Sunteți pe pagina 1din 19

AERUL reprezintă suportul vieţii pe pământ.

El este important prin proprietăţile sale chimice şi fizice.

Compoziţia chimică a aerului


Aerul este alcătuit dintr - un amestec de vapori de apă şi gaze într-o proporţie aproape
constantă:
Oxigen 20,7 - 20,9%
Bioxid de carbon 0,03 - 0,04%
Azot 78,09 - 79%
Gaze rare - ozon, neon, argon, xenon, cripton, hidrogen
Vapori de apă.

Oxigenul se găseşte în aer într-o concentaţie relativ constată datorită echilibrului ce


există între producere şi consum. Formarea oxigenului este realizată prin asimilaţia
clorofiliană a plantelor, proces ce se desfăşoară în timpul zilei. Consumul oxigenului
apare în cursul proceselor oxidative naturale ( arderea combustibililor fosili, degradarea
substanţei organice), artificiale ( procese oxidative realizate prin activitatea umană,
industriale) şi prin actul respirator al oamenilor şi animalelor.
Concentraţia oxigenului din aer suferă variaţii în sensul scăderii sau creşterii ei. Scăderea
apare în încăperi aglomerate, in urma exploziilor, mine adânci, fântâni, adăposturi sau
submarine. Creşterea concentraţiei este un fenomen foarte rar ce apare doar în condiţii de
administrare artificiale (terapeutică, la scafandri, aviatori, cosmonauţi).
Pătrunderea oxigenului în organism se realizează prin procese de difuziune desfăşurate la
nivelul aparatului respirator. În aerul atmosferic presiunea parţială a oxigenului este de
160 mmHg, ajunge la 100 mmHg la nivelul alveolei pulmonare şi la 40 mmHg în sângele
venos capilar. Între sângele venos capilar şi alveola pulmonară apare o diferenţă de 60
mmHg ce permite realizarea corectă a schimburilor.
Deficitul de oxigenare la nivel pulmonar determină apariţia stării de hipoxie.
 Scăderi ale oxigenului din aer de până la 18% nu produc tulburări.
 La concentraţii cuprinse între 18 - 15% apar manifestări uşoare, compensatorii din
partea organismului: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii arteriale, mărirea
numărului de hematii în sângele periferic.
 La concentraţii ale oxigenului de 15 - 10% capacitatea de compensare devine
ineficientă şi apar tulburări: dezechilibru acido-bazic (alcaloză), uneori dispnee şi
manifestări din partea sistemului nervos. Manifestările nervoase constau iniţial în
excitaţie urmată de depresiune. In condiţii de hipoxie intensă este afectat centrul
respirator, cu faze succesive de oprire şi funcţionare. Se instalează bradicardia, scade
presiunea arterială, în final apărând colapsul respirator şi cardio-vascular.
 La concentraţii sub 10% viaţa nu mai este posibilă.

Bioxidul de carbon variază puţin în aer (0,03 - 0,04%), sursele de producţie fiind în
echilibru cu cele de consum. Producerea bioxidului de carbon se realizează prin:
descompunerea materiei organice; din industrie; activitatea vulcanilor; transformarea
bicarbonaţilor în carbonaţi la nivelul apelor; respiraţia nocturnă a plantelor; respiraţia
omului şi animalului. Consumul se realizează prin procesul de asimilaţie clorofiliană;
transformarea carbonaţilor în bicarbonaţi în apa mărilor şi oceanelor.
În prezent asistăm la o creştere a concentraţiei datorită: utilizări combustibililor pentru
producerea de energie; în spaţiile închise; în industria extractivă, metalurgică; în fântâni
adânci sau în mine.
Eliminarea din organism se realizează la nivelul membranei alveolo - capilare prin
procese de difuziune. Presiunea parţială a bioxidului de carbon este de 46 mmHg în
sângele venos şi de 40 mm Hg în aerul alveolar. În eliminare intervine şi coeficientul de
difuziune a acestul gaz ce este de 25 de ori mai mare faţă de cel al oxigenului.
La concentraţii crescute de CO2 tulburările ce apar sunt variabile, ele depinzând de
concentraţia realizată:
 1 - 2% - polipnee deoarece CO3 este excitat al centrului respirator , fiind denumit şi
"hormon respirator";
 2 - 3% - creşterea ritmului şi a amplitudinii respiratorii, dispnee;
 4% - dispnee accentuată, senzaţie de constricţie toracică;
 5% - intervin şi manifestări digestive ( greţuri, vărsături);
 6 - 7% se adaugă cefalee, vertije, ameţeli;
 8 - 10% simptomele precedente se agravează, stare depresivă, pierderea cunoştinţei;
 15% - convulsii tonico - clonice, pierderea cunoştinţei;
 20% decesul este posibil în câteva minute prin paralizia centrilor respiratori.

Azotul este prezent în aer într - o concentraţie relativ constantă. Este un gaz ce nu
participă activ la schimburile respiratorii, fiind considerat un diluant al oxigenului. La
presiune normală nu exercită acţiune nocivă asupra organismului, dar sub presiune poate
produce unele tulburări. Organismul uman poate fi expus la inhalarea azotului sub
presiune în condiţii deosebite reprezentate de: lucrul în chesoane sau la scafandri. În
timpul activităţii sub apă apare o creştere a presiunii cu o atmosferă la fiecare 11 m.
La scafandri apare fenomenul de "narcoză hiperbară" sau de "beţie a adâncurilor". La
presiune mare azotul intră în organism în cantităţi mari şi în perioade scurte de timp. El
se solvă în sânge şi apoi este depozitat în ţesuturile bogate în lipide ( în special la nivelul
sistemului nervos). În acest context persoana pierde contactul cu realitatea, este
dezorientată, reflexele sunt exacerbate, prezintă nelinişte, agitaţie, tulburări senzoriale. În
fazele avansate apare adinamie, somnolenţă, bradicardie, bradipnee şi hiperreflectivitate.
În situaţii grave se poate produce decesul.
La muncitorii chesonieri pot apare probleme în situaţia aducerii la suprafaţă, deoarece se
pune problema eliminării azotului solvit în ţesuturi. Dacă decomprimarea se face repede
azotul se acumulează în sânge şi dă naştere la embolii gazoase cu diverse localizări.
Consecinţa acestor embolii este infarctul miocardic sau pulmonar, diverse paralizii sau
parestezii. Pentru a evita apariţia acestor probleme coborârea şi ridicarea la suprafaţă
trebuie să se facă lent.
Persoanele ce activează în aceste condiţii trebuie atent selecţionate medical, existând
contraindicaţii pentru persoanele obeze, cu afecţiuni cardiace sau pulmonare.

Proprietăţile fizice ale aerului


Se insistă asupra temperaturii, umidităţii, curenţilor de aer, presiunii şi electicităţii
atmosferice.
Temperatura aerului dintr-un loc ca şi regimul ei zilnic, sezoniei sau anual este
determinată de radiaţia solară.
Căldura solară se acumulează la suprafaţa solului, de unde va fi cedată aerului atmosferic
din apropiere care devine mai uşor, se deplasează la înălţime fiind înlocuit de o altă masă
de aer. Încălzirea directă a aerului de la soare este de importanţă mică deoarece acesta are
o capacitate redusă de absobţie a radiaţiei calorice.
În timpul zilei temperatura evoluează în funcţie de intensitatea radiaţiei solare, fiind
maximă la orele 13 - 15. Variaţiile sezoniere şi anuale depind de poziţia diferită a soarelui
faţă de pământ. Temperatura aerului are multiple semnificaţii igienico - sanitare:
 influenţează procesul de termoreglare al organismului;
 determină caracterul climatic al unei anumite zone geografice;
 intervine în poluare şi autopurificare prin formarea curenţilor de aer;
 determină apariţia unui anumit tip de morbiditate - temperaturile scăzute
favorizează bolile respiratorii, iar cele crescute pe cele digestive).

