Edvard Munch, cel mai cunoscut pictor de origine norvegiana, se lasa incadrat in

categoria celor ce au intemeiat arta moderna, capatand conturul unui precursor al

expresionismului, dar si al simbolului suferinţelor psihice pe care le-a transpus în
opera sa de-a lungul timpului.
Lucrarea sa „Strigătul” i-a raspandit numele peste hotare, continuand să intrige şi
astăzi prin mesajul patrunzator pe care il transmite.
Prin natura sa solitară, reprezentant al anxietăţii şi totodată interesat de cunoaşterea
relaţiilor interumane, toate acestea se vor marca drept definitorii în esenţa creaţiei
sale.
„Vrem mai mult decât o simplă fotografie a naturii. Nu vrem să pictăm imagini
frumoase pentru a fi atârnate pe pereţii unor camere. Vrem să creăm sau cel puţin
să punem bazele unei arte care să ofere ceva omenirii. O artă care se atestă şi se
angajează. O artă creată din inimă în cel mai intim mod cu putinţă”, afirma Edvard
Munch.
Astfel, pictorul isi face cautarile ghidat de patosul fata de esenta bruta a naturii. Ochii
privitorului isi asuma aparenta afisata, trecand prin propiul filtru al sensibilitatii
vibratia tabloului. Aceste unde pot atinge cele mai fragile corzi, spulberand iluzia
unei fericiri efemere si starnind cugetul sa sparga granite ce i-au fost straine pana
atunci.
Prinsa in sinteza unui discurs profund personal, opera se observa evident marcata
de experienţele şi trăirile lăuntrice ale artistului. Asa cum indragostitul isi asterne
sufletul in palmele iubirii sale, pictorul pateaza sevaletul cu ramasite din vopseaua
inimii sale. In ciuda temelor vehiculante in epoca, respectiv imaginea femeii,
imaginea de sine, aspecte ale deadenţei, acestea reusesc sa fie transpuse intr-o
maniera ce iese din rutina obisnuita adaugand eleganta si rafinament. Sunt mai
degrabă imagini formate in spectrul mental, conturate de propriile sale trăiri, de
amintiri sau de experienţe personale.

Lasand in spate o copilarie marcata de evenimente tragice si purtatoare de socuri,

moartea mamei si a surorii bolnave de tuberculoza, la care se adauga in consecinta
bigotismul exagerat al tatalui, perspectiva asupra lumii a artistului se confunda intr-o
realitate dura cu nuante pesimite. Sentimentele sunt duse la superlativ odata cu
intensitatea si delicatetea emotionala a lucrurilor ce ne fac umani.

Trecutul isi lasa amprenta in aceeasi maniera in care firele pensulei isi lasa urma pe
panza. Reflectand tumultul trairilor anterioare, aduse in prezent iau forma gandirii
celui ce manuieste tempera in ulei.

Numele tabloului - in norvegiana "Skrik" - a fost tradus fie ca "Tipatul", fie ca

"Plansetul" sau "Strigatul". Prin intermediul acestuia Edvard Munch reuseste sa se
integreze in expresia cromatica a fricii, disperarii si singuratatii. In acest fel, omul se
gaseste in raport direct cu natura ce ajunge sa empatizeze cu fiecare respiratie
sacadata a acestuia.
Avand ca subiect principal anxietatea omului modern, autorul marturiseste istoria
tabloului "Mă plimbam cu doi prieteni la apus de soare. Cerul a devenit roșu ca
sângele. M-am oprit și m-am sprijinit de un gard, simțindu-mă, în mod inexplicabil,
extrem de obosit. Limbi de foc și sânge se întindeau pe fiordul albastru. Prietenii mei
au continuat să se plimbe, în timp ce eu am rămas în urmă, tremurând de spaimă.
Atunci am auzit țipătul enorm, infinit al naturii"

Motivul pozitionat central simbolizeaza omul in ipostaza agonica fata de haosul ce il

inconjoara permanent. Gestualitatea devine impregnata in viziunea priviorului, trupul
fiind in echilibru cu fluiditatea intregului tablou. Contorsionat, urland din rasputeri
pentru a-si manifesta spaima nesfarsita, mainile acestuia se situeaza in preajma
urechilor.

Gandurile duse pe niveluri ce trec dincolo de puterea ratiunii obisnuite, coplesesc in

intregime personajul, conducandu-l in pragul disperarii. Speranta de a estompa
vocile interioare se naruie pana in momentul unui strigat ce eclipseaza orice farama
de confuziei. Freamatul naturii devine zgomot de fundal, adaugand presiunea
constanta asupra psihicului uman.

Acum se gasesc pustii, doar mahnire, agitatie si melancolie. Au ros din sufletul
omului pana cand, dintr-un gol, acesta a ajuns sa se ofere pe el insusi. Neputincios
in fata abisului de pesimism, trage un tipat de semnalizare. Il simte suficient pentru a
contientiza unde se afla odata cu momentul in care se aude pe sine. Empatic,
traieste prin ceea ce se afla langa el, revarsand tumultul launtric starnit de scanteia
peisajului dramatic.

Sinceritatea dezarmantă a gestului, ureltul fiintei ce reuseste sa transpuna

admiratorul din exterior in acelasi loc ca personajul tabloului reliefeaza reacţia unui
om aflat in fata unui cataclism. Cu acest prilej omul îşi descoperă vulnerabilitatea in
fata trecerii ireversibile a timpului. Iminenţa morţii tinde sa tulbure gandirea umana
ce ingereaza cu greu principiul trecerii in nefiinta.

Sunetul emis modifica structura compozitiei, elementele prinzand textura unor unde
sonore. Astfel, tipatul devine element dominant in spectrul tabloului, indeplinindu-si
atat rolul de simbol, cat si acela de tehnica artistica utilizata in scopul redarii cu
exactitate a senzatiei.

Din punct de vedere cromatic, culorile complementare dau nastere unui contrast
violent ce ilustreaza starea emotionala anxioasa, a celui ce este gata de fuga alerta
de sine.Cerul este prins in flacari, arzand si consumand fiecare traire in timp ce
planul terestru se simte rece, indiferent, pregatind un dezastru de amploare.

Planul indepartat mentine echilibrul numarului impar de elemente atribuite unui

tablou, in toate cele 4 versiuni ale tabloului, aflandu-se pe jumatatea stanga marca
unei relatii interumane. Modeland siluete negre acestea se regasesc in

Tabloul a stârnit numeroase controverse, fiind deseori comparat ca şi notorietate cu

Mona Lisa, pictată de Leonardo da Vinci. Obsesia lui Munch pentru personajul care
îşi strigă disperarea a dus la crearea mai multor versiuni ale tabloului, deţinute de
Munch Museum, de Galeria Naţională Norvegiană, dar şi de către un colecţionar
particular belgian. Se pare că prima versiune datează din anul 1893, fiind intitulată
„Strigătul naturii”.
În 2 mai 2012, o variantă a tabloului a fost licitată la cel mai mare preţ din lume,
119.922.500 de dolari.