1.

Studiul limbii și literaturii române în învățământul primar

Caracteristicile de limbaj ale școlarului mic

          Perioada şcolară mică (6/7-10/11 ani), de la intrarea copilului în şcoală şi terminarea
ciclului primar, este apreciată ca fiind un fel de sfârşit al copilărie în care domină
particularităţile de vârstă asemănătoare cu cele preşcolare sau ca etapă de debut primar a
pubertăţii ori chiar distinctă a copilărie. Specific este că pentru toată această etapă sunt
evidenţiate descrieri centrate pe problemele adaptării şcolare şi ale învăţării, fără a neglija că
unele structuri psihice se dezvoltă ca urmare a faptului că, în prima copilărie timpurie şi în
perioada preşcolară are loc cea mai importantă achiziţie de experienţă adaptivă şi atitudinală.
          În perioada şcolară mică se dezvoltă caracteristici importante şi se realizează progrese
în activitatea psihică, datorită conştientizării ca atare a procesului învăţării, intens solicitat de
şcoală, care este obligatorie şi gratuită, învăţarea devine tipul fundamental de
activitate. Aceasta înseamnă că activitatea şcolară va solicita intens intelectul şi are loc un
proces gradat de achiziţii de cunoştinţe prevăzute în programele şcolii, astfel, copilului, i se
va organiza şi dezvolta strategii de învăţare, i se va conştientiza rolul atenţiei şi repetiţiei, îşi
va forma deprinderi de scris-citit şi calcul. Învăţare tinde tot mai mult să ocupe un loc major
în viaţa de fiecare zi a copilului şcolar. Această condiţie nouă îşi modifică  existenţa şi
acţionează profund asupra personalităţii copilului. Ele se constituie în efecte directe asupra
dezvoltării psihice, dar la rândul lor sunt secondate de efecte ale vieţii şcolare.
         Funcţia de utilizare a limbii în raporturile cu ceilalţi oameni este limbajul, care este o
funcţie complexă care presupune o indisolubilă conlucrare a celorlalte funcţii, în special a
celor intelectuale şi motorii. Înţelegerea cuvintelor impune o percepţie clară şi antrenează
memoria semantică, imaginile şi gândirea, iar rostirea sau scrisul implică priceperi motorii
foarte complexe, o conduită atentă şi voluntară. În limbaj sunt prezente şi stările afective,
influenţând vorbirea şi transmiţându-se celorlalţi. Am putea spune că limbajul este mai
degrabă o activitate, decât o funcţie.
         Limbajul este, de fapt, o unealtă cu care noi acţionăm nu asupra lucrurilor, ci asupra
oamenilor, iar limba din acest punct de vedere este o realitate supraindividuală, ea existând
în afara oamenilor, consacrată în obiecte materiale cum sunt dicţionarele, gramaticile, cărţile.
         Sensul propriu de limbă şi limbaj este: ,,un ansamblu de semne cu ajutorul cărora
comunică între ei oamenii dintr-o societate” (Andrei Cosmovici).
         După Karl Buhler, la funcţiile limbajului se disting trei aspecte:
-  de reprezentare;
-  de expresie;
-  de apel.
          După psihologul francez A. Ombredane se poate vorbi de cinci funcţii:
-  semnificativă;
-  dialectică;
-  practică;
-  afectivă;
-  ludică.
          Privind raportul dintre gândire şi limbaj au fost mereu  puncte de vedere deosebite:
               - că ar exista o singură realitate, limbajul fiind aspectul exterior al gândirii, iar
gândirea fiind latura lui interioară;
               - gândirea şi limbajul fiind funcţii esenţiale diferite, vorbirea folosind doar în a
