Unitatea de învăţământ

........................................

Clima temperat - continentala

Prof. Coordonator..................

Elev...........................

1
 Cuprins
Cuprins.................................................................................................................................2
Cap.I Aspecte introductive..................................................................................................3
I.1. Apecte generale.........................................................................................................3
I.2. Istoricul cercetării climatice......................................................................................4
I.3. Scopul proiectului......................................................................................................6
I.4. Structura proiectului..................................................................................................7
Cap. II. Factorii genetici ai climei.......................................................................................8
II.1. Factorii radiativi.......................................................................................................9
II.2. Factorii fizico-geografici........................................................................................10
II.2.1 Relieful.............................................................................................................10
II.2.2 Radiatia solara..................................................................................................12
II.2.3 Temperatura aerului.........................................................................................13
II.2.4 Presiunea atmosferică......................................................................................16
II.2.5 Vântul..............................................................................................................17
II.2.6 Umezeala aerului..............................................................................................19
II.2.7 Precipitaţiile atmosferice..................................................................................20
II.3. Factorii dinamici....................................................................................................22
Cap. III. Caracterizarea climei temperat continentale.......................................................23
III.1 Tipurile de medii temperate...................................................................................25
III.1.1 Mediul temperat-oceanic................................................................................25
III.1.2 Mediul semi-arid de stepă şi silvostepă..........................................................26
III.1.3 Mediul temperat arid al deserturilor...............................................................26
III.1.4 Mediul temperat al pădurilor..........................................................................26
Concluzii............................................................................................................................28
Bibliografie........................................................................................................................29

2
 Cap.I Aspecte introductive

I.1. Apecte generale

Climatul temperat continental este de obicei situat în interiorul continentelor,

unde există suprafețe mari de uscat în toate direcțiile, deși alteori este determinat de
orientările lanțurilor muntoase. Masa mare de uscat amplifică efectul climatului
continental atât în absorbția cât și în pierderea căldurii. Spre exemplu, în Asia, Siberia,
Mongolia și Asia Centrală ilustrează foarte clar rolul maselor mari de uscat în definirea
climatului temperat continental tipic. Celălalt factor determinant îl reprezintă lanțurile
muntoase înalte, care rețin umiditatea transportată de nori. Spre exemplu, în America de
Nord, din cauza orientării lanțului Munților Stâncoși de la nord spre sud-vest și sud-sud-
vest, toate zonele situate la est de aceștia au climă temperat continentală, din cauza
barieriei naturale a Stâncoșilor. Ca un contraexemplu se poate menționa lanțul Alpilor,
care deși suficient de înalt, fiind orientat de la vest la est, nu blochează accesul masiv al
umidității oceanice înspre interiorul continentului european.
Mediile continentale sunt prezente în părţile centrale ale continentelor, la distanţe
mari faţă de oceane, de cele mai multe ori fiind încadrate de sisteme de munţi înalţi.
Aceste medii sunt răspândite în Eurasia şi în America de Nord. Aici predomină masele de
aer temperat-continental, dar asupra climei influenţează ş alte mase de aer (arctic, tropical
uscat etc.). Cantitatea anuală de precipitaţii este sub 500 mm, iar în regiunile intercalate
de munţi înalţi sunt înregistraţi secete accentuate.
Mediul temperat-continental prezintă trei submedii distincte:
a) mediul semiarid de stepă şi silvostepă;
b) mediul temperat arid al deserturilor;
c) mediul temperat al pădurilor.

3
 Clima temperat-continentala se caracterizeaza prin veri calduroase si uscate si
prin ierni extrem de reci. Datorita incalzirii puternice a uscatului, verile sunt calduroase
cu temperaturi medii lunare de 15-200C, iar iernile sunt reci cu temperaturi medii lunare
sub 00C. Cantitatile medii de precipitatii au valori reduse intre 300-500 mm/an.

I.2. Istoricul cercetării climatice

Interesul pentru aspectul, evoluţia şi efectele pozitive sau negative ale vremii, de
care depindea însăşi viaţa primilor oameni de pe Terra, ca şi a celorlalte vieţuitoare,
datează încă din perioada preistorică.
Dezvoltarea climatologiei determină în ultimul timp apariţia tot mai multor studii
şi cercetări privind clima oraşelor. Mai întâi au fost studiaţi factorii genetici ai climei şi
anume: factorii energetici sau radiativi, factorii fizico-geografici sau suprafaţa activă
subiacentă şi factorii dinamici sau circulaţia generală a atmosferei şi mai apoi s-a studiat
caracteristicile climei.
Climatologia constituie una din disciplinele de bază din învăţământul superior,
care contribuie la formarea studenţilor geografi ca viitori specialişti în cercetarea
mediului sau ca profesori de profil.
Cercetarea climei, sub diversele sale aspecte, permite stabilirea unor corelaţii
multiple între aceasta şi celelalte componente ale mediului, inclusiv cu activitatea
umană. Aceasta din urmă, pe de o parte, suportă consecinţele climei, iar pe de alta, o
influenţează, impactul antropic fiind atât pozitiv, cât şi negative.
De-a lungul istoriei societăţii umane, omul a căutat permanent să valorifice
condiţiile climatice favorabile ale unei regiuni şi, totodată, să creeze astfel de condiţii
pentru adăposturi, aşezări, culturi agricole etc.
Conştient sau mai puţin conştient, în lupta lui pentru existenţă, a dezvoltat
industria pentru crearea de bunuri materiale, din ce în ce mai multe şi mai diversificate,
astfel căa ajuns să influenţeze evoluţia climei în sens nedorit.
Astăzi, când societatea umană a atins cele mai înalte cote ale civilizaţiei, asistăm
la o reacţie de feed-back a climei, care răspunde printr-o gamă largă de evenimente,

4
nedorite, neaşteptate şi chiar cu repercusiuni de lungă durată, sau ireversibile, la
presiunea exercitată de om.
Majoritatea cercetătorilor definesc noţiunea de climă ca fiind regimul plurianual
(multianual) al elementelor meteorologice, generat de acţiunea unor factori diferiţi:
radiativi, dinamici, fizico-geografici, antropici.
Ciulache (1988, 2002) a dat următoare definiţie: „Clima este regimul multianual
al vremii, care ia naştere în urma interacţiunii dintre factorii radiativi, fizico-geografici şi
dinamici, sub influenţa tot mai accentuatăa activităţii societăţii omeneşti”.
În „Ghidul practicilor climatologice”, nr. 100, din iulie 1984, O.M.M. a definit
clima ca „sinteza condiţiilor de vreme dintr-o anumită zonă, caracterizate de şiruri lungi
de date referitoare la variabilele atmosferei din zona respectivă”. Conform normelor
O.M.M., perioada climatologică standard este de minimum 30 de ani, dar, în ultimul
timp, tot mai mulţi oameni de ştiinţă consideră că această perioadă ar trebui să fie mult
mai mare, pentru a caracteriza cât mai corect ansamblul condiţiilor climatice. Cu cât
şirurile de date meteorologice prelucrate şi analizate prin metode şi modele statistice şi
deterministe sunt mai lungi, cu atât valorile mediate ale acestora şi rezultatele obţinute
sunt mai reprezentative şi caracterizează, cu un grad de fidelitate ridicat, regimul
climatic al unei regiuni geografice.
Deoarece în majoritatea lucrărilor de specialitate nu se face deosebirea clarădintre
climă şi climat (neologism din L. franceză– le climat), uneori ambii termeni fiind folosiţi
pentru a desemna acelaşi lucru, considerăm necesară precizarea sensului acestor
douănoţiuni. Clima, aşa cum s-a specificat anterior, reprezintă sintetic ansamblul
elementelor meteorologice mediate pe o perioadă de timp cât mai lungă(geologică,
preistorică, istorică) şi pe o suprafaţă cât mai mare (glob, emisfere). În acest caz, factorul
genetic principal este cel astronomic (sfericitatea planetei, mişcările Pământului în
funcţie de gradul de apropiere sau depărtare de Soare, înclinarea axei terestre pe planul
eclipticei), care îl condiţionează pe cel radiativ (diferite unghiuri de incidenţă ale razelor
solare care determină repartiţia inegală a energiei radiante pe suprafaţa terestră,
concretizată prin latitudinea geografică de care depinde înălţimea Soarelui, lungimea
zilelor şi nopţilor, deci bilanţul radiativ-caloric al suprafeţei terestre). Astfel, în sens
latitudinal, după cantitatea de căldură primită de către Pământ de la Soare se poate vorbi

