridon al Trimitundei, Iacob de Nisibi etc., ca şi Sfântul
Atanasie, diaconul şi apoi succesorul episcopului Alexandru al Alexandriei.
- Papa Silvestru nu a putut participa, dar a delegat pe preoţii Vitus şi Vicentius. Au
participat 318 episcopi.
- Împăratul Constantin cel Mare era preşedinte de onoare la şedinţele la care a
participat. Preşedinţia efectivă a aparţinut episcopilor Eustatie al Antiohiei şi
Alexandru al Alexandriei.
- Sinodalii l-au socotit pe împărat ca fiind "episcop pus de Dumnezeu pentru
treburile din afară ale Bisericii".
- Din nefericire nu s-au mai păstrat documentele sinodului, decât Simbolul de
credinţă nicean, lista episcopilor participanţi, canoanele sinodului şi scrisoarea
sinodală.
- Părinţii sinodali au mărturisit dumnezeirea Fiului şi egalitatea şi
consubstanţialitatea Lui cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Iisus Hristos este Fiul lui
Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu adevărat şi consubstanţial sau deofiinţă cu Tatăl.
- În cadrul sinodului s-au profilat trei direcţii:
1. Majoritatea episcopilor, în frunte cu Alexandru al Alexandriei şi Osius de
Cordoba, susţineau dumnezeirea Fiului, egalitatea şi consubstanţialitatea
(omousios) cu Tatăl.
2. Un grup de 20 de episcopi în frunte cu Secundus de Ptolemaida şi
Theonas de Marmarica susţineau învăţătura lui Arie.
3. Eusebiu de Nicomidia, împreună cu un grup de episcopi, pledau pentru o
formulă intermediară între Ortodoxie şi arianism: Iisus Hristos era asemănător
după fiinţă (omiusios) cu Tatăl şi nu deofiinţă cu El.
- Simbolul de credinţă niceean constituie primul document scris care trebuie
respectat şi crezut, după Sfânta Scriptură.
- Cu excepţia episcopilor Secundus de Ptolemaida, Theonas de Marmarica şi a
preotului Arie, toţi părinţii sinodali au semnat Simbolul de credinţă.
- Arie şi cei doi episcopi egipteni împreună cu alţi preoţi şi diaconi au fost exilaţi
în Illyricul occidental. Aici a atras la arianism episcopii: Ursacius de Singidunum
şi Valens de Mursa.
3. Schisma meletiană

36
- În Egipt, creştinii erau dezbinaţi din cauza schismei provocate de episcopul
Meletie de Lycopolis. Sinodul a hotărât ca atunci când va muri un episcop ortodox,
locul lui să poată fi luat de un episcop meletian dacă a fost ales canonic şi
confirmat de episcopul Alexandriei.
4. Schisma novaţiană
- Secta rigoristă întemeiată de preotul Novaţian în Biserica Romei după 251.
- Această grupare s-a unit cu cea a lui Novat din Cartagina şi a provocat scindarea
Bisericii Cartaginei.
- Sinodul a hotărât recunoaşterea clerului novaţian după o nouă punere a mâinilor,
care însă nu însemna o nouă hirotonie, ci o formă de penitenţă.
5. Data serbării Paştilor
- Bisericile din Răsărit serbau Paştile la o dată diferită de cea ţinută de Bisericile
din Apus.
- Sinodalii au decis ca toţi creştinii de pretutindeni să serbeze Paştile în prima
duminică după lună plină care urmează echinocţiului de primăvară, dar dacă
acea duminică ar coincide cu Paştile iudaice (14 Nissan), Paştile creştinilor să se
amâne pentru duminica următoare.
6. Canoanele Sinodului I ecumenic
- Părinţii sinodali au alcătuit 20 de canoane.
- Se stabileşte să fie excluşi de la hirotonie cei care se fac eunuci de bunăvoie (can.
1), neofiţii (can. 2), cei care au săvârşit crime sau au apostaziat în timpul
persecuţiilor.
- Se interzice clericilor perceperea dobânzilor pe împrumuturi, părăsirea bisericilor
lor pentru a merge la altele şi era declarată nulă hirotonia făcută de un alt episcop
decât titularul eparhiei respective.
- La hirotonia episcopului trebuiau să fie prezenţi cel puţin trei episcopi, iar ceilalţi
din cuprinsul mitropoliei să-şi dea consimţământul.
- Canonul 6 confirma drepturile mitropoliţilor din Roma, Alexandria şi Antiohia
faţă de episcopii aflaţi sub jurisdicţia lor.
- Canonul 7 acorda întâietate de onoare episcopului Ierusalimului.
- Canonul 8 stabilea criteriile reprimirii ereticilor şi schismaticilor în Biserică.
- Episcopul Pafnutie al Tebaidei de Sus (Egipt) a propus ca preoţii să se poată
căsătorii: "nu trebuie pus clericilor un jug atât de greu". El propunea ca cei intraţi
în cler necăsătoriţi să nu se mai căsătorească, dar cei care s-au căsătorit înainte de
hirotonie să fie liberi să-şi păstreze soţiile lor.
- Împăratul a confirmat hotărârile Sinodului I ecumenic şi le-a dat valoare de lege
civilă.
- Au fost exilaţi episcopii Eusebiu de Nicomidia, Theognis de Niceea şi Maris de
Calcedon.
7. Disputele şi sinoadele ariene după Sinodul I ecumenic
- Rezistenţa arienilor a continuat şi după Sinodul I ecumenic.

