Sunteți pe pagina 1din 6

IV

Statul român modern de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)

Înainte de a deveni o realitate instituțională, statul român modern a fost imaginat ca proiect politic de elitele intelectuale
sau politice române. Acest proiect a început să se contureze în secolul al XVIII-lea. Proiectul politic al statului român
modern s-a raportat întotdeauna la realitățile autohtone, cât și la raportul dintre marile puteri ale timpului.
După asediul Vienei (1683), decăderea Imperiului Otoman s-a accentuat. Problema orientală a generat războaie care au
marcat sud-estul european şi au obligat Imperiul Otoman la importante cedări teritoriale în fața Austriei sau Rusiei, multe
pe seama românilor. Congresele internaţionale generate de aceste conflicte militare au constituit momente favorabile
pentru punerea în discuţie a statutului politico-juridic al Principatelor, fie prin iniţierea de proiecte din partea unor puteri,
fie prin memorii ale boierilor munteni şi moldoveni. Încă din primele memorii, în prim-plan este menţionată restabilirea
dreptului ţării de a-şi alege principii, prin înlăturarea domniilor fanariote. Mai târziu, aria revendicărilor s-a extins.
Unul dintre cele mai cuprinzătoare memorii este cel din 1791, adresat de boierii munteni diplomaţilor creştini, reuniţi
la Şiştov, pentru încheierea păcii în războiul ruso-austro-turc (1787-1792). Documentul revendica: restabilirea frontierei
dintre Principate şi otomani pe Dunăre, prin desfiinţarea raialelor; desfiinţarea obligaţiilor Principatelor faţă de Poartă, cu
excepţia tributului; libertatea comerţului; alegerea domnului de către boierii ţării dintre pământeni; neutralitatea şi
autonomia totală a statelor româneşti, puse sub garanţia Austriei şi Rusiei. Este o anticipare aproape deplină a statutului
obţinut de cele două Principate patru decenii mai târziu, prin Tratatul de la Adrianopol.
Principala preocupare a programelor elaborate de către boieri a vizat problema formei de guvernământ a Principatelor.
Între 1716 şi 1821, boierimea a cerut de 40 de ori înlocuirea fanarioților cu domni aleşi de țară, repetându-şi cererea la
Constantinopol, Petersburg, Viena sau Paris.

Revoluția lui Tudor Vladimirescu


La cumpăna anilor 1820-1821, pe fondul unor evenimente similare în Europa, marii boieri munteni gândesc
organizarea unei răscoale pentru obținerea vechilor privilegii ale țării. În ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu a fost
învestit cu conducerea militară a revoltei; la rândul său, a semnat o convenție militară cu eteriştii, cu scopul
îndepărtării dominației otomane. Poziția Rusiei, care a dezavuat posibilul său sprijin, şi iminența intervenției militare
otomane, l-au determinat pe Tudor să încerce o apropiere de Poartă, prin incriminarea exclusiv a fanarioților. Din
perspectiva antiotomană a Eteriei, atitudinea sa a fost asimilată trădării, iar sfârşitul lui mai 1821, Tudor a fost judecat,
condamnat şi executat de eterişti.
Documentele mişcării conduse de Tudor sunt alcătuite dintr-o seamă de proclamații (Proclamaţia de la Padeş) şi din
Cererile norodului românesc, combinație de program politic şi act cu valoare constituțională. Documentul întemeia statul
pe principiul suveranității poporului, reprezentat de Adunarea Norodului. Domnul trebuia să fie ales de țară, privilegiile
boiereşti desființate, promovarea în funcții să se facă după merit şi veniturile din slujbe să se desființeze; se încredința
mânăstirilor întreținerea unei armate; introducerea unui impozit unic și desființarea categoriile privilegiate.
Boierii au continuat acțiunile şi după înfrângerea mişcării lui Vladimirescu, obținând pentru țară câştiguri prețioase. În
1821 şi 1822 ei au elaborat nu mai puțin de 75 de memorii şi proiecte de reformă, pe care le-au înaintat ruşilor, turcilor
şi austriecilor. Drept consecință a acestor acțiuni, în septembrie 1822, Poarta a acceptat revenirea la domniile pământene.
În deceniile 3 şi 4 ale secolului al XIX-lea, boierimea reformatoare a redactat zeci de proiecte, vizând modernizarea
organizării interne şi, în primul rând, redactarea unor legi fundamentale.
În 1822, moldoveanul Ionică Tăutu a redactat Constituţia cărvunarilor, în care susținea „monarhia mărginită şi
moştenitoare”. Gruparea națională din Ţara Românească din jurul colonelului Ion Câmpineanu a elaborat în 1838,
două documente referitoare la organizarea Ţării Româneşti. Dintre acestea, Actul de unire şi independenţă, cerea
înlăturarea suzeranității otomane şi a protectoratului țarist, unirea principatelor într-un regat al Daciei, alegerea unui
domn ereditar.
Nevoia de reorganizare internă era recunoscută şi în principalele acte internaționale referitoare la Principate: Tratatul
de la Adrianopol (1829), care prevedea reorganizarea administrativă internă în temeiul unor noi reglementări, viitoarele
Regulamente Organice.