Umiditatea este dată de apa prezentă în mod normal în aer. Aprecierea umidităţii se face
prin: umiditatea absolută ce reprezintă cantitatea de apă prezentă într-un anumit moment
în aer; umiditatea maximă ce reprezintă cea mai mare cantitate de vapori de apă ce pot fi
prezenţi în aer la o anumită temperatură; umiditatea relativă este dată de raportul
procentual dintre cea absolută şi cea maximă.
Umiditatea atmosferică are numeroase implicaţii igienico-sanitare:
 influenţează procesul de termoreglare; pentru menţinerea confotului termic
umiditatea trebuie să fie cu atât mai redusă cu cât temperatura aerului este mai
mare;
 reprezintă o componentă importantă a climatului; climatul umed favorizează
bolile reumatismale, respiratorii şi infecto-contagioase;
 intervine nefavorabil în procesul de autopurificare; reacţiile chimice care apar duc
la creşterea gradului de nocivitate a aerului poluat:
SO3+H2O - H2SO4
NH3+H2O - NH4OH
Favorizează condensarea vaporilor de apă pe particulele în suspensie ceea ce determină
creşterea numărului de zile cu ceaţă.

Curenţii de aer sunt deplasări ale maselor de aer în direcţii diferite. Ei apar datorită
încălzirii inegale a suprafeţei solului de către radiaţiile solare.
În funcţie de direcţia de deplasare curenţii de aer pot fi orizontali şi verticali. Curenţii de
aer orizontali pot fi periodici şi neperiodici. Cei periodici se formează la limita dintre
uscat şi apă, în timp ce curenţii neperiodici apar datorită încălzirii inegale a solului.
Curenţii de aer verticali apar datorită încălzirii aerului de la suprafaţa solului, aer ce
devine rarefiat fiind înlocuit de o altă masă de aer. Cei descendenţi apar doar în situaţii
speciale caracterizând fenomenul de "inversiune termică". Curenţii de aer se
caracterizează prin direcţie şi viteză. Importanţa igienico-sanitară:
 intervin în procesul de termoreglare, vitezele mari ale curenţilor de aer măresc
pierderile de căldură ale organismului;
 intervin activ în procesele de autoepurare atmosferică;
 contribuie la caracteristica climatică a unei zone geografice;
Presiunea atmosferică - aerul prin greutatea sa exercită o presiune asupra tuturor
corpurilor, presiune de variază în funcţie de gradul de încălzire al aerului şi de circulaţia
maselor de aer.Presiunea atmosferică poate avea variaţii periodice şi neperiodice.
Variaţiile periodice pot fi diurne ( de mică amplitudine), anuale ( diferă în funcţie de
sezon, poziţie geografică) şi de altitudine ( scade cu 1 mm la fiecare 10 - 11m).
Presiunea acţionează asupra organismului uman în mod direct sau indirect.
 Efectele directe - suprafaţa corpului uman este expusă la o presiune de 15000 – 18000
kg. ce este echilibrată de o forţă internă egală. Organismul este adaptat la variaţii mici de
presiune diurne sau sezoniere. Variaţiile mai mari de presiune, apărute la intervale scurte
de timp nu duc la apariţia unor dezechilibre la persoanele sănătoase. Ele pot duce la
apariţia unor probleme la persoanele meteorosensibile. Variaţiile de persiune atmosferică
datorate altitudinii exercită efecte directe asupra organismului datorită modificării
dinamicii schimburilor gazoase.
-Ascensiunea în munţi nu pune probleme până la 2000 - 2500m. Pot apare unele
modificări compensatorii din partea aparatului respirator şi cardiovascular (tahipnee,
tahicardie). La înălţimi de peste 3000 m se manifestă " răul de altitudine" sau "boala de
ascensiune". Principalele manifestări pot fi: stare de oboseală, dispnee, tahicardie,
cefalee, vertije, tegumente cianotice sau palide, uneori epistaxis, hemoptizie, chiar
lipotimie. Dacă ascensiunea continuă apare starea de euforie, urmată de pierderea
cunoştinţei (la 6000 - 7000m). La înălţimi mai mari aceste fenomene sunt mult
amplificate, astfel că de la 5000 - 6000m ascensiune se realizează doar cu administrasrea
de oxigen artificial.
-Călătorii cu aeronavele - zborul cu avionul în cabine nepresurizate la altitudine de 6000
- 7000 m duce la apariţia unor tulburări generate de scăderea presiunii atmosferice, la
care se adaugă zgomotul şi vibraţiile produse de motor şi oscilaţiile aparatului datorită
golurilor de aer. Clinic întâlnim fenomene preponderent neurovegetative reprezentate
de: :paloarea tegumentelor, stare de anxietate, transpiraţii reci, greaţă, vărsătură, senzaţie
de presiune la nivelul timpanului. La personalul navigant poate apare "răul aviatorilor"
sau "răul de aer" în condiţiile zborurilor la altitudine în cabine nepresurizate. Simptomele
pot fi variate: circulatorii ( tahicardie, hipertensiune, cianoză), respiratorii ( creşterea
frecvenţei şi amplitudinii respiraţiei), gastro-intestinale (greţuri, vărsături, meteorism), ale
sistemului nervos (ameţeală, cefalee, vedere neclară, încetinirea mişcărilor voluntare).
Contraindicaţii: ascensiunile sunt contraindicate pentru bolnavii cu afecţiuni cronice
pulmonare sau cardiovasculare; se contraindică zborul cu avionul în cabine nepresurizate
pentru pacienţii cu: ateroscleroză, infarct de miocard, afecţiuni valvulare decompensate,
hipertensiune arterială, astm bronşic, ulcer, anemii grave.
 Efectele indirecte - presiunea atmosferică reprezintă un factor ce contribuie la
caracterul climatic al unei anumite regiuni geografice.

Electricitatea atmosferică cuprinde: aeroionizarea, câmpul aeroelectric, câmpul electric