exterioriza, a comunica rezultatele obţinute de gândire în mod independent;
               - deşi nu sunt activităţi identice, vorbirea şi raţionamentul sunt interdependente, în
strânsă relaţie atât din punct de vedere genetic cât şi structural.
          În formarea gândirii cuvântul are rol de direcţionare a atenţiei şi înlesneşte
operaţiile  gândirii: analiza, sinteza, comparaţia. Semnificaţiile sunt în funcţie de experienţa
individului, dar, încetul cu încetul, ele sunt corectate şi precizate de către societate,
vocabularul condensând experienţa milenară a unei societăţi.
         Limbajul obligă la raţionalizarea şi socializarea gândirii, iar evoluţia limbajului a fost
solidară cu dezvoltarea gândirii. Progresul învăţării limbajului se realizează concomitent cu
progresul gândirii; comunicând, încercând să elucidăm altora o noţiune, ne precizăm nouă
înşine înţelesurile, eliminăm neclarităţile. Este evidentă strânsa legătură între gândire şi
limbaj, între inteligibil şi comunicabil.
         Până la intrarea în şcoală, copilul învaţă vorbirea într-un anumit fel, mai mult spontan,
iar de la această vârstă, conduita verbală a copiilor capătă o serie de caracteristici noi, datorită
procesului de instruire verbală a formării culturii verbale
         Experienţa verbală a copilului din primii 6 ani de viaţă influenţează întreaga dezvoltare
psihică, iar la intrarea la şcoală are deja o anumită experienţă intelectuală şi verbală. El
înţelege bine vorbirea celor din jur şi se poate face înţeles prin exprimarea gândurilor în
propoziţii şi fraze alcătuite corect. Exprimă bine diferenţele dintre obiecte şi fenomene, este
capabil de a face ironii şi discuţii contradictorii, iar dorinţele, preferinţele sunt tot mai clar
exprimate. Această exprimare este facilitată şi de volumul relativ mare al vocabularului său:
aproximativ 2.500 cuvinte din care circa 700-800 fac parte din vocabularul activ
          Se pot constata diferenţe însemnate de la un copil la altul în ceea ce priveşte
dezvoltarea limbajului la intrarea în şcoală. Ele se datorează, pe deoparte, capacităţii,
potenţelor intelectuale ale copilului, iar pe de altă parte, influenţelor mediului familial, ale
modului de a vorbi al părinţilor, ale clarităţii logice în exprimarea faţă de copil, ale felului în
care maturii ştiu să-l stimuleze.
         Limbajul constituie unul dintre cele mai accentuate fenomene ce îi diferenţiază pe copii
la intrarea în şcoală. Diferenţele apar mai ales pe latura exprimării, a foneticii, a structurii
lexicale, a nivelului exprimării. Aceste diferenţe în limbajul copiilor se menţin şi după
intrarea la şcoală, ca efect al influenţelor instructiv-educative receptate şi asimilate diferit.
          Sub influenţa procesului citit-scris apare un stil personal de exprimare a ideilor. Deşi
limbajul nu este suficient automatizat  sub raportul stereotipului gramatical şi încă mai încă
mai întâlnim elemente ale limbajului situativ, vorbirea şcolarului mic devine un element al
exprimării gândirii cu pronunţate note personale. Posibilităţile de verbalizare crescute
înlesnesc folosirea unui limbaj ce conţine deseori elemente literare şi estetice pe fondul unui
stil vioi şi al pronunţiei tot mai corecte. Structura cuvintelor, a propoziţiilor şi frazelor este tot
mai complexă şi mai nuanţată. Dacă  în clasa I şi a II-a se întâlnesc expuneri incomplete, în
clasa a III-a şi a IV-a apar răspunsuri mai complexe, organizate şi sistematizate. O astfel de