Regulamentele organice
Regulamentele organice au intrat în vigoare în 1831 în Ţara Românească şi în 1832 în Moldova. În 1834, au fost
numiți (nu aleşi, aşa cum prevedeau Regulamentele), Alexandru Ghica (Muntenia) şi Mihail Sturdza (Moldova).
Acuzat de proastă gestiune şi de lipsă de autoritate, Ghica a fost înlocuit cu Gheorghe Bibescu (1842), singurul domn
ales în conformitate cu Regulamentul Organic. Regulamentele Organice introduc, chiar dacă într-o formă încă incipientă,
principiul modern al separaţiei puterilor în stat şi aduc o relativă ordine în justiţie şi în administraţie. Mai apoi, se pun
bazele armatei naţionale şi ia avânt învăţământul în cele două Principate, fapt care va contribui decisiv în următoarele
decenii la dezvoltarea spiritului naţional.

Proiecte naționale în Transilvania, sec. XVIII


La sfârşitul secolului a l XVIII-lea, elita românească din Transilvania - Școala Ardeleană - a alcătuit Supplex Libellus
Valachorum, document înaintat Vienei la 1792, în care sintetiza principalele cereri ale românilor: ştergerea numirilor

1
odioase şi jignitoare de tolerați, admişi, şi reaşezarea națiunii române în uzul tuturor drepturilor civile şi „regnicolare”;
reprezentarea proporțională în Dietă şi în funcții.

Proiectul politic pașoptist (1848-1849)