terestru.
Aeroionizarea - ionii atmosferici apar prin acţiunea factorilor ionizanţi asupra
moleculelor neutre. În cadrul acestui proces apare pierderea sau captarea unui electron,
ceea ce dezechilibrează neutralitatea. Factorii ionizanţi pot fi cosmici sau telurici.
Factorii cosmici sunt reprezentaţi de radiaţiile corpusculare solare, electromagnetice
(infraroşii, ultraviolete, X, gama). Factorii telurici cuprind radiaţiile alfa, beta, gama
emise de rocile radioactive din scoarţa terestră, utilizarea energiei nucleare, descărcările
electrice, pulverizarea apei, furtunile, combustiile naturale şi artificiale.
Clasificarea aeroionilor: mici şi mari; pozitivi şi negativi.
Aeroionii mici sau rapizi au o structură chimică diversă, sunt încărcaţi pozitiv sau
negativ, fiind formaţi prin toate sursele de ionizare. Sunt ioni cu dimensiuni de ordinul
angstronilor, cu mobilitate mare, dar cu un timp redus de existenţă (zeci de secunde până
la minute).
Aeroionii mari sunt grei/ultragrei sunt încărcaţi pozitiv sau negativ, se formează în
special prin condensarea vaporilor de apă pe nuclei de condensare, au dimensiuni de
ordinul zecilor de microni, o mobilitate redusă, dar o durată de viaţă de ordinul orelor.
Distribuţia aeroionilor depinde de gradul de poluare. Aeroionii mici negativi şi pozitivi
predomină în zonele curate, mai ales la munte, în staţiuni balneare, în apropierea
căderilor de apă, în zona litoralului marin. Numărul ionilor mici negativi este mare în
zonele montane, împădurite, pe când cei mici pozitivi sunt dominanţi în apropierea
apelor. Aeroionii mari sau grei se întâlnesc în zone intens poluate.
Semnificaţia biologică a aeroionizării:
-transfer de sarcini electrice din aer în organism, ceea ce determină creşterea stabilităţii
particulelor coloidale din plasmă şi elemente figurate;
-modificarea echilibrului hidromineral al organismului;
-modificarea pH-ului organismului către un gradient bazic sau acid;
-modificări neurohormonale.
Aeroionii mici pozitivi imprimă mediului intern un caracter acid, cresc frecvenţa
respiratorie, cresc energia de la nivel celular, stimulează metabolismul serotoninei, cresc
activitatea sistermului nervos simpatic. Practic ei au o acţiune excitantă asupra
organismului.
Aeroionii mici negativi conferă mediului intern un caracter bazic, reduc rezervele
energetice celulare, inhibă serotonina, sunt sedativi pentru sistemul nervos central,
favorizează parasimpaticotonia. Practic ei au un efect calmant asupra organismului.
Terapia cu ioni mici negativi este recomandată în: afecţiuni ale aparatului respirator
( catar, astm, bronşită cronică) hipertensiune arterială, tulburări neuropsihice ( insomnii,
migrene, neuroastenie, stări depresive), gastrită, ulcer duodenal.
Proprietăţile fizice ale aerului generează microclimatul sau ambianţa termică.
Organismul uman este homeoterm, cu o temperatură internă medie de 37˚C. Menţinerea
homeotermiei este posibilă între anumite valori ale temperaturii, respectiv temperatura
critică inferioară şi superioară. Temperatura critică inferioară este cea mai mică valoare a
temperaturii mediului la care organismul îşi menţine constantă temperatura prin
mecanisme reflexe de termoreglare. Temperatura critică superioară este cea mai ridicată
valoare la care organismul îşi menţine constantă temperatura. Spaţiul cuprins între
temperatura critică inferioară şi superioară reprezintă câmpul de acomodare a
homeotermiei.
În microclimatul cald (termoreglarea fizică) organismul trebuie să piardă excesul de
căldură. Pierderea de căldură se realizeză prin: radiaţie ( transfer liniar al căldurii de la un
corp la altul fără contact între ele, 50 - 55%); conducţie ( transmiterea căldurii prin
contact direct cu obiectele înconjurătoare, 3 - 5%); convecţie ( pierderea de căldură prin
încălzirea stratului de aer din apropierea corpului, 15 - 20%); evaporare ( pierderea de
căldură necesară evaporării apei de pe tegumente, 30% - 18% piele, 12% plămân). În
condiţii de repaus apare perspiraţia insensibilă când se manifestă un consum de 0,6 kcal
pentru evaporarea unui gram de apă. În condiţii de confort termic cea mai mare parte din
căldură se pierde prin radiaţie urmată de convecţie, conducţie şi evaporare. La
temperatura de 35˚C aproape întreaga cantitate de căldură se pierde prin evaporarea apei.
Organismul reacţionează prin:
-vasodilataţie periferică - se trimite în periferie o cantitate mare de sânge pentru a creşte
pierderea de căldură; în acest context apare scăderea tensiunii arteriale, creşterea
frecvenţei cardiace şi creşterea frecvenţei şi a amplitudinii mişcărilor respiratorii;
-creşterea temperaturii centrale şi cutanate;
-activarea sudoraţiei - la 35˚C activitatea glandelor sudoripale este foarte intensă
ajungându-se la o sudoraţie de 1l/oră; eliminarea apei din organism se însoţeşte de
creşterea vâscozităţii sângelui, scăderea eliminărilor urinare, reducerea secreţiei gastrice.
Expunerea îndelungată duce la apariţia şocului termic sau a dezechilibrului salin. Şocul
termic se manifestă prin cefalee, ameţeală, respiraţie superficială şi neregulată, afectarea
reflexelor, scăderea tensiunii arteriale, temperatura centrală crescută (42˚C - 44˚C).
Dezechilibrul salin se manifestă prin sete, oboseală, cefalee, vărsătură, contracţii tonice
şi clonice, temperatură corporală normală sau puţin crescută.
În microclimatul rece ( termoreglarea chimică) organismul pierde căldură prin radiaţie
( la temperaturi mici), convecţie (la viteze mai ale curenţilor de aer) şi conducţie ( în
condiţii de umiditate crescută). Organismul reacţionează prin creşterea producţiei de
căldură ( termogeneză) şi prin limitarea pierderii de căldură ( limitarea termolizei).
În procesul de termogeneză intervine creşterea metabilismului şi sistemul endocrin prin
tiroidă, hipofiză şi suprarenală. Cantităţile cele mai mari de căldură sunt produse de
masele musculare şi de ficat. Expresia tonusului muscular este apariţia frisonului,
tremurăturilor şi a "pielii de găină".
Mecanismele fiziologice prin care este limitată pierderea de căldură sunt reprezentate de:
-vasoconstricţia periferică prin care se realizează reducerea circulaţiei sanguine în
ţesuturile periferice ( determină reducerea pierderilor de căldură) şi orientarea masei
sanguine către organele interne, în special muşchi şi ficat; în acest context apare scăderea
frecvenţei cardiace asociată cu creşterea tensiunii arteriale, scăderea frecvenţei şi
amplitudinii respiratorii, poliurie;
-scăderea temperaturii cutanate - prin creşterea termoproducţiei apare creşterea
temperaturii mediului intern asociată cu scăderea temperaturii curanate.
Tulburările ce apar sunt locale ( degerături, dureri articulare şi musculare, dureri pe trasee
nervoase până la paralizii) şi generale ( scăderea rezistenţei generale a organismului,
mărind astfel frecvenţa bolilor infecţioase).

POLUAREA AERULUI
Prin poluare se înţelege prezenţa în aer a unor substaţe străine de compoziţia normală a
acestuia sau variaţii importante ale concentraţiei componenţilor săi care pot produce,
direct sau indirect, afectarea stării de sănătate, depistabilă la nivelul cunoştinţelor
ştiinţifice actuale.

SURSE DE POLUARE sunt naturale si artificiale.


Sursele naturale sunt uniform dispersate pe toată suprafata pamantului. Ele sunt reprezentate
de:
 eroziunea solului produsă de curentii de aer; este o sursă de particule în suspensie;
 erupţiile vulcanice sunt o sursă de poluare în perioadele de activitate; erupţia se produce
totuşi într-o zonă puţin populată;
 incendiile spontane ale pădurilor generează o poluare temporară, dar de mare intensitate;
 polenul diferitelor plante afectează în sezonul cald persoanele sensibile;
 descompunerea naturală a substantelor organice reprezintă o sursa de gaze generatoare de
disconfort olfactiv.

Sursele artificiale sunt de importanţă majoră deoarece produc o poluare localizată sau extinsă
dar de mare intensitate. In această categorie intră procesele de combustie, transporturile şi
industria.
 Procesele de combustie- obţinerea energiei termice se plasează pe primul loc ca sursă de
poluare. Este o sursă răspândită pe teritorii extinse. Intensitatea poluării depinde de
combustibilul folosit. Combustibilii gazosi sau lichizi sunt mai puţin poluanţi, în timp ce
cărbunele este intens poluant (îin special cel de calitate inferioară). Din procesul de
combustie rezultă oxizi de sulf, oxizi de azot, oxizi de carbon, aldehide, hidrocarburi,
funingine, pulberi.
 Transporturile terestre, maritime sau aeriene reprezintă o sursă importanta de poluare. Cele
terestre ridică cele mai multe probleme deoarece eliminarea se realizează la nivelul solului
prin ţeava de eşapament şi prin evaporări ( din rezervor sau din carburator). Transportul
aerian este intens poluant, dar la înăltimi mari. Se elimină oxizi de carbon, oxizi de azot,
hidrocarburi nearse, aldehide, funingine.
 Procesele industriale elimină substanţe poluante îîn timpul proceselor de ardere a
combustibilului sau în procesul tehnologic. Din punctul de vedere al volumului industria
este plasată pe locul 3, dar ca diversitate a emisiilor ea este pe primul loc. Industria
realizează o poluare pe zone restranse , dar de intensitate mare.

Factorii ce condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului- procesele naturale


favorizează îndepărtarea poluanţilor din aer sau creşterea concentraţiei lor. Factorii ce
conditionează poluarea şi autopurificarea sunt factori fizici ai atmosferei, geografici şi
urbanistici.