5
de mari zone de climă: caldă, temperată şi rece. În cadrul acestor macro zone de climă
se întâlnesc mai multe tipuri de climat,determinate în principal de factorii fizico-
geografici, dar şi de cei dinamici. Acţiunea simultană şi conjugată a tuturor factorilor
generatori şi a celor modificatori ai climei determină apariţia pe suprafaţa Pământului a
mai multor tipuri de climat, la nivel regional, cu caracteristici diferite, influenţate de
natura suprafeţei active (uscat şi apă), de poziţia geograficăa regiunii respective (în
interiorul continentelor sau în apropierea oceanelor şi mărilor), de circulaţia aerului, de
prezenţa diferitelor forme majore de relief. Tipuri de climat sunt: climatul tropical umed
şi uscat, climatul mediteranean, climatul temperat oceanic, climatul temperat de stepă,
climatul zăpezilor permanente etc.
Climatologia foloseşte în realizarea oricărui studiu de sinteză o bază de date sau
un fond de date meteorologice pe termen lung (arhiva climatologică), în care sunt
cuantificate observaţiile asupra variabilelor meteorologice (temperatură, precipitaţii,
umiditate, presiune, vânt etc.) de la toate staţiile reprezentative ale unui anumit teritoriu
geografic, începând cu anul de înfiinţare a fiecărei staţii meteorologice. În climatologie,
investigarea climei şi climatelor, din trecut, prezent sau viitor (diagnoze şi prognoze
climatologice), se realizează pe două direcţii principale: cercetare fundamentală şi
cercetare aplicativă. Prima direcţie presupune cercetarea proceselor climatologice la
nivel macro-, mezo- şi microclimat, pe de o parte, şi cercetarea sistemului climatic şi a
circulaţiei generale, pe de altăparte, în scopul fundamentării ştiinţifice a unor
metodologii de prelucrare şi interpretare a datelor, creării de modele matematice
necesare elaborării prognozelor, emiterii de teorii, ipoteze, scenarii climatice, care
ulterior pot fi folosite în activitatea de cercetare aplicativă. Această a doua direcţie de
cercetare se referăla analiza ştiinţifică a datelor climatologice, în scopul folosirii lor în
diferite domenii de activitate practică: industrie, agricultură, silvicultură, transporturi,
construcţii, telecomunicaţii, ingineria mediului, medicină, turism, asistenţăsocială etc.

I.3. Scopul proiectului

Pe suprafaţa terestră, condiţiile variate ale mediului geografic, în relaţie directă

cu factorii climatogeni şi modificatori ai climei, imprimă elementelor climatice regimuri

6
de evoluţie foarte diverse, de cele mai multe ori apărând o serie de combinaţii între
tipurile de regimuri climatice, care dezvoltă un număr mare de tipuri climatice. Din acest
punct de vedere, sistematizarea climatelor în funcţie de trăsăturile lor comune a apărut ca
absolut obligatorie, numeroşi savanţi fiind preocupaţi de stabilirea tipurilor principale
(fundamentale) de climate, a subtipurilor şi varietăţilor acestora şi repartiţiei lor
geografice pe glob, proces care poartă denumirea de clasificare climatică. Au rezultat,
astfel, diferite clasificări climatice, având la bazăanumite criterii, multe dintre ele fiind
valabile şi folosite şi în prezent.
Sarcinile studiului sunt determinate de atingerea scopurilor prin efectuarea unui
şir de analize de date şi informaţii.

I.4. Structura proiectului

În primul capitol am caracterizat aspectele generale ale climei temperat

continentale , am studiat istoricul climei pentru a determina importanta efectului climatic
in timp asupra mediului inconjurator , implicit asupra omului.
In al doilea capitol am studiat factorii genetici ai climei şi anume: factorii
energetici sau radiativi, factorii fizico-geografici sau suprafaţa activă subiacentă şi
factorii dinamici sau circulaţia generală a atmosferei .
In al treilea capitol am analizat in amanunt caracteristicile cele mai importante ale
climei temperat continentale.

Cap. II. Factorii genetici ai climei

7
 Clima globului, din trecutul geologic al planetei, aşa cum este perceputăîn
prezent, dar şi evoluţia viitoare a acesteia, cum se încearcă a fi cunoscutăprin elaborarea
unor prognoze (scenarii climatice) pentru deceniile următoare, reprezintărezultatul
acţiunii complexe a mai multor categorii de procese: cosmice, radiative, dinamice, fizico-
chimice, fizi- co-geografice şi antropice, care au loc permanent în spaţiul cosmic,
atmosferă şi la suprafaţa Terrei, condiţionându-se şi întrepătrunzându-se reciproc.
Existenţa şi distribuţia geografică a macrozonelor de climă şi a tipurilor climatice cu
particularităţile lor bine definite sunt datorate prezenţei unor factori
generatori(climatogeni) şi a unor factori modificatori ai trăsăturilor iniţiale (primare) ale
climei. Stratul de aer, la contactul cu suprafaţa terestră, suportăvariaţii esenţiale ale
valorilor elementelor meteorologice determinate tocmai de specificul şi de forţa ei
modificatoare, care vor genera tipuri climatice foarte variate. Această suprafaţă poate fi
transformată antropic prin activităţi agricole (cultivarea plantelor, irigaţii, lucrări
hidroameliorative), industriale, de construcţii etc., care schimbăimplicit caracteristicile
straturilor inferioare ale aerului, creând topoclimate şi microclimate aparte. La suprafaţa
terestră aerul în mişcare suferătransformări ale structurii dinamice, vitezei şi direcţiei în
funcţie de particularităţile ei orografice. De natura ei depind procesele esenţiale de
transformare a maselor de aer. În cazul acoperirii cu vegetaţie, absorbţia radiaţiei globale
şi emisia radiaţiei terestre sunt modificate, mişcările convective sunt atenuate, iar
fenomenele de evaporare şi condensare sunt accentuate.
Dacă este acoperităcu zăpadă sau gheaţă produce efecte termice mult mai
complexe decât în cazul absenţei lor. Suprafaţa subiacentă alcătuită din mari întinderi de
apă reprezintă o sursăde aprovizionare a atmosferei cu vapori, iar dacă este formată din
mari întinderi de uscat o încarcăcu praf.
Datorită acestor acţiuni exercitate, suprafaţa subiacentă activăreprezintă şi un
factor modificator foarte important al climei, determinat de:
• altitudinea reliefului(care favorizeazăfrontogeneza);
• structura învelişului vegetal;
• natura suprafeţei de contact(stâncoasă, argiloasă, nisipoasă, mlăştinoasă,
acoperităcu zăpadăsau gheaţă);
• activitatea antropică.

8
II.1. Factorii radiativi

Radiaţia solară este factorul climatogen principal, ce determină variaţii ale

celorlalte elemente climatice. Radiaţia globală, dintre toate tipurile de radiaţie, constituie
o componentă de bază a bilanţului radiativ caloric la suprafaţa terestră, influenţând
determinant temperatura aerului de la suprafaţa scoarţei terestre.
Sursa generatoare esenţialăa climei geosistemului este reprezentată de radiaţia
solară, în timp ce radiaţia atmosferică şi cea terestrăau o pondere mai mică, uneori
neînsemnată, şi care sunt tot un rezultat al sursei principale, Soarele. Energia totală emisă
de către Soare este de 6,15 kw/cm², iar energia solară recepţionată de suprafaţa terestră
într-o zi şi jumătate reprezintă întreaga cantitate de energie produsăîn toate centralele
electrice de pe glob în timp de un an (Măhăra, 2001).
Fluxurile de energie radiantă solară ce traversează atmosfera pot fi sub formă de
unde electromagnetice sau termice, care alcătuiesc spectrul solar(radiativ sau
electromagnetic), corpusculare şi cosmice, a căror importanţăîn meteorologie şi
climatologie este infimă, comparativ cu a primelor. Undele electromagnetice sunt
caracterizate prin lungime de undă şi frecvenţă, mecanica cuantică asociindu-le particule
numite fotoni.
Din cantitatea totală de radiaţii din atmosferă (emise de sistemul Soare-Pă-mânt-
Atmosferă), 99% sunt situate în zona spectrului electromagnetic, cu lungimi de undă(λ)
cuprinse între 0,17µ şi 80-100µ, aparţinând celor trei domenii principale: ultraviolete,
vizibile şi infraroşii, şi numai 1% aparţin microundelor şi undelor radio (la extremitatea
energetică inferioară) şi radiaţiilor Röentgen (x şi gamma), la cea superioară. Din acest
spectru radiativ, importanţa cea mai mare în geneza climei o au radiaţiile vizibile
(luminoase), care ocupă44% împreună cu cele infraroşii (calorice) cu 48% .