Revoluțiile de la 1848 au fost o continuare a Revoluției franceze din 1789, eveniment ce încercase să impună principiile
de organizare a statului modern. Proiectele reformatoare elaborate în Ţările Române de la începutul secolului al XIX-
lea au atins punctul culminant prin Revoluția de la 1848-1849.
Deși s-a desfășurat separat, revoluția română a avut obiective comune. Spre exemplu, problema agrară a fost tratată
diferit în programele elaborate de cele 3 provincii. Astfel la Blaj și Brașov s-a cerut desființarea iobăgiei fără
despăgubire, respectiv împroprietărirea țăranilor fără despăgubire. La Islaz și la Lugoj s-a cerut emanciparea țăranilor cu
despăgubire. La Iași și Cernăuți s-a cerut îmbunătățirea situației țăranilor, respectiv, desființarea clăcii. Ideea unirii
Moldovei cu Țara Românească a fost prezentă în documentele elaborate de pașoptiștii moldoveni M. Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri sau C. Negri.
În Moldova, unde a izbucnit prima mișcare revoluționară, a avut loc o adunare la Hotel Petersburg din Iași la 27
martie/9 aprilie. Aici s-a aprobat documentul „Petiția proclamațiune” (desființarea cenzurii, îmbunătățirea situației
țăranilor, reforma școlară), înaintată domnului Mihai Sturdza. Nu s-au desfăşurat confruntări militare, revoluționarii
desfăşurându-şi cea mai mare parte a acțiunilor în exil, deoarece domnitorul Mihail Sturdza a luat măsuri împotriva
acestora de teama unei intervenții din partea Rusiei, a respins cererile și a ordonat arestarea participanților.
În Ţara Românească s-a format un Comitet revoluționar însărcinat cu organizarea unei revolte armate. Mişcările
revoluționare au ajuns de la Islaz la Bucureşti, ducând la instaurarea unui guvern provizoriu.
Guvernul provizoriu avea misiunea de a organiza noul regim pe baza celor 21 puncte ale Proclamaţiei de Islaz:
independența administrativă și legislativă; reforma învățământului; reforma agrară, libertatea tiparului; egalitatea în
drepturi politice; o adunare reprezentativă etc.
Pe plan intern guvernul provizoriu a reușit să aplice câteva măsuri, dar intervenția străină, otomană, apoi și rusă, a pus
capăt activității şi existenței guvernului revoluționar şi a curmat eforturile acestuia.
În Transilvania, acțiunile românilor îndreptate împotriva unirii Transilvaniei cu Ungaria au eşuat. S-a manifestat un
conflict etnic între români si maghiari, determinat de programul naţional al revoluţionarilor maghiari, care îşi propuneau
restaurarea Ungariei medievale. Protestele românilor au luat forma celor trei Adunări Populare de la Blaj:
1. 18 aprilie, prima adunare a testat atitudinea populaţiei faţă de programul politic naţional, pregătind totodată adunarea
următoare;
2. 3-5 mai: Marea Adunare Naţională de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj (40.000 de participanţi), a proclamat
independenţa naţiunii române şi a adoptat Petiţiunea Naţională, un program în 16 puncte redactat de Simion Bărnuţiu.
În Petiţiunea Naţională se cerea: independenţa naţiunii române; reprezentare proporţională în toate instituţiile ţării; dreptul
de a folosi limba română în justiție şi administraţie; desfiinţarea iobăgiei fără răscumpărare şi împroprietărirea ţăranilor;
respingerea ideii de „uniune” cu Ungaria.
Eşecul misiunilor româneşti şi sancţionarea uniunii cu Ungaria de către împărat au determinat trecerea de la faza
legalistă a revoluţiei la cea armată. Datorită rezistenţei românilor, unificarea politică şi administrativă a Transilvaniei cu
Ungaria a eşuat, iar colaborarea dintre autorităţile maghiare şi cele austriece a încetat.
3. sept. 1848 a însemnat începutul insurecției, abandonarea legalității, asumarea revoluției şi organizarea Transilvaniei
pe baza principiului de naționalitate. A început formarea gărzilor militare româneşti sub conducerea lui Avram Iancu şi
Axente Sever. Au fost înfiintate 15 prefecturi, fiecăreia corespunzându-i câte o legiune.
Între lunile octombrie 1848 şi iulie 1849 s-a declanşat un război civil între trupele austriece şi cele maghiare. Totodată,
armata maghiară a reuşit să restabilească controlul în teritoriile deschise ale Transilvaniei, dar nu a putut să pătrundă în
zona Munţilor Apuseni apărată de moţii conduşi de Avram Iancu.
La 4 martie 1849, noua Constituție imperială emisă de Franz Josef restabilea autonomia Transilvaniei și admitea
existența națională a românilor. Forțele austriece şi ruseşti au reuşit să înfrângă armata maghiară punând astfel capăt
revoluției din Transilvania.
Revoluția de la 1848 a sintetizat proiectele politice elaborate anterior și a deschis calea marilor mutații care aveau să se
producă în deceniile imediat următoare.

