Sunteți pe pagina 1din 15

22

Cap. 2. Forme de deteriorare în tribosisteme

2.1. Introducere

Prognoza asupra deteriorării unui element sau a unui întreg sistem este
predicţia în timp aproape real, a duratei de viaţă rămasă pentru acesta, fiind cunos-
cute măsurători şi evaluări ale deteriorării curente. Un element cheie în prognoza
deteriorărilor este determinarea existenţei şi localizării ei. Înţelegerea mecanisme-
lor de bază ale distrugerilor este importantă în recunoaşterea şi localizarea distru-
gerilor, pentru a preveni distrugerea sau întreruperea din funcţionare, dar şi pen-
tru a îmbunătăţi performanţele sistemului, pentru a-i optimiza componentele.
Există diferite categorii de deteriorări, funcţie de sistemul de clasificare.
ASM Handbook Volume 11 – The Failure Analysis and Prevention [232] sugerează
patru categorii de deteriorări: deformări nedorite, coroziune, uzură şi rupere.
Prima categorie se referă la modificările geometrice (deseori vizibile) ale
componentelor sistemului (încovoiere, flambaj, contracţie, umflare, deformaţii
plastice etc.). Cauzele obişnuite ale deteriorărilor prin deformare includ schimbări
de faze produse de câmp termic, dilatări termice, absorbţia fluidelor (de obicei în
materiale plastice), contracţii nedorite în adezivi din cauza depăşirii unor praguri
termice legate de reacţii chimice ireversibile etc. Celelalte categorii de deteriorări
sunt: coroziunea, uzura şi ruperea.
Coroziunea poate fi considerată, în esenţă, ca pierdere de material din cauza
acţiunii chimice sau electrochimice [19, 58, 258, 268]. Uzura este îndepărtarea sau
deplasarea materialului de pe suprafaţa materialului din cauza unei mişcări
relative între solide, un solid şi un fluid (gaz sau lichid) [5, 6, 55, 136, 175, 335].
Ruperea implică separarea materialului sau fragmentarea elementului analizat
[325, 335]. Există multe cauze care pot sta la baza unei ruperi, dar după aspectul,
evoluţia în timp şi spaţiu, ruperea este particularizată ca fiind fragilă, ductilă sau
de oboseală. Bineînţeles, pot exista combinaţii ale acestor categorii de deteriorare,
în funcţie de natura materialelor şi de condiţiile specifice care le generează etc.

Fig. 2.1. Deteriorări: tipuri de bază şi mecanisme [21, 234]


23
Cap. 2. Forme de deteriorare în tribosisteme

Există diverse moduri de rupere prin oboseală, unele fiind binecunoscute,


cum ar fi oboseala mecanică superficială sau în volum, oboseala termică. Alte
mecanisme de deteriorare sunt atribuite coroziunii sau uzurii, fiind în principiu
legate tot de mecanisme de oboseală (repetarea unei acţiuni chimice, mecanice etc.)
[234, 235, 246]. Oboseala prin cavitaţie deseori este confundată cu oboseala de
coroziune deoarece are loc în prezenţa unui fluid, deşi este posibil ca în unele
aplicaţii, cele două mecanisme să se suprapună. Uneori cavitaţia este confundată
cu uzura abrazivă doar pentru că rezultatul procesului este detaşarea de material
din zonele superficiale ale corpurilor solicitate.
Un aspect foarte important este că frecvent mecanismele de deteriorare
acţionează simultan [54, 246, 268, 281]. Uneori coroziunea precede oboseala sau
acţionează împreună cu aceasta, crescând vitezele de propagare a fisurilor. În cazul
fretting-ului, uzura (ca proces de detaşare a materialului) şi oboseala (ca proces de
slăbire a acestuia) acţionează simultan, iniţiind şi propagând o deteriorare specifică
[223, 273]. Deci, deşi există forme diferite de deteriorare prin oboseală într-o
aplicaţie, nu este posibil sau este foarte dificil să se izoleze evoluţia uneia singure.

Fig. 2.2. Structura unui tribosistem. 1 şi 2 – triboelemente, 3 – corp intermediar (lubrifiant


sau „al treilea corp”), 4 – mediu [DIN 50320, 55, 58]