exprimare fluentă şi coerentă este facilitată şi de dezvoltarea limbajului interior care
constituie cadrul de organizare al limbajului exterior.
         Progresul în limbaj pe care îl realizează copilul are la bază o serie de achiziţii ce se
completează şi se îmbină unele cu altele. În asimilarea limbajului, M. Cohen în ,,Psihologia
copilului de la naştere la adolescenţă”, a descris patru etape:
-         prezentarea elementelor prime în comunicare;
-         multiplicarea acestor elemente de comunicare care sunt întrebuinţate separat;
-         prezenţa sintezelor;
-         prezenţa formelor gramaticale specifice limbajului adult.
          În cazul copiilor cu tulburări ale limbajului apar o serie de greutăţi în vorbire care pun
în pericol transmiterea gândurilor proprii şi perceperea corectă a vorbirii auzite. Asemenea
tulburări  ale limbajului pot influenţa în general comportamentul copilului şi în mod special
conduita sa verbală mai cu seamă atunci când se fixează stereotipuri deficitare. Astfel de
copii, cu intelect normal se menţin, cu o frecvenţă relativ mare, pronunţări incorecte ale unor
sunete şi cuvinte, deformări, substituiri, nazalizări ale unor sunete şi silabe.
          Sunt deficienţe ale limbajului-dislalia şi rinolalia - care nu ridică probleme la tratarea
lor logopedică, dacă recuperarea începe de timpuriu, dar logonevroza şi bâlbâiala au
implicaţii mai profunde atât în vorbire cât şi în starea psiho-fizică, în personalitatea copilului.
Aceşti copii au reţineri în discuţii, intervine teama de a vorbi, iar în multe cazuri dau impresia
că au posibilităţi intelectuale reduse deşi dovedesc contrariul în desfăşurarea unor activităţi.
La şcolarii mici cu o frecvenţă destul de ridicată vom întâlni disgrafia, agrafia, dislexia şi
alexia, care constă în pierderea parţială şi chiar totală a deprinderii de a scrie şi de a citi, de a
recunoaşte literele şi de a le îmbina în cuvinte.
          Eliminarea tulburărilor de limbaj permite copilului să-şi adopte conduita verbală, tot
mai bine, la elementele variabile ale situaţiei, de aceea învăţătorul apelează la
sprijinul  psihologului-logoped, al medicului care trebuie să descopere care sunt cauzele
acestor tulburări şi mai ales cum se pot remedia.
          Dezvoltarea limbajului se face şi în contextul altor activităţi şcolare de muncă: educaţie
plastică, educaţie fizică, istorie, cunoaşterea mediului înconjurător-cu prilejul cărora copilul
face cunoştinţă cu o nouă terminologie care variază de la un domeniu la altul.
          Din cercetările făcute de Elena Badea reiese că la vârsta şcolară mică limbajul are:
        la 6 ani - vocabular cu peste 3.500 de cuvinte;
                   - pronunţă corect cele mai dificile sunete;
                   - numără peste 10 cuburi.
        la 7 ani - dialoghează mai mult cu copiii decât cu adulţii;
                        - îşi perfecţionează forma scrisă a limbajului.
        la 8 ani - enumeră corect lunile anului;
                - cunoaşte semnificaţia curentă a 16 cuvinte;
                - îşi automatizează scrisul.
        la 9 ani - cunoaşte semnificaţia curentă a 21 cuvinte;
                  - se orientează cu ajutorul limbajului în rezolvarea
                       problemelor;                                                                                           
               