Unirea Principatelor
A constituit ideea centrală a perioadei ce a urmat revoluției de la 1848. Prevederile Tratatului de la Paris (18/30
martie 1856), ce a urmat războiului Crimeii, au influențat dezvoltarea politică a Principatelor. Deşi au rămas sub
suzeranitatea Imperiului Otoman, Principatele beneficiau de protecția colectivă a marilor puteri, înlăturîndu-se
protectoratul Rusiei, obligată să cedeze Moldovei sudul Basarabiei. Toate părțile semnatare recunoşteau autonomia
Principatelor, dreptul fiecăruia de a avea o armată națională, de a emite legi şi de a face comerț liber cu alte țări. Tratatul
de la Paris a deschis o nouă etapă în lupta pentru realizarea unirii sub controlul puterilor garante, iar populația pentru a fi
consultată în privința unirii, urma să-şi aleagă adunările în 1857.
Cele două adunări ad-hoc au elaborat rezoluții prin care cereau: n e u t r a l i t a t e a , unirea într-un singur stat cu
numele România, p r i n ț s t r ă i n , autonomia în cuprinderea vechilor capitulații și o Adunare reprezentativă.
Marile puteri au dezbătut rezoluțiile și au semnat în 7/19 august 1858, Convenţia de la Paris cu scopul de a oferi
Principatelor o organizare definitivă. Se recunoştea: unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea
2
„Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea otomană; autonomia Principatelor; doi
Domni pământeni, două Guverne și două Adunări, iar ca instituții comune Comisia Centrală de la Focșani, Înalta Curte de
Justiție și Casație și o viitoare armată. Convenţia de la Paris prevedea principii de organizare şi modernizare a viitorului
stat (separaţia puterilor în stat, egalitatea în faţa legii, garantarea proprietăţii); de asemenea, se sublinia necesitatea
reglementării raporturilor dintre proprietari şi ţărani. Având atributele unei constituții, Convenția a înlocuit Regulamentele
Organice.
În continuare, boierii români s-au concentrat pe alegerea domnilor. Unioniştii moldoveni au putut impune cu uşurință
candidatura la domnie a colonelului A.I. Cuza, ales domn cu unanimitate de voturi la 5 ianuarie 1859. Ideea alegerii
domnului moldovean şi la Bucureşti a fost oficial sugerată muntenilor. În Ţara Românească, forețele conservatoare au
acceptat în cele din urmă propunerea, iar Cuza a fost ales domn la 24 ianuarie 1859. Astfel românii au realizat de facto
unirea, prin dubla alegere punând marile puteri în fața faptului împlinit. Statul național român modern era constituit.

Domnia lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866)


Principalele aspecte ale domniei lui Cuza au vizat recunoaşterea unirii pe plan internațional, iar în plan intern
modernizarea statului, practic punerea în aplicare a programelor Revoluției paşoptiste.
La 22 ianuarie 1862 s-a format primul guvern unic al Principatelor Unite, condus de conservatorul Barbu
Catargiu. Parlamentul unic și-a deschis lucrările la 24 ianuarie 1862, iar oraşul Bucureşti a devenit capitala noului stat.
Domnul a colaborat pe parcursul domniei mai ales cu liberalii moderați. Începând cu octombrie 1863 şi până în
ianuarie 1865, Cuza a încredințat conducerea țării unui guvern de orientare liberală condus de Mihail Kogălniceanu,
adeptul unor reforme interne radicale. Nemulțumit de tendințele manifestate de legislativ în privința reformei agrare,
domnul a dizolvat Adunarea la 2 mai 1864. Pentru a-şi consolida poziția, acesta a promulgat o nouă lege electorală şi un
nou act cu rol de constituție - Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris. Se înființa Senatul (Corpul Ponderator)
făcându-se trecerea de la sistemul unicameral la cel bicameral.
Domnia lui Cuza deschidea calea marilor reforme. Legea rurală din 14/26 august 1864 elibera ţăranii clăcaşi de
sarcinile de tip feudal (claca) şi îi împroprietărea cu pământul pe care-l foloseau, prin răscumpărare (despăgubire timp de
15 ani). Suprafaţa de pământ pe care o primeau era stabilită în funcţie de numărul vitelor deţinute. Cei care nu au făcut
clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casă şi grădină, iar pământul nu putea fi înstrăinat sau ipotecat timp de 30
de ani. Dintre consecințele imediate ale reformei, cea mai evidentă a fost acordarea a 1,8 ha de pământ unui număr de
463.554 familii de țărani.
Alte reforme: Codul civil, garanta egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii şi apăra proprietatea privată; Legea
instrucțiunii publice, care reglementa instruirea la toate nivelele, acordând o atenție particulară învățământului primar,
gratuit şi obligatoriu.
Conservatorii şi liberalii radicali nemulțumiți de poziția lui Cuza față de reforme s-au grupat în „monstruoasa coaliție”
care urmărea înlăturarea domnului şi aducerea unui principe străin. Acțiunile „monstruoasei coaliții” s-au soldat cu
înlăturarea lui Cuza de la tron la 11 februarie 1866.
Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapă decisivă în modernizarea statului român: a însemnat, în primul rând, punerea în
aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare şi întărirea statului român a reprezentat o premisă importantă în
dobândirea independenţei. La abdicarea lui Cuza, România modernă era, în esenţă, edificată.