Trebuie subliniat că oricare din cele patru elemente ale unui tribosistem se
poate deteriora din cauza setului de solicitări: corpurile solide se uzează şi îşi
modifică proprietăţile (în special cele ale straturilor superficiale în contact),
lubrifiantul sau corpul intermediar poate suferi modificări fizico-chimice iar
mediul se poate impurifica cu rezultatele acestor procese de deteriorare, îşi poate
modifica temperatura, compoziţia etc.
În acest capitol sunt prezentate mecanismele de deteriorare care pot apărea
în contactul elementelor solide ale tribosistemelor (notate cu 1 şi 2 în Fig. 2.2), în
mod deosebit procesele de oboseală şi de uzură, şi consecinţele lor, cu scopul de a
24
Deteriorări în tribosisteme

putea fi recunoscute, analizate, şi împreună cu informaţiile astfel acumulate din


sistemul real, să poată oferi soluţii de reducere a intensităţii lor şi/sau de evitare a
apariţiei lor în forme dezastroase pe durata de utilizare a sistemului, având la bază
criterii de fiabilitate, economice şi de siguranţă. Majoritatea covârşitoare a siste-
melor tehnice sunt proiectate cu sub-sisteme în mişcare relativă şi cu scopul de a-şi
îndepli funcţia repetat, la anumiţi parametri şi cu o anumită probabilitate. De aici
rezultă, inevitabil, prezenţa proceselor de oboseală ale materialelor şi de îndepăr-
tare de material de pe suprafeţele contactelor mecanice în mişcare relativă [58].

2.2. Deteriorări prin oboseală şi uzură

Uzura este un proces de distrugere a stratului superficial al unui corp solid


la interacţiunea mecanică cu un alt corp solid, cu un fluid sau cu un fluid cu
particule solide în suspensie. Dacă interacţiunea mecanică se produce sub acţiunea
unei sarcini exterioare şi din cauza mişcării relative a corpurilor, implicit a frecării,
atunci se defineşte uzura prin frecare [268]. Procesul de distrugere prin uzură
implică nu numai detaşări de material, ci şi modificări structurale, chimice şi fizice
în straturile superficiale, deformări.
Uzura se analizează în funcţie de sarcinile aplicate, de viteză şi de mediu.
Astfel, există distrugeri în condiţii statice (cum sunt deformaţiile şi coroziunea) şi
în condiţii dinamice (sub sarcină şi în mişcare relativă) [54, 58, 135], acestea fiind
numite şi tribodistrugeri. Caracteristicile mediului (temperatură, compoziţie,
presiune etc. dar şi variaţiile particulare ale acestor caracteristici, pot influenţa
semnificativ evoluţia distrugerilor din stratul superficial.
Procesul de uzură are aspecte particulare, dependente de tipul şi intensita-
tea mişcării, de sarcină, de temperatură etc., într-un tribosistem apărând şi procese
termice şi chimice, interacţionând cu distrugerile de tip mecanic. Distrugerea
mecanică-termică-chimică a straturilor superficiale ca rezultat al mişcării relative
sub sarcină, poate include, pe lângă îndepărtarea de material, şi deformări, curgeri,
înmuieri ale straturilor superficiale, la scară micro sau macro.
În funcţie de componenta predominantă a unui proces de distrugere, specia-
liştii admit patru forme fundamentale de uzură: adeziunea, abraziunea, oboseala,
coroziunea (Tabelul 2.1) [89, 136, 234, 246, 268, 281].
Unii specialişti renumiţi în domeniu acceptă alte clasificări. De exemplu,
Neale în lucrarea „Guide to Wear Problems and testing in Industry” [179], apărută
în anul 2000, enumeră şapte tipuri semnificative de uzură:
- uzură abrazivă între două corpuri cu dimensiuni similare,
- uzură abrazivă cu particule dure intermediare (care mai este cunoscută şi
ca uzură „cu al treilea corp”) [95],
- uzură de aderenţă,
- uzură fretting,
- uzură de cavitaţie sau eroziune de cavitaţie, când corpul solid este în
contact cu un fluid cu viteză şi presiune variabile,
25
Cap. 2. Forme de deteriorare în tribosisteme

- eroziunea ca uzură produsă de un curent de particule solide pe un alt corp,


- uzură prin oboseală.
Neale recunoaşte că „uzura nu este un proces simplu şi mecanismele
individuale pot fi descrise, dar pot exista tranziţii între un tip de uzură şi oricare
altul” [179].

Tabelul 2.1 (adaptat după [26, 246, 281])


Forme de bază Forme particulare Natura proceselor
de deteriorare predominante
Adeziune - transfer de material procese mecanice,
- adeziune moderată schimbări de fază în
- adeziune severă: - gripare incipientă stare solidă, modificări
- gripare totală de concentraţii şi de
Abraziune - microaşchiere structură ale straturilor
- rizare prin deformare superficiale, procese
- eroziune abrazivă termice
- brăzdare
- zgâriere
Oboseală - oboseală mecanică
- pitting incipient procese mecanice
- pitting distructiv (avansat) procese mecano-termice
- exfoliere de oboseală (spalling)
- oboseală termo-mecanică
- cavitaţie
Coroziune - coroziune chimică (inclusiv oxidare) procese chimice
- coroziune galvanică procese electrochimice
- coroziune biochimică procese mecanice,
- tribocoroziune şi coroziune fretting chimice, termice
- coroziune de impact

