Sunteți pe pagina 1din 2

Culorile vieții – v-ați întrebat vreodată câte culori are viața?

Câte tonuri de gri, negru, alb, roz sau verde se


ascund în fiecare zi din viața noastră? Aveam obiceiul de a asocia fiecărui sentiment o culoare. M-am lăsat de
practica asta, am devenit prizoniera rutinei mele. Unde ne întoarcem când ne pierdem culorile sau când
tonurile de gri ne inundă existența? La bază. Și baza rămâne întotdeauna familia. Cea primită la naștere, cea
construită de noi, cea pe care am legat-o cu mii și mii de noduri. Indiferent ce „hram” poartă familia ta,
întotdeauna va fi cineva care va fi capabil să vadă dincolo de „sunt bine” și „pot să fac asta”.

Și dacă am rămas la culori, cărții ăsteia i-aș asocia roșul. Și nu pentru dragoste. Pentru că m-a înfuriat și a avut
pasaje care m-au dezamăgit. Dacă voiam o carte de factura asta, o carte în care sentimentele și relațiile să fie
disecate până la cel mai fin por, mă așteptam la Kristin să o scrie. Ea mi-a dovedit că este un bun observator, că
este capabilă să sondeze cele mai profunde adâncimi ale sufletului nostru. Doar că, pierdută după cuvinte și
întâmplări fără relevanță, Kristin Hannah mi-a dat impresia că și-a scăpat subiectul din mână.

Culorile vieții
Culorile vieții – goana printre tonuri
Dacă mă întreba cineva azi dimineață, cu siguranță aș fi spus că nu îi voi da cărții mai mult de trei stele.
Începutul, încercarea de a enumera situațiile prin care o familie trece de-a lungul vieții, modul de scriere… toate
astea mi se păreau departe de stilul cu care autoarea m-a obișnuit. Unde erau emoțiile, unde era lupa prin care
părea să își analizeze mereu personajele?

Spre final, mult prea târziu dacă mă întrebați pe mine, lucrurile păreau să fie din nou așezate pe teren solid. Am
început să întrezăresc un pic din poveștile reprezentative, am început să simt fiorul acela de emoție pe care îl
așteptasem 300 de pagini.

Tot nu cred că este o poveste foarte bună și tot pot să numesc zeci de lucruri care nu mi-au plăcut. Dar m-am
gândit că poate exact asta a vrut să facă autoarea. Să ilustreze atâtea situații nedrepte, să simuleze
comportamente atât de ciudate pentru noi și să creioneze personalități veridice, personaje care au stările lor de
sus și jos. Nu mereu acționăm așa cum ar trebui. Important este dacă avem pe cineva care să ne remonteze
sau ce facem după ce realizăm unde am greșit.

Povestea unei familii


„Suntem surori, … Uneori trebuie să ni se amintească acest lucru.”

Nimeni nu le-a adus aminte însă. Winona, Aurora și Vivi Ann păreau drumuri paralele. Și prin asta mă refer și la
personalitățile lor. Mama lor murise, amintirile frumoase încetaseră tot cam pe atunci. Deși ni se repetă de-a
lungul lecturii că tatăl le urăște, eu nu am văzut asta. Da, am avut de-a face cu un tată pe care îl animau doar
două cuvinte: pământ și indian. Dar nu l-am văzut decât ca pe un om care ducea pe umeri o suferință prea
mare. Și nici nu am simțit că iubește mai mult pe una dintre fete. Era mai aproape de Vivi Ann, dar asta și
pentru că ea este singura rămasă acasă, singura care îi împărtășea dragostea pentru cai și rodeo.

Fetele, ei… la ele e mult de lucru. Dincolo de situațiile întâlnite în carte, situații care ne sunt aruncate ca praful în
ochi, nici goana prin ani nu salvează povestea. Nu pentru mine. Nu am înțeles de ce a ales autoarea să întindă
totul pe atâția ani. Poate pentru că a vrut să sublinieze lupta unor oameni sau poate importanța familiei. Nu
știu, dar tare greu mi-a fost să mă conectez cu povestea. Vorbărie multă, detalii inutile și puțin accent pe
situațiile care chiar contau.
Culorile vieții – despre acceptare și iertare
Că spuneam mai sus de fete, vreau să vă spun câte ceva despre ele.

Winona este sora cea mare. Deși ar fi putut fi grăsuța adorabilă din poveste, Winona este un personaj care nu
stârnește decât antipatie. Cel puțin așa a fost la mine. Existența ei se poate reduce la: „sunt grasă, port
mărimea 48, dar am frigiderul plin de înghețată” și „îl iubesc pe Luke, sper să o lase pe soră-mea. Cum poate
Vivi Ann să facă atâtea și tot ea să fie iubită?” Emană invidie prin toți porii și nu pierde nici măcar o ocazie
pentru a face paradă cu inteligența ei.  Aș fi vrut de la ea mai mult. Ea trăise mai mult cu mama ei. Ea ar fi
trebuit să știe mai mult despre relația dintre părinții ei, ea ar fi trebuit să fie liantul dintre surorile sale mai mici.

Aurora este cea mai drăguță mobilă din carte. Deși se vede de la o poștă că nu este fericită, surorile ei nu văd
nimic din toate astea. Aurora apare și înțelege ce trebuie făcut, dar povestea ei este lăsată pe loc secundar. Nu
am înțeles de ce autoarea a neglijat-o așa, mai ales că ea chiar merita să fie pusă în valoare.

Vivi Ann, prințesa cea dură care poate stăpâni caractere și cai, este singura care mi-a plăcut. Și nu tot timpul.
Dar am apreciat-o pentru faptul că a luptat pentru dragostea ei, pentru că a știut să își asume și pentru că nu s-
a ferit de responsabilități. I-am criticat deciziile, dar i-am înțeles modul de apărare și i-am crezut momentele în
care a lăsat garda jos și a ales să nu se mai ridice.

Culorile vieții – familia este celula de bază


După cum am spus, povestea m-a înmuiat aproape de final. Mă așteptam la finalul primit, dar nu m-a deranjat.
Mai ales că lucrurile au căpătat sens, exact sensul pe care îl căutasem toată cartea.

Le veți însoți pe cele trei surori prin momente fericite sau prin ipostaze care pot dărâma pe oricare dintre noi,
veți găsi și situații care nu vă vor satisface așteptările. Dar vă promit că vă va lăsa o stare de bine. Și nu mă refer
aici la finalul propriu zis, ci la cele trei surori, care vor regăsi cumva calea una spre cealaltă. Călătoria nu este
una ușoară, numai vârfuri ascuțite sunt ascunse printre rânduri, dar poate că vreo familie pe undeva se va
regăsi în poveste.

Dragoste, pierdere, acuzații, refuzuri și orgolii. Prin asta veți trece, doar că nu vreau să vă spun mai multe. Chiar
sunt curioasă să văd ce părere aveți voi despre carte.

Kristin Hannah tot rămâne o autoare dragă sufletului meu și vă recomand cărțile scrise de ea:  Un nou
început, Grădina de iarnă, Privighetoarea, Dincolo de stele. 

Un singur lucru aș mai spune. Traducerea a lăsat un pic de dorit. Unele replici au fost traduse ca la școală. Și îmi
permit să spun asta pentru că am văzut varianta în engleză. Deși povestea a șchiopătat pentru mine, tot mă
bucur că am citit-o. Mai ales pentru partea a doua.

Cartea a apărut la Editura Litera și o puteți găsi aici. Eu am cumpărat-o ieri, de la chioșc.