9
 Repartiţia energiei în spectrul solar
Sursa: Stoica, Cristea, 1971

Radiaţia solară se modifică din punct de vedere spectral datorită înălţimii Soarelui
deasupra orizontului: la 90°, ponderea cea mai mare revine radiaţiei vizibile (46%) şi
celei infraroşii (50%), ultavioletele ocupând numai 4%, iar la 0,5°predomină radiaţia
infraroşie (72%), cea ultravioletă lipsind .
Fluxurile radiative cu direcţia Soare →Pământ sunt radiaţii de undă scurtă şi
cuprind: radiaţia solară directă, radiaţia difuză, radiaţia globală şi radiaţia reflectată, iar
cele cu direcţia Pământ →Atmosferă sunt considerate de undă lungă şi cuprind: radiaţia
terestră, radiaţia atmosferei şi radiaţia efectivă. Ca urmare a existenţei celor două tipuri
de fluxuri direcţionate diferit, se creează un bilanţ radiativ-calorical sistemului Soare-
Pământ-Atmosferă, prin care se exprimă diferenţa dintre energia primită şi cedată, dintre
aportul şi consumul de căldură la suprafaţa terestră.

II.2. Factorii fizico-geografici

În cadrul factorilor fizico-geografici, un rol modificator important al climei revine

reliefului, vegetaţiei şi structurii litologice a suprafeţei active.

II.2.1 Relieful

Suprafeţele continentale prezintă o mare neomogenitate orografică, ce determină

o gamă variată de tipuri de climă legate de formele de relief specifice. Dintre toate marile

10
unităţi de relief, munţii exercită acţiunea cea mai complexă asupra elementelor
meteorologice, formând un tip special de climă, şi anume, clima de munte (montană), la
orice latitudine geografică şi în oricare zonămare de climă a globului.
Relieful, prin altitudinea lui, are rolul modificator cel mai important asupra
climei, înfluenţând distribuţia tuturor elementelor meteorologice şi imprimându-le
regiunilor respective un regim climatic aparte. Relieful acţionează simultan prin
altitudine, înclinarea şi orientarea versanţilor şi configuraţia principalelor forme.
Proporţional cu creşterea altitudinii, intensitatea radiaţiei solare şi transparenţa
aerului se măresc. Presiunea atmosferică, temperatura şi umiditatea scad către altitudinile
înalte. Nebulozitatea, mai ales vara, este crescută, în timp ce iarna plafonul norilor este
mai jos şi localităţile de mare altitudine beneficiază de un cer mult mai senin decât la
câmpie.
Cantităţile de precipitaţii cresc pânăla o anumităaltitudine, dupăcare reducerea
cantităţii de vapori de apădin atmosferăare ca efect reducerea precipitaţiilor. Viteza
vântului creşte şi ea o datăcu altitudinea, deoarece, de-a lungul pantelor, frecarea aerului
de suprafaţa subiacentăeste foarte mare.
Rolul modificator al reliefului muntos asupra climei se exercităpe două direcţii
principale:
- asupra elementelor meteorologice din regiunea respectivă;
- asupra climei regiunilor învecinate.
Munţii reprezintă adevărate bariere naturale în advecţia maselor de aer cu origini
diferite, modificându-le traiectoriile şi în acelaşi timp proprietăţile termodinamice. Astfel
se formează complexe de fenomene meteorologice, caracteristice regiunilor cu relief înalt
şi accidentat. De cele mai multe ori, lanţurile muntoase se constituie în limite climatice.
Marea varietate de forme care alcătuieşte relieful muntos exercită o mare
influenţă asupra regimului tuturor elementelor meteorologice, care formează clima unei
regiuni: radiaţia solară, temperatura aerului, presiunea atmosferică, vântul, umezeala
aerului, nebulozitatea, precipitaţiile atmosferice.

11
II.2.2 Radiatia solara

Influenţa reliefului asupra regimului radiativ este complexă. Ea depinde de

altitudine, înclinarea şi orientarea versanţilor şi de natura suprafeţei subiacente.
Intensitatea radiaţiei solare directe creşte cu altitudinea, valorile sale apropiindu-
se treptat de valoarea constantei solare, datorită transparenţei aerului şi scurtării distanţei
de parcurgere a radiaţiilor solare prin atmosferă.
Această creştere depinde însă şi de anotimp, care influenţează prin nebulozitate.
De exemplu, în Alpi, la altitudinea de 3.000 m, creşterea intensităţii radiaţiei solare
directe comparativ cu zona de şes de la poalele munţilor reprezintă în luna decembrie
aproximativ 50%, iar în iunie doar 35%.
Creşterea altitudinii determină şi modificarea compoziţiei spectrale a radiaţiei
solare directe. În absenţa particulelor aflate în suspensie în aer şi deci a procesului de
difuzie, spectrul radiativ se îmbogăţeşte în radiaţii de undă scurtă, cerul capătă o culoare
albastru intens spre violet. Raportul procentual al radiaţiilor din zona ultravioletă(radiaţii
active din punct de vedere biologic) creşte, explicând lipsa bacteriilor din aerul munţilor
şi acţiunea puternică a Soarelui asupra vegetaţiei şi a pielii omului. În Alpi, la altitudinea
de 1.860 m, radiaţia ultravioletăeste de patru ori mai mare iarna şi de douăori vara, decât
înregiunile joase.
Reducerea numărului de particule difuzante în raport cu creşterea altitudinii
determină şi scăderea radiaţiei difuze. Tot în Alpi, la 3.000 m, intensitatea medie anualăa
radiaţiei difuze este de 2,5 ori mai micădecât în regiunile joase din apropiere. Deşi
radiaţia difuzăse diminuează în raport cu creşterea altitudinii, radiaţia globală se
intensifica datorită creşterii radiaţiei globale directe. Acest ascendent al radiaţiei solare
directe asupra celei difuze reprezintă trăsătura dominantă a regimului radiativ în zona
muntoasă înaltă. În general, fluxul radiativ global prezintă în munţi o creştere de circa
40% faţă de regiunile învecinate mai joase. Astfel, în zona colinară de la poalele Alpilor,
radiaţia totală are o valoare medie anuală de 90 kcal/cm/an, iar la altitudinea de 3.000 m
atinge 122 kcal/cm/an. La înălţimi şi mai mari poate depăşi 130 kcal/cm/an.
Înclinarea şi orientarea terenului poate modifica sensibil cantitatea de energie
primită. În emisfera nordică, indiferent de latitudine, fluxul radiaţiei solare incident pe

12
versanţii sudici creşte comparativ cu suprafaţa orizontalănumai până la o
anumităînclinare a acestora. Creşterea este mai mare iarna, când Soarele are o înălţime
redusă deasupra orizontului.
Versanţii cu expoziţie nordică primesc cantitatea cea mai mică de radiaţii
Latitudinal, diferenţele dintre pantele sudice şi cele nordice cresc de la Ecuator (unde sunt
aproape nesesizabile) către Poli. În emisfera sudică, raportul dintre cantităţile totale
diurne ale radiaţiei solare care revin versanţilor nordici şi sudici este inversat. În zonele
munţilor înalţi, chiar dacă radiaţia totală creşte proporţional cu altitudinea, regimul termic
nu este ridicat datorită acţiunii altor factori, care influenţează negativ bilanţul radiativ, în
principal stratul de zăpadă, a cărui durată creşte progresiv până la persistenţă, în funcţie
de latitudine şi gradul de umiditate a aerului. Influenţa cea mai mare asupra bilanţului
caloric o exercităînsăradiaţia efectivăcare prezintăvalori ridicate. Scăderea conţinutului
de vapori de apă şi de alte impurităţi în aerul de deasupra munţilor micşoreazăabsorbţia în
atmosferăa radiaţiilor de undă lungă(calorice), care determină slăbirea radiaţiei contrare a
atmosferei şi creşterea radiaţiei efective.
Datorităintensităţii crescute a radiaţiei efective, bilanţul radiativ în regiunile
muntoase scade în raport cu altitudinea. La micşorarea lui, un rol important îl are şi
nebulozitatea crescută din timpul zilei şi din anotimpul de vară şi scăzută din timpul
nopţii şi al iernii, care diminuează insolaţia şi, respectiv, măreşte intensitatea pierderilor
radiative.