După o documentare aprofundată şi luând în considerare tendinţele


teoretice şi experimentale din tribologie [6, 24, 83, 120, 136, 144, 175, 187, 234, 246,
268, 281], această lucrare propune clasificarea deteriorărilor tribologice (numite
generic şi uzuri) în patru forme (Tabelul 2.1).
Chiar şi această clasificare a proceselor de distrugere trebuie abordată cu
atenţie pentru că există forme particulare de uzură care pot fi cauzate de suprapu-
nerea unor acţiuni, aşa cum este cazul uzurii tip fretting, această degradare fiind
rezultatul oboselii materialului din stratul superficial sub acţiunea deplasărilor
ciclice cu amplitudine mică, însoţită inevitabil de un proces chimic. În funcţie de
procesul dominant (mecanic sau chimic), fretting-ul ar putea fi inclus în a treia sau
a patra linie principală a Tabelului 2.1. Datorită frecvenţei şi importanţei lor în
scoaterea din uz a pieselor, anumite combinaţii de distrugeri tribologice au primit
denumiri specifice.
Unele procese de deteriorare nu implică decât în mică măsură îndepărtare
de material, dominând procese de deformare locală la rece sau la cald, de încreţire,
brinelare, fisuri de tratament sau de prelucrare (prin deformare, rectificare etc.).
26
Deteriorări în tribosisteme

Pentru un tribosistem dat, distrugerea poate fi considerată un pachet de


procese, intercondiţionate, în care fiecare componentă nu poate fi anulată complet,
dar este foarte posibil ca acţiunea uneia sau chiar a întregului „pachet” să fie
minimalizată sau întârziată, astfel încât durabilitatea tribosistemului să crească
[190, 191, 257]. Pe baza acestei observaţii s-au structurat următoarele subcapitole
ale cărţii, destinate analizei formelor de uzură, specifice anumitor elemente de
maşini (lagăre de alunecare şi de rostogolire, transmisii cu roţi dinţate); au fost
selectate doar aceste elemente având în vedere importanţa lor în sistemele tehnice,
participarea lor activă la îndeplinirea funcţiilor acestora, dar şi costurile mari de
prelucrare şi mentenanţă în caz de distrugere. Nu înseamnă că celelalte elemente
de maşini nu sunt importante; au şi acestea forme particulare de distrugere/
deteriorare, soluţii specifice de creştere a fiabilităţii sistemului din care fac parte. Şi
aceste forme de distrugere trebuie studiate, analizate şi explicate, dar spaţiul oferit
acestei lucrări nu permite o sinteză atât de cuprinzătoare.
Din cauza frecvenţei de apariţie în practică, datorită bogatei şi eficientei
activităţi de cercetare în economiile avansate (având engleza ca limbă oficială sau
preferată în domeniile tehnice şi de cercetare), a simplităţii formei lexicale, multe
forme specifice de deteriorări tribologice au denumiri împrumutate din limba
engleză şi vor fi folosite astfel în această lucrare [228, 240, 271]. În principiu prima
apariţie în acest text a unei denumiri de proces de deteriorare sau de uzură în
limba engleză este însoţită de definiţii şi explicaţii, astfel încât parcurgea în
continuare a informaţiilor şi analizelor efectuate să fie uşor de urmărit.
Uzura triboelementelor depinde de perechea de materiale implicate, de stra-
turile superficiale şi dinamica lor ca structură, proprietăţi, topografie, temperatură
etc., existenţa sau nu a elementului intermediar (lubrifiantul), de proprietăţile
termo-mecanice ale acestuia, de regimul de lucru (prin sarcină şi viteză, la rândul
lor, fiind funcţii de timp), de condiţiile de mediu.
În funcţie de prezenţa unui lubrifiant, între suprafeţele în contact, sistemele
tehnice pot funcţiona în unul din următoarele regimuri [6, 74, 89, 187, 192, 251]:
- regim cu frecare uscată;
- regim cu frecare în prezenţa unui lubrifiant.
Acest ultim regim poate fi limită sau mixt (semi-fluid), sau cu peliculă
portantă de lubrifiant.
Regimul cu peliculă de fluid poate fi: regim hidrostatic (HS) (pelicula se
formează datorită presiunii statice, creată de pompe), regim hidrodinamic (HD)
(pelicula se formează prin antrenarea forţată a fluidului în interstiţiul convergent,
format între corpuri rigide, în mişcare relativă) [89], regim elastohidrodinamic
(EHD1) (pelicula este generată într-un interstiţiu variabil, format între corpuri
elastice, deformaţiile lor influenţând distribuţia de presiune în lubrifiant) [74].
Regimul limită este caracterizat prin interpunerea unor pelicule foarte sub-
ţiri de lubrifiant între suprafeţele în contact. Aceste pelicule pot fi solide sau semi-
fluide şi aderă sau se fixează pe suprafeţele corpurilor în mişcare relativă prin