37
- În 326 împăratul Constantin cel Mare a chemat din exil pe episcopii Eusebiu de
Nicomidia şi Theognis din Niceea.
- Prin deciziile imperiale, arianismul s-a întărit pe trei direcţii:
a. arianismul extremist sau radical, care nega consubstanţialitatea Fiului cu
Tatăl. Adepţii erau numiţi anomei sau anomieni.
b. arianismul moderat sau semiarianismul, care afirma că Fiul este
asemănător după fiinţă cu Tatăl.
c. arianismul omian, care afirma că Fiul este "asemănător cu Tatăl în toate"
sau "asemănător cu Tatăl după Scripturi". Aveau în frunte pe Acachie de Cezareea.
- Sf. Atanasie cel Mare, ales episcop al Alexandriei în 328, a refuzat reprimirea lui
Arie în comuniunea Bisericii.
Sinoadele de la Constantinopol şi Antiohia din anul 330
- S-a ajuns ca importante scaune episcopale să fie ocupate de arieni.
- Se creează un precedent pentru amestecul curţii imperiale în treburile interne ale
Bisericii. Astfel, au fost aleşi mulţi episcopi care erau mai interesaţi să obţină
bunăvoinţa împăratului decât să apere interesele Bisericii.
- După eliminarea episcopilor Eustatie al Antiohiei şi Marcel ale Ancyrei, arienii
au declanşat o violentă campanie de denigrare şi subminare a personalităţii Sf.
Atanasie cel Mare.
Sinoadele de la Tyr şi Ierusalim din anul 335
- În 335 s-au deschis la Tyr lucrările unui sinod convocat de împăratul Constantin
cel Mare. Semiarienii, care predomină sinodul, îl acuză pe Sf. Atanasie. El este
depus din scaunul episcopal şi exilat. Sf. Atanasie a părăsit sinodul şi a venit la
Constantinopol, unde a cerut audienţă la împărat.
- În urma confruntării directe dintre Sf. Atanasie şi 6 episcopi, împăratul ordonă
exilul la Treveri, în nordul Galiei.
Sinodul de la Sardica din anul 343
- În 338 s-a hotărât întoarcerea episcopilor exilaţi la scaunele lor. S-a permis Sf.
Atanasie să se întoarcă la Alexandria.
- Pentru clarificarea mai multor simboluri de credinţă şi a situaţiei Sf. Atanasie, a
fost convocat la Sardica, în 343, a unui sinod.
- Sinodul a întrunit aproape 80 de episcopi occidentali, având în centru pe Osiu de
Cordoba.
- Au fost abordate trei probleme:
a. cercetarea sfintei şi drepte credinţe pe care au stricat-o semiarienii;
b. cercetarea situaţiei episcopilor depuşi din scaunele lor de semiarieni şi
legalitatea acestor depuneri;
c. cercetarea abuzurilor şi violenţelor semiarienilor împotriva clerului şi
credincioşilor ortodocşi.