In categoria factorilor fizici ai atmosferei intra temperatura, curentii de aer, umiditatea şi


radiaţia solară.
 Temperatura contribuie la formarea curenţilor de aer ce reprezintă un factor activ al
procesului de autopurificare.
 Curenţii de aer pot fi orizontali şi verticali. Curenţii orizontali determină dispersia
poluantilor în funcţie de viteza de deplasare, dar determină şi răspândirea lor in zone lipsite
de surse de poluare ( efect negativ). Curenţii verticali sunt ascendenţi şi descendenţi, cei
ascendenţi antrenează substanţele poluante până în straturile superioare ale atmosferei unde
se produce diluţia şi dispersia lor. Curenţii descendenţi generează fenomenul de inversie
termică - temperatura aerului din apropierea solului scade, în timp ce temperatura aerului la
altitudine are valori ridicate, în acest context substanţele poluante se acumuleaza sub stratul
de inversie. Razele solare distrug inversia termică.
 Umiditatea actionează negativ asupra reacţiilor de autopurificare. In prezenţa umidităţii şi a
particolelor în suspensie apare condensarea vaporilor pe particole ceea ce duce la formarea
ceţei. Ceaţa va impiedica difuzia poluanţilor şi distrugerea inversiei termice. In condiţii de
umiditate crescută apar reacţii chimice între diverşi poluanţi ceea ce determină creşterea
gradului de nocivitate:
SO2 + H2O = H2SO4;
NO2 + H2O = HNO3.
Apar aşa numitele ploi acide ce au efecte nefavorabile pentru mediu, plante, animale şi
monumente istorice.
 Iradierea solară determină apariţia unor reacţii fotochmice în urma cărora apar produşi cu
efect toxic mai pronuntat:
oxizii de azot + aldehide - substanţe noi reprezentate de ozon, nitrat de peroxiacetil,
radicali liberi; reacţiile se produc sub acţiunea razelor ultraviolete şi determină
formarea smogului oxidant.

Factorii geografici sunt reprezentaţi de relief, suprafeţe de apă şi vegetaţie.


 Relieful plat permite circulaţia aerului şi uşureaza dispersia, în timp ce relieful denivelat
favorizează acumularea aerului rece, inversia termică şi formarea uşoara a smogului
oxidant.
 Suprafeţele de apa reduc poluarea prin fixarea substanţelor sedimentate şi dizolvate.
 Vegetaţia fixează particulele rezultate din eroziunea solului, fixează bioxidul de carbon şi
alte substanţe, dar elimină oxigenul.

Factorii urbanistici contribuie la autopurificare prin:


 amplasarea corectă a zonei industriale;
 asigurarea zonelor de protecţie sanitară;
 amplasarea în zone puţin populate a surselor de poluare (gări, depouri, termocentrale);
 orientarea străzilor pe direcţia dominantă a curenţilor de aer;
 asigurarea suprafeţelor de spaţii verzi.

POLUANŢI ATMOSFERICI DE NATURĂ CHIMICĂ


Din punct de vedere al naturii poluanţii pot fi chimici, fizici sau biologici, în marea
majoritate a situaţiilor ei găsindu-se în amestec.
Organismul uman este expus la substanţe poluante în mod direct şi indirect ( prin
intermediul altor factori de mediu).
În condiţii de expunere la poluanţi organismul reacţionează în funcţie de doză şi de
timpul de expunere. Efectele acute apar în condiţiile expunerii la doze mari de poluant
într-o perioadă scurtă de timp, pe cînd cele cronice apar în condiţiile expunerii
îndelungate la concentraţii mici de poluant.
În condiţiile expunerii directe efectele ce apar sunt: iritante; asfixiante; toxice;
cancerigene; fibrozante.

Poluanţii iritanţi
În această categorie intră un număr mare de substanţe chimice sub formă de gaze, vapori
sau particule solide în suspensie. Principalii poluanţi iritanţi sunt: oxizii de sulf; oxizii de
azot; substaţele oxidante; clorul; amoniacul; pulberile.
 Efectele acute apar la scurt timp după expunerea la concentraţii mari de substanţ
poluante. În acest context apare:
-intoxicaţia acută - apare în condiţii accidentale şi se manifestă prin leziuni conjunctivale
şi corneene; sindrom traheo-bronşic; edem pulmonar toxic;
-creşterea morbidităţii populaţiei prin agravarea bolilor respiratorii sau cardiovasculare
preexistente;
-creşterea mortalităţii ca rezultat al agravării bolilor preexistente sau prim manifestările
toxice ce apar în urma expunerii la concentraţii mari de substanţă poluantă.
 Efectele cronice apar la expunerea timp îndelungat la concentraţi mici de
substanţe poluante, situaţie în care sunt prezente modificări funcţionale şi morfologice la
nivelul aparatului respirator.
Din punct de vedere funcţional apare fenomenul de suprasolicitare a mecanismelor de
clearence pulmonar. În acest context se manifestă creşterea secreţiei mucoase (fixează
elementele străine prin impact) şi mişcarea cililor vibratili (deplasează mucusul spre
faringe). Procesul mecanic de clearece pulmonar este primul afectat în expunerea la
substanţe iritante. Iniţial secreţia mucoasă este exacerbată, dar la expunere prelungită
apare scăderea secreţiei, însoţită de reducerea mişcării cililor vibratili. În timp apare şi
scăderea cantităţii de lizozim şi imunoglobulină A ( factori cu rol de apărare).
Modificările morfologice sunt reprezentate de hipertrofia glandelor mucoase şi
hiperplazia celulelor caliciforme.
Mecanismele de clearence mecanic sunt mai puţin eficiente pentru poluanţii ce ajung în
alveola pulmonară. Aici intervin procesele imunitare şi mecanismele de detoxifiere
celulară.
Suspensiile sunt poluanţii iritanţi asupra cărora mecanismele de clearece mecanic sunt
foarte eficiente. Eliminarea pulberilor reţinute pe mucus sau pe surfactantul pulmonar
este diferită. Pulberile reţinute în căile aeriene sunt deplasate cu mucusul către faringe
unde sunt expectorate sau înghiţite. La nivel alveolar pulberile solubile trec în circulaţia
generală şi se fixează selectiv pe anumite ţesuturi sau organe. Cele insolubile sunt:
fagocitate de celule specializate în înglobarea pulberilor; traversează peretele alveolar
ajungând în interstiţiu pulmonar de unde trec în căile limfatice şi se cantonează în
ganglionii intrahilari – proces de fibrozare; nu părăsesc alveolele, trec în pereţii acestora
şi dau fibroză.
Bolile aparatului respirator - expunerea cronică la poluanţi iritanţi se însoţeşte de apariţia
bronşitei cronice, a astmului bronşic şi a emfizemului pulmonar la care se adaugă
creşterea frecvenţei infecţiilor pulmonare acute. Bronşita cronică, astmul bronşic şi
emfizemului pulmonar particularizează Bronhopneumopatia cronică obstructivă afecţiune
multifactorială în care mediul are o contribuţie majoră la creşterea frecvenţei şi gravităţi
bolii. Infecţiile respiratorii acute au o frecvenţă şi o gravitate mare în zonele intens
poluate. O problemă deosebită apare la populaţia infantilă unde infecţiile repetate se
însoţesc de discrete modificări ale aparatului respirator ceea ce duce la apariţia în timp a
afecţiunilor cronice.
Alte efecte: perturbarea dezvoltării fizice a copiilor; apariţia fenomenelor de iritaţie
oculară, hipersecreţie lacrimară, jenă respiratorie la concentraţii mici; rol de favorizare a
apariţiei cancerului pulmonar; favorizează declanşarea conjunctivitei cronice.