1
simbolizat şi cu EHL – elastohydrodynamic lubrication în literatura de limbă engleză.
27
Cap. 2. Forme de deteriorare în tribosisteme

mecanisme chimice, de adsorbţie sau combinate. Frecarea nu se mai realizează


între corpurile solide, ci între aceste pelicule subţiri, caracterizate prin coeficienţi
de frecare mai mici. În acelaşi timp este împiedicată, cel puţin parţial, formarea
micro-punţilor de sudură între asperităţi. Pe acest principiu acţionează aditivii din
lubrifianţii moderni [211, 246, 257, 281]. Local şi la creşterea accentuată a presiunii
pe anumite asperităţi, aceste pelicule se pot distruge şi apare contactul direct,
crescând frecarea şi uzura suprafeţelor în contact.
Regimul mixt sau semifluid este caracterizat prin prezenţa simultană a
zonelor cu contact direct şi a peliculelor parţiale de fluid, fiind specific perioadelor
de tranziţie în funcţionare sau contactelor cu cel puţin un corp mai elastic (de
exemplu, ca în cazul lagărelor cu cuzineţi din polimeri [5, 145, 226]).

2.3. Uzura de adeziune

Această formă de uzură este cauzată de micro-suduri ale asperităţilor


suprafeţelor reale, care apar la contactul sub sarcină dintre două solide în mişcare
relativă, producând transferul sau pierderea de material de pe straturile
superficiale [271]. De regulă transferul de material în procesul de adeziune are o
intensitate mai mare dinspre corpul mai moale spre corpul mai dur, dar acesta
poate apare şi între corpuri cu durităţi apropiate, chiar din acelaşi material, lucru
explicabil prin diversitatea condiţiilor locale de încărcare şi de formă pentru asperi-
tăţile care vin în contact. Adeziunea ca proces de deteriorare se caracterizează prin
viteze mari de uzură şi instabilitatea comportării tribologice (uzură neuniformă
dar progresivă, coeficient de frecare instabil dar cu tendinţă de creştere rapidă). În
plus, frecarea suprafeţelor generează un câmp termic cu valori ridicate, care, la
rândul lui, accelerează procesul. Aspectele particulare sunt date de tipul
materialelor în contact, de structura şi calitatea straturilor superficiale. Majoritatea
căderilor şi defectelor care au la origine degradarea sau lipsa lubrifiantului duc la
forme de uzură adezivă. Materialele metalice tind să sufere procese de uzură
adezivă dar nu în acelaşi mod şi nici cu aceeaşi intensitate. Un rol important în
mecanismul de aderenţă îl joacă straturile de oxizi şi de contaminanţi, de apă sau
de alte fluide care, inevitabil, se găsesc pe triboelemente. Unele dintre acestea nu
sunt favorabile aderenţei materialelor de bază. Adeziunea este redusă şi prin
creşterea rugozităţii sau/şi a durităţii suprafeţelor în contact. Experimente pentru
evidenţierea uzurii de aderenţă au arătat că procesul se dezvoltă diferit în vid
comparativ cu atmosfera normală. Suprafeţele metalice în vid nu au pe straturile
superficiale oxizii care se formează în atmosferă şi au modififări mai dramatice ale
suprafeţelor, în aceleaşi condiţii de testare [36, 58].
Adeziunea între materialele metalice se poate explica prin transferul de
electroni între suprafeţele contactului, atunci când distanţa dintre suprafeţele de
separare este suficient de mică. Structura cristalină influenţează calitativ şi
cantitativ adeziunea. Metalele cu structură hexagonal compactă au cea mai mică
28
Deteriorări în tribosisteme

tendinţă de adeziune pentru că au planele de alunecare mai distanţate şi sunt mai


puţin ductile decât cele cu feţe centrate sau cu volum centrat (Fig. 2.3).

Fig. 2.3. Influenţa structurii reţelei cristaline asupra tendinţei de aderenţă a metalelor,
exprimată prin coeficientul mediu de adeziune (definit la pagina următoare) [196, 210]

Adeziunea este influenţată şi de reactivitatea chimică şi electropozitivitatea


metalului sau a cuplului de metale. De exemplu, aluminiul este foarte „aderent” pe
alte suprafeţe metalice, ceea ce nu se întâmplă cu metalele nobile. De aici rezultă
importanţa testării proprietăţilor tribologice ale contactului uscat în condiţii cât
mai apropiate de cele reale [22, 30, 33, 38]. Adeziune mai puternică apare între
aceleaşi metale sau aliaje (cum ar fi fier pe fier, sau oţel pe oţel) dar şi pentru alte
combinaţii de materiale metalice diferite. În primii ani după marcarea importanţei
frecării şi uzurii sub denumirea unei ştiinţe – tribologia (în 1954 profesorul englez
D. Tabor a folosit termenul pentru prima oară), multe studii teoretice şi experimen-
tale au încercat să modeleze şi să cuantifice adeziunea [5, 36, 58, 83, 222, 233]. În
1984 Buckley a studiat adeziunea dintre un indentor conic, prelucrat din diferite
materiale metalice, şi o plăcuţă de fier (tehnic), constatând că deşi a păstrat
constantă forţa de apăsare (0,5mN) pentru realizarea aderenţei dintre suprafeţele
metalice, forţa necesară separării aceloraşi suprafeţe a fost mai mare, pentru oricare
dintre metalele folosite pentru prelucrarea micro-indentorului [36]. Figura 2.4
prezintă sugestiv această concluzie, cât şi solubilitatea metalului indentorului în
fier. Se subliniază astfel că forţa de aderenţă nu poate fi proporţional corelată cu
29
Cap. 2. Forme de deteriorare în tribosisteme