38
- Sinodul de la Sardica a aprobat 21 de canoane. De asemenea, s-a cerut
magistraţilor, guvernatorilor şi împăraţilor să se ocupe cu problemele statului şi să
nu se amestece în treburile Bisericii.
Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348-378
- Din punct de vedere bisericesc Illyricul occidental se afla sub jurisdicţia
episcopului Romei.
- Episcopul Fotin învăţa că Logosul divin nu este decât raţiunea impersonală a lui
Dumnezeu.
- Sinodul de la Sirmium din 351 dă prima formulă de credinţă de la Sirmium.
Formula evita folosirea termenilor omousios şi omiusios şi condamna pe cei care
susţin că substanţa sau fiinţa lui Dumnezeu se dilată sau se restrânge.
- În anul 357 s-a aprobat a doua formulă de credinţă de la Sirmium. La presiunea
împăratului chiar şi episcopul Osiu de Cordoba a subscris la această formulă.
- La sinodul din 358 s-a dat a treia formulă de la Sirmium. Aceasta condamna
arianismul radical. Ea a fost primită cu încredere chiar şi de apărătorii Ortodoxiei
niceene.
- A patra formulă de la Sirmium din 359 avea conţinut omian.
- Împăratul Iulian, renunţând la creştinism, a acordat libertate de manifestare
tuturor direcţiilor creştine.
- După întoarcerea din exil, Sf. Atanasie a convocat un sinod la Alexandria, în 362.
Acest sinod a apărat dumnezeirea Fiului şi a Duhului Sfânt şi consubstanţialitatea
Sfintei Treimi.
- Datorită neutralităţii religioase a împăratului Valentinian I şi a susţinerii ortodoxe
a împăratului Graţian, ortodocşii au reuşit să aleagă în principalele metropole
episcopi ortodocşi.
- A cincia formulă de la Sirmium (378) era pur ortodoxă. Ea proclama
consubstanţialitatea şi egalitatea Fiului şi Sfântului Duh cu Dumnezeu Tatăl.

39
 SINODUL II ECUMENIC (381)

1. Teologia pnevmatologică premergătoare sinodului

- Pnevmatomahismul - termen format din cuvintele greceşti: pnevma - duh şi mahi
- luptă, înseamnă o învăţătură greşită care combate adevărul despre Duhul Sfânt
negându-i dumnezeirea, egalitatea şi consubstanţialitatea cu Tatăl şi Fiul. Ei
interpretau greşit textul de la Evrei 1,14 - "Duh slujitor" - considerând că Duhul
Sfânt este o creatură a Tatălui.
- Iniţiatorul ereziei este considerat episcopul arian Macedonie al
Constantinopolului, depus din scaunul episcopal în anul 360. Pnevmatomahii au
fost numiţi şi macedonieni sau maratonieni, după numele diaconului Maratoniu,
depus din treaptă de Sinodul de la Constantinopol, 360.
- Prima menţiune a acestei menţiuni s-a făcut la sinodul de la Sirmium din anul
358.
- Sf. Atanasie cel Mare, scriind prietenului său Serapion, îi comunică că unii dintre
cei care au renunţat la arianism învăţau că Duhul Sfânt este doar o creatură, un
spirit slujitor care se deosebeşte de îngeri numai prin grad. Această erezie trebuie
combătută.
- Sf. Atanasie va convoca la Alexandria un sinod în 362 pentru a clarifica şi defini
învăţătura despre dumnezeirea şi raportul de reciprocitate a persoanelor Sfintei
Treimi.
- Sf. Vasile cel Mare a combătut pe pnevmatomahi în lucrarea Despre Sfântul Duh,
în care mărturisea dumnezeirea, egalitatea şi consubstanţialitatea persoanelor
Sfintei Treimi. Sf. Vasile prefera termenul de omotimos (de aceeaşi cinstire) făcând
referire la persoana Sfântului Duh.
- În Epistola a VIII-a Sf. Vasile învăţa foarte clar că Duhul Sfânt este egal şi nu
inferior Tatălui şi Fiului. De asemenea, în lucrarea Contra lui Eunomiu, Sf. Vasile
îl combate pe Eunomiu, arian extremist, care credea că Fiul este creatura Celui
nenăscut, adică a Tatălui, iar Paracletul sau Duhul Sfânt este creatura Celui Unul-
Născut, adică a Fiului.
- Sf. Epifanie de Salamina a combătut erezia în lucrarea Panarion sau Contra
tuturor ereziilor.
- Sf. Grigorie de Nazianz în Cuvântarea a V-a teologică mărturiseşte pe Duhul
Sfânt ca fiind consubstanţial cu Tatăl.
- Sf. Grigorie de Nyssa a combătut pnevmatomahii în tratatul Despre Sfântul Duh
contra pnevmatomahilor macedonieni, din 380.
- Cea mai bună lucrare a antichităţii creştine referitoare la Sfântul Duh aparţine lui
Didim din Alexandria sau Didim cel Orb. În tratatul Despre Sfântul Duh, el