Constituția din 1866


La 10 mai 1866 Carol de Hohenzollern era proclamat principe. La scurt timp după sosirea sa, după dezbateri aprinse
între conservatori şi liberali, a fost promulgată noua lege fundamentală la 1 iulie 1866, ea reprezentând prima Constituţie
internă românească (elaborată de reprezentanţii legitimi ai naţiunii). Noua constituție proclama oficial numele de
România, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta şi cu Puterile garante, consfinţea că statul român era o monarhie
constituţională, iar ca sistem politic consacra parlamentarismul pluripartidist. Printre principiile aşezate la baza sa se
numărau: suveranitatea naţională; guvernarea reprezentativă şi responsabilă; principiul separaţiei puterilor în stat;
responsabilitatea ministerială; monarhia ereditară; drepturi şi libertăţi cetăţeneşti.

Cucerirea Independenței de Stat


Carol I a ridicat această problemă în fața Consiliului de Miniştri încă din 1873. Noul guvern liberal condus de
I.C.Brătianu (1876) cu M. Kogălniceanu la Externe, spera să obțină independența pe cale paşnică, însă eforturile depuse
în acest sens au eșuat, iar în contextul redeschiderii crizei orientale, România s-a apropiat de Rusia, alături de care
a semnat o convenție la 4 aprilie 1877. Aceasta permitea tranzitarea României de către armata rusă către Balcani
unde s-a desfășurat un nou război ruso-otoman.
La Dunăre s-a instalat starea de război, prin bombardarea de către turci a localităților de pe malul românesc şi prin
răspunsul dat de armata română. Aceasta a permis proclamarea independenței de stat a României la 9 mai 1877. Interpelat
de reprezentantul opoziției din Adunarea Deputaților, ministrul de externe, M. Kogălniceanu declara: „suntem
independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare”. După ce Rusia, inițial a refuzat sprijinul armatei române, nedorind să-și
creeze obligații având în vedere că viza anexarea S-Basarabiei, a urmat participarea efectivă a armatei române în luptele
duse pe teritoriul bulgar, unde 10000 de soldați români au căzut cu eroism la datorie. Implicarea României s-a dovedit
esențială pentru înfrângerea otomanilor. Problema S-Basarabiei a dus la încordarea relațiilor româno-ruse, punându-se
chiar în aplicare planul de ocupare militară a României.

3
Tratatul de pace de la Berlin (1 iulie 1878) a recunoscut independența României în anumite condiții: răscumpărarea
de către guvernul român a acțiunilor Societății Strousberg (care construise drumurile de fier), modificarea articolului 7 din
Constituție, pentru a se acorda cetățenia română şi locuitorilor de altă religie decât cea creştină. Tratatul a impus şi
„rocada” unor teritorii: statul român primea Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor şi era nevoit să cedeze Rusiei
sudul Basarabiei.
Cucerirea independenței de stat deschidea astfel perspective noi pentru dezvoltarea şi întregirea României. În 1881 s-a
proclamat Regatul României, recunoscut pe plan internațional. Cea de a doua perioadă a domniei lui Carol I (1881-
1914), a fost una favorabilă modernizării țării. În plan intern, caracteristica perioadei a fost stabilitatea politică, mai ales
după introducerea rotativei guvernamental, PNL (1875) și PC (1880) disputându-și guvernarea. Existența partidelor
politice, libertatea de exprimare oferită presei, funcționarea guvernului şi a parlamentului cu putere reală de legiferare şi
executare, au fost trăsături dominante ale unei societăți aflată în plin proces de modernizare. Ca urmare a stabilității
politice, România a obținut şi importante progrese economice şi culturale.