        la 10 ani - foloseşte fraze scurte, dar variate;
                                - cunoaşte semnificaţia curentă a 25 cuvinte;
                                - are vocabular variat, influenţat de motivaţie şi
mediul educativ;
                                - are aspect elaborat al limbii materne şi
sensibilitate pentru limbi străine;
                                - este mai puţin precis în scriere.
        la 11 ani - vorbeşte repede, cu accent emfatic pe anumite cuvinte.
          Aş îndrăzni să spun că o parte dintre aceste caracteristici nu mai sunt conforme
cu realitatea de astăzi, când copiii au la dispoziţie o tehnică avansată în domeniul
cunoaşterii (calculatorul, programe TV diversificate etc.); experienţa mea în
învăţământul primar îmi confirmă acest lucru.
          Perioada şcolară mică este deosebit de semnificativă din următoarele considerente:
                 - vârsta şcolară mică coincide  cu perioada  cea mai semnificativă ca
intensitate în organizarea exprimării verbale;
                 - în perioada şcolară mică exprimarea şi conduita verbală sunt mai
spontane, mai sincere;
                - în perioada şcolară mică se manifestă o serie de particularităţi ale
limbajului (dereglările verbale trec printr-o etapă de clarificare, de restructurare şi,
în general, de reorganizare);
                 - în perioada şcolară mică, locul conduite verbale de fiecare zi este luat,
treptat, de ,,vorbirea oficială,, care se transformă şi se dezvoltă acum;
               - în perioada şcolară mică se precizează sensul şi semnificaţia ce se poate
acorda diferitelor cuvinte, forme de exprimare;
               - în perioada şcolară mică, cunoaşterea caracteristicilor comportamentului
verbal are o deosebită importanţă pentru procesul instructiv-educativ în general,
pentru  influenţarea gândirii, memoriei, imaginaţiei şi a altor procese psihice şi
însuşiri ale personalităţii în special.
         Aşadar, în perioada şcolară mică, se dezvoltă toate formele de limbaj. Conduitele
verbale încep din ce în ce mai mult să subordoneze toate celelalte comportamente, să le
organizeze şi să le dinamizeze. Conduitele de ascultare, care se integrează în limbajul oral,
contribuie nu numai la însuşirea celor comunicate, dar şi la o disciplinare mintală a copiilor.
          Rolul învăţătorului este foarte important deoarece el reprezintă persoana oficială din
partea societăţii şi prin metodele didactice activ-participative folosite în cadrul activităţilor ce
se desfăşoară la clasă cât şi în activităţile extracurriculare, poate, şi chiar are datoria
profesională şi morală de a-i ajuta pe cei cu deficienţe de limbaj până la o corectare totală,
dacă este posibil, iar celorlalţi să le înfrumuseţeze şi să le îmbogăţească vocabularul la un
nivel ridicat, nivel ce va fi o rampă de lansare pentru o viaţă frumoasă.
 