40
combate cu argumente precise pe pnevmatomahi, prezentând şi informaţii
preţioase despre fundamentarea lor teologică.
- Pnevmatomahismul a fost cunoscut şi combătut şi de episcopatul apusean,
începând cu anul 378.
- Sf. Ambrozie al Milanului, în lucrarea Despre Duhul Sfânt, combate pe ereticii
pnevmatomahi şi susţine cu argumente scripturistice şi patristice dumnezeirea şi
consubstanţialitatea Sfântului Duh cu Tatăl şi cu Fiul.
- Observăm că atât episcopatul răsăritean, cât şi cel apusean era preocupat de
combaterea pnevmatomahismului.
2. Sinodul al II-lea ecumenic
- Sprijiniţi de împăratul Valens, arienii ocupaseră în Constantinopol majoritatea
bisericilor şi scaunul episcopal. Clerul şi credincioşii ortodocşi au cerut Sf.
Grigorie de Nazianz să vină şi să ocupe scaunul episcopal, rămas gol în 375.
- Întrucât Sf. Grigorie fusese hirotonit episcop pentru Sasima, o mică localitate din
Capadocia de Sf. Vasile cel Mare, unii episcopi au considerat drept încălcarea unei
prevederi canonice venirea sa la Constantinopol.
- În realitate el n-a ocupat scaunul episcopal de la Sasima, al cărui titular formal
era din 371, iar transferul la Constantinopol s-a făcut cu acordul mai multor
episcopi.
- Episcopul Petru de Alexandria, invidios pe Sf. Grigorie a încercat să impună în
scaunul din Constantinopol pe Maxim Cinicul. Astfel, în vara anului 380, atunci
când Sf. Grigorie era bolnav un grup de episcopi egipteni trimişi de episcopul
Petru al Alexandriei, au hirotonit chiar în biserica Anastasis pe Maxim Cinicul ca
episcop de Constantinopol. Acest eveniment a fost condamnat de clerul şi
credincioşii de aici. Maxim Cinicul a fost nevoit să se retragă la Tesalonic.
- Sf. Grigorie a dorit să părăsească oraşul, dar clerul şi credincioşii s-au opus.
- Ideea convocării unui sinod general, care să reunească episcopii din Răsărit şi
Apus, era susţinută de ambii auguşti pentru a fi eliminate ultimele rezistenţe ariene
şi pentru a fi condamnată erezia pnevmatomahă. S-a ajuns ca cei doi auguşti să
convoace în sinoade separate episcopii din provinciile subordonate lor.
- Sinodul de la Aquileea din 381 întrunea episcopii occidentali şi illyrieni. La
rândul său, Teodosie cel Mare a convocat un sinod general pentru a confirma
învăţătura ortodoxă de la Niceea, pentru condamnarea ereziei pnevmatomahe şi
pentru aprobarea alegerii Sfântului Grigorie de Nazianz.
- La Sinodul de la Constantinopol din 381 au participat 150 de episcopi,
majoritatea răsăriteni.
- Preşedinţia sinodului a fost deţinută mai întâi de episcopul Meletie al Antiohiei,
iar după moartea acestuia de Sf. Grigorie de Nazianz. După retragerea acestuia, la
conducerea sinodului şi a scaunului de Constantinopol va fi ales un laic - Nectarie.