Poluanţii asfixianţi
În această categorie intră substanţele ce produc hipoxie sau anoxie. Este vorba de
monoxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, acidul cianhidric şi cianurile, nitriţii. Efectul
lor asupra organismului este diferit: monoxidul de carbon şi nitriţii se combină cu
hemoglobina; cianurile interferă utilizarea oxigenului la nivel tisular, hidrogenul sulfurat
blochează centrul respirator.
Monoxidul de carbon apare din procesele de ardere incompletă de la nivelul motoarelor
cu ardere internă, industriei, procese fotochimice, combustiilor casnice, fumat. El
reacţionează cu hemoglobina formând carboxihemoglobină, compus reversibil ce se
descompune rapid la scăderea concentraţiei de monoxid de carbon din aer. Afinitatea
monoxidului de carbon pentru hemoglobină este de 200 de ori mai mare faţă de cea a
oxigenului. Efectele asupra organismului uman sunt acute şi cronice.
 Efectele acute depind de concentraţia gazului din aer şi implicit de cantitatea de
carboxihemoglobină formată:
-la concentraţii de carboxihemoglobină ce ajung până la 2% nu apar modificări;
-la 2 – 10% apar fenomene de hipoxie însoţite de tulburări senzoriale şi psihomotorii
(scăderea acuităţii vizuale, a dexterităţii manuale, a randamentului intelectual), aceste
fenomene sunt accentuate la persoanele cu afecţiuni pulmonare, cardiovasculare sau la
femeia gravidă;
-10 – 20% se adaugă cefalee, dispnee, modificări de ritm cardiac şi respirator;
-20 – 40% apar fenomene de intoxicaţie gravă manifestate prin cefalee, greţuri, ameţeli,
adinamie ajungându-se până la pierderea cunoştinţei;
-60% deces.
 Efectele cronice apar frecvent la gospodine, la agenţii de circulaţie şi la populaţia
ce trăieşte în zone intens poluate. În intoxicaţia cronică iniţial apare oboseală, cefalee,
iritabilitate, ameţeli. Monoxidul de carbon are afinitate pentru mioglobină, astfel că poate
produce declanşarea unui infarct şi decompensarea unei cardiopatii; la valori de 5 - 10%
favorizează ateroscleroza prin apariţia unor modificări enzimatice şi de permiabilitate
vasculară ceea ce produce condiţii favorabile depunerii de ateroame pe pereţii vaselor.
Trece bariera foeto-placentară şi determină naşterea unor copii subdezvoltaţi sau cu
malformaţii congenitale ( în special la mamele fumătoare).

Poluanţii toxici
Sunt substanţe ce acţionează la nivelul întregului organism motiv pentru care sunt
cunoscuţi sub numele de toxici sistemici.
Plumbul apare în aer din activitatea industrială, din procesele de ardere a cărbunelui şi
păcurii sau din crculaţia rutieră.
Efectele cronice apar în urma pătrunderii pe cale respiratorie şi digestivă. Calea
respiratorie are o pondere mai mică faţă de cea digestivă(doar 1/3 din plumb pătrunde pe
cale respiratorie), dar absorbţia este mai mare (30 – 50% prin inhalare şi 10% prin
ingestie). În urma absorbţiei prin peretele alveolar plumbul trece în circulaţa generală şi
se depozitează în oase (90%), păr, dinţi şi ţesuturile moi. Eliminarea este lentă
preponderent prin urină şi fecale, dar cantităţi mai mici se elimină şi prin secreţia
sudoripală, salivă, lapte.
Efectele toxice asupra organismului uman sunt foarte importante:
 perturbă fixarea fierului în scheletul porfirinic;în acest context apare creşterea
acidului deltaaminolevulinic în ser şi urină, creşterea coproporfirinelor urinare;
 afectează ţesutul hematopoieticdin măduva oaselor şi cel sanguin:hematii cu
granulaţii bazofile, modificarea longevităţii hematiilor, scăderea cantităţii de
hemoglobină;
 afectează aparatul renal, cardio-vascular, sistemul nervos şi tractul digestiv;
 creşte incidenţa avortului spontan sau a afecţiunilor fătului;
 expunerile mici determină apariţia unor manifestări nespecifice reprezentate de:
iritabilitate, insomnie, cefalee, greţuri, inapetenţă, tulburări de tranzit, dureri
articulare.
Testul de încărcare: plumbemie 30µg/100 ml sânge copii şi 60µg/100 ml sânge adulţi;
Plumburie 120µg/100 ml urină.
Cadmiul apare din extracţiile şi prelucrările industriale, producţia de aliaje, fotocelule,
industria coloranţilor, din îngrăşămintele superfosfatice, din tehnica militară, din fumul
de ţigară. El este fără rol biogen în organism. Absorbţia mare se realizează pe cale
respiratorie ( 30 – 40%), pe când în calea digestivă are o absorbţie mică (10%).
Efectele cronice apar în urma pătrunderii pe cale respiratorie ( particularizează mediul
profesional) sau digestivă ( mediul populaţional). Cadmiul absorbit pe cale respiratorie
se fixeaxă în plămâni ( doar o mică parte) sau trece în circulaţia generală şi ajunge la
nivelul hematiilor, rinichilor, tiroidei, splinei şi ficatului. Eliminarea se realizează în
special pe cale urinară, dar lent.
Efectul toxic se manifestă asupra funcţiei metabolice – metabolismul proteinelor şi al
lipidelor.
În intoxicaţia profesională apare afectarea căilor respiratorii superioare, emfizem
pulmonar, bronhopneumopatii. În intoxicaţia populaţională apare afectarea pulmonară,
renală, cardiacă, neoplazii.
Mercurul apare în aer din depozitele naturale ( mine) şi din industrie 8 industria
istrumentelor de precizie, vopsele, fungicide). Căile importante sunt reprezentate de apă
şi alimente, aerul fiind o cale secundară de poluare.
Efectele cronice apar în urma pătrunderi pe cale respiratorie (particularizeză mediul
profesional) sau digestivă (pentru cel populaţional). Pătrunderea pe calea aerului este
secundară pentru mediul populaţional.
Din păcate absorbţia pe cale respiratorie este de 70 - 80%, el se depozitează în ţesuturi
selectiv, în funcţie de forma sub care se găseşte. Mercurul anorganic se depozitează în
rinichi, în timp ce mercurul organic se concentrează la nivelul organelor liposolubile
(creier, ficat, splină, cord, plămâni). Trece bariera foeto-placentară şi acţionează asupra
fătului. Se elimină lent prin fecale, urină, lapte şi salivă. Se acumulează în organism până
la limita la care apare un echilibru între absorbţie şi eliminare, situaţie în care există
perioade lungi fără manifestări subiective de intoxicaţie, dar leziunile celulare sunt
posibile.
Manifestările clinice sunt neuropsihice (astenie, cefalee, iritabilitate, tulburări de somn,
anxietate), renale şi cardiovasculare.
Arsenul apare în aer în urma extracţiei şi prelucrării metalelor neferoase, prin arderea
combustibililor sau folosirea lui în structura pesticidelor.
Efectele depind de concentraţia şi compusul chimic în care se găseşte. Arsenul nu are
efecte biogene pentru organism. Calea principală de absorbţie este respiratorie (40 –
50%). Acţiunea toxică se manifestă la nivelul mecanismelor respiraţiei celulare ( prin
blocarea grupelor sulfhidrilice), are şi efecte iritante şi cancerigene..
Circulă legat de hematii şi se depozitează în ficat, rinichi, vase capilare, piele. Eliminarea
este rapidă în primele 48 de ore prin urină, fecale, transpiraţie.
Intoxicaţia cronică apare în urma expunerii de luni – ani şi se manifestă prin fenomene
iritative locale (conjunctivită, rinită, faringită, laringită), keratite cutanate,
hiperpigmentaţie şi degenerări maligne.

Poluanţii cancerigeni
Riscul îmbolnăvirii prin cancer creşte proporţional cu intensitatea poluării. Populaţia este
expusă la poluanţii din aerul exterior ( poluarea prin intermediul mijloacelor de transport,
industrie, combustii), din aerul interior ( aerul poluat provine din exterior) şi din fumul de
ţigară. Substanţele cancerigene sunt reprezentate de:
 hidrocarburile policiclice aromatice ce se formează în urma proceselor de
combustie; cel mai cunoscut compus este 3,4 benzpirenul;
 compuşii N nitrozo ce se formează prin combinarea compuşilor de azot cu amine
sau amide ( nitrozamine, nitrozamide);
 pesticide organice – cele organo-clorurate au cea mai importantă acţiune
cancerigenă;
 anestezici volatili ( hidrocarburi şi eteruri halogenate);
 tutun;
 substanţe anorganice ( metale – plumb, beriliu, nichel, cadmiu şi metaloizi – bor,
arsen, siliciu);
 amine aromatice..
Efectele asupra organismului: fenomenele fundamentale ce reprezintă punctul de plecare
al procesului canceros nu sunt cunoscute. Iniţial apare o dereglare la nivel molecular,
intracelular, la nivelul acizilor nucleici. Aceste anomalii vor fi transmise celulelor
urmaşe. Elementul ce determină dezordinea este necunoscut, dar se pare că intervin
mulţi factorii, unii legaţi de mediul ambiant ( responsabilă în circa 80% din cancerele
populaţiei). Poluarea aerului este considerată un factor cancerigen deoarece: substanţele
poluante sunt frecvent izolate şi au concentraţii mari în mediu; morbiditatea şi
mortalitatea prin cancer cresc în zonele poluate; prin demonstraţii experimentale.