solubilitatea metalului în fier şi nici cu mărimea atomului acestuia. Se observă că


fier-pe-fier are cea mai mare forţă de adeziune, adeziunea mai mare între aceleaşi
materiale metalice sau materiale similare fiind constatată şi de alte experimente
[120, 128,142].

Fig. 2.4. Forţa de adeziune a unor metale pe fier şi solubilitatea acestora în fier [36]

Plumbul, staniul, cuprul şi argintul sunt des folosite în aliaje de lagăre


pentru a reduce frecarea prin reducerea, de fapt, a tendinţei de aderenţă cu fusul
(de obicei din oţel), din cauza slabei lor reactivităţi chimice faţă de materialul piesei
în rotaţie. Deşi scumpe, metalele nobile ca argintul şi aurul se folosesc în unele
aplicaţii (roţi melcate şi segmenţi de pistoane, acoperiri pe contactoare electrice).
Materialele impurificate au o tendinţă mai redusă de adeziune, de exemplu, oţel-
pe-oţel are o uzură mai redusă decât fier-pe-fier.
Coeficientul mediu de adeziune este definit ca raport între forţa necesară
distrugerii contactului şi forţa de apăsare care produce adeziunea, ca valoare
putând ajunge şi la 20 [36, 246]; de aici şi tendinţa de blocare a contactelor care
suferă un proces accelerat de adeziune. Adeziunea este puternic influenţată de
câmpul termic, care este de cele mai multe ori factorul care o iniţiază şi accelerează.
Procesul poate apărea şi la temperaturi normale sau joase dacă sunt îndeplinite
local condiţiile de realizare a microsudurilor între asperităţi (de exemplu, o sarcină
normală foarte mare, la alunecare cu viteze relativ mici) [70].
Modelele uzurii adezive se bazează pe contactul real al suprafeţelor rugoase
[5, 24, 246, 268]. Când pe două asperităţi în contact, din cauza sarcinii aplicate, se
depăşeşte limita de curgere a cel puţin unuia din materiale, rezultă o micro-sudură
care se va rupe dacă efortul de forfecare exterior este suficient de mare. Această
rupere nu are loc la faţa de separare a celor două materiale, ci în materialul mai
30
Deteriorări în tribosisteme

moale. Rămâne o urmă caracteristică, puţin alungită în sensul de mişcare. Pe


corpul mai dur, micro-volumul aderat, mai moale, este supus în continuare unui
proces de deformare şi de ecruisare, de zgâriere, de către alte asperităţi, în final
detaşându-se parţial sau în mare măsură, sub formă de particule de uzură. Acestea
pot fi smulse sau detaşate împreună cu micro-volume din materialul mai dur.
Kato [135, 136] propune două modele de aderenţă pentru suprafeţele meta-
lice în contact, cu alunecare. Dacă interfaţa contactului dintre cele două suprafeţe
are suficientă rezistenţă adezivă pentru a se opune alunecării, în zona contactului
apare o deformaţie plastică importantă, sub acţiunea locală a tensiunilor de com-
presiune şi forfecare, şi o alunecare extinsă în lungul planelor de alunecare, în
cristalele sau grăunţii cristalini ai zonei deformate. Sub acţiunea combinată de
compresiune şi de forfecare, materialul
mai ductil formează benzi, următoarea
etapă fiind iniţierea fisurii şi propagarea
ei într-un mod combinat de rupere la
tracţiune şi forfecare, în zona din faţa
contactului (Fig. 2.5a). Deformaţia plasti-
că mare în zona de contact formează
uneori depuneri similare celor de pe tăi-
şurile de sculă, urmate de iniţierea rupe-
rii combinate prin tracţiune şi forfecare,
în zona din spatele contactului (Fig. 2.5b).
Când fisura atinge suprafaţa de
contact, se detaşează o particulă de uzu-
ră. Procesul descris în Fig. 2.5 corespun-
de unei singure treceri dar, în realitate,
acesta se repetă, statistic, cu diferite in-
tensităţi, în funcţie de forma asperităţi-
lor, de tensiunea locală, temperatura in-
stantanee. Detaşarea particulelor de uzu-
ră se intensifică, rezultând şi alte procese
de uzură, cel mai probabil, cel abraziv. a) b)
Cercetătorii au demonstrat că uzura ade- Fig. 2.5 Modele pentru uzura adezivă
zivă nu poate exista independent de
uzura abrazivă din cauza deformării muchiilor micro-volumelor deja aderate (prin
„laminare” sau comprimare) şi care suferă un proces de ecruisare, devenind mai
dure decât materialul original [78, 83, 175, 246, 258].
Un alt model evidenţiază că ductilitatea mai mare a unuia din materialele în
contact favorizează adeziunea (Fig. 2.6). După ce vin în contact două asperităţi de
durităţi diferite, asperitatea din material mai ductil se deformează iar din cauza
sarcinii normale şi naturii materialelor apar condiţiile creării micro-aderenţei (nu-
mită şi micro-sudură sau micro-joncţiune). Este posibil ca asperitatea să-şi modifice
proprietăţile mecanice prin deformare şi atunci apare o fisură la baza acesteia, care
se propagă până la desprinderea completă, un micro-volum de material rămânând
pe corpul mai dur. În contact acest mecanism se repetă de câte ori se întâlnesc câte
31
Cap. 2. Forme de deteriorare în tribosisteme