41
- Sf. Grigorie a încercat să pună capăt schismei antiohiene, susţinând recunoaşterea
lui Paulin ca episcop de Antiohia, fiind în acord cu Biserica Romei, Biserica
Alexandriei şi cu Sfântul Ambrozie de Mediolanum.
- Sf. Grigorie se confruntă cu refuzul episcopilor egipteni şi a celor din Macedonia
cu privire la canonicitatea alegerii sale în scaunul de Constantinopol. În semn de
protest, ei au refuzat să participe la Sfânta Liturghie oficiată de Sf. Grigorie.
- Pentru pacea Bisericii, Sf. Grigorie se retrage din scaun.
- Discuţiile cu episcopii pnevmatomahi s-au soldat cu eşec. Respingând crezul şi
învăţătura ortodoxă despre Sfântul Duh, ei au părăsit sinodul.
- Deşi definiţia dogmatică integrală a Sinodului II ecumenic s-a pierdut, un
rezumat al ei este cuprins în Scrisoarea Sinodului de la Constantinopol din anul
382, trimisă papei Damasus şi episcopatului apusean.
- Apolinarie, episcop de Laodiceea, dorind să explice unirea ipostatică a celor două
firi, dumnezeiască şi omenească, folosindu-se de trihotonismul platonic, a ajuns la
concluzia greşită conform căreia la întrupare, Mântuitorul Hristos a primit numai
trupul omenesc şi sufletul animal, iar locul sufletului raţional şi nemuritor l-a luat
Logosul divin.
3. Simbolul de credinţă constantinopolitan
- Este o parte a definiţiei dogmatice a Sinodului II ecumenic. Cele mai importante
adaosuri sunt cele 5 articole referitoare la învăţătura despre Duhul Sfânt, despre
Biserică, despre Botez, despre învierea morţilor şi viaţa veşnică.
- În formularea simbolului părinţii sinodali s-au ferit să mai folosească pentru a
mărturisi consubstanţialitatea Duhului Sfânt cu Tatăl şi cu Fiul, termenul
omousios, adoptând formula patristică doxologică: "Cel ce împreună cu Tatăl şi cu
Fiul este adorat şi mărit".
- Simbolul de credinţă a fost introdus în rânduiala Sfintei Liturghii mai întâi în
Antiohia de patriarhul monofizit Petru Gnafevs sau Fullo, după anul 471, în timpul
împăratului Leon I.
- Patriarhul Timotei al Constantinopolului a dispus ca Simbolul niceean să se
rostească la fiecare slujbă, înlocuind vechea practică de a fi rostit numai o singură
dată pe an, în Vinerea Patimilor.
- În anul 567 împăratul bizantin Iustin II a înlocuit printr-un edict Simbolul niceean
cu Simbolul constantinopolitan sau niceo-constantinopolitan.
4. Canoanele Sinodului II ecumenic
- Deşi colecţiile de canoane greceşti atribuie Sinodului II ecumenic 7 canoane, în
realitate el a formulat numai 4 canoane.
- Cel mai important canon este 3, care nu stabileşte episcopului
Constantinopolului, capitala imperiului, jurisdicţie specială asupra celorlalţi
episcopi răsăriteni, ci îl scoate de sub jurisdicţia mitropolitului de Heracleea şi-i
conferă întâietate onorifică după episcopul Romei.

42
- Din cauza canonului 3, Biserica Romei a refuzat timp îndelungat să integreze în
colecţiile sale dispoziţiile canonice ale Sinodului II ecumenic.
5. Sinodul de la Aquileea din anul 381
- S-a deschis oficial la 3 septembrie 381 în prezenţa reprezentanţilor împăratului
Graţian şi a 35 de episcopi din Italia, Illyricum, Galia şi Africa. Din Imperiul de
Răsărit nu a participat nici un episcop. Au fost prezenţi la Sinodul II ecumenic.
- Sinodul a fost prezidat de episcopul Valerian de Aquileea, asistat de Sf.
Ambrozie al Mediolanului şi Eusebiu de Bolonia.
- Sinodalii s-au pronunţat pentru condamnarea şi depunerea din cler a arienilor,
deoarece au refuzat să adere la Ortodoxia niceeană.
- Înainte de a părăsit Aquileea, sinodalii au alcătuit 4 scrisori: una către episcopii
Galiei, trei către împăraţii Graţian, Valentinian II şi Teodosie cel Mare, în care se
comunicau deciziile sinodului.
- Sinodul a fost o nouă reuşită împotriva arianismului şi, prin deciziile sale, erezia
şi-a încetat oficial existenţa în Illyricum.
- Împăratul Teodosie cel Mare a făcut o ultimă încercare de atragere a arienilor şi
pnevmatomahilor la Ortodoxie, convocând Conferinţa de la Constantinopol din
383. Refuzul ereticilor de a recunoaşte hotărârile celor 2 sinoade ecumenice l-a
determinat pe împărat să declare obligativitatea respectării lor în întreg imperiul
său.