BIBLIOGRAFIE
Badea, Elena, Caracterizarea dinamică a copilului şi adolescentului, E.D.P, Bucureşti, 1993
Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, Polirom, Iaşi,1996;
Verza, Emil,Verza, Florin, Emil, Psihologia,vârstelor, ProHumanitate, Bucureşti, 2004
Verza, Emil, Conduita verbală a şcolarilor mici, E.D.P, Bucureşti,1973

Limbajul este activitatea individuală de comunicare prin intermediul limbii, ori

comunicarea presupune vehicularea unor semnificaţii între emiţător şi un receptor, ceea ce nu
se poate realiza decât prin utilizarea unor coduri care să permită materializarea acestor
mesaje, codurile respective putând fi semnele(cuvintele) diferitelor limbi naturale sau
limbajul mimico-gesticular. Comunicarea se dezvoltă în corelaţie cu celelalte funcţii psihice
pentru ca întreaga activitate psihică constituie un tot unitar prin care se realizează
interacţiunea individului cu mediul înconjurător. Orice progres sau regres în evoluţia
comunicării stimulează dezvoltarea celorlalte funcţii psihice.
Limbajul este prezent la om în orice moment al vieţii sale, fiind un mijlocitor al
tuturor celorlalte functii:memoria, imaginaţia, voinţa, etc, el făcând astfel posibil fenomenul
complex al conştiinţei.
La copil, înţelegerea limbajului este mai dezvoltată decât posibilitatea de a
scoate(omite)anumite unităţi lingvistice închegate(propoziţii, fraze). Încă din copilăria
mică,  o dată cu cu dezvoltarea comunicării verbale, limbajul îndeplineşte tot mai activ
funcţia de organizare a activităţii psihice. Prin formarea vorbirii contextuale şi creşterea
volumului vocabularului se exprimă mai bine coerenţa, logica ideilor. Bogăţia vocabularului
şi experienţa verbală facilitează utilizarea propoziţiilor cu o structură mai complexă şi cu
semnificaţii diverse. În această etapă, copilul are posibilitatea să trensfere cuvintele şi la
situaţiile la care nu au mai fost folosite sau chiar să creeze noi cuvinte atunci când, în
contextul dat nu găseşte imediat corespondentul verbal ce doreşte să îl exprime.
Odată cu intrarea în şcoală, copilul îşi dezvoltă vorbirea literară şi capacitatea de a
discuta în contradictoriu. Un rol deosebit îl are învaţarea scris_cititului care contribuie la
organizarea intereselor intelectuale şi la stimularea proceselor psihice. Comunicarea începe,
în primul rând în familie. Copilul este foarte receptiv la tot ce se întâmplă în jurul lui. Părinţii
şi în special mama joacă un rol important în viaţa copilului. El simte imediat dacă părintele
este îngrijorat, dacă liniştea lui ascunde intenţii ironice sau nehotărâtoare;observă
sentimentele exagerate de bunăvoinţă ale părinţilor şi le consideră slăbiciuni;copilul nu îi face
confidenţe părintelui dacă acesta nu se dovedeşte sincer interesat de problemele sale, dacă nu
îl va încuraja să vorbească, de aceea părintele trebuie să fie discret şi abil în discuţie, capanil
să păstreze la nevoie un secret al copilului.
Dialogul familial trebuie să fie fundamentat de un sentiment de afecţiune şi încredere
reciprocă între membrii familiei dacă vrem să funcţioneze la nivel optim. Pentru a exista un
dialog sincer între părinţi şi copii este necesar ca părintele  să îşi încurajeze în permanenţă
copilul, să îi încurajeze originalitatea manifestărilor lui, având el însuşi manifestări proprii.
            Vocabularul pe care îl deţine copilul are un rol major şi în formarea personalităţii
acestuia. Dacă părinţii lui folosesc un vocabular bogat şi corect, copilul îşi va exprima mai
bine gândurile şi sentimentele, va găsi mult mai uşor cuvintele necesare. Datorită
vocabularului ve avea încredere în propriile forţe, va putea conversa alcătuind chiar fraze, va
face compoziţii bune, toate acestea constituind o latură pozitivă a personalităţii sale.
În ceea ce priveşte comunicarea din cadrul şcolii, trebuie urmărite anumite aspecte:
învăţătorul trebuie să stabilească o relaţie de prietenie cu elevii săi, relaţie ce nu trebuie să
ducă însă la slăbirea disciplinei sau la nerespectarea regimului şcolar, ci trebuie să îl
consolideze, învăţătorul trebuie să folosească exerciţii de expunere şi compunere, deoarece
acestea reprezintă un mijloc foarte eficient de legare a învaţământului cu viaţa. Elevul trebuie
sa valorifice cunoştiinţele în practica vorbirii şi să îşi formeze deprinderi. Atunci cand un elev
îşi ascultă colegii, el va trăi împreună cu el aceleaşi impresii, iar aceste impresii duc la
coeziunea colectivului.
Lecţia trebuie să se desfaşoare în condiţiile unei atmosfere degajate, unde elevii pun
numeroase întrebări cu privire la materialul studiat. Nu este admisibil din partea învăţătorului
să nu răspundă la întrebările copiilor, chiar dacă în următoarele lecţii va vorbi despre asta. Nu
trebuie să uităm că aceste întrebări determină stimularea şi dezvoltarea interesului pentru
învăţătură.
Comunicarea personală între colegii de bancă în principal, este forma de bază a
schimbului de informaţii din cadrul clasei. Aceşti colegi nu sunt doar doi vecini, ci doi elevi
care îşi transmit informaţii variate, se ajută reciproc şi se sfăutuiesc asupra acţiunilor pe care
le desfăşoară sau le vor inţia, ţşi comunică sentimente sau atitudini faţă de valori.
Vorbitul, scrisul şi cititul evoluează împreună şi sunt o exprimare a particularităţilor
psihoindividuale, în care învăţarea şi maturizarea devin factori determinanţi. Pe baza vorbirii
orale se dezvoltă scrierea şi citirea. De obicei cititul precede scrisul, iar componentele
exerciţiului sunt mai direct implicate.
O dată cu înaintarea în vârstă a copilului, comunicarea devine tot mai riguroasă,
procesele intelectuale tot mai organizate şi ierarhizate, imprimă un stil propriu în
comportamentele cognitive. Trebuie remarcat că prin comunicare sunt exprimate nu numai
componentele ce ţin de intelect, ci şi cele legate de afectivitate, voinţă, motivaţie,
temperament, etc.
Din această perspectivă, învăţătorul poate juca un rol esenţial în evoluţia ulterioară a
copilului. El devine nu numai model, dar şi forţă în determinarea structurilor comunicării şi
operaţionalităţii intelectului.
 