II.2.3 Temperatura aerului

Variaţia bilanţului radiativ din zonele înalte montane produce modificarea

regimului termic al aerului şi solului. Orientarea şi iluminarea diferităa versanţilor duce la
apariţia unor mari deosebiri ale valorilor bilanţului caloric şi ale temperaturii suprafeţei
subiacente pe pantele expuse inegal radiaţiei solare. Astfel, în emisfera nordică, versanţii
sud-estici, sudici şi sud-vestici primesc o cantitate mai mare de căldură şi lumină decât
cei nordici. Acest lucru se reflectă asupra vegetaţiei, în sensul că, primăvara, pe pantele
sudice, reluarea proceselor vegetative (dezmugurirea, înfrunzirea) se face mult mai
devreme decât pe cele nordice, unde zăpada persistă mult, chiar şi în timpul verii. De

13
asemenea, pe versanţii cu expoziţie sudică, situaţi în regiuni cu precipitaţii suficiente,
limita superioară a pădurii este mai ridicată decât pe versanţii nordici.
Diferenţele de încălzire care apar pe pante în funcţie de orientarea şi înclinarea lor
se resimt şi în temperatura solului, pânăla adâncimi de peste un metru. În urma
observaţiilor efectuate în Munţii Alpi (Valea Innului) s-a stabilit că, la 80 cm în sol,
diferenţa medie anualăîntre temperatura de pe versanţii nordici şi cei sudici ai unei coline
înalte de 600 m poate atinge şi depăşi 3°C .
Reducerea treptatăa bilanţului radiativ în zona muntoasă determină scăderea
temperaturii aerului în raport cu altitudinea, în medie cu 0,5°-0,6°C/100 m. Acest
gradient termic vertical suferă abateri de la valorile medii în funcţie de mai mulţi factori:
momentul zilei, anotimp, natura masei de aer, condiţiile orografice locale, expoziţia
versanţilor şi curenţii atmosferici.Deseori, se produc abateri de la această regulă generală,
apărând inversiunile termice, în sensul creşterii temperaturii cu altitudinea. Acest
fenomen este favorizat de nopţile senine, mai ales din timpul iernii, circulaţia slabăa
aerului şi de formele concave de relief (văi adânci şi depresiuni intra montane), unde se
acumulează aerul rece care se scurge de pe versanţi şi de pe culmile înzăpezite. În situaţii
de cer acoperit sau cu vânt puternic inversiunile termice nu se formează. În aceste forme
de relief se produc cele mai scăzute temperaturi ale aerului şi cele mai mici minime
absolute. În România, de exemplu, temperatura minimă absolută(–38,5°C) s-a înregistrat
la Bod, în Depresiunea Braşovului, în data de 25.01.1942 (Stoenescu, Ţâştea, 1962),
valoare care nu a fost depăşităpână în prezent. Inversiunile termice din timpul nopţii şi al
iernii, ca şi advecţia maselor de aer rece accentuează în văi şi depresiuni frigul şi
frecvenţa îngheţului, dar şi apariţia brumei şi a ceţii. Aceste zone au cel mai ridicat grad
de asprime a iernii, fapt concretizat în inversiuni de etaje (subzone) forestiere, în funcţie
de cerinţele speciilor faţăde factorul termic şi de rezistenţa la frig şi ger (de ex.: fagul,
specie termofilă, poate fi întâlnit la înălţimi mai mari decît molidul, specie ombrofilă,
care ocupă văile şi depresiunile adânci). De asemenea, omul a evitat, în decursul istoriei,
construirea aşezărilor în văile adânci şi depresiunile închise, preferând văile largi,
piemonturile,terasele înalte, suprafeţele de eroziune, larg deschise radiaţiei solare.
Circulaţia localăde tipul brizelor (de vale şi munte), ca şi efectul specific provocat
de munţi asupra curenţilor atmosferici (efectul de foehn) produc variaţii termice

14
importante, care intensifică, atenueazăsau chiar schimbă sensul gradientului termic
vertical. Aceste variaţii determină, la rândul lor, schimbări accentuate în profilul vertical
al umezelii aerului.
Relieful are o influenţă puternică şi asupra variaţiei diurne şi anuale a temperaturii
aerului, şi în special asupra amplitudinii termice. În atmosfera liberă, atât amplitudinea
termică diurnă, cât şi cea anuală scad cu altitudinea. În zona muntoasă, această regulă
este modificatăde configuraţia formelor de relief şi de circulaţia aerului, care au o
influenţă puternică asupra evoluţiei diurne şi anuale a temperaturii aerului. Astfel, pe
platourile înalte şi întinse, văile largi şi versanţii cu înclinare mică, amplitudinile termice
diurne şi anuale sunt mari. Datoritărarefierii aerului şi conţinutului scăzut de vapori de
apă şi particule solide în suspensie, acestea se încălzesc puternic în timpul zilei şi al verii,
datorită cantităţii mari de radiaţie solarăprimită şi se răcesc mult în timpul nopţii şi al
iernii, prin pierderile de căldurădatorate radiaţiei terestre şi prin acumularea aerului rece
pe pante. Aceste particularităţi ale regimului termic caracterizează zonele montane printr-
un grad mare de continentalism.
Amplitudinile termice diurne şi anuale sunt mai mici în formele de relief convexe
(regim termic moderat) şi mai accentuate în cele concave (regim termic sever). Versanţii
cu suprafaţă mare şi pantă accentuată au, în sectoarele lor inferioare, caracteristicile
termice ale formelor de relief concave (amplitudini termice mari), iar în cele superioare,
particularităţile formelor convexe (amplitudini termice reduse).
În defileele strâmte, variaţia diurnă şi anualăa temperaturii aerului este mai mică
decât în văile largi, deoarece pereţii aproape verticali reduc durata de strălucire a
Soarelui, sau chiar împiedică iluminarea acestora.
În sectoarele înalte ale munţilor, variaţia diurnă şi anualăa temperaturii aerului se
apropie de cea caracteristică climei maritime, cu contraste termice reduse, maximul şi
minimul termic fiind decalate faţă de regiunile joase.
În zonele montane, datoritătopirii târzii a stratului de zăpadă, primăvara este mai
rece şi toamna mai caldă, iar extremele termice (maxima şi minima anuală) sunt
întârziate.