43
 SINODUL III ECUMENIC DE LA EFES (431)

1. Disputele hristologice anterioare sinodului

- Declanşarea marilor dispute hristologice în Biserică au coincis cu ultima fază a
disputelor trinitare. Legătura intrinsecă dintre dogma trinitară şi cea hristologică
impunea chiar provocarea unor astfel de dispute pentru lămurirea şi formularea
învăţăturii ortodoxe.
- După primele 2 sinoade ecumenice, teologii creştini erau preocupaţi de
înţelegerea modului cum S-a arătat în trup Logosul divin, egal şi consubstanţial cu
Tatăl, şi cum poate fi definit raportul dintre divinitatea şi umanitatea lui Hristos.
- Pentru Biserica creştină neschimbabilitatea firii dumnezeieşti este condiţia sine
qua non pentru mântuirea omului.
- Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice au luptat pentru apărarea formulelor de
credinţă şi a termenilor tehnici care eliminau orice echivoc.
- Anatematizarea persoanelor (ereticilor) a cauzat distrugerea operelor lor, încât
este dificil ca astăzi să se contureze o imagine clară şi obiectivă asupra
problematicii hristologice din acel timp.
- Iniţiatorul disputelor hristologice a fost episcopul Apolinarie de Laodiceea (†
390), în Siria. El îşi fundamenta hristologia sa pornind de la trihotomismul
platonic. Negând sufletul raţional (nous) în Hristos, el aşează în loc Logosul divin
pentru a da astfel subzistenţă la ce mai păstrase din natura umană, adică trupul
(sarx) şi sufletul senzitiv (psihi).
- Învăţătura lui Apolinarie a fost aspru criticată în secolul al IV-lea, în special Sf.
Grigorie de Nazianz şi Sf. Grigorie de Nyssa.
- Teologii antiohieni (Diodor de Tars, Teodor de Mopsuasia şi Teodoret de Cyr),
influenţaţi de filosofia aristotelică au accentuat atât de mult deosebirea şi
integritatea celor două firi în Iisus Hristos încât au ajuns să nege unirea ipostatică.
Cel care a expus într-o formă radicală hristologia antiohiană a fost Nestorie.
- Împăratul Teodosie II, dorind să pună capăt nesfârşitelor dispute şi intrigi pentru
ocuparea scaunului episcopal şi auzind de faima lui Nestorie, a decis să-l
promoveze ca episcop al capitalei.
- În Constantinopol, Nestorie a găsit 2 grupări care se confruntau în legătură cu
atributul "Născătoare de Dumnezeu" (teotokos), dat Sfintei Fecioare Maria.
- Pentru Nestorie, unirea celor 2 firi este o unire voluntară bazată pe bunăvoinţa lui
Dumnezeu, cele două firi sau două ipostase fiind unite prin bunăvoinţă într-o
singură persoană. El nu acceptă unirea fizică, reală a firilor.
- Cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos sunt 2 persoane, dar aceste două
persoane sunt unite prin persoana unică a lui Hristos, care se numeşte persoana de
unire.