Bibliografie
1. Psihologia copilului, Gh. Schwartz, G. Kelemen şi Olga Moldovan, Editura Universităţii
Aurel Vlaicu, Arad, 2008
2. Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară: Elena Joita, Editura Arves
3. O pedagogie pentru învăţământul primar:Anton Ilica, Dorin Herlo, Viorel Binchiciu,
Corina Uzum şi Ana Curtean, Editura Universităţii Aurel Vlaicu, Arad 2005
 

1.1.

Progrese importante de-a lungul micii şcolarităţi realizează procesele gândirii constând ,
în principal , în apariţia şi consolidarea „construcţiilor logice” – mediate, reversibile – care
înlocuiesc „procedeele empirice”, intuitive, naive ale etapei precedente. Construcţiile logice
îmbracă forma unor judecăţi şi raţionamente care-i permit copilului ca, dincolo de datele
experienţei nemijlocit senzoriale, să întrevadă anumite permanenţe, anumiţi  „invarianţi”,
cum ar fi, de pildă, cantitatea de materie, greutatea, volumul, timpul, viteza, spatial

Copilul ajunge să surprindă „fenomene inaccesibile simţurilor, gândirea sa făcând o cotitură

decisivă , ridicându-se în plan abstract, categorial”. Surprinderea invarianţei – caracteristică
fundamentală a gândirii logice – presupune capacitatea de  a coordona între ele operaţiile
gândirii, de a le grupa în sisteme coerente. Înlăuntrul acestor sisteme devine posibilă mişcarea
reversibilă, efectuarea în sens invers a drumului de la o operaţie la alta. Tocmai
reversibilitatea reprezintă baza psihologică a admiterii invarianţei. Ea reprezintă unul din
principalele beneficii ale gândirii în perioada micii şcolarităţii .Copilul devine capabil să
explice, să argumenteze, să dovedească adevărul judecăţilor sale.

Multe din cunoştinţele sale şi le dobândeşte acum pe calea gândirii, depăşind raporturile
cognitive primare şi acţionând mintal, pe cale deductivă, apelând la anumite principii de
rezolvare generale. Desigur, elemente ale gândirii intuitive concrete, cu caracter practic,
specifice preşcolarului, mai apar încă în gândirea şcolarului mic, mai ales în faţa unor sarcini
noi, neobişnuite, dificile.

În gândirea şcolarului mic se mai întâlnesc  „tendinţe de sincretism, rezultat al insuficientei

analize a sarcinilor cognitive şi al amestecului condiţiilor esenţiale ale problemei cu cele
neesenţiale”. Şcolarul mic mai poate fi supus „influenţei iluziei momentane” în raportarea la
cantităţi, ca urmare a insuficientei  eliberări de sub dominaţia nemijlocită a câmpului
perceptiv.