Primul Război Mondial


A început la 28 iulie 1914 cu declarația de război adresată Serbiei de către Austro-Ungaria, ca urmare a asasinării
prințului moştenitor, de către un student naționalist sârb. Carol I şi politicienii români aveau motive întemeiate să se
teamă de război pentru că poziția geografică a României făcea inevitabilă prezența ei într-un conflict european în
expansiune. Poziția oficială față de război a fost stabilită în urma Consiliului de Coroană de la Sinaia din 3 august
1914, unde s-a hotărât adoptarea politicii de neutralitate.
La 10 octombrie 1914, când a murit regele Carol, responsabilitatea politicii externe a fost asumată de Ion I.C.Brătianu.
Guvernul liberal era adeptul expectativei armate pentru pregătirea războiului şi realizarea unității naționale. În cadrul
Partidului Conservator s-au format opinii diferite pro sau contra Antanta. Opinia publică susținea intrarea României
în război alături de Antanta în vederea realizării dezideratului național.
Ion I.C.Brătianu a purtat negocieri cu Antanta. Locul principal între condițiile impuse de Brătianu era garanția scrisă că
România va împlini dezideratul național ca urmare a implicării sale în conflict.
La 4 august 1916, Ion I.C. Brătianu şi reprezentanții politici ai Franței, Marii Britanii, Rusiei şi Italiei la Bucureşti au
semnat convențiile politice şi militare ce stabileau condițiile intrării României în război. De importanță imediată erau
prevederile referitoare la un atac împotriva Austro-Ungariei, încetarea oricăror legături economice și orice schimb
comercial cu toți dușmanii aliaților şi recunoaşterea dreptului românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare şi la
unire cu Regatul României.
Prima fază a campaniei a început în noaptea de 14-15 august 1916, când 3 din cele 4 armate române au trecut în
Transilvania. Ele au înaintat constant ocupând un număr de oraşe printre care Braşov, Sfântu Gheorghe, Orșova etc.
Situația la sudul Dunării, devenise alarmantă, deoarece în Dobrogea fusese declanşată ofensiva bulgaro-germană
condusă de feldmareşalul Mackensen. Acesta a obținut victoria de la Turtucaia la începutul lunii septembrie 1916.
România a fost obligată să oprească ofensiva în Transilvania. Înfrângerea s-a datorat nerespectării obligațiilor asumate de
Aliați.
Linia de apărare nu a putut rezista puternicei ofensive lansate de armatele austriacă şi germană pe valea Jiului și Valea
Oltului. Înfrângerea armatei române a dus la o retragere generală şi armatele germane au intrat în Bucureşti la 23
noiembrie. Frontul s-a stabilizat la sfârşitul lunii decembrie în sudul Moldovei, pe linia Focșani-Nămoloasa-Galați.
Guvernul, administrația şi armata s-au stabilit la Iaşi, oraş care devenea capitala României. S - a f o r m a t u n
guvern de uniune națională condus de Ionel Brătianu; tezaurul României a fost trimis în Rusia
pentru păstrare. Armata română a fost reorganizată, echipată și instruită prin misiunea
m i l i t a r ă f r a n c e z ă a g e n . H e n r i B e r t h e l o t . Regele a emis o proclamație către trupele sale, promițându-le
pământ şi dreptul la vot imediat după încheierea războiului. Gestul său pare să fi avut efectul dorit asupra moralului
armatei.
Războiul s-a reluat pe frontul din Moldova în iulie 1917 cu victoriile de la Mărăști, Mărășești și Oituz, conduse de
Averescu și Grigorescu, care au oprit ofensiva Puterilor Centrale către est, dar situația s-a complicat în momentul ieșirii
Rusiei din război.
În aceste condiții, guvernul român condus de conservatorul pro-german Alexandru Marghiloman, a semnat Tratatul de
la Bucureşti (24 aprilie/7 mai 1918), prin care România devenea dependentă politic şi economic de Puterile Centrale:
Dobrogea era pierdută, la fel culmile Carpaților-5600km2, cu 170 de sate. Ferdinand nu a ratificat acest tratat odios și a
ordonat armatei să reintre în război. Războiul se încheia prin capitularea Germaniei a doua zi.
În urma intrării în război, armata română a suferit pierderi grele în efective, aproximativ 250000 ostaşi, aproape o
treime din efectivele mobilizate în august 1916, fiind morți, răniți sau prizonieri de război.