Poluanţii fibrozanţi
Aceşti poluanţi sunt reprezentaţi de suspensii ce se depozitează în plămâni şi determină
modificarea ţesutului conjunctiv ( proliferarea lui – fibroză pulmonară) sau redistribuirea
acestuia ( emfizem). Procesele de fibroză sunt frecvente şi determină apariţia nodulilor, a
plăcilor, a granuloamelor pe peretele alveolar. În mediul profesional au fost descrise
peste 150 substaţe ce au efecte fibrozante. În mediul populaţional principalele substanţe
fibrozante sunt azbestul, siliciu, beriliu şi poluanţii iritanţi. Expunerea la azbest duce la
formarea corpilor azbestozici, a calcificărilor şi a plăcilor pleurale. Siliciu reprezintă o
problemă pentru populaţia din deşert. Expunerea la nisip duce la apariţia nodulilor fibroşi
diseminaţi pe arii pulmonare extinse. Berilui determină apariţia leziunilor
granulomatoase. Poluanţii iritanţi, în concentraţii mai au şi discrete efecte fibrozante.
Expunerea populaţiei la aceste substanţe este mică, grupa cea mai sensibilă este
reprezentată de copii ce pot prezenta discrete modificări fibroase şi uşoare restricţii
pulmonare. Modificările produse de poluanţii fibrozanţi au un caracter relativ benign,
totuşi în timp există riscul transformărilor maligne.
Efectele indirecte ale poluării chimice
În această categorie intră schimbarea ambianţei cu care omul vine în contact, respectiv:
microclimat, floră şi faună, construcţii sau alte obiecte, efecte economice şi sociale.
Efectele asupra microclimatului sunt reprezentate de:
-modificarea climei prin creşterea nebulozităţii, prin creşterea numărului de zile cu ceaţă,
prin creşterea frecvenţei precipitaţiilor, prin creşterea numărului de zile înourate;
-creşterea concentraţiei bioxidului de carbon determină apariţia efectului de seră;
-scade cantitatea de radiaţii solare ( cu 10 – 30%) şi ultraviolete ( cu 20%) ce ajunge la
nivelul solului.
Problemele ce apar datorită poluării aerului pot fi de două feluri: la scară planetară şi la nivel
regional.
A. La scară planetară problemele ce apar sunt reprezentate de: poluarea termică a planetei
(schimbarea climei şi efectul de seră) şi de deprecierea stratului de ozon stratosferic.
I. Poluarea termică a planetei
1.Schimbarea climatică şi încălzirea globală
Asistăm în ultimele decenii la creşterea temperaturii medii globale a aerului, a oceanelor,
topirea zăpezilor şi a gheţii însoţită de creşterea nivelului mediu al mărilor şi oceanelor.
Încălzirea globală estimată pentru acest secol poate duce la o creştere a nivelului mării cu
18 – 59 cm ceea ce ar pune în pericol suprafeţele de coastă şi insulele mici. Este posibil să
apară unele caracteristici geografice noi – zonele acoperite cu zăpadă se vor reduce, iar
calota polară nordică poate să dispară până la sfârşitul acestui secol, poate apare o creştere
mai puternică de temperatură la poli comparativ cu zona ecuatorială, unele zone pot deveni
mai umede, iar altele mai aride deşertificându-se. Este posibilă creşterea frecvenţei valurilor
de căldură şi a ploilor catastrofale.
2.Efectul de seră
Efectul de seră este un fenomen natural ce permite existenţa vieţii pe Pământ. Radiaţia solară
(radiaţia ultravioletă, vizibilă şi infraroşie) penetrează atmosfera. O parte a acestei radiaţii
incidente este absorbită , o altă parte este difuzată de către atmosferă , iar diferenţa ajunge
la suprafaţa terestră sub formă de radiaţie solară directă. Absorbită de sol, oceane şi vegetaţie
la suprafaţa Pământului , radiaţia solară vizibilă este transformată în căldură şi reflectată de
suprafaţa terestră sub formă de radiaţii infraroşii invizibile. Dacă nu s-ar întâmpla acest
lucru atunci pământul a fi ziua cald, el răcindu-se foarte repede în timpul nopţii. Dioxidul de
carbon din atmosferă acţionează ca un acoperiş de sticlă al unei sere, ca un filtru aparent în
sens unic: transparent pentru radiaţia solară el permite reîncălzirea oceanelor şi
continentelor; absorbind radiaţia infraroşie el împiedică retransmiterea ei în spaţiu. Printre
activităţile umane ce determină creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră putem
enumera: arderea gazelor naturale şi a cărbunelui, unele practici agricole incorecte, emisiile
de gaz industriale, despăduririle, creşterea demografică.
II. Deprecierea stratului de ozon stratosferic
Procesul de formare al ozonului stratosferic începe ca urmare a descărcărilor electrice. Sub
acţiunea razelor solare de mică lungime de undă moleculele de oxigen se disociază în atomi
liberi instabili, ce se pot recombina cu molecule de oxigen. Ozonul acţionează ca un filtru
absorbind radiaţia UV-B ceea ce determină reducerea intensităţii radiaţiei ce ajunge la
nivelul solului. Stratul de ozon este afectat prin: explozii nucleare, datorită zborurilor
supersonice, activitatea solară, erupţia vulcanilor, îngrăşămintele pe bază de azot.
B. În cadrul poluării la scară locală vom aborda probleme legate de: smogul fotochimic şi
reducător; ploi acide; eutrofizarea şi pierderea biodiversităţii.
I. Smogul fotochimic şi reducător
Smogul este un amestec de gaze şi particule ce au efecte toxice asupra sănătăţii umane. El
apare o dată cu poluarea aerului de la nivelul zonelor urbane şi în anumite condiţii
meteorologice ce includ: vânturi calme sau stagnante ce limitează transportul orizontal al
poluanţilor; inversia termică care împiedică dispersia pe verticală a poluanţilor.
Smogul poate fi clasificat în trei categorii: smogul londonez (smogul reducător), cel
fotochimic şi cel provenit prin arderea biomasei.
1.Smogul fotochimic ( sau smogul oxidant )– condiţiile ce favorizează apariţia smogului
fotochimic sunt reprezentate de: poluarea aerului; temperaturi şi intensităţi ridicate ale
radiaţiei solare (favorizează apariţia reacţiilor fotochimice); reţinerea poluanţilor sub un strat
de inversie termică.
Indicatorul cel mai important al smogului fotochimic este ozonul. El are efecte negative
asupra sănătăţii umane ( irită mucoasele aparatului respirator, duce la apariţia tusei,
problemelor respiratorii şi chiar a congestiei pulmonare. cronicizarea bolii duce la apariţia
astmului bronşic şi a bronşitei cronice), asupra vegetaţiei (determină deteriorarea /distrugerea
plantelor şi copacilor; speciile sensibile sunt tutunul, spanacul, roşiile şi fasolea; expunerea
determină iniţial necroze - pete galbene sau maronii pe frunze, dar în timp se ajunge la
căderea acestora).
2. Smogul reducător (smogul acid) –acest tip de smog provine din produşii secundari de
ardere a cărbunelui. În perioadele reci funinginea şi oxizii de sulf se pot combina cu
picăturile de apă formând o ceaţă întunecată de natură acidă.
3.Cea mai veche formă de smog este cea produsă prin arderea biomasei sau pădurilor. În
timpul acestui proces apare combinarea smogului fotochimic cu cel reducător, deoarece prin
acest proces se produc cantităţi mari de compuşi organici volatili şi oxizi de azot alături de
fum.
II. Ploile acide
În literatură acest termen este folosit frecvent drept sinonim cu poluarea aerului de natură
acidă asociată cu depunerea acestora. Poluanţii sunt transportaţi în atmosferă sub formă de
ploi sau de zăpadă, lapoviţă, nori, ceaţă, în perioadele umede sau sub formă de gaze , praf în
cele uscate. Principalele cauze ale ploilor acide sunt emisiile antropoide de dioxid de sulf şi
oxizi de azot. Aceştia se combină cu vaporii de apă din atmosferă rezultând acid sulfuric şi
acid azotic ce pot fi transportaţi la distanţe mari de locul de producere. Ploile acide sunt
periculoase datorită răspândirii lor pe zone întinse cât şi datorită efectelor lor negative ce se
manifestă prin: erodarea structurilor, distrugerea culturilor agricole, distrugerea pădurilor,
ameninţarea speciilor de animale terestre şi acvatice.
III. Eutrofizarea şi pierderea biodiversităţii
1.Eutrofizarea poate fi definită drept fenomenul prin care apare o creştere a cantităţii de
substanţe nutritive din apă. În urma acestui fenomen asistăm la o dezvoltare exagerată a
algelor şi ulterior la distrugerea acestora. În urma acestor procese apare deteriorarea calităţii
apei asociată cu modificarea lanţului trofic, creşterea pericolului de apariţie a unor boli acute
sau cronice ( mai ales a intoxicaţiilor). Eutrofizarea apare în urma deversării necontrolate a
apelor reziduale menajere şi industriale şi a deşeurilor provenite din fertilizarea terenurilor
agricole.
2.Pierderea biodiversităţii - poluarea permanentă a factorilor de mediu a determinat
afectarea faunei şi florei de la nivelul Pământului. Se ajunge la pierderea biodiversităţii
datorită: distrugerii multor păduri, reducerii efectivelor populaţiilor sălbatice, creşterii
vitezei de dispariţie a speciilor. Cauzele principale sunt reprezentate de schimbările ce apar
la nivelul habitatelor naturale datorate practicării agriculturii intensive, construcţiilor,
exploatării carierelor, exploatării pădurilor, oceanelor, râurilor, lacurilor şi solurilor, invaziei
de specii străine, schimbărilor climatice, poluării. Problema prezervării pădurilor devine din
ce în ce mai importantă. Efectele directe ale defrişărilor sunt reprezentate de: foamete,
malnutriţie şi reducerea ritmului de creştere al populaţiei.
Efectele asupra florei şi faunei sunt la nivel individual ( plante, animale) sau de masă (
cultură, şeptel) manifestându-se sub formă de subdezvoltare, leziuni, îmbolnăviri sau
chiar dispariţia speciei.
Plantele au sensibilitate diferită în funcţie de specie. Cele mai sensibile sunt florile
( trandafirii, gladiolele), urmate de arborii fructiferi şi conifere şi de viţa de vie, licheni.
Efectele asupra animalelor şi insectelor -cea mai mare sensibilitate o au albinele urmate
de viermii de mătase. Dintre animalele mari cele mai sensibile sunt cele domestice.
Efectele asupra construcţiilor sau altor obiecte- sunt reprezentate de degradarea
materialelor utilizate la nivelul pereţilor clădirii, a monumentelor sau a picturilor
exterioare.
Efectele economice şi sociale apar prin scăderea randamentului muncii, prin creşterea
numărului de concedii medicale datorită afectării stării de sănătate. De asemenea apare
disconfortul în locuinţă, la locul de muncă sau în locurile de agrement. Disconfortul se
manifestă în special prin mirosuri şi murdărirea obiectelor.