15
II.2.4 Presiunea atmosferică

Scade treptat o dată cu creşterea altitudinii faţă de nivelul mării ca urmare a

reducerii grosimii atmosferei şi micşorării densităţii aerului. În atmosfera liberă, scăderea
presiunii în raport cu înălţimea se face logaritmic. În munţi, repartiţia presiunii aerului se
complică datorită reliefului accidentat, care determină apariţia gradienţilor barici între
diferitele părţi ale masivelor montane.
Deasupra regiunilor muntoase, suprafeţele izobarice suferă modificări puternice în
urma proceselor de interacţiune care au loc în timpul advecţiei între masa de aer şi
versanţi, dar şi sub influenţa variaţiei temperaturii aerului .
Scăderea presiunii aerului în raport dealtitudine are diferite efecte asupra mediului
fizic atmosferic, dar şi asupra stării fiziologice a organismelor.
Reducerea presiunii în raport cu altitudinea determină scăderea punctului de
fierbere a apei. La o reducere a presiunii cu 30 mb, temperatura de fierbere scade cu
aproximativ 1°C. Astfel, la o altitudine de 4.000 m apa fierbe la 87°C, având ca efect
încetinirea fierberii alimentelor.
O dată cu creşterea altitudinii se schimbă şi compoziţia aerului. Proporţia
diferitelor gaze componente (azotul şi oxigenul, în special) scade lent şi se menţine
relativ constantăpânăla mari înălţimi, în schimb conţinutul în vapori de apă şi impurităţi
scade brusc. Cauzele sunt, în principal, îndepărtarea de suprafaţa subiacentă generatoare
şi scăderea temperaturii aerului, care influenţează asupra mărimii umezelii absolute.
Drept consecinţăa modificării compoziţiei aerului, transparenţa şi vizibilitatea
orizontalăcresc în concordanţă cu înălţimea, influenţând pozitiv intensitatea radiaţiei
solare directe, care se apropie treptat de valoarea constantei solare. Rarefierea aerului, în
special a oxigenului provoacă modificări fiziologice şi chiar patologice asupra
organismului uman: dilatarea inimii, accelerarea pulsului şi respiraţiei, reducerea
capacităţii de muncă, hemoragii nazale, insomnie, ameţeli, fenomene cunoscute sub
denumirea de „rău de altitudine”. Pentru a rezista la înălţimi foarte mari, omul se poate
adapta prin aclimatizare, proces în cadrul căruia au loc transformări în ceea ce priveşte
conţinutul de hemoglobină şi creşterea numărului de hematii (globule roşii), mărirea
volumului toracic, pentru compensarea reducerii oxigenului din atmosferă. Prin acest

16
proces de aclimatizare omul a reuşit săcreeze aşezări permanente la altitudini de peste
4.000-5.000 m în Munţii Pamir, Anzi şi în Platoul înalt al Tibetului, unde presiunea
atmosfericăeste de 520 mb (jumătate din cea normală, de la nivelul mării).

II.2.5 Vântul

Relieful exercită o influenţă puternică asupra circulaţiei aerului. În cazul advecţiei

unei mase de aer cu o anumită vitezăde deplasare a curenţilor pe direcţia unui lanţ
muntos, aceştia suferă modificări substanţiale ale undelor de propagare a mişcării
rectilinii, apărând vânturi cu caracter ondulator şi chiar vârtejuri .
Datorită acţiunii sale şi sub influenţa unor condiţii fizico-geografice specifice, în
zonele montane se formeazăvânturi locale, care imprimă un caracter deosebit regimului
eolian, total diferit de cel al regiunilor de câmpie.Contrastele termice şi barice care apar
între diferite sectoare ale reliefului muntos, în urma încălzirii şi răcirii inegale a
suprafeţei subiacente active a versanţilor, văilor şi culmilor reprezintăcauzele principale
ale formării unor vânturi locale de tip briză(briza de vale şi briza de munte). Un alt aspect
al circulaţiei aerului în zona de munte este apariţia unor vânturi locale descendente(bora
şi foehnul), care se formează datorită barajului orografic format de munţi în calea
curenţilor de aer, cărora le transformă însuşirile termodinamice iniţiale.
Briza de vale şi de munte sunt vânturi cu periodicitate diurnă, de sens contrar.În
timpul zilei versanţii se încălzesc mai mult decât fundul văilor, determinând apariţia unui
gradient baric între vale şi sectoarele mai înalte ale versanţilor, însorite timp mai
îndelungat. Datorită acestei forţe, aerul va avea o mişcare ascendentă, formând briza de
vale . Circuitul aerului se închide printr-un curent descendent care se dezvoltă deasupra
axei văii (la acelaşi nivel, aerul din atmosfera liberă este mai rece decât cel de pe
versanţi). Briza de vale este cu atât mai intensă, cu cât masa de aer prezintă o instabilitate
mai mare. Ea se dezvoltă numai pe timp senin.
În timpul nopţii, aerul răcit prin radiaţie terestră deasupra versanţilor devine mai
dens şi alunecăspre zonele joase ale văilor, formând un curent descendent, care poartă
denumirea de brizăde munte . Locul aerului rece care coboară este luat de aerul mai cald

17
din atmosfera liberă. Briza de munte se poate dezvolta în orice condiţii de vreme, dar pe
timp noros este mai puţin intensă.
Schimbul de mase de aer realizat prin intermediul acestui mecanism al brizelor
atenuează contrastele termice dintre zi şi noapte, deci şi amplitudinile termice diurne şi
anuale. Mişcarea ascendentăa aerului în timpul zilei (briza de vale) intensifică procesul
de cumulizare şi producerea precipitaţiilor orografice.
Foehnul este un vânt cald şi uscat care bate dinspre culmile înalte ale munţilor
către văile şi regiunile joase din apropiere. Tipul clasic se produce la trecerea masei de
aer peste un lanţde munţi, sub influenţa gradientului baric ce se dezvoltăla trecerea unui
ciclon (depresiune barică). Acest tip de vânt se poate produce şi în regim anticiclonic, în
care descendenţa aerului provoacă efectul de foehn pe ambii versanţi.
Fenomenele meteorologice caracteristice sunt temperatura şi umezeala relativă
coborâtă a aerului, ce derivă în urma proceselor de răcire şi încălzire adiabatică, pe care
le suportă masa de aer în timpul traversării lanţului muntos. Pe versanţii expuşi vântului
în prima parte a mişcării ascendente, datorită destinderii pe care o suferă masa de aer,
temperatura scade conform gradientului adiabatic uscat (1°C/100 m.ΔH).
De la nivelul de condensare în sus, răcirea aerului se produce mai lent din cauza
căldurii latente de evaporare ce se degajă în timpul condenensării vaporilor de
apă(gradientul adiabatic umed este mai mic decât cel uscat).
În timpul convecţiei dinamice, pe versantul expus vântului se formează nori şi cad
precipitaţii, ce duc astfel la micşorarea rezervei de vapori existentăîn masa de aer.
Pe versantul opus (adăpostit de vânt), aerul se aflăîntr-o mişcare descendentă, care
determinăridicarea temperaturii şi îndepărtarea de starea de saturaţie. În mişcarea de
coborâre, aerul se încălzeşte conform gradientului adiabatic uscat, din care cauzăel
ajunge la baza muntelui, în partea adăpostită, cald şi uscat. În urma mişcărilor
descendente ale aerului, norii încep să se destrame, timpul caracterizându-se prin cer
senin şi temperaturi mult mai ridicate decât pe versantul opus, unde de cele mai multe ori
apar nori lenticulari din cauza mişcărilor ondulatorii ale aerului de la nivelul culmilor
muntoase.

18
II.2.6 Umezeala aerului

Conţinutul în vapori de apădin aer determină gradul de umiditate al acestuia şi se

află în strânsă corelaţie cu temperatura sa. În atmosfera liberă, umezeala absolută a
aerului scade cu înălţimea .
Datorită îndepărtării de sursa de evaporaţie reprezentată de suprafaţa subiacentă şi
de scăderea temperaturii. Acelaşi lucru se petrece şi în zona muntoasă, cu deosebirea
căscăderea este mai lentă datorită suprafeţei munţilor, care determină o temperatură mai
ridicată a aerului şi un surplus de vapori de apă.
Conţinutul în vapori de apă din aer scade rapid cu altitudinea în primii kilometri
de la baza troposferei. După observaţiile efectuate în Alpi, la altitudinea de 2.000 m,
umezeala absolută medie reprezintă aproximativ jumătate din cantitatea vaporilor de
apăde la nivelul mării (48%), comparativ cu atmosfera liberă, la acelaşi nivel (41%).
Umezeala absolutăa aerului prezintă variaţii diurne şi anuale, care depind de
următorii factori: temperatură, circulaţia aerului sub forma brizelor, altitudine, expoziţia
versanţilor faţă de razele solare şi de curenţii atmosferici, configuraţia reliefului.
Pe versanţi şi culmile muntoase, umezeala absolută înregistrează un maximum
diurn la amiază, sub efectul brizei de vale şi un minimum dimineaţa în apropierea
răsăritului Soarelui, când se înregistrează şi minimum de temperatură.
În văi şi depresiuni se observă două minime, la fel ca în zona de câmpie: unul în
timpul zilei, sub influenţa mişcărilor convective, şi altul spre dimineaţă, ca efect al
temperaturii scăzute ce provoacă condensarea vaporilor de apă. În timpul anului, valoarea
maximă se înregistrează vara, iar cea minimă iarna, la fel ca şi la câmpie.
Umezeala relativăa aerului prezintăo variaţie mult mai mult influenţatăde
orientarea şi înclinarea versanţilor şi de altitudine, care este asemănătoare celei din zonele
de câmpie, cu producerea unui maximum vara şi unui minimum iarna, în depresiuni şi în
văi. De la o anumită înălţime, în funcţie de zona climatică, umezeala relativă maximă se
produce la începutul verii, dupăamiaza, datorit predominării mişcărilor ascendente, iar
cea minimă iarna şi în timpul nopţii, ca efect al mişcărilor descendente ale aerului.