44
- Pentru Nestorie persoana de unire este fictivă şi artificială, iar unirea nu implică
nici o consecinţă, ea fiind o unire voluntară. Persoana de unire nu reuşeşte să
suprime cele două ipostasuri sau persoane încât Hristos să fie o singură unitate, un
singur ipostas, ci ele rămân şi după unire două esenţe separate unite doar în lucrare,
voinţă şi cinstire. O astfel de unire exclude categoric comunicarea însuşirilor
celor 2 firi.
- Teoria lui Nestorie conducea la respingerea atributului de Născătoare de
Dumnezeu sau Maică a lui Dumnezeu, conferit de Biserică Sfintei Fecioare Maria.
- Doctrina nestoriană a fost propagată şi printre călugării egipteni provocând
discuţii aprinse. Sfântul Chiril al Alexandriei a trimis o scrisoare pastorală
monahilor din Egipt în care era combătută învăţătura nestoriană şi apărată unitatea
personală a lui Hristos şi atributul de Născătoare de Dumnezeu ca doctrină
ortodoxă.
- Nestorie a criticat această scrisoare, iar Sf. Chiril i-a adresat o scrisoare în 429 în
care îi cerea să renunţe la învăţăturile greşite.
- În 430 Sf. Chiril a scris din nou lui Nestorie, într-o expunere precisă, denumită
ulterior "Epistola dogmatică a Sfântului Chiril".
- Nestorie a formulat o scrisoare de răspuns, în care îşi argumentează învăţătura cu
texte din Sf. Scriptură şi din Simbolul de credinţă. El considera că termenul unire
(sinafia) defineşte cel mai bine unirea firilor, iar expresia biblică despre umanitatea
lui Hristos ca templu al Logosului este cea mai potrivită.
- Sfântul Chiril a dezvăluit public disputa hristologică şi a compus 3 memorii cu
conţinut dogmatic despre învăţătura de credinţă ortodoxă. Memoriile au fost
adresate împăratului Teodosie II, împărăteselor Eudochia, soţia lui Teodosie, şi
Pulcheria, sora lui şi prinţeselor Arcadia şi Marina, surorile mai mici ale
împăratului.
- În acest timp Nestorie a trimis la Roma 2 scrisori în care cerea lămuriri asupra
doctrinei pelagienilor şi înştiinţa Biserica Romei despre apolinariştii găsiţi de el în
Constantinopol, care foloseau în mod abuziv termenul teotokos.
- Sfântul Chiril a trimis papei Celestin o scrisoare, care însoţea un dosar
documentar cu omiliile lui Nestorie şi corespondenţa sa cu Nestorie. Papa Celestin
a convocat un sinod la Roma, în luna august 430. Sinodul a considerat învăţătura
Sfântului Chiril corectă, iar pe Nestorie l-a acuzat de pelagianism şi de promovarea
unei învăţături greşite.
- Sfântul Chiril încurajat de sprijinul Romei a convocat un sinod local la
Alexandria (3 noiembrie 430), care a condamnat nestorianismul. Deciziile
sinodului cuprind alături de epistola dogmatică a Sfântului Chiril şi cele 12
capitole sau anatematisme pe care Nestorie trebuia să le accepte ca să rămână în
comuniunea Bisericii.

45
- Anatematismele rezumau într-o formă concisă hristologia Sfântului Chiril. Pentru
Sfântul Chiril termenii fire, ipostas şi persoană au în general acelaşi înţeles, adică
individul concret.
- Hristologia Sfântului Chiril este dominată de persoana Logosului întrupat,
Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit care este identic cu Iisus Hristos. În timp ce
Nestorie accentua permanent existenţa celor 2 elemente (divin şi uman) de sine
stătătoare în Hristos, Sfântul Chiril accentuează mai mult unicitatea lui Hristos,
fără a renunţa chiar şi formal la mărturisirea credinţei despre cele 2 firi ale
Mântuitorului.
- Coordonatele principale ale teologiei hristologice a Sfântului Chiril:
1. Unitatea indisolubilă a Logosului cu Trupul său, care garantează unitatea
desăvârşită a lui Iisus Hristos fără vreo schimbare a firilor.
2. Unirea celor 2 firi în Iisus Hristos este o unire ipostatică, reală, naturală,
adevărată. Ea nu înseamnă nici amestec, nici contopire.
3. Unitatea nu a amestecat firile, ci le-a păstrat deosebirea.
4. Firea dumnezeiască nu-şi are existenţa din Fecioara Maria, iar Iisus
Hristos nu este un templu în care s-a pogorât Logosul, ci înseamnă unirea cu acesta
din momentul zămislirii în pântecele Fecioarei.
5. Nu sunt 2 Fii, ci unul singur, conform formulei: "O singură fire întrupată
a lui Dumnezeu-Cuvântul" sau "o singură ipostasă întrupată a Logosului".
- Iniţiatorul teoriei enipostazei sau a însuşirii umanităţii de către Logos, a fost
formulată cu un secol înainte de Leonţiu de Bizanţ.
2. Sinodul al III-lea ecumenic
- Confruntările religioase care au antrenat întreaga Biserică, impuneau convocarea
unui sinod ecumenic.
- Sinodul urma să se deschidă la Efes, la 7 iunie 431, însă datorită participării
slabe, s-a amânat. Confruntările teologice au fost secondate de interesele politico-
religioase.
- Alături de Sfântul Chiril erau peste 50 de episcopi, în timp ce Nestorie, însoţit de
câţiva episcopi, era sprijinit şi de Ioan de Antiohia şi de alţi episcopi orientali.
Comisul Candidian, delegatul împăratului, tergiversa deschiderea sinodului în
speranţa unei mai ample susţineri pentru Nestorie.
- La sinod au fost prezenţi 198 de episcopi. Au lipsit: Nestorie, Ioan al Antiohiei cu
sufraganii săi şi delegaţii papei Celestin. Din ţinuturile dunărene a participat
episcopul Timotei al Tomisului.
- Sinodalii, bazându-se pe învăţătura Sfintei Scripturi, sub conducerea Sfântului
Chiril, au mărturisit că în Iisus Hristos sunt 2 firi, una divină şi una umană, dar o
singură persoană, cea divină a Fiului lui Dumnezeu. Unirea celor 2 firi este o
unire firească, ipostatică, nu una morală. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este
consubstanţial cu Tatăl după Dumnezeu şi consubstanţial cu noi după umanitatea