Statul național unitar român. Marea Unire din 1918


Sacrificiile României în campania anilor 1916-1917 au fost răsplătite de izbânda idealului național, în condițiile
prăbuşirii autocrației țariste şi a destrămării monarhiei austro-ungare, precum şi al afirmării dreptului popoarelor la
autodeterminare pe baza principiului nalionalităților.
Așadar, anul 1918 reprezintă în istoria poporului român anul triumfului idealului național. Unirea teritoriilor româneşti
cu România în anul 1918 a urmat trei etape: autonomia, independența, unirea.
a) Basarabia
4
La 8 octombrie 1917, Congresul ostaşilor moldoveni întrunit la Chişinău a proclamat autonomia Basarabiei.
A urmat Congresul de constituire al Sfatului Ţării, organismul coordonator al luptei pentru unire, ales pe baze
democratice. Sfatul Ţării era condus de Ion Inculeț şi avea ca organ executiv Consiliul Directorilor Generali.
În decembrie, acest organism de conducere a proclamat Republica Democratică Moldovenească.
Consiliul Directorilor Generali, confruntat cu dezordinile şi distrugerile provocate de trupele ruseşti în retragere şi cu
încercările bolşevicilor de a prelua puterea în teritoriu, a solicitat sprijinul militar al guvernului român. În ianuarie 1918,
armata română a trecut Prutul şi a restabilit ordinea în Basarabia.
La 23-24 ianuarie 1918, Sfatul Ţării întrunit la Chişinău, a proclamat independența Republicii Democratice
Moldoveneşti şi separarea ei de Republica Federativă Rusă. La 27 martie 1918, Statul Ţării a votat unirea Basarabiei
cu Romania.
b) Bucovina
Românii din acest teritoriu românesc s-au integrat luptei popoarelor din Imperiul Austro-Ungar pentru autodeterminare.
În octombrie 1918, deputații români din Parlamentul de la Viena au constituit Consiliul Național Român. CNR a cerut,
în numele națiunii, dreptul la autodeterminare şi a exprimat dorința de secesiune.
Următoarea etapă a fost constituirea la 14 octombrie 1918 a Adunării Constituante a Bucovinei, din care făceau
parte reprezentanți ai locuitorilor, în majoritate români. Preşedinte al acestui organism a fost ales Iancu Flondor.
În acest teritoriu românesc au început să pătrundă trupe ucrainiene cu scopul de a-l ocupa şi anexa Ucrainei. În aceste
condiții, Consiliul Național Român a solicitat sprijinul armatei române. Armata română a intervenit pentru a restabili
ordinea.
La 28 noiembrie 1918 au început lucrările Congresului General al Bucovinei. Preşedintele Congresului a fost ales Iancu
Flondor, care a dat citire moțiunii prin care se hotăra „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei, în vechile ei
hotare, cu Regatul României”.
c) Transilvania
În cursul anului 1918, monarhia habsburgică a fost supusă presiunii popoarelor pentru autodeterminare. În aceste
condiții, în octombrie 1918, reprezentanții Partidului National Român întruniți la Oradea au adoptat o Declarație în care
proclamau libertatea națiunii, separarea politică de Ungaria şi asumarea suveranității în teritoriul național.
La 1 decembrie 1918 s-a desfăşurat Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, la care au participat 1228 de delegați
şi peste 100000 de persoane. Adunarea a fost deschisă de către Gheorghe Pop de Băseşti, iar Rezoluția Unirii a fost
prezentată de Vasile Goldiş. Adunarea Națională de la Alba-Iulia a adoptat Rezoluția, care în primul său articol a
proclamat „Unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.
Marea Unire a fost recunoscută pe plan internațional prin tratatul de la Saint Germain cu Austria, apoi Trianon cu
Ungaria. La 1 Decembrie 1918 s-au pus bazele statului unitar român, prin unirea provinciilor româneşti aflate sub
dominație străină, motiv pentru care această zi este Ziua Națională a României.