19
 Inversarea tipurilor de variaţie diurnă şi anuală a umezelii relative a aerului se
produce între 1.500 şi 2.000 m altitudine, în funcţie de zona macroclimatică şi orientarea
versanţilor faţăde advecţia maselor de aer umede.

II.2.7 Precipitaţiile atmosferice

În regiunile muntoase, precipitaţiile sunt abundente şi frecvente, comparativ cu

regiunile de câmpie, datorită dezvoltării şi intensificării mişcărilor ascendente ale
aerului, pe de o parte, şi încetinirii deplasării maselor de aer şi a fronturilor deasupra
reliefului accidentat, pe de altăparte.
Formarea norilor şi producerea precipitaţiilor în zona de munte au două cauze
principale: convecţia termică şi cea dinamică.
Convecţia termică este determinată de încălzirea neuniformă şi nesincronă a
diferitelor sectoare ale munţilor datorită insolaţiei şi este materializată prin formarea
brizei de vale. Acest proces convectiv duce la dezvoltarea norilor cumuliformi, care prin
evoluţie pot genera precipitaţii cu intensitate mare şi duratăscurtă(averse, ploi torenţiale).
În emisfera nordică, norii de convecţie termică se dezvoltă succesiv: înainte de
amiazăpe pantele estice, la amiazăpe cele sudice, iar dupăamiază, pe versanţii cu
expoziţie vestică.
Convecţia dinamică sau orografică este specifică în cazul advecţiei maselor de
aer, care generează pe versanţii expuşi vântului o nebulozitate ridicată, care la rândul ei
provoacă precipitaţii abundente, de lungă durată, datorită întârzierii fronturilor
atmosferice în deplasarea lor peste obstacolul creat de lanţul muntos.
În urma observaţiilor efectuate în zonele muntoase, s-a constatat căprecipitaţiile
atmosferice cresc cu altitudinea, conform gradientului pluviometric vertical (în zonele
temperate este de 100 mm/100 m), dar numai pânăla o anumită valoare, considerată
nivelul maxim decondensare şi precipitare a vaporilor de apă. Peste acest nivel, datorită
scăderii progresive a conţinutului de vapori de apă din aer, cantităţile de precipitaţii se
diminuează.

20
 Zona cu cele mai mari cantităţi de precipitaţii depinde de înălţimea nivelului de
condensare, care fluctuează puternic în altitudine, în funcţie de anotimp, mai ales în
zonele continentale, şi de geneza lor (frontale sau termoconductive).
Cu cât masa de aer este mai umedă şi mai instabilă, cu atât nivelul zonei cu
precipitaţii maxime este mai coborât. De exemplu, în Munţii Himalaya, pe partea sudică
expusă musonului de vară, ce bate dinspre Oceanul Indian, zona precipitaţiilor maxime
este situatăla altitudinea de 1.000-1.500 m, comparativ cu pantele nordice, unde aceasta
depăşeşte 3.000 m înălţime.
Zona precipitaţiilor maxime prezintăoscilaţii sezoniere, fiind mai coborâtăiarna şi
mai ridicată vara, datorită vitezei de saturare a aerului în funcţie de temperatură. De
asemenea, în funcţie de altitudine şi orientarea versanţilor, cantitatea de precipitaţii este
repartizată neuniform în cadrul zonelor muntoase. Culmile orientate perpendicular pe
direcţia de advecţie a maselor de aer umed primesc cantităţi mari de precipitaţii, spre
deosebire de zonele adăpostite, mult mai uscate datorită efectelor foehnale, care
favorizează apariţia deşerturilor.
Pe glob există multe lanţuri mari muntoase, care determinăo astfel de repartiţie a
precipitaţiilor, tipice fiind Pamir, Karakorum, Himalaya, Anzi, Stâncoşi.
Pe versantul sudic al Munţilor Himalaya se înregistrează maximul pluviometric de
pe glob (Cherapundji, cu peste 12.000 mm anual), iar pe cel nordic existămari întinderi
deşertice (Takla-Makan, Gobi). În zona tropicalăa Munţilor Anzi, sectorul estic primeşte
anual 2.000-4.000 mm, comparativ cu cel vestic, unde se înregistrează 1-10 mm,
determinând apariţia deşertului Atacama.
În cazul culmilor paralele, orientate perpendicular pe direcţia de advecţie a
maselor de aer umed, cantităţile cele mai mari de precipitaţii sunt primite de primele
culmi, ca efect al escaladării maselor de aer.
Deasupra celorlalte, conţinutul în vapori de apă al aerului devine tot mai scăzut,
având drept consecinţă reducerea treptată a cantităţilor de precipitaţii şi apariţia
deşerturilor intramontane (ex.: Death Valley, din Munţii Stâncoşi, S.U.A.).

21
II.3. Factorii dinamici

Când vorbim despre procese dinamice la scară globală, ca unul din factorii
generatori ai climei, trebuie săavem în vedere sistemul complex al curenţilor din
troposferă, stratosferă şi din mediul oceanic, care prin circulaţia generală a aerului şi a
oceanului planetar produc transferul de presiune, căldură şi umiditate din suprafeţele
excedentare către cele deficitare, tinzându-se astfel către o anumită echilibrare a
diferenţierilor ce apar în aerul de la diferite latitudini şi altitudini. Pe fondul circulaţiei
generale apar, cu anumite intermitenţe, unele forme ale circulaţiei locale, determinate de
perturbările zonalităţii celei dintâi, sub influenţa marii diversităţi a suprafeţei active
subiacente, care complică şi diversifică sistemul general al circulaţiei atmosferice.
Circulaţia generală a atmosferei ia naştere sub influenţa bilanţului radiativ
neomogen. Implică deplasări ale maselor de aer, pe distanţe mari, sub influenţa directă a
nucleelor barice permanente. De asemenea, ea suferă şi modificări determinate de
neomogenitatea reliefului, de repartiţia diferită a suprafeţelor de uscat şi de apă, de
mişcarea de rotaţie.
Climatologia dinamică studiază rolul tot mai activ al proceselor fizice implicate în
circulaţia generală a atmosferei, ca sursă a formării climatelor. Sunt folosite date
meteorologice, aerologice şi sinoptice în vederea stabilirii variaţiilor temporale şi
distribuţiei geografice ale diferitelor tipuri de circulaţie atmosferică, ce determină
anumite tipuri de vreme. Sunt elaborate prognoze de vreme pe lungă durată, folosind ca
metode de bază anomaliile meteorologice şi climatice, anii analogi de circulaţie
atmosferică, oscilaţia nord-atlantică(pentru Europa), sud-atlantică, oscilaţia Pacificului de
nord, oscilaţia Pacificului de sud – ENSO, limitele calotelor de gheaţăetc. Rezultatele
obţinute au o mare aplicabilitate practică în bioclimatologie, epidemiologie, fito şi
zoopatologie etc.