Măsuri de prevenire şi combatere a poluării chimice


Măsurile care se iau sunt de ordin medical şi tehnico-administrativ.

Măsurile medicale implică profilaxia primară şi secundară.


-Profilaxia primară impune cunoaşterea factorilor de risc generaţi de poluare. În acest
sens se urmăreşte:
 cunoaşterea prezenţei în aer a substanţelor chimice poluante;
 evaluarea pragului de nocivitate a substanţei poluante (CMA);
 supravegherea respectării CMA.

 Cunoaşterea prezenţei în aer a substanţelor poluante se realizeză prin determinări


permanente.
 Anumite concentraţii sunt tolerabile pentru organismul uman, astfel că este
necesară stabilirea pragurilor peste care este posibilă apariţia unei patologii legată de
poluare. Valorile respective reprezintă concentraţia maxim admisă, valorile admisibile
sau de limită. CMA reprezintă acea concentraţie decelată prin metode moderne de
explorare ce nu exercită efecte directe sau indirecte asupra stării de sănăntate, nu
determină apariţia unor senzaţii subiective şi nu modifică capacitatea de muncă (OMS).
Stabilirea ei impune realizarea unor studii experimentale pe animale de laborator şi
epidemiologice.
Concentraţia Maximă Momentană – reprezintă cea mai mare concentraţie permisă pe
intervale scurte de timp – 30 min.
Concentraţia Medie Zilnică reprezintă valoarea medie a concentraţiilor poluanţilor pe 24
de ore – minim 12 probe.
Din păcate valorile specifice fiecărei substanţe sunt determinate individual, ori în aer
acestea acţionează în asociaţie realizând reacţii de sumare, potenţare şi mai rar de
neutralizare. Normele în vigoare sunt stabilite: pentru mediul industrial – valorile sunt
mai mari deoarece este vorba de persoane adulte sănătoase;
pentru mediul populaţional – valorile
sunt mai mici datorită prezenţei persoanelor foarte sensibile ( copii, bătrâni).
 Pentru supravegherea calităţii aerului se folosesc o serie de indicatori igienico-
sanitari – este vorba de elemente din aer, componente normale sau străine ce exercită
efecte nocive.

-Profilaxia secundară implică depistarea stadiilor incipiente a bolii, depistare ce se


realizeză cu ajutorul controalelor medicale active la populaţia expusă.

Măsurile tehnico-administrative sunt măsuri ce se aplică sursei de poluare şi teritoriului


expus.
-Măsuri privind sursa de poluare: folosirea combustibililor de calitate superioară;
realizarea proceselor de ardere completă; purificarea materiei prime înaintea folosirii ei;
realizarea unor procese tehnologice cu circuit închis; folosirea instalaţiilor de epurare
pentru pulberi, gaze şi vapori toxici; reducerea la minim a pierderilor neorganizate din
întreprinderi; construirea coşurilor înalte pentru eliminarea poluanţilor; reducerea
cantităţii de gaze eliminate prin eşapamente.

-Măsurile legate de teritoriul expus cuprind: sistematizarea centrului populat; asigurarea


perimetrelor de protecţie în jurul surselor; asigurarea unei distanţe adecvate între clădiri şi
străzi, cu orientarea adecvată a străzilor; spaţii verzi cât mai numeroase; devierea
circulaţiei vehicolelor mari.

Poluarea de natură biologică


În această categorie includem poluanţii alergizanţi şi aeromicroflora.

Aeromicroflora
În aer există o floră saprofită ( psihrofilă) ce se dezvoltă la 20° C şi care intervine în
procesele de fermentaţie, putrefacţie şi biodegradare. De asemenea, apare şi o floră de
contaminare ( mezofilă) ce se dezvoltă la 37° C şi care provine din căile respiratorii,
dejecte, reziduuri solide sau lichide. Ea conţine germeni saprofiţi, condiţionat patogeni
sau patogeni şi poate provoca îmbolnăviri. Această floră mezofilă are o rezistenţă scăzută
în mediu datorită: variaţiilor mari de temperatură şi umiditate; acţiunii radiaţiilor solare
şi mai ales ultraviolete; lipsei suportului nutritiv.
Supravieţiurea germenilor în aer este diferită în funcţie de specie şi sensibilitate:
pneumococul, virusul gripei, a rujeolei sau variolei supravieţuiesc câteva ore;
stafilococul, streptococul, bacilul difteric, BK, supravieţiuesc luni; formele sporulate de
clostridii sau bacil tetanic supravieţuiesc ani.