Modernizarea instituțională a României


Instituțiile şi reformele menite a aşeza România între statele europene, datează mai ales din timpul domniei lui
A.I.Cuza. Sistemul constituțional introdus în 1866, marca în ceea ce priveşte România, încadrarea ei printre statele cu
structuri democratice.
După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să aducă la conducerea ţării un prinţ străin. Cu sprijinul
Franţei este ales prinţul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă cu regele Prusiei.  În timpul regelui Carol I România
devine un stat modern, guvernat după principiile liberalismului (stat liberal). În 1866 este adoptată Constituţia liberală,
una dintre cele mai moderne din Europa vremii. Grupările politice liberalii şi conservatorii devin partide politice
moderne.
Partidul Liberal a luat fiinţă oficial în 1875. Membrii săi erau în general marii burghezi (industriaşii, bancherii,
comercianţii) dar şi mici boieri. 
În perioada 1866-1918 liberalii s-au aflat la conducerea României aproape 30 de ani, în alternanţă cu Partidul
Conservator. Preşedinţii partidului au fost Ion C. Brătianu , Dimitrie A. Sturdza, Ionel Brătianu. Cea mai lungă guvernare
a fost în 1876-1888, prim-ministru  fiind Brătianu. 
Liberalii doreau modernizarea României prin realizarea unor reforme accelerate, având ca model statele dezvoltate din
occidentul Europei. În acelaşi timp ei au încurajat industria naţională şi comerţul românesc. Politica lor economică era
sintetizată în deviza prin noi înşine. Cele mai importante legi şi reforme liberale au fost: înfiinţarea Băncii Naţionale a
României (1880) şi a diverse instituţii de credit; Legea învăţământului din 1898 (ministru Spiru Haret) reorganiza
învăţământul secundar în trei secţiuni: clasică, modernă şi reală; instituia bacalaureatul; reorganiza şcolile de arte şi
meşteşuguri, şcolile teologice şi pedagogice şi liceele militare. În 1896 ministrul Petru Poni înfiinţa grădiniţele de copii.
Partidul Conservator a luat fiinţă oficial în 1880. Preşedinţi săi au fost Lascăr Catargiu, Gheorghe Cantacuzino, Petre
Carp, Titu Maiorescu. Partidul dispare după 1918, când se adoptă votul universal. Membrii  Partidului Conservator au
fost la început marii proprietari funciari, dar cu timpul au aderat şi o serie de intelectuali care se opuneau politicii
Partidului Liberal.
Conservatorii erau de părere că modernizarea trebuia să se producă treptat, printr-o evoluţie proprie a societăţii
româneşti şi nu prin preluarea  instituţiilor occidentale. Prin aceasta, ei îi criticau pe liberali că ar fi acceptat fără
discernământ modelul politic şi cultural occidental. Ei au considerat că, astfel, liberalii au creat doar nişte forme fără fond.

5
Drept urmare, Partidul Conservator a dat mai multe legi pentru organizarea creditului rural şi a unor bănci populare. Una
dintre cele mai importante legi ale guvernării conservatoare a fost însă legea minelor din 1895, care proclama dreptul
statului asupra resurselor subsolului (cu excepţia petrolului) şi permitea străinilor să deţină proprietăţi funciare.