22
 Cap. III. Caracterizarea climei temperat continentale
Cuvântul CLIMĂ vine din limba greacă, unde klima înseamnă înclinaţia
soarelui. Clima este influenţată în principal de radiaţia solară şi variaţiile sale anuale,
de latitudine, dar şi de structura complexă a atmosferei, de altitudine, de apropierea
de ocean sau de mare, de formele de relief (mai ales munţii şi dealurile).
Clima are efecte profunde asupra tuturor formelor de viaţă de pe Pământ,
microorganisme, plante, insecte, animale, păsări şi oameni. Activitatea oamenilor poate
afecta clima prin:
- modificarea scoarţei terestre
- tăierea pădurilor
- secarea lacurilor, bălţilor şi mlaştinilor
- poluarea industrială.
Cele mai periculoase modificări climaterice produse de om sunt cele datorate
poluării industriale în atmosferă cu bioxid de carbon şi cu freon. Poluarea cu bioxid de
carbon în cantităţi foarte mari produce efectul de seră, adică încălzirea excesivă a
atmosferei, iar poluarea cu freon afectează stratul protector de ozon din păturile
înalte ale atmosferei care ne apară de radiaţiile ultraviolete.
Este specific interiorului continentelor asiatic şi nord-american. Se deosebeşte de
climatul temperat de tranziţie prin excesivitate accentuată, prin ierni reci şi perioadă de
vegetaţie scurtă. Frecvente tot timpul anului sunt masele de aer polar (temperat)
continental, care rezultă din continentalizarea (staţionarea îndelungată pe suprafaţa
terestră) aerului polar maritim şi a celui arctic. Vara se caracterizează prin temperaturi
relativ ridicate, umezeală relativă redusă, iar iarna prin temperaturi scăzute, umezeală
relativă ridicată şi frecvenţă mare a inversiunilor de temperatură, datorate stratificării
stabile a aerului şi prezenţei stratului de zăpadă.
Deseori, au loc invazii de aer tropical (în partea de sud) şi arctic (mai frecvente în
nord), care duc la apariţia valorilor extreme de temperatură şi umezeală ale aerului.
Temperaturile medii anuale sunt foarte diferite în funcţie de trei factori principali:
latitudine, altitudine şi condiţiile orografie. Astfel, la Chicago (S.U.A.) se
înregistrează10°C, Edmonton şi Winnipeg (Canada), 3ºC şi respectiv 2ºC, Irkutsk şi

23
Iakutsk (Siberia, Rusia), – 1ºC şi respectiv –10°C. Extremele termice absolute pot depăşi
40°C în sud şi pot coborî sub –40°C…–50°C în nord. Excesivitatea acestui climat este
dată însă de valorile foarte mari ale amplitudinilor termice anuale medii (63°C la Iakutsk
şi 27°C la Chicago).
În mediul temperat este dominantă circulaţia vestică a maselor de aer, dar pre-
zenţa uscatului şi a oceanelor, întinderile mari continentale, masivele muntoase
influenţează această circulaţie pe parcursul celor patru anotimpuri. La rândul lor.
condiţiile climatice diferenţiate conduc la formarea mediului temperat-oceanic şi a
mediului temperat-continental, fiecare dintre ele având specificul său în ceea ce priveşte
formaţiunile vegetale, tipurile de soluri, modul de curgere a apei râurilor şi procesele
exogene. Variaţia temperaturii aerului, distribuţia precipitaţiilor sunt determinate de
dinamica accentuată a maselor de aer. Predomină vânturile de vest calde şi umede,
vânturile de nord-est reci şi uscate. Cantitatea anuală de precipitaţii atinge 1000-1500 mm
în vecinătatea ţărmurilor oceanice şi 350-450 mm în spaţiile intracontinentale. Mediile
temperate sunt caracterizate printr-un grad mare de concentrare a aşezărilor umane.
Această zonă dispune de însemnate resurse minerale exploatate pe parcursul mai multor
secole. Aici s-au dezvoltat diverse ramuri ale industriei, suprafeţele agricole sunt întinse,
ceea ce denotă că mediul natural a suferit modificări esenţiale.
Precipitaţiile sunt mai reduse comparativ cu climatul temperat de tranziţie,
oscilând între 350-700 mm. Local, aceste limite pot fi mai scăzute sau mai ridicate. Cele
mai mari cantităţi de precipitaţii se înregistrează în sezonul cald, mai ales sub formă de
averse, însoţite de oraje, predominante fiind cele convective. Iarna, precipitaţiile sunt, de
obicei, de natură frontală, datorate activităţii ciclonilor mobili, frecvenţa ninsorilor este
mare, iar stratul de zăpadă gros şi persistent o perioadă lungă de timp. Tot în cursul iernii,
predominarea regimului anticiclonic favorizează o frecvenţă mare a ceţurilor de radiaţie
şi producerea unor temperaturi negative extrem de scăzute, în special în prezenţa stratului
de zăpadă.
În cadrul vegetaţiei se observă o trecere gradată de la stepele din sud către
pădurile de foioase şi conifere din nord.
Zona temperată este extinsă în latitudine între 40° şi 60°. Are o desfăşurare
preponderentă în emisfera nordică. Astfel, la 45° latitudine nordică, în America de Nord,

24
această zonă acoperă o suprafaţă cu lungimea de 4 400 km pe direcţia est-vest, iar în
Eurasia – 10 700 km. Emisfera australă este dominant oceanică, între 50° şi 60° latitudine
sudică, oceanul acoperă 99,1% din spaţiu. Această repartiţie diferenţiată a apei şi a
uscatului determină formarea în cadrul mediului temperat a mai multor tipuri de climate
şi zone biogeografice. Complexitatea şi diferenţierea acestui mediu sunt cauzate şi de
prezenţa unităţilor mari de relief: câmpii imense, podişuri joase şi înalte, lanţuri
muntoase.

III.1 Tipurile de medii temperate

III.1.1 Mediul temperat-oceanic

Se întinde în regiunile vestice învecinate cu pornirile oceanice, ocupând spaţii mai

mari în Euroра de Vest şi mai restrînse pe ţărmurile vestice ale Americii, unde lanţurile
de munţi (Cordilieri, Anzi) constituie bariere în calea maselor de aer care vin dinspre
Oceanul Pacific. Clima temperat-oceanică se caracterizează prin veri răcoroase şi ierni
blânde. Cantitatea anuală de precipitaţii (800-1000 mm) favorizează creşterea pădurilor
de foioase alcătuite din fag, carpen, gorun, tei, arţar etc. Din lumea animală se întâlnesc
cerbul, lupul, mistreţul, pisica sălbatică, etc. Solurile sunt brune şi cenuşii de pădure.
În partea estică a continentelor clima este influenţată de circulaţia musonică, cu
veri umede (musonul de vară) şi ierni reci şi uscate (musonul de iarnă).
Regimul hidrologic al râurilor se caracterizează prin debite mari în anotimpul
ploios. Zona temperat-oceanică este intens populată, astfel mediile naturale ale câmpiilor
şi ale zonelor de litoral au fost transformate, în cea mai mare parte, în medii antropizate şi
antropice. Mediile naturale s-au păstrat în regiunile muntoase, dar şi în aceste zone
activităţile turistice, căile de comunicaţie au condiţionat procesul de antropizare, care este
încă subordonat echilibrului natural. În aceste zone au fost create multe rezervaţii şi
parcuri naţionale. Printre acestea se număr Rezervaţia Camargue (vestul Franţei), cu o
suprafaţă de 9300 ha, situată pe un teritoriu de mlaştini şi lagune şi constituită, în special,
pentru ocrotirea păsărilor printre care şi unica specie europeană de flamingo.

25
III.1.2 Mediul semi-arid de stepă şi silvostepă

Este un mediu de trecere spre pădurile de foioase. în aceste zone masele de aer
oceanic din vest ajung sărace în umezeală. Precipitaţiile ating valoarea de 450-500 mm pe
an şi cad mai mult în anotimpul de vară. Iama este rece şi geroasă iar vara este
călduroasă, deseori însoţită de secete. Ă astfel de condiţii climatice are loc dezvoltarea
vegetaţiei ierboase de stepă, alcătuită din specii de graminee xerofile. Debitele râurilor
sunt mari în anotimpul de primăvară, când se topesc zăpezile din munţi. Mamiferele sunt
reprezentate prin rozătoare (hârciog, popândău, iepure), dintre păsări sunt răspândite
dropia, potârnichea. În preriile americane se întâlneşte rar bizonul. Sunt cunoscute stepa
eurasiatică, pampa argentiniană, preria nord-americana. Sub vegetaţia de step s-au
dezvoltat solurile de cernoziom. Fertilitatea mare a acestor soluri a determinat
transformarea mediilor naturale de stepa şi silvostepă în medii agricole, constituind cea
mai însemnată zonă cerealieră de pe glob. Acest mediu conţine şi o reţea mare de aşezări
urbane şi rurale cu multe căi de comunicaţie.