Forme de existenţă a germenilor – aceştia se găsesc în aer aderenţi de un suport:


-picăturile de secreţie Flügge conţin apă, mucus şi germeni microbieni; ele au dimensiuni
mari, se elimină prin tuse, strănut, vorbit, la o distanţă de maxim 1,5 – 2,5 m, astfel că
această formă de contaminare poartă numele de contaminare prin contact direct; ele nu
rămân multă vreme în aer ci se sedimentează pe suprafeţele pe care le contaminează;
picăturile au o mare stabilitate infectantă – 100%;
-nucleii de picătură Wells sunt particule de dimensiuni mici ce rezultă din secreţia nazo-
faringiană, salivară sau bronşică; au o stabilitate mare în aer unde rămân mult timp; prin
pierderea apei rămâne substratul organic şi agentul microbian; ei por fi transportaţi de
curenţii de aer la distanţe de 10 – 20 m de la un etaj la celălalt; prin pierderea apei ( strat
protector) germenii îşi micşorează capacitatea patogenică – 50%;
-praful bacterian apare din unirea particulelor de praf cu picăturile Flügge sau cu nucleii
de picătură; particulele de dimensiuni mari se sedimentează pe suprafeţe în timp ce cele
cu dimensiuni mici rămân în aer; cele cu dimensiuni mari vor fi readuse în aer prin
măturat sau scuturat; în această formă supravieţuiesc germenii cu rezistenţă mare în
mediu.

Boli transmise pe calea aerului – pe această cale se transmit frecvent infecţiile


respiratorii. Aerul este contaminat de la surse, iar prin sedimentare el produce
contaminarea tegumentelor, alimentelor, obiectelor ( apar căi multiple de contaminare ce
acţionează simultan). În aer germenii microbieni nu se înmulţesc, ci doar se transmit. Pe
această cale se transmit:
-bolile infecţioase ale copilăriei – rujeola, rubeola, scarlatina, varicela, parotidita
epidemică;
-gripa şi celelalte viroze respiratorii,
-difteria, TBC, pneumonia, micoze respiratorii;
-boli care pe lângă alte căi de transmitere se pot transmite şi pe cale aeriană –
poliomielita, tularemia, ciuma, cărbunele;
-flora patogenă sau condiţionat patogenă poate determina infectarea plăgilor sau arsurilor.

Măsuri de prevenire şi profilaxie a contaminării aerului – avem la dispoziţie trei


categorii de măsuri reprezentate de ventilaţie, curăţenie şi dezinfecţie.
-Ventilaţia asigură aer de calitate în spaţii închise. In acest sens, în primul rând se impune
realizarea unui cubaj corespunzător ceea ce implică evitarea aglomerării încăperilor ( mai
ales a saloanelor de bolnavi). În al doilea rând se impune schimbarea periodică a aerului
prin introducerea aerului curat în încăperi. În cadrul sistemelor de aer condiţionat este
posibilă debarasarea aerului de agenţi patogeni, dar pot apare şi probleme în cazul
funcţionării lor necorespunzătoare. În mod obişnuit se practică aeresirea organizată prin
deschiderea uşilor şi ferestrelor.
-Curăţenia realizeză o decontaminare de 95 – 98% prin spălare, stergere umedă, aspirare
sau periere umedă:
 spălarea se realizeză cu apă caldă la 35 - 40° C şi detergent, obiectele sunt bine
udate şi apoi periate, frecate;
 ştergerea umedă a suprafeţelor cu cârpe curate, înmuiate în soluţie de detergent;
 aspirarea umedă şi perierea umedă sunt metode puţin eficiente.
Curăţenia va fi însoţită de măsuri generale de desmuştizate şi deratizare a spaţiilor; de
asemenea se impune respectarea circuitelor lenjeriei murdare şi curate, separarea actelor
medicale septice de cele aseptice, separarea circulaţiei bolnavilor şi a personalului.
-Dezinfecţia implică distrugerea formelor vegetative ale germenilor ceea ce permite
prevenirea apariţiei infecţiilor. Obligator dezinfecţia se aplică după realizarea curăţeniei.
Dezinfecţia poate fi terminală ( în absenţa persoanelor din încăpere) şi continuă ( cu
persoanele în încăpere). Metodele folosite pentru dezinfecţie sunt fizice şi chimice.
 Metodele fizice utilizate sunt reprezentate de temperaturile înalte şi radiaţia
ultravioletă, ce vor fi aplicate pentru dezinfecţia aerului şi a suprafeţelor;
Spălarea la temperatura de 60 - 95° C distruge microorganismele de pe lenjerie, veselă,
sticlărie de laborator, instrumentar. Distrugerea se realizează prin căldură umedă şi
substanţe chimice.
Radiaţiile ultraviolete au efect bactericid la o lungime de undă de 250 nm. Se foloseşte
dezinfecţia cu ultraviolete în anumite spaţii; eficienţa acesteia depinde de umiditate, fiind
optimă la o umiditate relativă de 50 – 75% ( scade la valori mari ale umidităţii). Această
dezinfecţie se aplică în unităţile sanitare, în industria medicamentelor şi în industria
alimentară. Se aplică o dezinfecţie terminală, cea continuă este greu de realizat, astfel că
se practică doar iradierea parţială a plafoanelor, iradierea în jurul meselor de operaţie,
iradierea aerului deasupra persoanelor din incăpere.
 Dezinfecţia chimică are o eficacitate de 99 – 99,9%; se folosesc substanţe cu efect
bactericid dispersate în aer sub formă de vapori sau aerosoli; este o dezinfecţie terminală
deoarece substanţele dezinfectante au efecte nocive asupra persoanelor; se folosesc
substanţe clorigene ( cloramină, var cloros), formol, glicocol; eficienţa depinde de
umiditate ( optimă 40 – 50%), temperatură, respectarea timpului de contact şi a dozelor
recomandate, efectuarea curăţeniei în prealabil, selecţia dezinfectantului în funcţie de
microorganismele ce trebuie distruse.

Poluanţi alergizanţi
În această categorie intră elemente de natură biologică, chimică sau fizică ce determină
apariţia unor reacţii alergice. După natura lor aceşti poluanţi pot fi vegetali, animali sau
industriali.
-Poluanţi vegetali sunt reprezentaţi de polen şi particule de origine vegetală. Polenul
conţine principiul alergizant şi produce polinoze mai ales primăvara. Arborii puternic
alergizanţi sunt plopul, teiul, arţarul şi salcâmul ( martie – mai). Există şi arbori puţin
alergizanţi cum este mesteacănul, arinul, stejarul, castanul sau frasinul. Plantele furajere –
lucernă, trifoi sunt tot intens alergogene, în timp ce plantele de pădure ( pin, tuia, tisa)
sunt puţin alergogene. Mucegaiurile sunt plasate la limita dintre plante şi animale şi au
efecte alergizante, incidenţa alergiilor produse de mucegaiuri este mare primăvara.
Particulele de origine vegetală cu efecte alergizante sunt reprezentate de fibrele textile,
praful de lemn, făinuri.
-Poluanţii animali sunt reprezentaţi de perii din blănurile animalelor sălbatice şi
domestice ( produc sensibilitate la persoanele ce convieţiuesc cu animalele, la contactul
cu blana acestora), descuamările epidermice, fulgii păsărilor domestice ( folosiţi la perne,
plăpumi, saltele). Reacţiile apar frecvent la combinarea agenţilor alergogeni, în acest sens
cel mai cunoscut este praful de casă ce conţine elemente vegetale şi animale: fulgi; peri;
scuame de la animale; fibre de bumbac, lână, in cânepă; fragmente de bacterii, mucegai,
acarieni.
-Alergenii de natură industrială sunt reprezentaţi de diferitele substanţe chimice folosite
în industrie şi care dau o serie de reachii al căror mecanism este uneori necunoscut
( mercur, beriliu, azbest, hidrocarburi, bioxid de sulf).

Efectele asupra organismului sunt de două tipuri: - la contactul cu organismul uman ele
declaşează reacţii spontane de tip imediat ( reacţii atopice) ce determină sinteza de
anticorpi de tipul Ig E la contactul cu antigenele; în acest context apare rinita alergică,
astmul bronşic, urticaria, conjunctivita alergică, dermatita atopică;
- substanţele din industrie se
comportă ca haptene care la contactul cu proteinele organismului uman formează
anticorpi specifici şi dau reacţii alergice.