două asperităţi de pe suprafeţele în mişcare care îndeplinesc condiţiile de aderenţă,


ceea ce justifică modificarea rapidă a topografiei suprafeţelor în mişcare, care parti-
cipă la preluarea sarcinii. În plus, asperităţile astfel formate vor intensifica procesul
de uzură abrazivă, caracteristic contactelor uscate, rugoase. În varianta b) din Fig.
2.6 materialul mai moale rămâne ductil iar ruperea va avea şi ea un caracter ductil.
În principiu, materialul rămas pe asperitatea mai dură este mai redus ca volum iar
topografia suprafeţei nu se modifică atât de spectaculos ca în varianta a). Acest
mod de uzură adezivă este preferat pentru lagăre de alunecare [20, 61, 76, 141].

Fig. 2.6. Modelul uzurii adezive [246]

Fig. 2.7. Aliaj de Al-Si transferat pe un


segment de piston. Se poate observa
neuniformitatea procesului [246]

Micro-volumele aderate pot evolua astfel: fie sunt predominant detaşate la


următoarele treceri, fie rămân predominant pe suprafaţa mai dură, formând aşa-
numita peliculă de transfer. În unele cazuri materialul aderat este neuniform
distribuit pe suprafţa contrapiesei (Fig. 2.7).
Uzura de aderenţă se dezvoltă şi la dispariţia locală a lubrifiantului, chiar pe
durate scurte, în proces generându-se un câmp termic cu valori mari. Dacă pelicula
de lubrifiant se distruge, chiar parţial, contactul dintre corpuri se face direct pe vâr-
furile asperităţilor iar frecarea va genera un câmp termic favorabil producerii unor
micro-suduri, ruperea lor necesitând un consum de energie din ce în ce mai mare;
la începutul procesului de adeziune, continuarea mişcării este încetinită, apoi chiar
blocată. Tot datorită câmpului termic micro-sudurile pot apărea mai repede şi la
sarcini mai mici, generându-se deformaţii plastice sau topiri locale ale materialelor.
32
Deteriorări în tribosisteme

a) formarea unor particule de uzură, b) antrenarea pariculei de uzură în contact şi


aproape sferice, prin detaşarea de micro- aplatizarea ei din cauza sarcinii normale în
volume de pe ambele suprafeţe. contact

c) particula de uzură se dezvoltă, se roluieşte d) antrenarea în continuare în contact duce


şi continuă să se aplatizeze la mărirea particulei de uzură
Fig. 2.8. Modelul uzurii adezive cu particule-conglomerat de uzură [222, 246]

Stakowiak [246] propune un alt


model de uzură adezivă (Fig. 2.8).
Acesta este confirmat de experimente
[25, 128, 141], mai ales pentru aliaje de
lagăre (Fig. 2.9) [222]. Particulele de
uzură sunt un amestec din cele două
materiale în contact, care cresc în
volum şi sunt presate în contact,
rezultând o structură lamelară, deseori
ecruisată; aceste particule mari şi rezis-
Fig. 2.9. O particulă-conglomerat de uzură [222]
tente mecanic sunt greu de evacuat
din contact, iar la presiuni mari apar microaderenţe puternice între microvolume
de acelaşi material, unele din particula de uzură şi altele de pe suprafeţele triboele-
mentelor (Fig. 2.10).