III.1.3 Mediul temperat arid al deserturilor

Cuprinde deserturile Asiei Centrale (Kara-Kum,Kîzîl-Kum) ale Chinei, Mongolei

(Deşertul Gobi) şi Marele Bazin din SUA. Clima se caracterizează prin veri lungi, calde
şi uscate şi ierni reci, geroase. Cantitatea anuală de precipitaţii este foarte redusă, sub 100
mm. Vegetaţia este slab dezvoltată, fiind reprezentată de un număr restrâns de specii de
plante xerofite: rogoz, ierburi ţepoase, saxaul ş.a. În acest tip de mediu sunt răspândite
câmpurile de nisip cu dune, văile seci, dealurile cu versanţi dezgoliţi de vegetaţie.
Solurile sunt cenuşii de deşert. Numai de-a lungul râurilor şi în oaze se dezvoltă o vegeta-
ţie mai bogată, locurile fiind valorificate ca terenuri agricole. Aşezările umane sunt
situate pe malurile râurilor, la poalele munţilor, unde există izvoare cu apă.

III.1.4 Mediul temperat al pădurilor

Acest mediu este alcătuit din păduri de foioase şi de conifere.

Mediul în care se dezvoltă pădurile de foioase are următoarele caracteristici:
temperaturi moderate, precipitaţii suficiente, diferenţe sezonale evidente. Principalele

26
specii de arbori sunt: stejarul, fagul, arţarul, ulmul, teiul, salcia şi plopul. În pădurile de
foioase sunt bine dezvoltate subarboretul şi învelişul ierbos. Acest mediu de viaţă este
caracteristic centrului şi vestului Europei. În America de Nord se întinde între Munţii
Apalaşi (în est) şi până dincolo de Mississippi (în vest), de la Marile Lacuri (în nord) şi
până în statele sudice, cuprinzând un număr mare de specii vegetale. în Asia această zonă
include Manciuria, Coreea de Nord, China de Nord, partea de nord a insulei Honshu
(Japonia). Pădurile de foioase, în mare parte, au fost afectate de intervenţia antropică, ca
urmare a defrişărilor masive. Fauna este bogată şi variată: cerbul, lupul, mistreţul, pisica
sălbatică etc.
Pădurile de conifere se desfăşoară la latitudini mari (50°-66°). Acest mediu este
situat la hotarul cu regiunile subpolare şi cuprinde câmpii, podişuri şi munţi cu altitudini
moderate. Condiţiile climatice sunt influenţate de masele de aer temperat şi arctic. Iernile
sunt lungi şi aspre. Temperatura minimă absolută a fost înregistrată în Siberia, la
Oimeakon, fiind de -77,8°C. Verile sunt scurte, răcoroase, cu precipitaţii moderate,
vânturi puternice. Plantele s-au adaptat condiţiilor climatice {frunze mici aciculare care
reduc pierderea apei prin evapotranspiraţie; compactitatea pădurilor; forma conică a
coroanei sub care se adună zăpada; sistemul radicular situat la adâncimi mici; culoarea
permanent verde a frunzelor). Pădurile de conifere sunt relativ omogene în ceea ce
priveşte numărul de specii: pin şi molid în Europa; brad, zadă în Siberia; molid, pin, zadă
şi tuia în SUA şi Canada. în acest mediu procesele de pedogeneză se desfăşoară lent,
formând soluri podzolice în alternanţă cu turbării spre zona de tundră. Din lumea animală
întâlnim renul, elanul, ursul brun, ursul negru, zibelina, hermelina, jderul, castorul etc.
Păsările sunt reprezentate de cocoşul de munte (gotcanul), forfecuţa, ciocănitoarea etc.
Mediul pădurilor conifere, în mare parte, a fost supus acţiunii antropice prin
defrişări masive.

27
 Concluzii
Teza de faţă „Clima temperat continentala” are are la bază un volum mare de
muncă, deoarece cuprinde multe date meteorologice, acest fapt impunând culegerea
datelor, analiza şi prelucrarea informaţiilor. De asemenea am consultat o vastă
bibliografie de specialitate, cu o mare importanţă ştiinţifică şi metodologică pentru
realizarea lucrării de faţă.
Clima este efectul pe termen lung al radiatiei solare asupra suprafetei variate si
asupra atmosferei Pamântului, care se manifesta prin schimbari ale factorilor atmnosferici
în timp ce acesta se roteste. Cel mai bine poate fi înteleasa ca media schimbarilor de
temperature anuale combinata cu media precipitatiilor dintr-o anumita zona geografica.
Clima globului, din trecutul geologic al planetei, aşa cum este percepută în
prezent, dar şi evoluţia viitoare a acesteia, cum se încearcă a fi cunoscută prin elaborarea
unor prognoze (scenarii climatice) pentru deceniile următoare, reprezintă rezultatul
acţiunii complexe a mai multor categorii de procese: cosmice, radiative, dinamice, fizico-
chimice, fizico-geografice şi antropice, care au loc permanent în spaţiul cosmic,
atmosferă şi la suprafaţa Terrei, condiţionându-se şi întrepătrunzându-se reciproc.
Existenţa şi distribuţia geograficăa macrozonelor de climă şi a tipurilor climatice cu
particularităţile lor bine definite sunt datorate prezenţei unor factori
generatori(climatogeni) şi a unor factori modificatori ai trăsăturilor iniţiale (primare) ale
climei.

28
 Bibliografie

 Apostol, Liviu (2000), Curs de Meteorologie şi Climatologie, Editura

Universităţii Suceava
 Bordei, Ion Ecaterina, Căpşună, Simona (2000), Curs de Meteorologie şi
Climatologie, Universitatea Ecologică, Bucureşti.
 Bondar, C. (Editor), (1973), Marea Neagră în zona litoralului
românesc.Monografie
 Ciulache, S. (1985, 1988, 2002), Meteorologie şi Climatologie, Editura
Universităţii Bucureşti.
 Ielenicz, M. (2000), Geografie Generală, Geografie Fizică, Universitatea Spiru
Haret, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti.
 Lungu, M. (2008), Resurse și riscuri climatice din Dobrogea, Teză de doctorat
 Mihăilescu, I. F. (1995), Quelques observations sur les gels et les dégels la
Dobroudja(Roumanie), Publications A.I.C., 8 Liége. hidrologică.IMH, București, 520
pag.
 Neacșa, O., Popovici, C., Popa,G., Tuinea, P. (1974),Unele particularităţi
climatice ale litoralului românesc al Mării Negre, Studii de climatologie I, I.M.H.,
Bucureşti.
 Povară, Rodica (2001), Biometeorologie şi Bioclimatologie. Editions du Goéland,
Bucureşti.
 Păltineanu, Cr., Mihăilescu, Fl., Seceleanu, I. (2000), Dobrogea. Condiţiile
pedoclimatice, consumul şi necesarul apei de irigaţie pentru principalele culturi
agricole, Ed. EX PONTO, Constanţa, 258 p., pag. 12.
 Torică, V. (2004), Condiţiile climatice şi influenţa lor asupra mediului, Teză de
Doctorat, Universitatea din Bucureşti, 324 p.
*** (1998), WMO/UNEP, Intergovernmental Panel on Climate Change, IPCC
Technical Guidelines for Assessing Climate Change Impacts and Adaptations.
*** (2002), Summit-ul Mondial pentru Dezvoltare Durabilă, Johannesburg, Africa
de Sud. Raport şi Concluzii finale.
*** (2003), Ziua Mondialăa Meteorologiei, Climatul de Mâine, Mesajul
prof. G.O.P.Obasi, Secretar General al O.M.M.

29