În procesul de învăţământ se dezvoltă operaţiile gândirii absolut indispensabile oricărei

activităţi intelectuale: analiza şi sinteza, comparaţia, abstractizarea şi generalizarea,
clasificarea şi concretizarea logică. Gândirea devine mai productivă, ca rezultat al creşterii
gradului de flexibilitate şi mobilitate, al utilizării diferitelor procedee de activitate mintală.

Învățătorul trebuie să utilizeze cu măiestrie totalitatea mijloacelor intuitive, acţionale şi

verbale de care dispune, pentru a sprijini şi accelera formarea proceselor gândirii şcolarului.

La intrarea în şcoală, copilul dispune de un vocabular relativ bogat (aprox. 2500 cuvinte) şi
stăpâneşte la modul practic regulile de folosire corectă a cuvintelor în vorbire. În cursul micii
şcolarităţi se dezvoltă atât limbajul oral, cât şi cel scris.

În ceea ce priveşte limbajul oral , una din laturile lui importante este conduita de ascultare.
Şcolarul mic învaţă treptat să asculte explicaţiile învăţătorului şi să meargă „pe urmele”
îndrumărilor şi raţionamentelor sale.
Se formează capacitatea de citit- scris şi aceasta impulsionează progresele limbajului.
Lecturile literare fac să crească posibilităţile de exprimare corectă. Se însuşeşte fondul
principal de cuvinte al limbii materne, care ajunge să numere, spre sfârşitul micii şcolarităţi,
aproape 5000 cuvinte, dintre care tot mai multe  pătrund în limbajul activ al copilului.
Contactul sistematic cu primele noţiuni de gramatică îi permit copilului să conştientizeze
deosebirile dintre cuvinte ca elemente de limbă şi obiectele desemnate prin cuvinte. Copilul
capătă cunoştinţe despre „structura morfosemantică a cuvintelor”, despre rolul pe care îl
joacă în exprimare – rădăcina, terminaţia, sufixele, prefixele. Ulterior, însuşirea categoriilor
gramaticale propriu-zise îi dezvăluie bogaţia posibilităţilor de exprimare ale limbii materne şi
îi prilejuieşte constatări cu privire la frumuseţea construcţiilor sale.

Dezvoltarea limbajului se face şi în contextul altor activităţi şcolare cu prilejul cărora copilul
face cunoştinţă cu o nouă terminologie care variază de la un domeniu la altul. Copiii se
obişnuiesc ca, prin limbaj, să-şi planifice activitatea, să exprime acţiunile ce le au de făcut,
ordinea în care vor lucra. Toate acestea vor influenţa nu numai asupra perfecţionării conduitei
verbale ci şi asupra dezvoltării intelectuale, contribuind la formarea capacităţii micilor şcolari
de a raţiona, de a argumenta şi demonstra.

La vârsta şcolară mică pot apărea şi unele erori de pronunţie şi scriere, uneori uşoare
(trecătoare), altele mai complicate, căpătând aspectul de tulburări care afectează profund
conduita verbală a copilului. Între acestea sunt de amintit dislalia, bâlbâiala, disgrafia,
dislexia. Învăţătorul, apelând la sprijinul psihologului logoped, al medicului, trebuie să
descopere care sunt cauzele acestor tulburări. În funcţie de situaţie, se va aplica o terapie
educaţională sau una psihomedicală.

Bibliografie:
– URSULA SCHIOPU-’’DICTIONAR DE PSIHOLOGIE’’
– CRETU E.-’’PEDAGOGIA SCOLARA PENTRU INVATAMANTUL PRIMAR’’,
EDITURA ARAMIS,BUCURESTI,1999;
– NEACSU I.,’’INSTRIURE SI INVATARE’’,E.D.P.,BUCURESTI,1999;
– CRETU C.,’’PSIHOPEDAGOGIA SUCCESULUI’’,IASI,EDITURA POLIROM, 1997.