Fig. 2.10. Modelul gripării suprafeţelor din cauza particulelor-conglomerat, generate prin
procese de adeziune între particulele de uzură şi suprafeţele cu care vin în contact [246, 222]
33
Cap. 2. Forme de deteriorare în tribosisteme

Rezultatul este o uzură abrazivă intensă (tip brăzdare). La un moment dat


particulele de uzură aderă atât de puternic la ambele suprafeţe încât legăturile nu
mai pot fi rupte, şi nici particulele, devenite rezistente mecanic din cauza deformă-
rii repetate, nu mai pot fi forfecate: este forma finală de distrugere prin adeziune,
griparea. Figura 5.54 arată griparea a două roţi dinţate pe care se observă prezenţa
multor particule mari aplatizate (şi din cauza câmpului termic cu valori foarte
ridicate), formate, foarte probabil, după modelul prezentat în Fig. 2.10.
Astfel de particule-conglomerat sunt greu de evacuat din contact iar antre-
narea lor prin contact nu face altceva decât să continue aderarea microvolumelor
de pe ambele suprafeţe. Din cauza aplatizării şi a deformaţiilor plastice ale materia-
lului „adunat”, acesta suferă ecruisări neuniforme, particula fiind greu de „spart”
sau fragmentat. Aceasta se poate ataşa puternic de una din suprafeţe, generând pe
cealaltă uzură abrazivă, de tip macro-brăzdare. Micro-zone ale suprafeţei libere a
particulei vor adera puternic la suprafaţa materialului de acelaşi fel. Dacă sarcina şi
temperatura în contact cresc (şi firesc se întâmplă aşa, pentru că frecarea particu-
lelor produce un câmp termic suplimentar iar sarcina va avea variaţii mari din
cauza instabilităţii distanţei între corpurile în contact, instabilitate indusă de
particulele-conglomerat), particulele nu vor mai putea fi detaşate şi nici antrenate
afară din contact. Rezultatul este uzura adezivă severă – griparea.
Unele forme de uzură de aderenţă au denumiri specifice.
Scuffing-ul2 (Fig. 2.11) este un proces localizat de deteriorare, cauzat de
micro-suduri în fază solidă între vârfurile asperităţilor celor două suprafeţe, fără
topirea locală a suprafeţelor, dar şi o formă de uzură adezivă care apare între su-
prafeţe iniţial lubrifiate la care, din diverse cauze, pelicula de lubrifiant se distruge
[2, 34, 57, 60, 63, 302, 304, 264]. Rezultă micro-smulgeri rugoase, cu o densitate mai
mare în zonele de presiune mare de contact şi în zonele cu alunecări mai mari.
Modelul lui Blok (1937) [citat în 63] sugerează că iniţierea scuffing-ului apare
când temperatura totală în contact atinge anumite valori specifice cuplului de ma-
teriale pentru iniţierea adeziunii, mai ales când pelicula de lubrifiant este subţire sau
chiar inexistentă local. Temperatura totală are două componente: o parte caracteristică
volumului pieselor – o temperatură medie (relativ uşor de măsurat sau calculat), peste
care se suprapune o creştere instantanee, locală, a temperaturii suprafeţelor în contact.
Temperatura instantanee, mult mai mare decât valoarea medie din volumul pieselor,
poate atinge un prag critic, de la care se iniţiază scuffing-ul. Şi alţi factori contribuie la
declanşarea acestuia: suprasarcină, şoc mecanic, rugozitate mare (fie doar şi locală),
raportul între alunecare şi rostogolire. Totuşi, temperatura instantanee nu este un
criteriu suficient pentru estimarea cu o bună probabilitate a existenţei scuffing-ului. De
exemplu, s-a constatat că prezenţa oxigenului în lubrifiant întârzie apariţia scuffing-
ului, pentru anumite cupluri de materiale, din cauza formării unor pelicule protectoare
şi rezistente de oxizi [221, 231].

2
scuff – a merge / a umbla târşâind / târând picioarele; a râcâi; a roade; scuffed – ros, zgâriat (extras
din Dicţionar englez-român, Leviţchi L., Bantaş A., Ed. Teora, 2003); în sens tehnic cuvântul
scuffing s-a îndepărtat de sensul literar, şi înseamnă proces de deteriorare şi de uzură, rezultatul
vizibil având urme în sensul de mişcare.
34
Deteriorări în tribosisteme

a) Pe un cilindru de piston din fontă [366] b) Urme de scuffing la partea superioară a


alezajului cămăşii de cilindru din a) [366]

c) Pe un tachet [83]
Fig. 2.11. Aspecte macro ale scuffing-ului

Scuffing-ul este specific elementelor de maşini cu mişcare de alunecare (un


exemplu este dat în Fig. 2.11a şi b pentru cilindrii de piston şi cămăşile lor) sau cu
mişcare combinată, de rostogolire cu alunecare: la roţi dinţate, la sistemul came-
tacheţi (Fig. 2.11c şi Fig. 2.12) etc.