46
Pe care a primit-o în sânul Fecioarei Maria. De aceea Sfintei Fecioare Maria i se
cuvine demnitatea de Născătoare de Dumnezeu (teotokos).
- Sosind Ioan al Antiohiei, însoţit de sufraganii săi, şi aflând de condamnarea lui
Nestorie, a deschis un nou sinod la care au participat numai 43 de episcopi care s-
au pronunţat în favoarea lui Nestorie.
- Între timp, sosind delegaţii papali la sinodul condus de Sfântul Chiril, au mai fost
ţinute încă 6 şedinţe.
- Au fost elaborate 8 canoane: canonul 7 interzicea adăugiri sau modificări la
simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan; canonul 8 confirma autocefalia
Bisericii din Cipru faţă de Patriarhia Antiohiei, acesta fiind primul act de acest fel
din istoria Bisericii.
3. Unirea dintre alexandrini şi antiohieni (433)
- Deşi lucrările Sinodului III s-au încheiat, disputele teologice au continuat.
Episcopatul oriental nu agrea condamnarea lui Nestorie, pe care o considera drept
o înjosire a prestaţiei teologice a Şcolii din Antiohia.
- Episcopul Ioan era interesat de refacerea comuniunii cu Roma, Constantinopol,
Alexandria şi Ierusalim, considerând că disputele teologice au fost generate de
folosirea unor termeni sau formule diferite pentru a reda adevărul de credinţă.
- Un rol important de mediator l-a avut venerabilul episcop Acaciu de Beroia în
Siria. Printr-o corespondenţă intensă s-a ajuns la împăcare.
- Episcopii Ioan al Antiohiei şi sufraganii săi recunoşteau depunerea lui Nestorie şi
alegerea lui Maximian ca episcop al Constantinopolului, condamnarea
nestorianismului şi admiterea apelativului Născătoare de Dumnezeu, iar Sfântul
Chiril nu cerea recunoaşterea expresă a celor 12 Anatematisme.
- La 12 aprilie 433 se semna de către cei doi (Ioan al Antiohiei şi Sfântul Chiril)
formula de unire.
- Unirea din 433 nu a rezolvat decât parţial disensiunile din Biserică: unii episcopi
orientali îl acuzau pe Ioan al Antiohiei că a cedat în faţa alexandrinilor, iar unii
episcopi egipteni reproşau Sfântului Chiril că a renunţat la expresii ca: "o singură
fire", "unire fizică" proprii hristologiei alexandrine.
- Se adaugă nemulţumirea celei de-a treia grupe, a nestorienilor, care se
împotriveau atât alexandrinilor, cât şi antiohienilor, considerându-i trădători.
- Pentru a slăbi rezistenţa nestorienilor, împăratul a ordonat exilarea lui Nestorie în
anul 435 mai întâi la Petra, în Arabia, iar apoi la Oasis în Egipt, unde a murit în
anul 450. Aici el va scrie Cartea lui Heraclid din Damasc, care conţine învăţătura
sa hristologică.
- Tot din ordinul împăratului au fost confiscate şi arse scrierile nestoriene şi
interzise adunările lor.
- În 489, nestorienii, toleraţi în Persia, au înfiinţat la Nisibi o şcoală sub conducerea
mitropolitului Barsuma, reuşind să extindă influenţa lor în Mesopotamia, Arabia,
Turchestan şi chiar în India şi vestul Chinei.

47
- Sinodul III ecumenic şi Simbolul de unire din 433 constituie o importantă bază
teologică între hristologia precalcedoniană şi cea calcedoniană şi o sinteză ideală a
gândirii patristice până al Sinodul de la Calcedon.

48