Fig. 2.12. Arbore cu came cu suprefeţele de lucru deteriorate


prin smearing (uzură adezivă) [275]
35
Cap. 2. Forme de deteriorare în tribosisteme

Smearing-ul3 este o formă particulară de uzură de adeziune, caracterizată prin


transferarea materialului de pe o suprafaţă pe alta [268, 302]. Apare de obicei în
tribosisteme cu corpuri relativ dure (la rulmenţi), la mişcări de alunecare şi rostogolire
cu alunecare (mare), sub sarcină, în prezenţa unui câmp termic cu valori atât de mari,
încât în oţeluri apar condiţii locale de călire repetată. Cauzele apariţiei smearing-ului
pot fi multiple, uneori chiar suprapunându-se. Un singur exemplu aici: în lipsa unui
lubri-fiant sau în prezenţa unui lubrifiant neadecvat, care nu produce sau nu mai poate
produce peliculă. De exemplu, din cauza scăderii drastice a vâscozităţii, frecarea între
suprafeţele laterale ale rolelor unui rulment şi colivie poate crea condiţiile apariţiei
smearing-ului. Iniţial, când apare contactul direct între suprafeţe, frecarea de alunecare
se caracterizează prin valori mari ale coeficientului de frecare, generând, deci, un câmp
termic care va permite sudarea asperităţilor şi transferul localizat de material. Dacă
mişcarea mai poate continua, aceste micro-aderenţe, în funcţie de mişcarea triboele-
mentelor, se distrug prin forfecare (mai ales la alunecare) sau prin smulgerea unui
micro-volum din materialul mai moale (la rostogolire cu alunecare). Deşi acest proces
de distrugere prin aderenţă este recunoscut ca atare, unii specialişti îl numesc şi
scoring4, mai ales în legătură cu distrugerea roţilor dinţate [60], dar şi pentru rulmenţi
(Fig. 2.13). Micro-craterele rezultate în urma distrugerii micro-aderenţelor (micro-
sudurilor) locale, pot avea forma de micro-ciupitură aproape sferică sau de micro-
lacrimă (la roţi dinţate, în zonele cu rostogolire cu alunecare, sau la rulmenţi, când din
diverse cauze apare o alunecare forţată între elementele acestora). Pe suprafeţele
laterale ale rolelor de rulmenţi în contact cu colivia, urmele de smearing pot avea o

Fig. 2.13. Scoring pe inelul unui rulment [280]

3
smear – a păta, a murdări, a mânji, a mâzgăli (extras din Dicţionar englez-român, Leviţchi L.,
Bantaş A., Ed. Teora, 2003); sensul tehnic al cuvântului s-a îndepărtat de sensul literar dar aspectul
macro al deteriorării este cel de pată.
4
score – urmă, semn; tăietură, crestătură; zgârietură; a face crestături (extras din Dicţionar
englez-român, Leviţchi L., Bantaş A., Ed. Teora, 2003). În sens tehnic scoring este definit ca
„zgârieturi adânci pe suprafaţa unei piese” [57]
36
Deteriorări în tribosisteme

formă curbă, indicând o mişcare de alunecare, dar cu traiectorie curbă (Fig. 2.13).
Exemple de suprafeţe distruse prin smearing sau scoring vor fi detaliate în
următoarele capitole.
Contactul direct între asperităţi şi sarcina mare în contact produc concentrări
localizate de tensiuni care pot genera fisuri şi exfolieri, accelerând procesul de
distrugere a suprafeţelor. Dacă suprafeţele sunt din materiale similare, urmele de
smearing sunt asemănătoare, în cazul materialelor cu structuri şi compoziţii
diferite, uzura de tip smearing sau scoring diferă pe cele două suprafeţe.

a) pe arborele unui pinion de la cutia de b) pe capetele bolţului unui


viteze a unui automobil [321] piston de motor [314]
Fig. 2.14. Galling (uzură adezivă severă)

Galling-ul5 este o formă severă de deteriorare cu forfecare şi detaşare locali-


zată de material, macroscopică, rezultatul fiind zone foarte rugoase, bombări prin
deformare plastică, peste nivelul suprafeţei iniţiale, implicând şi curgeri plastice
şi/sau transfer de material (Fig. 2.14) [325, 328, 340]. Procesul este iniţiat la o depă-
şire a unei presiuni limită de contact, putând fi un precursor al ruperii. Dacă mate-
rialele în contact sunt similare, uzura de aderenţă se manifestă pe ambele supra-
feţe; apar micro-joncţiuni mai dese iar ruperea, funcţie de sarcina locală şi de geo-
metria asperităţilor, are loc când pe o suprafaţă, când pe alta. Este cazul contactului
oţel-pe-oţel, slab lubrifiat, ca la roţi dinţate. Dacă temperatura creşte, lubrifierea
devine ineficientă iar procesul se intensifică: creşte numărul de particule detaşate
dar şi volumul lor.

5
gall – jupuitură, julitură; rosătură; a juli, a roade; galling – care roade (extras din Dicţionar
englez-român, Leviţchi L., Bantaş A., Ed. Teora, 2003). În sens tehnic cuvântul galling înseamnă „o
aderenţă localizată, rzultată prin sudare, urmată de spalling (exfoliere, detaşare) şi creşterea rugozităţii
suprafeţelor metalice în contact cu mişcare, ca rezultat al frecării excesive şi a contactului metal-pe-
metal pe zone (asperităţi) înalte” [57].